ORHITA AUTOIMUNA

ORHITA AUTOIMUNA

Capacitatea imunogena omologa si autologa a spermatozoizilor este cunoscuta inda de la inceputul acestui secol. Faptul ca spermatozoizii indeplinesc conditii de antigenitate a fost demonstrat de Marica si col. (1977-1980) care reusesc sa obtina anticorpi in urma inocularii experimentale la animale (iepuri si vaci), cat si evidentierea existentei anticorpilor antispermatici la vaci cu insamantari repetate, aspect care justifica acceptarea ideii de instalare a unei infecunditati de natura imunologica. Chiar si unele avorturi pot sa se produca prin mecanisme imunologice.

Pe de alta parte, se cunoaste ca in testicul se gasesc componente (macromoleculele claustrate in anumite zone), care in conditii fiziologice nu sunt vehiculate in organism. ~n cazuri patologice are loc deversarea lor in circulatie si in urma interactiunii cu celulele limfocide, care nu recunosc drept self acesti antigeni, se declanseaza fata de ei un raspuns autoimun.

La om orhita posturliana (dupa oreion-paratidita epidemica produsa de Myxovirusu parotiditis sau virusul urlian) este considerata ca o afectiune autoimuna, deoarece debutul coincide cu raspunsul imun maxim la virus, iar virusul nu este detectabil in tesutul testicular afectat.

Incidenta  orhitei este mai mare la adulti (20% din cazurile de parotirodidita urliana) fata de baieti (1,5%), fenomen atribuit diferentei de maturitate sexuala si a unei probabilitati crescute a aparitiei clonelor interzise la adult fata de copil. S-a prespusu ca legatura cu parotidita ar putea fi rezul;tatul unui antigen specific de tesut cu determinanti comuni pentru cele doua glande (parotida si testicul), astfel incat un stimul antigenic de la parotida bolnava ar activa o clona interzisa latenta antitesticul, atunci cand aceasta exista. Cercetarile clinice cu ajutorul tehnicilor de aglutinare au pus in evidenta autoanticorpi antispermatici in sange si plasma seminala, de tip IgG si IgA.