NOSOLOGIE GENERALA

1.Boala. Definirea notiunii de boala

Inca din cele mai vechi timpuri oamenii s-au preocupat de definirea si intelegerea bolii. Gradul de cunoastere al acestui fenomen a reflectat nivelul de dezvoltare al epocii respective. Pe masura aprofundarii cunostintelor existente si a aparitiei de noi stiinte, conceptul de boala a primit diferite explicatii, multe dintre ele depasite astazi.

Astfel, Hippocrate (420-370 ien) considera ca starea de sanatate - eucrasis (gr. eu - bun, crasis - amestec), reprezinta amestecul (crasis) armonios al celor patru umori fundamentale ale organismului (sange, mucus, bila galbena si bila neagra -sange venos), starea de boala - dyscrasis (gr. dys - rau), fiind descrisa ca dezechilibrul intre cele patru umori, rezultat al interactiunii dintre organism si factorii de mediu (soare, aer, apa, hrana). Aceasta teorie este cunoscuta si ca teoria umorala (humour - lichide).

Democrit (sec. V ien) presupunea ca toate corpurile din natura inconjuratoare sunt constituite din particule foarte mici - atomi, intre care exista distante ce determina densitatea corpului. Conform acestuia boala deriva din modificarea consistentei corpului, prin modificarea distantelor dintre atomi - teoria atomista.

Galen (sec. II en) a fost adeptul teoriei vitaliste, conform careia principiul de baza al vietii, sanatatii si bolii il constituie spiritul vital coordonator - "arkeos".

Paracelsus (sec. VI en) a elaborat teoria elementelor chimice care, din punctul sau de vedere, constituiau baza intregii lumi organice. Cu toate acestea el inca mai considera spiritul vital ca principiu vital coordonator al starii de sanatate.

Avicenna (sec. X-XI en) a enuntat teza cu privire la influenta factorilor de mediu asupra organismului.

In secolul XVII s-au format cele doua orientari principale in medicina - orientarea iatromecanica si orientarea iatrochimica (jatros - medic). Iatromecanicistii au cautat sa explice sanatatea si boala cu ajutorul principiilor mecanice si fizice, prin legile staticii si hidraulicii. Iatrochimistii atribuiau bolile modificarii compozitiei chimice a umorilor organismului, mai ales a celor digestive si a sangelui.

In sec. XVI si XVII s-au acumulat date stiintifice importante, care au revolutionat medicina. Astfel: Versalius (1514 - 1564) a studiat structura organismului, Harvey (1578 - 1657) a cercetat circulatia sangelui, Descartes (1596 - 1650) a descris pentru prima data schema reactiei reflexe, Malpighi (1628 - 1694) a descris sistemul capilar si globulele sangvine etc.

Virchow (1821 - 1902) a elaborat conceptul de patologie celulara, prima teorie stiintifica ce a cautat sa explice esenta bolii. El considera boala o tulburare globala ce insumeaza modificarile celulare, dar in aceasta definitie ignora procesele complexe de interactiune din organism.

In sec. XIX, Secenov a emis primul ipoteza cu privire la natura reflexa a proceselor psihice, iar Pavlov a introdus in biologie ideea integritatii organismului si a relevat importanta sistemului nervos in organism. Astfel, acestia au orientat spre "functional" explicarea starii de boala, organismul fiind considerat ca un sistem unitar, in relatie cu mediul, starea de sanatate realizandu-se prin coordonarea nervoasa intre componentele acestuia si mediul inconjurator.

In ultimele trei decenii s-a aprofundat rolul afectarii microstructurilor (Palade) si al sistemului endocrin (Cannon si Selye), precum si al tulburarilor moleculare (Pauling) in producerea bolii.

Odata cu progresul stiintific, conceptul de boala s-a modificat, dar definirea acesteia s-a lovit de o serie de impedimente, in special de faptul ca, pana in prezent, nu s-a ajuns la o definire a starii de sanatate.

In conceptia actuala, starea de sanatate este caracterizata prin capacitatea individuala de adaptare eficienta la mediul natural si social. In medicina, sanatatea mai este definita si ca abilitate a organismului de a raspunde eficient la stres si de a restabili sau de a mentine echilibrul (homeostazie).

Starea de sanatate este relativa, deoarece nu poate fi apreciata decat in functie de solicitarea functionala la care organismul este supus in fiecare moment in procesul de adaptare si deoarece nu presupune inexistenta unor procese patologice in organism. Atata timp cat mecanismele de integrare-adaptare nu sunt afectate, calitatea ansamblului este starea de sanatate.

La baza starii de sanatate sta pastrarea in limite normale a interrelatiilor din cadrul sistemului nervos, precum si dintre acesta si organele interne, starea de sanatate depinzand de capacitatea de coordonare si integrare a sistemului nervos si de capacitatea functionala a tesuturilor, organelor si aparatelor, in procesul de adaptare la mediu.

Comparativ cu starea de sanatate, starea de boala este caracterizata prin incapacitatea de adaptare a organismului la conditiile mediului ambiant natural si social, derivata din neconcordanta dintre capacitatea functionala si solicitarea functionala la care este supus organismul la un moment dat. Incapacitatea de adaptare deriva din dezechilibrul intre diferite functii sau componente ale organismului sau/si intre acestea si mediul extern.

Astfel, boala este o stare calitativ noua, cu caracter negativ, pe care organismul o experimenteaza in urma unei devieri a proceselor biologice si care este fundamentata pe discordanta intre organism si mediu, urmare a tulburarii interrelatilor din cadrul sistemului nervos sau dintre acesta si organele interne.

Trecerea de la starea de sanatate la starea de boala - imbolnavirea - se poate produce brusc (in timp scurt), sau insidios (in timp lung), cu tulburari care se instaleaza mai ales la tranzitia somn-veghe sau veghe-somn, cand capacitatea coordonatoare a scoartei este diminuata.

Manifestarile fundamentale ale bolii sunt: modificarea comportamentului, deficiente in activitatea organismului, scaderea productiilor, perturbarea reproductiei si, in majoritatea cazurilor, durere.

Rentabilitatea economica maxima urmarita in domeniul cresterii animalelor implica un fortaj al productiei, care produce adesea modificari functionale ce pot fi definite ca patologice (stari de boala), care nu numai ca nu sunt combatute de catre specialisti ci sunt chiar stimulate.

Trasaturi generale comune tuturor bolilor

Fiecare boala se manifesta sub forma unui tablou clinic propriu, bine conturat, influentat primordial de catre fiecare bolnav in parte, adica nu exista boala, ci bolnav. Cu toate acestea, exista cateva trasaturi comune tuturor bolilor, care sunt: cauzalitatea, reactivitatea si circumstantele imbolnavirii.

1.Cauzalitatea (Etiologia)

Etiologia (gr. aitia -cauza, logos -vorbire, stiinta) reprezinta stiinta care se ocupa cu studiul cauzelor si conditiilor ce determina producerea bolii. Etiologia generala este partea Fiziopatologiei care trateaza global cauzele nosogene si precizeaza legile generale privind cauzalitatea bolii. Etiologia speciala precizeaza cauza (cauzele) fiecarei boli in parte, in functie de particularitatile agentului patogen.

Agentul etiologic este cel care determina specificul procesului patologic (ex. bacilul Koch genereaza foliculi tuberculosi, un corp taios provoaca o solutie de continuitate etc.), fara acesta neputandu-se produce boala (factor determinant). El exista indiferent daca este cunoscut sau nu.

Clasificarea agentilor nosogeni (producatori de boala) se face dupa mai multe criterii, astfel:

a. dupa caracteristici:

- stimuli obisnuiti, dar care actioneaza a asupra unui organism cu o capacitate de adaptare redusa sau care actioneaza in cantitate si cu intensitate inadecvate sau timp indelungat;

- stimuli neobisnuiti.

b. dupa provenienta (origine):

- exogeni (externi): microorganisme, toxice, factori mecanici, chimici, zooeconomici;

- endogeni (interni):ereditate, reactivitate, constitutie.

c. dupa natura lor:

- fizici: mecanici, termici, electrici, radianti, climatici etc.

- chimici: acizi, baze, saruri, alcaloizi, toxine etc.

- biologici: virusuri, bacterii, paraziti, miceti.

- meteoclimaterici: temperatura, umiditatea atmosferica, curentii de aer, presiunea atmosferica, incarcatura electrica a aerului, campurile magnetice, fenomenele meteorologice etc. Variatiile sezoniere ale acestor factori (mai ales toamna-iarna si iarna-primavara) determina dezechilibre in organism si scaderea reactivitatii.

- tehnologici: zgomote, aglomeratie, subalimentatie, suprasolicitare, perturbari in program, ingrijire necorespunzatoare etc. Acesti factori genereaza "traume psihice" care favorizeaza aparitia si evolutia bolii. Animalele labile sunt cele mai susceptibile la stres tehnologic.

d. dupa agresivitate:

-obligatoriu patogeni (determinanti): agenti cu agresivitate mare, care pot provoca singuri boala, fara a necesita conditii favorizante (ex. agenti traumatici, termici, microorganisme, factori ereditari);

-conditionat patogeni: agenti mai putin agresivi, care necesita asocierea cu factori favorizanti (care scad rezistenta organismului) (ex. salmonele, colibacili, pasteurele).

e. dupa mecanismul patogenetic principal, agentii pot actiona:

- prin mecanism neuro-reflex;

- prin mecanism patochimic;

- prin mecanism nevrotigen

- prin mecanism complex, combinat.

f. dupa momentul ontogenetic de interventie:

- ereditari (genetici), care pot fi la randul lor determinanti (induc boli ereditare) sau predispozanti (determina reactivitate scazuta);

- congenitali, actioneaza in perioada dezvoltarii intrauterine, generand boli congenitale (monstruozitati, aspecte teratologice);

- post natali, actioneaza dupa nastere si determina bolile dobandite.

g. dupa modul de actiune asupra organismului:

- directi (ex. arsuri termice sau chimice);

- indirecti (ex. modificari genetice prin radiatii ionizante).

Reactivitatea

In aparitia si evolutia bolilor, o importanta deosebita revine factorilor endogeni, care pot fi atat determinanti cat si favorizanti. O mare parte din insusirile reactive sunt transmise genetic (ereditar) dar, in timpul vietii extrauterine, ele sunt supuse actiunii modelatoare a "mediului". Actiunea indelungata a factorilor de mediu poate determina aparitia unor noi insusiri reactive (dobandite) care, impreuna cu cele innascute, se incadreaza in notiunea de "constitutie".

1.Ereditatea

Ereditatea reprezinta totalitatea functiilor organismului prin care se realizeaza transmiterea caracteristicilor de la parinti la urmasi. Transmiterea caracterelor de la o generatie la alta este asigurata de gene.

Asupra materialului genetic pot actiona factori de natura fizica, chimica sau/si biologica, capabili sa produca mutatii (modificari genetice care vor fi transmise ereditar), care pot influenta reactivitatea.

Factorul ereditar poate interveni si ca agent predispozant pentru unele boli. Ca urmare, prin selectie genetica au fost create linii de animale rezistente la anumite boli (ex. la gainile din rasa Leghorn s-au creat linii rezistente la leucoza, la porcii din rasa Berk s-au creat linii rezistente la Brucella suis, la gaini s-au creat linii rezistente la infectia cu Eimeria tenella).

Dupa momentul ontogenetic si dupa mecanismul patogenetic al afectiunii, eredopatologia cuprinde boli fenotipice si boli genotipice.

Bolile fenotipice sunt boli care intereseaza caracterele fizice, fiziologice, ecologice si comportamentale ale unui organism. Bolile fenotipice se pot instala in timpul vietii intrauterine (boli congenitale) sau in viata extrauterina (boli castigate), putand deveni ereditare numai in masura in care aduc modificari ireversibile in aparatul genetic al celulelor sexuale.

Bolile genotipice intereseaza materialul genetic si se transmit prin gameti la zigot. Bolile genotipice au la. Bolile ereditare (eredopatii) apar consecutiv modificarilor ADN (mutatii genetice sau anomalii cromozomiale) si sunt modificari morfologice sau functionale cu care individul se naste, insa in stare de homozigotie. Bolile recesive nu apar la heterozigoti, dar genele determinante sunt transmise urmasilor. Aceste boli genera modificari la nivel populational.

Constitutia

Constitutia reprezinta ansamblul insusirilor morfofunctionale ale organismului, determinate genetic (ereditar, innascute) si in urma actiunii factorilor de mediu (dobandite post natal). Constitutia are caracter individual, se transmite la urmasi si moduleaza reactia organismului la agresiune. Constitutia are un rol important in zooproductie si patologie.

Clasificarea tipurilor constitutionale se realizeaza dupa mai multe criterii, astfel:

a. in functie de amestecul umorilor:

- constitutie puternica;

- constitutie slaba;

- constitutie uscata;

- constitutie umeda.

b. in functie de temperament:

- tip sanguinic (energic si vioi);

- tip flegmatic (indiferent si inert);

- tip coleric (impulsiv si violent);

- tip melancolic (rezervat si retras).

c. in functie de insusirile morfologice:

- tip respirator;

- tip muscular;

- tip digestiv;

- tip cerebral.

d. in functie de caracteristicile functionale:

- tip hipostenic (astenic) si hipotonic (corespunde tipurilor respirator si cerebral);

- tip normostenic si normotonic (corespunde tipului muscular, atletic);

- tip hiperstenic hipertonic (corespunde tipului digestiv, picnic).

e. in functie de activitatea nervoasa superioara:

- tip slab (melancolic);

- tip puternic, cu doua posibilitati:

- echilibrat - lent (inert, flegmatic);

- mobil (sanguinic);

- neechilibrat (coleric).

Din punct de vedere fiziopatologic, cel mai important criteriu de clasificare al constitutiei este dupa tipul de activitate nervoasa superioara, criteriu care are la baza cele trei proprietati ale proceselor nervoase fundamentale:

forta, energia sau capacitatea functionala a excitatiei si inhibitiei. Un stimul este eficient numai daca atinge un anumit prag de intensitate, iar depasirea limitei superioare induce inhibitia de protectie.

echilibrul, raportul cantitativ dintre excitatie si inhibitie.

mobilitatea functionala, rapiditatea cu care un proces nervos este inlocuit cu altul, rapiditatea proceselor de iradiere si concentrare.

Tipul slab se caracterizeaza prin predominanta inhibitiei la nivelul sistemului nervos central. Inhibitia supraliminala se instaleaza rapid. La stimuli de intensitate medie aceste animale sunt fricoase, se adapteaza greu, se imbolnavesc usor si se vindeca greu; prezinta deficiente functionale neurohipofizare si predispozitie la nevroze.

Tipul puternic defineste animale apte sa elaboreze reflexe conditionate in bune conditii, cu mentinerea unui raport echilibrat intre excitatie si raspuns.

Tipul puternic echilibrat inert prezinta rezistenta crescuta la boli, iar daca se imbolnavesc simptomatologia este stearsa. Redresarea terapeutica este dificila, deoarece reactioneaza slab la factori terapeutici, necesitand dozaj medicamentos crescut, cu pericol de stari toxice.

Tipul puternic echilibrat mobil, prezinta reactivitate normala si rezistenta mare fata de boala. Daca se imbolnavesc, redresarea este usoara si in timp scurt. Raspunsul la stimuli terapeutici este bun, ceea ce semnifica buna functionare a axei hipotalamo-hipofizo-gonadale.

Tipul puternic neechilibrat este caracterizat prin hiperreactivitate. Aceste animale se imbolnavesc usor si se redreseaza greu. Raspunsul la farmaconi este prompt si intens, adesea exagerat. Acest tip este caracterizat de hiperactivitate tiroidiana.

Constitutia sta la baza starilor diatezice (reactivitati particulare care predispun la boala), care au la baza sensibilitatea si labilitatea crescuta ale unor resorturi morfofunctionale. Cele mai semnalate diateze sunt:

- diateza exsudativa (inflamatie, eczeme);

- diateza hemoragica (hemoragii);

- diateza alergica (fenomene de hipersensibilizare).

Reactivitatea. Modul in care se manifesta ereditatea si constitutia, atat in stari normale cat si patologice, se numeste "reactivitate" si reprezinta capacitatea organismului de a raspunde intr-un anumit fel la actiunea factorilor excitanti (adecvati sau inadecvati). Reactivitatea reprezinta un complex de reactii caracterizate prin modificari functionale si morfologice, locale si generale, cu caracter individual si cu foarte mare variabilitate. Caracteristica individuala a reactivitatii explica raspunsul diferit al indivizilor la actiunea aceluiasi agent patogen.

Pe baza tipului de raspuns al organismului, reactivitatea se clasifica astfel:

- normoreactivitate (normoergie, ortoergie) - raspuns adecvat cantitativ si calitativ la actiunea stimulilor. Caracterizeaza animalele sanatoase, fara leziuni organice sau biochimic-metabolice innascute sau dobandite. Reactivitatea naturala cuprinde rezistenta naturala si reactivitatea castigata (imunitatea).

- reactivitate patologica (patergie, disergie) - raspuns neadecvat cantitativ sau calitativ la actiunea stimulilor. Este caracteristica animalelor bolnave sau deficiente reactiv. Reactivitatea poate fi afectata partial (un aparat, un sistem) sau global (toate aparatele, toate sistemele). In cazul alterarii globale, reactivitatea poate fi: hiperergie (cu reactii exagerate); hipoergie (reactii diminuate) sau anergie (reactii absente).

In unele cazuri, patergia este specifica doar pentru anumiti agenti nosogeni, ex. fenomenele alergice.

Reactivitatea depinde de doua categorii de factori:

a. interni

- specia: unele specii sunt refractare la anumite boli iar altele sunt receptive. Ex. cabalinele contracteaza morva, iar bovinele nu; pasarile sunt refractare la antrax;

- rasa: rasele ameliorate, comparativ cu cele primitive, sunt mai sensibile la boli. Ex. pasarile de rasa Leghorn sunt mai rezistente la boli carentiale (perozis, rahitism), comparativ cu rasa Rhode-Island;

- sexul: datorita diferentelor morfofunctionale dintre sexe, exista boli care afecteaza numai un anumit sex (ex. mamitele). Datorita constitutiei mai fine a femelelor, acestea sunt mai periclitate.

- varsta: cele mai sensibile la boala sunt nou-nascutii si animalele batrane. Sensibilitatea tineretului se datoreaza incompletei maturizarii a resorturilor reactive, iar cea a animalelor adulte are drept cauza uzura organismului.

La nastere, capacitatea reactiva este redusa, mai ales la puii de carnivore, iepuri si sobolani, datorita imaturitatii mecanismelor neuro-cibernetice de reglare si adaptare. Labilitatea neurovegetativa mare se datoreaza dezvoltarii incomplete a emisferelor scoartei cerebrale, precum si excitabilitatii crescute a centrilor subcorticali. Sistemul nervos vegetativ simpatic incepe sa functioneze mai tarziu decat ramura parasimpatica, ceea ce semnifica intrarea in activitate a suprarenalelor abia dupa cateva zile de la nastere. Aceasta este motivatia pentru care animalele nou-nascute, incomplet dezvoltate la nastere, prezinta hipo- sau areactivitate. La animalele batrane, hiporeactivitatea se datoreaza reducerii schimburilor metabolice si scaderii rezervelor functionale ale organelor de importanta vitala.

- individul: caracteristicile raspunsului reactiv sunt determinate de caracterele ereditare si de cele dobandite de catre fiecare individ in parte, in decursul conditiilor concrete de viata ale fiecaruia. Reactivitatea individuala are caracter dinamic, suferind modificari permanente sub influenta factorilor de mediu, a celor fiziologici si patologici.

- sistemul nervos: influenteaza reactivitatea ca si coordonator al raspunsurilor defensive. Sistemul nervos vegetativ influenteaza esential aceasta proprietate prin echilibrul dintre ortosimpatic (catabolizant) si parasimpatic (anabolizant).

b. externi

- alimentatia: dezechilibrele alimentare, mai ales nutritia unilaterala si inanitia partiala, influenteaza semnificativ reactivitatea. Carenta in principii nutritive (indeosebi proteine si vitamine) determina diminuarea capacitatii reactive a organismului, iar excesele alimentare pot favoriza aparitia anumitor boli.

- microclimatul influenteaza pozitiv sau negativ reactivitatea prin variatii in afara zonelor de confort. Influenta poate fi atat globala, cat si prin fiecare factor component in parte (umiditate, temperatura, curenti de aer etc.).

- substantele cu efect poluant deregleaza dinamica la nivel cortical si reduc rezistenta organismului la actiunea unor agenti patogeni, indiferent de natura acestora.

Mecanismele reactivitatii

In mod fiziologic organismul dispune de o serie de mijloace nespecifice sau/si specifice de aparare impotriva agentilor patogeni.

1. Mecanisme nespecifice de aparare

In vederea pastrarii identitatii morfofunctionale, in cursul evolutiei biologice s-au elaborat mecanisme filactice (de aparare) din ce in ce mai perfectionate. Dupa modul concret in care se realizeaza, apararea organismului cuprinde trei niveluri filactice de baza: mecanic ("barierele" biologice), enzimatic si imunologic.

a. Nivelul mecanic. La acest nivel se realizeaza protectia mecanica si eliminarea rapida a unor noxe din organism si se asigura patrunderea selectiva in organism a unor structuri moleculare absolut necesare acestuia.

"Barierele" prin care se realizeaza apararea mecanica sunt externe si interne.

"Barierele" externe se interpun intre mediul inconjurator si sange, asigurand mentinerea constanta a compozitiei sangelui. Acestea sunt eficiente prin integritatea invelisului lor epitelial, prin procesele de descuamare si inlocuire, prin impermeabilitatea sau permeabilitatea selectiva, prin secretiile glandulare fiziologice sau modificate in sens reactiv, prin miscarea cililor vibratili si prin secretia de substante bacteriostatice (lizozim). Barierele externe sunt reprezentate de:

- invelisul cutanat, care se opune mecanic, dar si prin celulele sistemului monunuclear-macrofagic din derm (celulele Langerhans). La efectul de bariera participa si glandele cutanate sudoripare si sebacee, invelisul cornos impregnat cu grasime (reducerea permeabilitatii), filmul hidrolipidic ("manta" acida), corpul mucos malpighian si membrana bazala.

- conjunctiva, realizeaza rol mecanic prin intermediul lacrimilor si rol bactericid prin intermediul lizozimului (contribuie la fixarea complementului de catre IgA). Lizozimul este continut si in saliva, plasma sanguina si urina.

- epiteliul traheal si bronhial, prin cili si mucusul secretat apara de actiunea substantelor inhalate (captare si eliminare). Are actiune antiinfectioasa specifica (anticorpi) si nespecifica (lizozim).

- mucoasa gastrica, epiteliul de acoperire si mucusul gastric au rol de bariere biologice prin protejarea peretelui gastric. pH-ul acid al sucului gastric are actiune bactericida.

- mucoasa intestinala, asigura protectie imunologica, prin imunoglobuline sintetizate de celulele imunocompetente din peretele intestinului.

Prin "capcanele anatomice" se blocheaza particulele straine inainte ca acestea sa ajunga la parenchim, impiedicand actiunea chimica, fizica sau mecanica a microparticulelor nocive, care sunt eliminate fie prin secretia mucoasei, fie prin activitatea cililor vibratili. Astfel de "capcane" sunt suprafata neregulata si sinuoasa a conductelor aeriene si a canalelor urogenitale, firele de par din conductul auditiv extern etc.

"Barierele" interne se interpun intre sange, interstitiu si celule, intre citosol si nucleu, intre citosol si organitele celulare. Acestea sunt:

-membranele celulare, care sunt semipermeabile si nu permit trecerea macromoleculelor. Comunicarea in dublu sens este asigurata de permeabilitatea propriu-zisa si de fagocitoza si pinocitoza.

-"barierele" de organ sunt: bariera histohematica (peretele capilarelor si precapilarelor), bariera hematooftalmica (endoteliul vascular), bariera placentara (endoteliul capilarelor si invelisul epitelial al vilozitatilor placentare), bariera hematoencefalica.

b. Nivelul enzimatic. La acest nivel se realizeaza neutralizarea, detoxifierea si depolimerizarea compusilor toxici, prin intermediul enzimelor cu specificitate de substrat pentru non-self. Modalitatile de aparare enzimatica sunt: detoxifierea, fagocitoza si biotransformarea medicamentelor.

Detoxifierea se realizeaza prin: cuplarea substantelor nocive cu proteine tisulare si sanguine (se impiedica trecerea lor prin membrane si se favorizeaza depozitarea in anumite tesuturi), prin mecanisme biochimice care cuprind transformari metabolice (reactii de oxidare, reducere, hidroliza etc.) si prin conjugare (biosinteze care determina conjugarea substantei straine cu molecule, radicali sau grupari endogene, crescand viteza de excretie a acestora).

Biotransformarea medicamentelor este o modalitate de baza pentru epurarea acestora din organism, favorizand eliminarea lor pe cale urinara sau pe alte cai. Transformarile metabolice ale medicamentelor implica enzimele microzomale hepatice.

Fagocitoza este proprietatea unor celule de a incorpora si de a digera intracelular microparticule straine de organism. Este considerata a fi cea mai veche forma de reactie filactica a organismului. Aparatul fagocitar actioneaza in permanenta, asigurand mentinerea sanatatii in conditiile unor agresiuni permanente din mediu. Aparatul fagocitar cuprinde fagocite circulante (neutrofile si macrofage) si sistemul macrofagic fix (celulele Kuppfer din ficat, celulele Langerhans din piele, celulele stelate din sinusoidele splinei, maduva osoasa, tesutul limfoid, ganglionii limfatici si, mai putin, fibroblastele, histiocitele si endoteliile capilare).

c. Nivelul paramunologic. Defineste capacitatea defensiva dobandita a organismului, care, fara a avea specificitate antigenica, se extinde asupra unei game largi de antigeni infectiosi. Bazele functionale ale paramunitatii sunt: stimularea activitatii micro- si macrofagelor, potentarea limfoproliferarii, stimularea limfocitelor antigen-nespecifice, interactiuni cu citotoxicitate spontana mediata celular, inducerea interferonogenezei, sporirea productiei de lizozim, activarea factorilor defensivi nespecifici, eliberarea si activarea limfokinelor si a altor mediatori, intensificarea actiunii reglatoare a prostaglandinelor.

Exista unele substante medicamentoase capabile sa stimuleze paramunitatea, denumite inductori de paramunitate. Acestia pot fi unipotenti, cand stimuleaza numai unul dintre factorii apararii specifice, sau multipotenti, care stimuleaza concomitent mai multi factori.

Nivelurile de aparare pot fi utilizate independent sau simultan, in functie de necesitati.

Mecanisme specifice de aparare

Aceste mecanisme se evidentiaza in cadrul sistemului imunitar. Imunitatea este rezistenta pe care organismul o manifesta fata de moleculele straine genetic (non-self, antigeni). Antigenul este reprezentat de totalitatea moleculelor capabile sa induca un raspuns imunitar si sa reactioneze specific cu produsii acestui raspuns. Raspunsul imunitar este ansamblul de evenimente care au loc in organism prin interactiunea cu un antigen. Raspunsurile anormale sau exagerate ale sistemului imunitar pot antrena distrugeri celulare masive. Entitatile patologice care iau nastere sunt numite boli imunopatologice.

Prin combinarea antigenilor cu anticorpii se formeaza complexele imune, care sunt foarte sensibile la actiunea complementului si la fagocitoza. Raspunsul aparatului imunitar la prezenta unui antigen se realizeaza de catre tesutul limfoid si este de tip umoral sau celular, sau poate fi combinat. Apararea imuna se bazeaza pe specificitate si pe memorie.

Imunitatea umorala se realizeaza cu ajutorul anticorpilor, molecule proteice (gamaglobuline) cu structura particulara, care se cupleaza doar cu antigenii corespunzatori. Gamaglobulinele cu rol filactic se numesc imunoglobuline (Ig). Antigenul prezent in organism este captat de celule APC (Antigen Presenting Cell), este modificat si exprimat la suprafata celulei (macrofagului), asociat cu o glicoproteina MHC (complex de histocompatabilitate majora) de tip II. Acest antigen poate fi recunoscut de o subpopulatie de limfocite T, care stimuleaza si amplifica raspunsul imunitar (LT-helper). LT-helper favorizeaza actiunea limfocitelor LB. LB activat prolifereaza, se diferentiaza in plasmocite secretoare de anticorpi si LB cu memorie. Anticorpii eliberati se cupleaza cu antigenul si il neutralizeaza, favorizand fagocitarea acestuia (anticorpi fixatori de complement).

Imunitatea mediata celular reprezinta sensibilizarea unor limfocite (limfocite T citotoxice, Natural Killer) care, ajungand in contact direct cu antigenii prin intermediul receptorilor de suprafata, induc degradarea sau distrugerea acestora. In acest fel se realizeaza fenomenul de respingere a grefelor si apararea impotriva organismelor patogene intracelulare.

Raspunsul imun se desfasoara in trei etape:

- de initiere: cuprinde totalitatea evenimentelor biologice care au loc din momentul patrunderii antigenului in organism, pana la contactul acestuia cu celulele antigen reactive. Etapa este dominata de activitatea macrofagelor.

- centrala: cuprinde interactiunile dintre antigen-macrofag-limfocitele T si B;

- efectoare: cuprinde evenimentele si mecanismele care conduc la anihilarea sau/si distrugerea antigenului, precum si indepartarea acestuia din organism.

Incapacitatea permanenta sau tranzitorie, naturala sau dobandita, a sistemului imun de a receptiona stimulii antigenici poarta numele de toleranta imunologica.

Modificarile morfo-functionale care apar in urma interactiunii organismului cu noxa (lat. noxa - vatamare; termen generic pentru orice agent patogen sau influenta nefavorabila a unei actiuni oarecare exercitata asupra organismului) sunt urmarea interactiunii dintre agentul etiologic si organism si au caracter adaptativ sau lezional (disadaptativ).

1.Reactiile adaptative (conservative) pot fi:

de aparare (protectie): reflexele de aparare (apnee, tuse, stranut, hipersecretie salivara, voma etc.), activitatea barierelor functionale, leucocitoza, fagocitoza etc.

Aprecierea reactiilor de aparare este greu de facut, pentru ca este vorba despre mecanisme fixe filogenetic, fara obligatia ca prin mecanismul prin care sunt declansate sa fie si utile organismului. Chiar daca sunt declansate mecanismele utile, acestea pot sa nu fie eficiente sau pot sa atinga intensitati prea mari, care sa agraveze dezechilibrele existente sau sa induca altele noi. Astfel, in functie de situatie, trebuie avuta in vedere utilitatea reactiilor de aparare, pentru a decide daca interventia terapeutica va fi in sensul favorizarii sau combaterii acestora.

de compensare: tahipnee si tahicardie in efort; hiperfunctia organului congener etc.

Reactiile de compensare sunt mecanisme temporare sau de durata care apar ca urmare a tulburarii unor functii complexe, cum ar fi: respiratia pulmonara - transportul oxigenului - respiratia tisulara sau debitul cardiac- tensiunea arteriala - masa sanguina - respiratie tisulara etc., sau prin scoaterea partiala sau totala din functie a unor organe.

Reactiile de compensare sunt uneori identice cu reactiile fiziologice la anumite conditii de mediu, iar alteori sunt procese care se realizeaza numai in conditii patologice, stimuland mecanisme de care organismul nu are nevoie in conditii normale de adaptare la mediu si de integritate morfofunctionala.

de adaptare a utilizarii rezervelor metabolice: in conditii de privare, prelungesc desfasurarea proceselor biochimice intracelulare.

Dupa viteza cu care se produc, reactiile adaptative pot fi: rapide (ex. vasoconstrictia reflexa la actiunea frigului, apneea reflexa la actiunea unor agenti iritanti) sau tardive (ex. hipertrofia miocardului consecutiva valvulopatiilor).

Reactiile lezionale insotesc reactiile adaptative, astfel incat sistematizarea reactiilor organismului in adaptative sau lezionale a fost realizata mai mult in scop didactic. Acelasi fenomen reactional poate avea caracter adaptativ sau caracter lezional (ex. hiperemia arteriala dintr-un organ intens solicitat sau din cadrul procesului inflamator), ceea ce evidentiaza interdependenta dintre caracteristicile cauzei si tipul (sensul) reactiei produse.

Atunci cand organismul nu reuseste sa se adapteze la factorul patogen fie datorita agresivitatii acestuia, fie ca urmare a hiporeactivitatii, reactiile functionale devin nocive, prin depasirea anumitor limite (zona de adaptabiliate) cantitative si mai ales calitative, amplificand sau agravand tulburarile morfo-functionale initiale. De exemplu, tahicardia este o reactie de compensare care, daca depaseste o anumita limita (in functie de specie si varsta), determina tulburari in circulatia coronariana (prin insuficienta nutritie a miocardului) si in circulatia generala (datorita reducerii diastolei).

Din multiplele reactii morfo-functionale posibile, in cazul unei agresiuni sunt selectate si declansate numai unele, rolul coordonator in selectarea si secventializarea acestora revenind sistemului neuro-endocrin. Daca prin reactiile adaptative si lezionale nu se restabilesc functiile perturbate, scade capacitatea de adaptare organismului la conditiile sale de mediu si apare starea de boala, prin perturbarea mecanismelor de reglare neuroumorala.

Pentru boli infectioase si parazitare, reactivitatea organismului prezinta particularitati, in sensul ca exista specii nereceptive natural la actiunea anumitor agenti patogeni, specii universal receptive sau specii electiv receptive. Avand in vedere aceste particularitati, bolile infectioase pot fi categorisite in boli comune tuturor speciilor si boli caracteristice anumitor specii.

3.Circumstantele imbolnavirii

Conditiile reprezinta complexul de imprejurari in care noxa actioneaza asupra organismului (factor favorizant). Uneori conditiile favorizeaza producerea bolii, alteori o impiedica. Factorii interni sunt mai ales predispozanti, pe cand cei externi sunt determinanti. Numai conditiile, fara agent etiologic, nu pot produce boala, ele pot insa modifica reactivitatea organismului.

Circumstantele influenteaza atat agentul patogen cat si organismul, in mod favorabil sau defavorabil, acestea avand un rol foarte important in producerea bolii.

Fig.1 Triada nosogena (dupa Stupariu Al. 1995)

Instalarea si desfasurarea bolii sunt avantajate de conditiile care favorizeaza noxa si dezavantajeaza organismul si sunt dezavantajate de conditiile care defavorizeaza agentul cauzal si favorizeaza organismul. Cand nocivitatea agentului agresor si rezistenta organismului sunt echivalente, conditiile sunt cele care decid evolutia starii de sanatate a organismului si pot de asemenea sa influenteze evolutia si terminarea bolii (rapid/lent, benefic/malefic). Aceasta evidentiaza faptul ca pentru aparitia si finalizarea bolii concura o triada nosogena (fig.1).

3. Boala si procesul patologic

Starea de boala se caracterizeaza printr-un complex de fenomene reactive locale si generale, specifice si nespecifice, patologice si reactionale (de aparare) care coexista si se influenteaza permanent, fiind dependente de fenomenele lezionale. Deci, boala este un fenomen general care intereseaza intregul organism si care se manifesta printr-un tablou bine precizat.

Procesul patologic reprezinta o manifestare lezionala locala a starii de boala, insoteste boala si face parte integranta din aceasta. Procesul patologic este rezultatul interactiunii dintre noxa si organism, precedand si conditionand manifestarile bolii, fara a se confunda cu boala in sine. Boala poate include unul sau mai multe procese patologice, dar procesele patologice se pot constitui si in cursul desfasurarii bolii, agravand-o sau declansand perturbari "in cascada" ale tesuturilor invecinate sau la distanta (ex. arsuri grave).

Starea patologica reprezinta tulburarea functionala tranzitorie, care reprezinta fie o etapa din evolutia procesului patologic, fie consecinta acestuia. Primar se constituie procesul patologic, iar secundar se manifesta starea patologica. De multe ori, datorita modificarilor discrete, starea patologica este greu de sesizat. Ex.: prezenta unui calcul in vezica urinara constituie stare patologica atata timp cat dimensiunile, forma si uniformitatea suprafetei nu lezeaza mucoasa vezicala. Daca vor interveni factori care modifica insusirile calculului in asa maniera incat el va leza mucoasa vezicala, apare si o reactie inflamatorie locala (cistita) care este proces patologic.

4. Clasificarea si evolutia bolilor

Denumirea bolilor se poate face dupa:

1. criteriul anatomic - pentru imbolnavirea unui organ se foloseste numele organului si sufixul "-patie" (ex. cardiopatie, hepatopatie, etc.), iar pentru imbolnavirea un aparat sau sistem, se foloseste sintagma: "boala a" + denumirea aparatului (ex. boala a aparatului digestiv, boala a sistemului nervos etc.).

criteriul anatomo-clinic - se denumeste atat structura afectata cat si natura afectiunii (ex. miocardita - inflamatia miocardului, nefroscleroza - scleroza renala, etc.).

Bolile se clasifica dupa mai multe criterii, astfel:

1.Dupa raportul dintre cauze si modul de declansare:

boli primare - cu legatura directa intre cauza si efectul produs (ex. pneumonii "afrigore");

boli secundare - mediate de procese patologice anterioare (ex. edem pulmonar consecutiv insuficientei cardiace);

boli esentiale (idiopatice) - boli carora nu li se poate stabili etiologia (ex. epilepsia "esentiala");

boli simptomatice - exprima stari patologice de ordin general la nivelul unor organe (ex. stomatita, care apare in cursul febrei aftoase, ca una din manifestarile generalizate ale virozei).

Dupa etiologie (cauza determinanta a bolii):

boli infectioase (produse de bacterii, miceti, virusuri);

boli parazitare (produse de paraziti);

boli toxice (produse de substante toxice);

boli traumatice (produse de agenti mecanici) etc.

3. Dupa mecamismul patogenetic principal

boli produse prin mecanism neuroreflex;

boli produse prin mecanism nevrotigen;

boli produse prin mecanism patochimic.

4. Dupa evolutia clinica (durata si intensitatea de manifestare a semnelor clinice):

boli supraacute (dureaza maximum 2 zile, cu manifestari dramatice, adesea fatale);

boli acute (maxim 3 saptamani, manifestari intense);

boli subacute (maxim 6 saptamani, manifestari moderate, relativ usor tratabile);

boli cronice (minim 6 saptamani, de obicei luni si ani, manifestari sterse; sunt vindecabile).

Bolile supraacute sunt deosebit de grave si de obicei se termina prin moarte, datorita unei puternice dezorganizari functionale a sistemului nervos, de cele mai multe ori fara timpul necesar constituirii de leziuni anatomopatologice. Pe masura ce dereglarile sistemului nervos sunt mai reduse, durata bolii este mai lunga si procesele patologice mai intense, cu aparitia leziunilor anatomopatologice.

Bolile acute si cronice nu se deosebesc numai prin durata evolutiei lor, ci si prin intensitatea cu care participa intregul organism si dupa raportul dintre procesele generale si cele locale. In bolile acute, intreaga reactivitate a organismului este puternic angrenata, pe cand in bolile cronice, participarea intregului organism este mai redusa. Diferenta nu este numai cantitativa, ci si calitativa.

Astfel, in bolile acute predomina fenomenele generale ca febra, reactia aparatului cardiovascular, mobilizarea leucocitara etc., semnificand o solicitare functionala intensa a centrilor nervosi subcorticali, cu inhibitia variabila a scoartei cerebrale si cu alterarea corespunzatoare a activitatii nervoase superioare. In bolile cronice predomina reactiile de compensare, subfebrilitatea sau lipsa febrei, participarea variabila a aparatului cardiovascular, predominanta reactiilor tisulare locale etc., cu aparitia de usoare dereglari subcorticale si cu tulburari greu evidentiabile ale activitatii nervoase superioare.

Bolile, in evolutia lor, pot adeseori trece dintr-o forma in alta.

5. Dupa perioada ontogenetica de evolutie sau aparitie:

boli ereditare;

boli congenitale;

boli postnatale.

5.Etapele evolutive ale bolilor

In evolutia bolilor se disting in general trei etape: debutul, perioada de stare si finalul bolii.

1. Debutul bolii cuprinde doua faze: de latenta (ascunsa) si prodromala.

a. Perioada de latenta (perioada de incubatie in cazul agentilor biologici) reprezinta intervalul de timp scurs din momentul actiunii agentului patogen asupra organismului pana la aparitia primelor manifestari de boala. Perioada de latenta are o durata variabila (minute, luni, ani), dependent de proprietatile agentului patogen si de reactivitatea organismului, dar poate fi si absenta atunci cand factorul nosogen are o agresivitate foarte mare (ex. arsuri termice si chimice, electrocutare etc.).

In aceasta perioada, prin examene de laborator se pot constata: intensificarea activitatii fagocitare, modificarea metabolismului proteic si aparitia reactiilor imunitare. In ultimul timp, pentru diagnosticarea bolii inca din stadiul preclinic se procedeaza la stabilirea "profilului metabolic", iar pentru boli infectioase se recurge la teste imunologice.

Daca in perioada de latenta survine vindecarea spontana, desfasurarea bolii se intrerupe.

Bolile inaparente sau oculte sunt acele boli in care, dupa perioada de latenta, nu apar semne clinice, cu toate ca boala continua sa evolueze. Aceste boli pot fi diagnosticate numai pe baza rezultatelor paraclinice.

b. perioada prodromala reprezinta intervalul evolutiv al bolii in care apar semne clinice generale, nespecifice, care dureaza pana la aparitia semnelor caracteristice bolii respective. Perioada prodromala poate dura de la cateva ore la cateva zile, iar in aceasta perioada boala nu poate fi precizata.

Cele mai frecvente semne clinice generale sunt: indispozitie, abatere, hipo- sau adinamie, astenie, inapetenta sau anorexie, cefalee, perturbarea rumegarii, hiposalivatie, febra, reducerea productiilor.

Boala care se vindeca in perioada prodromala, fara a se ajunge la aparitia simptomelor specifice bolii, poarta numele de boala avortata.

Perioada de stare (clinic manifesta) este etapa in care apar simptomele principale ale bolii, ca rezultat al depasirii posibilitatilor de adaptare-aparare-compensare ale organismului.

Tabloul clinic cuprinde reactii specifice (in functie de natura agentului nosogen) si reactii nespecifice (independente de noxa), precum si reactii locale si generale. Delimitarea reactiilor locale de cele generale este uneori dificila, pentru ca oricat de localizat ar fi un proces patologic, terminatiile nervoase locale implica participarea sistemului nervos, iar produsii de metabolism rezultati in urma unui proces patologic sunt absorbiti in circulatie, fenomene care implica intregul organism.

Tulburarile care apar sunt atat de tip functional cat si organic (lezional) si sunt mediate preponderent de sistemul nervos vegetativ simpatic.

O parte din leziunile celulare si tisulare care apar la inceputul perioadei de stare sunt inca reversibile, dar cu timpul acestea vor deveni ireversibile, astfel incat vindecarea va fi posibila numai prin inlocuirea structurilor afectate cu altele noi. Interventia medicamentoasa este eficienta in perioada modificarilor biochimice si eventual a modificarilor functionale.

Simptomele particulare unei singure boli, pe baza carora se poate stabili cert diagnosticul, se numesc simptome patognomonice (gr. gnomon - semn indicator al bolii).

Perioada terminala (sfarsitul bolii) incepe odata cu incetarea evolutei proceselor patologice. Boala se poate termina prin vindecare, cronicizare sau moarte.

Din punct de vedere clinic, normalizarea functiilor sau disparitia principalelor simptome se poate face in timp scurt (sfarsit "in crisis") sau in timp variabil, mai lung (sfarsitul "in lysis").

a. Vindecarea (sanogeneza) reprezinta restabilirea starii de sanatate, fara a insemna revenirea la starea de dinainte de imbolnavire. Este considerat vindecat acel organism in care a incetat evolutia proceselor patologice si care si-a recapatat capacitatea de adaptare la mediu.

Starea de sanatate care apare dupa o boala este o noua stare de sanatate, diferita de cea anterioara, deoarece in urma trecerii prin boala organismul a castigat insusiri noi (bune sau rele).

Vindecarea poate fi: completa, totala ("restiutio ad integrum") sau incompleta, partiala (cu sechele).

Vindecarea totala reprezinta restabilirea integritatii morfofunctionale a organismului, cu recastigarea completa a capacitatii de adaptare la mediu. Termenul "restiutio ad integrum", care semnifica reintoarcerea la starea initiala, nu corespunde in totalitate realitatii, deoarece trecerea prin starea de boala confera organismului insusiri noi, pe care nu le avea inainte. Aceste insusiri pot fi favorabile (castigarea imunitatii) sau defavorabile (receptivitate crescuta) organismului.

Vindecarea partiala presupune existenta sechelelor (lat. sequela -consecinta, urma), care sunt tulburari functionale sau leziuni neevolutive ce persista consecutiv unui proces patologic (cicatrice, atrofie, scleroza, anchiloza, pareza, paralizie) si care pot constitui puncte de plecare pentru noi dereglari, prin procesele de compensare pe care le pot determina. Animalul cu sechele este tarat (tara -defect aparut care depreciaza animalul).

Un rol important in vindecare il are actiunea terapeutica intreprinsa de medic. Acesta poate actiona direct asupra procesului patologic sau indirect, prin stimularea mecanismelor proprii de lupta a organismului.

Perioada de restabilire a organismului, respectiv faza intermediara intre disparitia semnelor clinice si vindecare, poarta numele de convalescenta. Durata starii de convalescenta depinde de gravitatea bolii si implicit a leziunilor, de capacitatea reactiva a organismului si de conditiile de intretinere. Convalescenta este caracterizata prin predominanta sistemului nervos vegetativ parasimpatic.

In perioada de convalescenta, mecanismele patogenice vor fi inlocuite de mecanisme de sanogeneza (de instalare a starii de sanatate), rapide sau lente, astfel:

Eliminarea factorului cauzal prin reflexe de aparare: stranutul, tusea, hiposalivatia, vomismentele, diareea etc., care reduc timpul de contact al agentului cu organismul.

Compensarea functiei organului lezat, prin:

- hiperfunctia compensatorie a organului pereche sanatos, care sufera hipertrofierea tesutului functional, precedata de cresterea concentratiei compusilor macroergici (ATP,GTP), a numarului si volumului mitocondriilor. Datorita modificarii se va asigura un potential bioenergetic crescut, necesar intensificarii fenomenelor de biosinteza locale.

- compensarea vicarianta sau de suplinire, efectuata de organe care in mod obisnuit au alte functii. Ex.: in caz de insuficienta pancreatica, hipersecretia de ptialina poate inlocui partial amilaza.

Intensificarea activitatii normale a unui organ sanatos poate provoca hiperfunctie tranzitorie, care inceteaza odata cu incetarea solicitarii suplimentare. Daca hiperfunctia se repeta la intervale de timp care permit refacerea rezervelor bioenergetice morfofunctionale, se poate produce hipertrofia de actiune (de antrenament). Solicitarile bruste, care depasesc posibilitatile de adaptare functionala duc la insuficienta acuta a organului sau sistemului suprasolicitat.

Regenerarea structurilor alterate se realizeaza incepand de la tesutul sanatos, utilizandu-se resturile celulare afectate din zona respectiva. Localizarea procesului patologic influenteaza in mod direct viteza de regenerare (ex. regenerarea este rapida la tesutul sanguin, epitelii glandulare etc. si este latenta in neuroni, fibre musculare, glomeruli renali etc.). Echilibrul dintre proliferarea tesutului conjunctiv (nediferentiat) si cel parenchimatos determina gradul de restabilire a functiei alterate pe parcursul bolii.

Restructurarea imunologica se bazeaza pe reactii de aparare nespecifice (leucocitoza, fagocitoza) si specifice (imunitate umorala si celulara).

Inhibitia de protectie participa in mod indirect, prin reducerea epuizarii functionale sau a alterarii celulelor nervoase expuse unor excitatii foarte puternice, prin fenomenul de parabioza.

Reinstalarea aceleiasi boli dupa ce vindecarea a fost confirmata, se numeste recidiva (lat. re-din nou, cada -a cadea).

Convalescenta este caracterizata printr-o mare labilitate a proceselor de reglare, ceea ce implica protejarea organismului fata de agresiuni, prin oferirea de conditii optime de zooigiena, alimentatie si repaus. Daca nu se asigura aceste conditii, animalul poate recadea in starea de boala - resuta (fr. rechute - cadere, reintoarcere), cu consecinte mult mai grave decat in cazul bolii initiale, deoarece organismul este surmenat.

In decursul evolutiei unei boli, in perioada de convalescenta mai ales, pot surveni complicatii (fenomene morbide agravante), care se datoreaza fie exagerarii unor procese patologice specifice bolii, fie aparitiei unor procese patologice independente de boala.

b. Cronicizarea reprezinta stabilirea unui echilibru labil intre organism si agentul patogen. Compatibilitatea relativa dintre noxa si organism se realizeaza indeosebi cand organismul are o reactivitate insuficienta pentru a anihila actiunea unei noxe cu actiune moderata.

Cronicizarea presupune evolutia pe perioada indelungata a unei boli de gravitate redusa, fara consecinte negative foarte mari pentru organism, compatibila cu supravietuirea. In aceste situatii functiile organismului sunt compensate, dar efortul indelungat va duce la uzura si epuizare, la decompensare si, in final, la moarte.

Unele boli evolueaza cronic inca de la inceput, altele au debut acut si se cronicizeaza ulterior, altele evolueaza cronic si se finalizeaza cu o evolutie acuta.

In cadrul unei boli cronice se pot produce periodic acutizari temporare - pusee - de durata si gravitate variabila. De asemenea, in cazul bolilor cronice se poate observa alternarea perioadelor de boala clinic manifesta cu perioade subclinice, fenomen denumit remisiune. Bolile alergice sunt tot boli cronice, dar care se manifesta doar in anumite conditii.

c. Moartea (exitus) reprezinta incetarea activitatii biologice intr-un organism, momentul instalarii mortii fiind considerat a fi incetarea activitatii bioelectrice a creierului.

Dupa modalitatea, imprejurarile si viteza de instalare, moartea poate fi: clinica sau biologica, naturala sau patologica, brusca sau lenta.

Moartea clinica (relativa) reprezinta oprirea functiilor vitale si inhibitia sistemului nervos central (reversibil), cu durata intre 5-8 minute. Fenomenul este reversibil daca se aplica procedee de reanimare (pana la 15-20 minute de la instalare).

Moartea biologica (adevarata) este caracterizata prin instalarea unor leziuni ireversibile la nivelul principalelor organe, indeosebi creier.

Moartea naturala se realizeaza prin dezorganizarea treptata a functiilor organismului datorita uzurii, iar moartea patologica este datorata bolii, care initiaza, grabeste sau intensifica dezorganizarea morfofunctionala.

Moartea brusca se produce prin:

sincopa cardiaca (sincopa alba), cand noxa actioneaza asupra inimii (stop cardiac);

sincopa respiratorie (sincopa albastra), cand noxa actioneaza asupra centrilor respiratori bulbari (stop respirator);

apoplexie cerebrala (gr. apoplexia - lovitura), cand noxa induce tulburari grave la nivel cerebral (ex. hemoragie), cu suspendarea brusca a functiilor cerebrale (moarte fulgeratoare, apoplectica).

Moartea lenta se realizeaza ca urmare a reducerii totale si treptate a functiilor organismului (cu plecare de la sistemul nervos central, apoi respiratia, cordul, musculatura etc.), intr-o perioada de agonie de durata variabila.

Dupa producerea mortii, o perioada de timp se mai desfasoara unele activitati biologice, cum sunt: peristaltismul intestinal, fibrilatia cardiaca, cresterea fanerelor.