PATOGENEZA GUTEI

PATOGENEZA GUTEI

Nu numai cea aviara, dar si guta altor specii (inclusiv a omului) prezinta, inca, numeroase date contradictorii si ar presupune tehnica relativ dificila de laborator, explicand de ce problema diagnosticului patogenetic de laborator nu se pune pentru animalele de ferma. Intr-adevar, in practica medicala veterinara din efectivele avicole intensive sau semiintensive, diagnosticul patogenetic se orienteaza in baza diagnosticului anatomoclinic, incluzand posibila reflectie eredopatologica si factorii de risc igienodietetici, local si in momentul respectiv.

Complexitatea patogenezei deriva in buna masura din complexitatea fiziologica. Anume, mai mult de doua treimi din produsii finali azotati, rezultati din catabolismul proteinelor si aminoacizilor, sunt amoniacul, ureea si acidul uric. Dupa rata fiecarui dintre acestia, animalele se impart in:

- animale amoniotelice (gr. telos-final), de redusa importanta pentru medicina veterinara, capabile sa excrete amoniacul direct in mediul acvatic natural, ca, de exemplu, vertebratele acvatice; reptilele acvatice excreta reziduurile azotate sub forma de amoniac sau uree, spre deosebire de restul reptilelor cele mai numeroase care sunt uricotelice (3);

- animale ureotelice, avand drept produs final principal al metabolismului azotat ureea, ca mamiferele; dar unele categorii de mamifere pot prezenta si excretie de tip uricotelic, insa de proportie redusa, cum este cazul pentru vitei, capre, porci, iepuri sau cobai; cainii Dalmatieni au uraturie de 400-600 mg/24 ore, in timp ce congeneri din alte rase, de talie comparabila, doar de cca. 60 mg (3);

- animale uricotelice, produsul final principal al metabolismului azotat (baze purinice, amoniac protidic) si din aminoacizi fiind acidul uric: pasarile, reptilele de uscat s.a.; de exemplu, Minkowski (cit. 93), la o aciduricemie de 2 mg/dl la gaste normale, mentioneaza ca excretia urinara azotata include 3-4% uree, putin amoniac, restul fiind reprezentat de acidul uric.

Trecerea de la bazele purinice spre acidul uric (mai departe spre alantoina si uree) se realizeaza mai ales prin deaminari si dehidrogenari succesive, sugerate de fig.1, lantul metabolic respectiv fiind schematizat in fig.2.

O redare mult simplificata a patogenezei din guta aviara ar fi: hiperuricemie (peste 7mg/dl sange) + factorii de risc + deshidratare sau/si acidoza (3, 16), ca si alte stari dismetabolice care favorizeaza fie hiperuricemia, fie precipitarea uratica in diferite organe sau tesuturi, fie jena epurari (filtratiei, secretiei) renale etc. Unii autori germani considera determinanta insuficienta renala in toate formele de guta, alaturi de hiperuricemia generata de diferite stari dismetabolice (143). Dupa altii, deshidratarea ar putea declansa guta viscerala si in lipsa insuficientei renale, iar corelatia dintre guta articulara si ratiile hiperprotidice sau insuficienta renala nu a fost convingator demonstrata (3). Se mai admite ca, in stari patologice coexistand cu hiperuricemie, se poate ca solubilizarea acidului uric sa fie deficitara sau sa fie impiedicata prin excesul ionului de sodiu, ceea ce ar antrena precipitarea acidului uric la nivelul seroaselor, viscerelor sau articulatiilor (94).

Schematic, hiperuricemia poate depinde de excedentul in alimentatie a purinelor; de sinteza crescuta endogena, hepatica si renala, a purinelor din alti nutrienti; de scaderea eliminari renale, respectiv a filtrari, reabsorbtiei sau/si secretiei de acid uric (normal la nivel de 50% fata de sangele trecut prin rinichi); apoi de scaderea uricolizei intestinale (prin disbacterie) si a celei tisulare; de retinut ca pasarile nu au uricaza (deci nici uricoliza) hepatica (116). Valorile uricemiei normale sunt de 2-4 mg/dl, hiperuricemia, de peste 7 mg acid uric/dl, putand atinge valori de 10-12 sau chiar 16 ml /dl (94).

La broileri, dupa infometare se mentioneaza uricemie medie de 3,38 mg/dl, cu cresterea la 7,48 mg/dl dupa reluarea alimentatiei normale, la discretie, restrictie de nutret sau adapare putand determina cresteri pana la 12,48 mg/dl (87).

Intr-adevar, hiperuricemia poate depinde de un aport excesiv, prin ratie, de baze purinice, dar si de proteine, chiar de grasimi (periculoase indeosebi cele peroxidate), de colecalciferol (163), sau de aport caloric total (1, 11); pentru ultimele variante, hiperuricemia ar putea depinde de sinteza purinica endogena directa, din produsi nutritionali relativ simpli, fara incorporarea prealabila a lor in acizi nucleici (1); legat de dismetabolia protidica, in inducerea hiperuricemiei ar avea rol important peptizarea coloidala, nu cristalizarea uratilor (87).

Guta primara, prin particularitati enzimatice, eredopato-logica, este exemplificata, la pasari, prin linii predispuse metabolic la hiperuricemie, iar lipsa uricazei hepatice de la pasari explica de ce 60-80 % din azotul urinar este reprezentata de acidul uric, produs mai ales in rinichi (112). Alte forme de hiperuricemie primara, eredopatologica, s-ar datora deficitului in activitatea enzimatica (de exemplu, a hipoxantin-guanin-fosforibozil-transferazei), ca si prin deficitul secretor al tubilor renali (112).

In perspectiva fiziopatologiei uratice se ridica si unele aspecte particulare, cu sanse de validare inca discutabila, insa de cert interes teoretic. O directie este reprezentata de relatarile privind cresterea uricemiei in stresul oxidativ indus corticosteronic la puii broiler; in conditiile respective, pe langa cresterea proteolizei si a neoglicogenezei, in complexul patogenetic initiat de speciile de oxigen reactive (SOR) se recunoaste ca acidul uric este unul dintre compusii cu efect antioxidant, protejand tesuturile contra injuriilor oxidative, atat in cazuri de expunere cronica (94), cat si in cele induse prin corticoterapie de tip acut (96). Ideea actiunii antioxidante a compusilor uratici este sustinuta si de unele achizitii din domeniul patologiei indepartate; astfel, in boli prionice, de tipul encefalopatiei spongiforme bovine sau al variantei de boala Creutzfeld-Jakob de la om, patogeneza oxidativa s-a dovedit o realitate, iar actiunea antioxidativa din encefal bazata pe acidul uric (produs de microglii) ar permite, daca nu speculatii in legatura cu combaterea, macar propunerea utilitatii nivelului crescut de acid uric drept marker pentru diagnostic (93). De altfel, actiunea antioxidanta a acidului uric se recunoaste alaturi de a altor antioxidanti, indeosebi a celor neenzimatici, alaturi de factori majori, ca vitaminele C si E, carotenii, albumina si alti factori proteici etc. (39.)

Hiperuricemia secundara poate depinde de boli caracterizate prin metabolism purinic exacerbat (leucoza, policitemii, mixedem, hiperparatiroidie s.a.); apoi de boli febrile, ca bronsita infectioasa, pseudopesta, infectia cu adeno- si reovirusuri (89), micoplasmoza (102), inclusiv dupa antibioterapie inadecvata in legatura cu diverse infectii (163); de eforturi si alti factori stresanti de natura sa creasca metabolismul protidic; de osteocondropatii care jeneaza alimentatia si adaparea datorita durerilor de deplasare, infometarea ducand la autofagie. Mai pot interveni dezechilibre hidroelectrice, inclusiv in boli respiratorii hipoxemice (acidozante) s.a.; in stari carentiale tocoferol-selenice dependente de excesul grasimilor peroxidate din ratie (163); apoi guta asociata autofagiei, in stari patologice evoluand cu anorexie, histoliza, procese inflamatorii sau necrotice etc., deci cu dezintegrare crescuta si de acizi nucleici tisulari (1); se mentioneaza si forme secundare sau simptomatice in boli renale - nefrite, urolitiaza, micotoxicoze cu nefrotoxicitate mai grava, ca si nefropatii asociate unor complexe imune (160); atat la gainile ouatoare, cat si la broileri se inregistreaza dinamica sezoniera, legata de solicitarile climatice (158) etc.

Trebuie subliniat ca hiperuricemia nu este echivalenta cu guta sau cu litiaza uratica, recunoscandu-i-se doar rolul predispozant pentru declansarea acestora (1, 61).

Legat, dar si independent, de uricemie, reglarea nivelului circulant al compusilor uratici se face mai ales la nivel renal. Se mai stie ca ACTH-ul si glicocorticoizii induc cresterea cantitatii de compusi uratici eliminati prin urina, fara a fi cunoscuta dependenta de ordin nervos sau de alti centri de reglaj al uricemiei (1).

Compusii uratici circula in forma solubila, trecand in forma coloidala (legati de mucus) in lumenul nefronilor, apoi precipitand, in forma de cristale, in tubii uriniferi de la pasari; faptul imprima aspectul de suspensie cretacee, de floculare albicioasa, a urinii finale. Deosebit de acest produs normal, in caz de hiperuricemie, compusii uratici pot cristaliza ori sa ajunga prin efractie in diferite tesuturi si organe, in care exercita efect mecanic de corpi straini. Acesta se manifesta indeosebi la nivel renal, prin fenomene degenerative, de nefroza gutoasa: din tubii renali cristalele difuzeaza pericanalicular, exercitand efecte mecanice in interstitiul renal, corespunzator unei tubulonefroze, dar si glomerulita. In rest, efectul de corpi straini al cristalelor de urati se manifesta prin perturbari ale celorlalte organe afectate, pe langa granuloame de corpi straini de tipul tofilor gutosi sau al uratocalculilor renali s.a. Se mentioneaza si efectul de autointoxicatie exercitat de complexul gutos, in ansamblul sau (32, 75, 94), fiind mentionat si la puii pentru carne (87).