COMPONENTELE PROTECTIEI SOCIALE IN DIFERITE STATE DIN EUROPA OCCIDENTALA

COMPONENTELE PROTECTIEI SOCIALE IN DIFERITE STATE DIN EUROPA OCCIDENTALA

1. Modelul scandinav: Suedia

Sistemul de protectie sociala din Suedia reprezinta o varianta a unui tip sau model de baza. Danemarca si Finlanda ilustreaza alte doua versiuni ale acestuia. Desi caracterizarile au fost convergente, definitia data modelului variaza de la o clasificare la alta. Este 'institutional-redistributiv' pentru Titmuss (1974), 'social-democrat' pentru Esping-Andersen (1990), 'modern' pentru Leibfried (1993), 'puternic-interventionist' pentru Therborn (1975) si 'scandinav' sau 'nordic' pentru Hantrais

Trasaturile distinctive ale statului bunastarii suedez sunt:

cetatenia ca baza a dreptului la protectie sociala

nivelul ridicat al cheltuielilor sociale

principiul solidaritatii;

rolul central al statului (administrator si finantator al sistemului);

caracterul universal;

Orice persoana care a implinit 16 ani si are domiciliul in Suedia este inmatriculata in sistemul de securitate sociala

Cheltuielile pentru protectie sociala reprezinta aproximativ 37,5% din PIB, nivel care depaseste proportiile existente in alte tari membre. In acelasi timp, cu un procent de 50,4% (1994) din produsul intern brut, Suedia se situeaza peste media Uniunii Europene (41,7%) in privinta prelevarilor obligatorii (EAPN, 1996, pp.341-342).

Principiul solidaritatii constituie tema dominanta in sistemul securitatii sociale. Solidaritatea este inteleasa nu numai ca ajutor reciproc si integrare, ci implica si un anumit grad de egalitarism (Spicker, 1993, p.130). Ideea a fost formulata de Myrdal in termenii urmatori: 'Intr-o societate care proclama solidaritatea ca principiu de baza, se cere o cooperare organizata si o influenta accentuata in societate pentru a intari pozitia celui slab si pentru ca redistribuirea resurselor si oportunitatilor distribuite inegal sa poata avea loc' (citat de Kvist si Agren, 1979, p.34). Responsabilitatea punerii in aplicare a acestui principiu revine statului.

Sectorul public detine un loc important in Suedia. Este semnificativ in acest sens ca o treime din locurile de munca sunt in acest sector, iar cheltuielile sale reprezinta 67,4% din produsul intern brut. Deficitul public atinge si el o cifra importanta - 11,2% din PIB (EAPN, 1996, p.342).

Functiile statului in protectia sociala sunt evidentiate cu claritate de numarul si diversitatea serviciilor sociale pe care le asigura. Suedia, ca si alte state scandinave, face parte din grupul statelor care acorda servicii (Service States), prin opozitie cu sistemele continentale, considerate state ale transferurilor (Transfer States). Guvernul este responsabil pentru activitati care in alte tari membre sunt specifice fie sectorului nonguvernamental, fie celui privat.

Sistemul suedez are si o importanta componenta de transferuri care sunt finantate prin impozite si cotizatii. Desi considerata drept o caracteristica fundamentala a modelului scandinav, finantarea prin fiscalitatea generala nu mai are caracterul predominant (80% din ansamblul finantarii) din anii '70. In ultimele doua decenii, ponderea contributiilor patronale a crescut progresiv astfel ca in prezent ele reprezinta principala sursa de finantare a protectiei sociale. Povara fiscala este de 29% din totalul masei salariale. Statul intervine totusi prin subventionare masiva, mai ales in cazul programului pentru pensia de baza. In 1994, a fost introdusa prelevarea contributiilor asupra venitului general, dar acestea au inca o pondere minima in costul asigurarilor sociale (EAPN, 1995, pp.343-344; MISSOC, 1996, pp.87-88).

Cu exceptia asigurarii pentru somaj, securitatea sociala se afla sub autoritatea Ministerului Sanatatii si Afacerilor Sociale. Comisia Nationala a Protectiei Sociale, organism public, este insarcinata cu centralizarea si controlul modului in care este gestionata securitatea sociala. Ea isi exercita aceste functii prin birourile regionale care au in subordine agentii locale. Asistenta medicala este de resortul districtelor, care au dreptul de a aplica impozite. Asigurarea pentru somaj se afla in responsabilitatea Ministerului Muncii. Ajutorul social nu este considerat parte a sistemului de securitate sociala, dar intra in responsabilitatea Ministerului Sanatatii si Afacerilor Sociale. Controlul sau este realizat de Oficiul National al Sanatatii si Prevederilor, iar administrarea locala revine comunelor, finantarea fiind realizata prin impozite locale (MISSOC, 1996, p.88).

Universalitatea statului bunastarii suedez se manifesta pe mai multe planuri. Pensiile de baza, asistenta medicala si alocatiile familiale sunt cateva dintre componentele protectiei sociale care functioneaza pe baza acestui principiu. Sistemul suedez se compune in principal din 'regimuri de prestatii definite', care se bazeaza pe repartitie (finantarea venitului curent). Prestatiile acordate sunt uniforme, dar nivelul lor ridicat a asigurat un standard de viata decent majoritatii populatiei.

Protectia sociala din Suedia acopera toate riscurile. Ea cuprinde asistenta medicala publica si asigurari de boala; sistem mixt de pensii de batranete si de invaliditate; asigurari de accidente si boli profesionale; asigurari de somaj, alocatii familiale, ajutor social si alte prestatii specifice. In cele ce urmeaza vor fi prezentate in detaliu componentele care, prin pondere sau mod de organizare, ilustreaza filosofia si complexitatea sistemului suedez.

Sistemul de pensii

Ca si in celelalte tari scandinave, exista un regim national, cu prestatii uniforme, finantate din impozite. Pensia este acordata pe baza rezidentei, independent de venitul anterior si nu presupune plata unei contributii. Prin abolirea oricarei conditii referitoare la venit, realizata in 1948, sistemul a devenit cu adevarat universal. In 1959, pensiile de baza au fost completate de un sistem de pensii suplimentare, finantat prin contributiile angajatorilor. In acest regim, pensia este dependenta de venitul anterior si de contributie, dar aceasta legatura este moderata de existenta unui sistem de plafonare (EANP, 1996, pp.345-346). Sistemul de pensii cuprinde pensia de batranete, pensia de urmasi si pensia de invaliditate.

Sistemul pensiilor de batranete

1. Pensia de baza

legislatia fundamentala: Legea din 1962 privind protectia sociala generala, modificata;

principiul finantarii: contributie (58%) si subventii de la bugetul public (42%);

contributia: angajatorul - 5,86%;

sistemul financiar: repartitie;

cuprinderea: toti locuitorii;

conditii minime de afiliere: trei ani de rezidenta in Suedia sau trei ani de venit care da dreptul la pensie in regimul complementar;

varsta legala de pensionare: 65 de ani;

pensionarea anticipata: de la 60 de ani in conditiile diminuarii pensiei cu 0,5% pentru fiecare luna pana la implinirea varstei legale;

prorogare: pana la varsta de 70 de ani, pentru fiecare luna suplimentara de dupa 66 de ani acordandu-se o crestere de 0,7%;

cuantumul pensiei: nivel maxim pentru persoane singure - 3.434 ECU/an; persoane casatorite - 2.808 ECU/an pentru fiecare persoana; nivel maxim al suplimentului la pensia de baza - 1.985 ECU/an;

majorare pentru persoane in intretinere: supliment pentru sotiile nascute inainte de 1934; supliment pentru fiecare copil care are sub 16 ani, platibil celor care erau pensionari in 1989;

revalorizare: in fiecare an, in functie de evolutia preturilor;

cumulul cu salariu: veniturile suplimentare nu afecteaza dreptul de pensie;

impozitarea: in principiu pensiile sunt impozabile in totalitatea lor; se aplica o reducere de impozit in cazul celor cu venituri scazute.

2. Pensia suplimentara

legislatia fundamentala: Legea din 1962 privind protectia sociala generala, modificata;

principiul finantarii: contributie;

contributia: angajatorul - 13%; contributie generala - 1%;

sistemul financiar: sistem mixt de repartitie si capitalizare;

baza de calcul: venitul din cei mai buni 15 ani, fara a depasi plafonul maxim;

cuprinderea: toti salariatii cu varsta cuprinsa intre 16-65 de ani, cu un venit care da dreptul la pensie;

conditii minime de afiliere trei ani de venit care permite includerea in regimul complementar si care depaseste suma de baza anuala (3650 ECU);

varsta legala de pensionare: 65 de ani;

cuantumul pensiei: nivel maxim - 13.951 ECU/an;

impozitarea: in principiu pensiile sunt impozabile in totalitatea lor.

Sursa: MISSOC, 1996, pp.91-119; 221-245

In cazul celorlalte categorii de pensii regasim aceeasi dualitate a regimurilor (de baza si suplimentar) care caracterizeaza pensiile de batranete. De asemenea, majoritatea principiilor (modul de finantare, sistemul financiar, plafonarea, universalismul, indexarea anuala, impozitarea) mentionate anterior raman valabile. Pensia de invaliditate prezinta o serie de particularitati care trebuie consemnate. Invaliditatea, in acceptiunea Legii protectiei sociale generale din 1962, inseamna reducerea permanenta a capacitatii de munca cu cel putin 25%. Prestatiile se acorda si copiilor handicapati de pana la 16 ani. Dreptul la formele de baza (pensia de baza, alocatia de invaliditate si de asistenta externa, ultima fiind destinata parintilor care au in ingrijire un copil handicapat) este universal, conditia unica fiind domiciliul in Suedia. Participarea la regimul suplimentar se realizeaza in conditiile mentionate la pensia de batranete si asigura un supliment la pensia de invaliditate. Ambele tipuri de pensii precum si alocatiile se acorda in cuantumuri care variaza in functie de gradul de invaliditate (100%, 75%, 50%, 25%), dar nu pot depasi plafoanele maxime prevazut de lege: pensia de baza - 286 ECU/luna; pensia suplimentara - 1163 ECU/luna; alocatia de asistenta externa - 761 ECU/luna si alocatia de invaliditate - 210 ECU/luna. In cazul persoanelor cu disfunctii grave, care fac necesara ajutorul unui tert timp de cel putin 20 de ore/saptamana, se prevede o alocatie de asistenta externa speciala (MISSOC, 1996, pp.191-219).

Asistenta medicala si indemnizatiile de boala

Incepand cu 1955 ocrotirea sanatatii se realizeaza prin doua componente: sistemul national de sanatate si sistemul public de asigurari de boala. In baza rezidentei, cetatenii au acces egal si practic gratuit la ingrijirea sanatatii, indiferent de situatia lor economica sau geografica.

Suedia aloca sistemului de sanatate apoximativ 8% (1995) din produsul intern brut. Finantarea este realizata preponderent prin fiscalitate (in proportie de 71% impozite locale), iar o proportie minora (3%) reprezinta plata serviciilor (mai ales spitalicesti) de catre pacienti. Sistemul de sanatate este administrat in mod descentralizat: fiecare nivel sanitar acorda asistenta populatiei dintr-un teritoriu dat. Competentele puterii centrale se limiteaza la planificarea si definirea principiilor fundamentale ale serviciilor de sanatate (EAPN, 1996, p.345).

Componentele sistemului de ocrotire a sanatatii

1. Asistenta medicala (prestatii in natura)

legislatia fundamentala: Legea din 1962 privind protectia sociala generala, modificata;

principiul finantarii: impozite percepute de autoritatile regionale si municipale; plati ale pacientilor;

cuprinderea: toate persoanele cu domiciliul in Suedia

perioada de acordare: de la debutul bolii, pe o durata nelimitata;

participarea pacientului la plata medicului: a) pentru vizita medicului generalist o suma de 80-120 ECU; b) pentru plata specialistului o suma de 15-26 ECU;

participarea pacientului la plata costurilor de spitalizare: 8,20 ECU/zi (24 ore);

participarea pacientului la plata asistentei stomatologice: gratuitate in sistemul public pana la varsta de 20 de ani; plata unei parti variabile (75% - 30%) din cheltuieli in sistem privat;

participarea pacientului la plata medicamentelor: 16 ECU pentru primul medicament prescris si 6,10 ECU pentru fiecare din urmatoarele;

alegerea medicului: libera alegere a medicului din sistemul public si a celor din sistemul de asigurari;

spitalizarea: in spitale publice, stabilite de autoritatile regionale; in clinici private cu care autoritatile regionale au incheiat acorduri;

remunerarea medicilor: medicii angajati in institutiile publice au un venit fix; medicii privati afiliati la asigurarile de boala primesc onorarii care au fost negociate intre guvern si Consiliul Ordinului Medicilor.

2. Indemnizatii de boala (prestatii in bani)

legislatia fundamentala: Legea din 1962 privind protectia sociala generala, modificata; Legea din 1992 privind plata indemnizatiilor de boala

principiul finantarii: contributii la sistemul asigurarilor de boala si asumarea unor cheltuieli (primele 14 zile de concediu medical) de catre angajator;

contributia: angajator - 6,23% ; contributie generala - 2,95%. Contributia se plafoneaza la 7,5 cuantumuri de baza (27,3 ECU);

cuprinderea: salariatii si persoanele care lucreaza pe cont propriu;

conditii de obtinere: a) incapacitate de munca atestata de un medic; b) varsta de minimum 16 ani; c) venit anual de peste 614 ECU; d) inregistrarea la un birou de asigurari de boala; e) declararea bolii in prima zi de absenta, la biroul de asigurari; f) nu se prevede o vechime minima in munca sau de participare la sistemul de asigurari de boala;

perioada de acordare: nu exista limita oficiala in privinta duratei maxime, dar indemnizatia de boala poate fi transformata in pensie de invaliditate daca durata bolii se prelungeste;

cuantumul prestatiilor: a) in perioada platita de angajator (ziua a 2a - ziua a 14a) se acorda 75% din salariu pentru primele doua zile (a 2-a si a 3-a) si 90% pentru urmatoarele; b) in perioada platita de asigurari se acorda o suma egala cu 80% din venitul care da dreptul la indemnizatia de boala, iar dupa 365 de zile prestatia reprezinta de regula 70% din venitul de referinta;

alte prestatii: alocatia de reinsertie, platita daca persoana bolnava urmeaza o formare profesionala; cuantumul este egal cu indemnizatia de boala

impozitare: prestatiile sunt impozabile in totalitate si nu exista conditii de reducere a impozitului;

Sursa: MISSOC, 1996, pp. 121-175

Maternitatea beneficiaza de o protectie care functioneaza pe principii asemanatoare celor aplicate ocrotirii sanatatii. Prestatiile in natura (asistenta pre si post-natala a mamei; ingrijirile medicale pentru nou-nascut) sunt acordate in baza rezidentei si au caracter gratuit. Prestatiile in bani (alocatia prenatala si alocatia parentala) sunt conditionate de statusul ocupational (salariat sau independent) si de afilierea la sistemul de asigurari.

Alocatia prenatala se acorda viitoarelor mame care nu mai pot presta activitatea salariata sau pe cont propriu in ultimele saptamani de sarcina. Ea se acorda pentru maximum 50 de zile din ultimele 60 de zile anterioare datei presupuse a nasterii. Cuantumul este egal indemnizatiei de boala. Alocatia parentala se acorda daca unul din parinti a fost asigurat fara intrerupere cel putin 180 de zile inainte de formularea cererii. Pentru obtinerea unei alocatii mai mari este necesara o perioada de asigurare de minimum 240 de zile anterioare nasterii copilului. Alocatia parentala este platita timp de 450 de zile. Ea poate fi acordata mamei timp de 60 de zile inainte de nasterea copilului sau unuia din parinti pana la varsta de 8 ani a copilului. Parintii isi pot imparti intre ei perioada de primire a prestatiei. Suma acordata ca alocatie parentala pentru primele 360 de zile se ridica la 80% din venitul care da dreptul la indemnizatia de boala, iar pentru ultimele 90 de zile se primeste o suma fixa (6,10 ECU/zi). In anumite conditii se poate obtine o prestatie suplimentara in bani (alocatie parentala temporara) pana la varsta de 12 ani a copilului. Toate tipurile de alocatii sunt impozabile (MISSOC; 1996, pp.181-190).

Protectia sociala a somerilor

Asigurarea de somaj este voluntara (non-obligatorie), finantata prin contributia patronatului si administrata de cele 42 de case de asigurari care sunt, in general, atasate organizatiilor sindicale. Sistemul acesta cuprinde aproximativ 83% din populatia activa. In anumite conditii legate de locul de munca sau de pregatirea profesionala prealabila, persoanele neafiliate sunt, de asemenea, indreptatite sa primeasca un ajutor de somaj in bani. In consecinta, protectia somerilor se realizeaza prin asigurarea de somaj si prin asistenta sau ajutorul de somaj. Aceste doua forme se disting prin principiul de finantare, conditiile si durata de acordare.

1. Asigurarea de somaj

legislatia fundamentala: Legea din 1973, modificata; Decretul Regal din 1988, modificat (asigurarea de somaj

principiul finantarii: contributie;

contributia: angajatorul - 4,32%;

cuprindere: salariatii si cei care lucreaza pe cont propriu de pana la 64 de ani, care sunt afiliati la o casa de asigurari apartinand domeniului propriu de activitate;

conditii principale: somaj involuntar, inregistrare la biroul de plasare, capacitate de munca si disponibilitate pentru obtinerea unui loc de munca convenabil (cel putin 17 ore/saptamana );

stagiu: minimum 12 luni de afiliere la o casa de asigurari; minimum 80 de zile (3 ore/zi) de munca salariata. Sunt asimilate ca perioade de munca salariata urmatoarele: formarea completa legata de locul de munca, reinsertia profesionala completa, concediul corespunzator alocatiei parentale si serviciul militar obligatoriu (max. 2 luni);

durata acordarii: pana la varsta de 55 de ani - 300 de zile; peste 55 de ani - 450 zile. Orice reluare a lucrului da dreptul la o noua perioada;

baza de calcul: salariu zilnic din timpul celor 5 luni de stagiu;

plafonul salarial: 1.856 ECU/luna sau 72 ECU/zi;

cuantumul prestatiei: 75% din salariul de referinta (1996); minimum 25 ECU/zi si maximum 58 ECU/zi;

impozitare: prestatia este impozabila in totalitate.

2. Ajutorul de somaj

legislatia fundamentala: Legea din 1973, modificata;

principiul finantarii: subventii de la stat (impozite);

cuprinderea: persoane de varsta 20-64 ani care nu sunt asigurate; nu indeplinesc conditiile pentru obtinerea asigurarii (12 luni de afiliere); sunt asigurati si au epuizat durata de acordare a prestatiei din sistemul de asigurari, dar nu au inca varsta de 60 de ani;

conditii principale: somaj involuntar, inregistrare la biroul de plasare, capacitate de munca si disponibilitate pentru obtinerea unui loc de munca convenabil (cel putin 17 ore/saptamana);

stagiu: minimum 5 luni (cel putin 75 ore/ luna) de munca salariata sau formare profesionala completa. In ultimul caz, somerul trebuie sa fi cautat un loc de munca prin intermediul biroului de plasare sau sa fi muncit cel putin 90 de zile in primele 10 luni de dupa formare;

durata acordarii: pana la 55 de ani - 150 de zile; intre 55 si 59 de ani - 300 de zile; de la 60 de ani - 450 de zile;

baza de calcul: nu exista salariu de referinta;

cuantumul prestatiei: 24 ECU/zi (1996);

impozitare ajutorul de somaj este impozabil

Sursa : MISSOC,1996, pp. 345-367

Sistemul descris mai sus este tipic pentru situatia de somaj total. In cazul somajului partial (timpul saptamanal de munca este inferior celui prestat in perioada anterioara) si al somajului persoanelor pensionate anticipat se aplica diminuari ale cuantumului, corespunzatoare veniturilor provenite din alte surse (salariu partial sau pensie).

Prestatiile familiale

Introduse in 1947, alocatiile familiale sunt finantate de stat prin impozite. Dreptul la acest tip de prestatii se stabileste incepand cu primul copil. Suma platita pana la cei 16 ani ai copilului este de 77 ECU pe luna. In cazul familiilor numeroase, se acorda un supliment progresiv, incepand cu al treilea copil. Parintii singuri primesc o suma lunara garantata de 120 ECU, provenind fie din alocatia de intretinere platita de celalalt parinte, fie ca ajutor de intretinere de la stat. Familiilor care adopta un copil li se acorda un ajutor in bani, care echivaleaza cu jumatate din costurile de intretinere, dar nu mai mult de 2.454 ECU pe an. Alocatiile familiale sunt neimpozabile (MISSOC, 1996, pp.323-340).

Sistemul de garantare a veniturilor minime

Problema saraciei nu este centrala in sistemul de protectie sociala suedez intrucat politicile active in domeniul fortei de munca si componentele universale ale securitatii sociale asigura majoritatii populatiei resurse de trai suficiente (Spicker, 1993, pp. 29-30; EAPN, 1996, p.349). Comparativ cu alte tari membre, programele care vizeaza in mod specific categorii defavorizate sunt mai reduse ca numar si mai putin diversificate. Totusi, existenta unui numar important de persoane care, din diferite motive, nu au acces la formele generale ale protectiei sociale a facut necesara introducerea unor prestatii minime non-contributive. Cea mai importanta dintre acestea este ajutorul social (Social Bidrag).

Ajutorul social are o traditie indelungata in Suedia, dar pana in 1956 beneficiarii lui au fost privati de unele drepturi cetatenesti (dreptul de vot). Reglementarile din 1982 prevad acordarea ajutorului social ca un drept al persoanelor care nu dispun de resurse suficiente pentru plata cheltuielilor de subzistenta si care nu beneficiaza de prestatiile din regimul general (indemnizatie de boala, ajutorul de somaj, pensia de baza, etc.). Domiciliul legal in Suedia, indiferent de durata, este principala conditie pentru obtinerea ajutorului. Beneficiarul este insa obligat sa dovedeasca disponibilitatea pentru gasirea unui loc de munca, pentru a se sustine din salariul propriu. Finantarea si administrarea sunt exclusiv locale. Suma este stabilita, in functie de situatia solicitantului, de autoritatile locale, dar Oficiul National pentru Sanatate si Prevederi Sociale stabileste standarde pentru a limita diferentierea cuantumurilor. Ajutorul social poate fi cumulat cu alocatia familiala si alocatia pentru locuinta (EAPN, 1996, p.349; MISSOC, 1996, pp.386-391).

Conform datelor din 1994, numarul celor care primesc ajutorul social reprezinta aproximativ 8% din totalul locuitorilor Suediei. Politica activa de reinsertie profesionala are drept consecinta o durata medie coborata (4 luni si jumatate in 1992) a acordarii prestatiei si o mobilitate relativ mare a populatiei de beneficiari. Structura pe varste indica preponderenta tinerilor sub 25 de ani (inclusiv un numar important de copii sub 18 ani), care reprezinta aproape jumatate din beneficiari. Persoanele de varsta pensionabila (peste 65 de ani) nu depasesc insa 5%. Desi majoritatea o constituie persoanele de nationalitate suedeza, este de remarcat ca strainii sau refugiatii au o pondere de 25%. Intre beneficiari se afla si familii de muncitori care au venituri salariale, situatie asociata de analisti inexistentei unor reglementari privind salariul minim garantat (EAPN, 1996, p. 350).

Pe langa ajutorul social exista si alte cateva prestatii bazate pe testarea mijloacelor financiare. Acestea se adreseaza familiilor monoparentale, copiilor aflati in sistemul de educatie si persoanelor cu nevoi locative. Fenomenul stigmatizarii beneficiarilor acestei forme de protectie sociala si, in consecinta, retinerea celor indreptatiti de a apela la ea sunt practic inexistente sau, in orice caz,      mult mai reduse decat in alte tari (Spicker, 1993, p. 130).

Ajutorul social (Social Bidrag)

legislatia fundamentala: Legea din 1982;

finantarea: in totalitate din impozite locale;

principiul: alocatie diferentiata;

unitatea domestica: persoana singura sau menajul (persoane care coabiteaza);

conditii de acces: dreptul de rezidenta in Suedia

durata de acordare: nelimitata, pana la ameliorarea situatiei;

obligatii ale beneficiarului: fiecare este obligat sa contribuie la satisfacerea nevoilor proprii si daca este apt de munca trebuie sa caute in permanenta un loc de munca cu un salariu convenabil;

resurse considerate la stabilirea dreptului: in principiu toate resursele, indiferent de originea si natura lor;

stabilirea cuantumului: la nivel local, in functie de valorile standard calculate anual de Oficiul National pentru Sanatate si Prevederi Sociale;

categoriile prevazute la stabilirea cuantumului: persoane singure; cuplu; copii (in functie de varsta copiilor);

modul de stabilire a cuantumului (raportul cu suma de baza stabilita anual de guvern): persoana singura - 116% din suma de baza; cuplu - 192%; copii - intre 56% (0-3 ani) si 76% (11-20 ani);

cuantumul lunar garantat (standardul Oficiului national): persoane singure - 352 ECU; cuplu - 584 ECU; copii (in functie de varsta copiilor) - intre 170 ECU (0-3 ani) si 231 ECU (11-20 de ani);

drepturi asociate: a) dreptul la asistenta medicala care se acorda tuturor rezidentilor (gratuitate de principiu, dar beneficiarii platesc o proportie redusa din anumite cheltuieli); b) alocatia pentru locuinta;

indexare: prin raportare la suma de baza.

Sursa : MISSOC, 1996, pp.387-415)

La sfarsitul anilor '80, sistemul de protectie sociala din Suedia s-a confruntat cu o serie de probleme pe care specialistii le asociaza recesiunii economice si evolutiilor demografice. Nevoia de protectie sociala a crescut pana la nivele care nu puteau fi sustinute financiar de o economie aflata in dificultate. Dezbaterile privind criza statului bunastarii au stimulat preocuparile reformiste, care au determinat ulterior schimbari importante in politica sociala

Principalele aspecte critice ale sistemului de protectie sociala sunt urmatoarele:

decalajul dintre cheltuielile sistemului de pensii si cresterea economica;

incurajarea abuzurilor in sistemul de sanatate si in cel al asigurarilor pentru accidente de munca

deficiente de coordonare intre administratiile insarcinate cu prevenirea, plata prestatiilor si readaptarea;

dezorganizarea in sfera asigurarilor pentru accidente de munca

discrepante intre nivelele de compensare pentru programe similare;

evolutia necontrolata a costurilor globale datorita problemelor mentionate mai sus.

Unele dintre dificultati au fost depasite datorita reformelor realizate sau in curs de realizare in anii '90. Astfel, in sistemul asigurarilor de boala au fost introduse corectari care fie reduc facilitatile angajatului (coborarea nivelului indemnizatiei de boala, rambursarea indemnizatiei numai dupa a doua zi de boala, plata unei contributii etc.), fie ii motiveaza pe patroni sa amelioreze conditiile de munca (achitarea indemnizatiei de boala pentru primele 14 zile de catre angajator). Au fost adoptate masuri mai severe in domeniul protectiei muncii si au fost dezvoltate programele de readaptare. Reglementarile privind accidentele de munca au devenit si ele mai restrictive pentru a limita abuzurile. Finantarea asigurarii de somaj s-a modificat, incluzand si contributia angajatului. Reforma sistemului de pensii, aflata in curs, urmareste schimbari de profunzime care sa asigure corelarea cheltuielilor cu cresterea economica (EAPN, 1996, pp.347-348; MISSOC, 1996, pp.39-42).

2. Modelul anglo-saxon: Marea Britanie

Tipologiile consacrate prezinta      sistemul britanic din perspective care sunt numai partial consonante. Corespondenta cu modelul rezidual (Titmuss, 1974; Leibfired, 1993) sau cel liberal (Esping-Andersen, 1990) este, chiar in viziunea autorilor respectivi, relativ limitata. De altfel, evaluarea prezentata de Esping-Andersen (1990) indica in cazul Marii Britanii o rata medie in privinta liberalismului si o rata medie in privinta social-democratiei (p.74). Alte clasificari plaseaza sistemul britanic in categoria 'statelor bunastarii orientate catre piata' (Therborn, 1987). Cazul Marii Britanii este considerat o varianta moderata a unui model care este pe deplin ilustrat de tarile anglo-saxone non-europene si in mod particular de SUA

Conceptia expusa de Beveridge (1942) in raportul sau intitulat Social Insurance and Allied Services a constituit matricea evolutiei sistemului britanic din perioada postbelica. Totusi, principiile formulate atunci (universalitatea, unitatea si uniformitatea prestatiilor) nu se regasesc intocmai in trasaturile protectiei sociale din Marea Britanie. Politica sociala a ultimelor decenii a fost construita in jurul tensiunii dintre universalitate si selectivitate (Spicker, 1993, p.119).

In traditia lui Beveridge, sunt preferate prestatiile forfetare si nu cele calculate in functie de contributii. Constrangerile financiare au condus la nivele relativ scazute ale acestor sume forfetare, ceea ce reprezinta o indepartare de la conceptia originara. De fapt, cuantumurile prestatiilor, in general, indica rolul atribuit protectiei sociale. Statul intervine numai pentru a crea o retea de siguranta, iar individul este responsabil pentru obtinerea resurselor care ii sunt necesare. Consecinta a fost dezvoltarea unui sistem complementar bazat pe contributia angajatului si patronului (EAPN, 1996, pp.324-325).

Universalitatea sistemului britanic este relativ limitata. Spre deosebire de tarile scandinave, pensia de batranete nu este acordata in baza rezidentei. In plus, tot mai multe prestatii sunt supuse testarii mijloacelor financiare, in scopul directionarii resurselor catre cei defavorizati.

Sistemul britanic acopera riscurile de batranete, boala, invaliditate, vaduvie, familie, somaj si saracie. Sistemul de securitate sociala se compune din prestatii contributive bazate pe principiul asigurarii, prestatii universale pentru anumite contingente si prestatii bazate pe principiul testarii mijloacelor financiare. Asigurarile, finantate prin contributia patronului si angajatului, cuprind in principal pensia de batranete si drepturile derivate (pensia de vaduvie), pensia de invaliditate, indemnizatia de somaj, indemnizatiile de boala si maternitate. Toate aceste prestatii reprezinta sume uniforme si, in cazul pensiei de batranete, variaza in functie de perioada de afiliere. Componenta non-contributiva cu caracter universal consta din alocatii familiale, ajutoare pentru persoane handicapate, pensiile de invaliditate pentru militari, indemnizatiile pentru accidente de munca. In sfarsit, prestatiile acordate pe baza testarii mijloacelor financiare, numeroase si variate, au in centrul lor doua categorii de venit minim: sprijinul pentru venit (Income Support) si creditul familial (Family Credit). Structura acestui tip de prestatii a fost modificata in decursul anilor ca raspuns la schimbarile din compozitia sociala a beneficiarilor. Asistenta medicala este acordata intregii populatii prin Sistemul National de Sanatate, finantarea provenind intregral de la stat (Hantrais, 1995, pp.224-225; EAPN, 1996, pp.322-325).

In privinta cheltuielilor sociale, Marea Britanie se situeaza dupa tarile scandinave, cu un nivel care reprezinta 25% din produsul intern brut. Prestatiile bazate pe contributii si costurile gestionarii lor sunt platite de Fondul National de Asigurari (National Insurance Fund - NI) care functioneaza pe principiul repartitiei. Fondurile pentru prestatiile non-contributive provin din Fondul consolidat (Consolidated Fund - CF), finantat din impozite. In practica, granitele dintre cele doua fonduri nu sunt 'etanse' datorita faptului ca sistemul de securitate sociala in ansamblul sau este administrat de stat. In structura veniturilor pentru protectia sociala, ponderea resurselor din contributii si a celor din impozite este aproximativ egala. Resursele de natura fiscala sunt insa proportional mai mari decat in majoritatea tarilor europene (EAPN, 1996, p.326).

Departamentul Securitatii Sociale (Department of Social Security - DSS) este responsabil pentru conceptia si publicarea programelor de securitate sociala, iar deciziile politice sunt luate la nivelul Secretariatului de Stat, cu asistenta unor consilieri ministeriali permanenti. Diferitele agentii ale DSS gestioneaza plata prestatiilor in bani. Serviciul specializat al Ministerului Muncii este responsabil pentru acordarea indemnizatiilor de somaj, iar autoritatile locale administreaza alocatia pentru locuinta si ajutorul platit din impozitele consiliului local. Indemnizatia obligatorie pentru boala si maternitate este suportata de angajator. Sistemul national de sanatate pune la dispozitie fonduri pentru servicii medicale care sunt prestate, pe baza contractelor cu NSH, de asociatii profesionale sau de medicii cu drept de libera practica. Serviciile de ajutor social sunt oferite de autoritatile locale pe baza unui cadru legislativ si financiar stabilit de Ministerul Sanatatii. Partenerii sociali si beneficiarii au un rol marginal in deciziile si in administrarea protectiei sociale (MISSOC, 1995, p.90; Hantrais, 1995, p.224; EAPN, 1996, p.327).

Componentele reprezentative ale sistemului de protectie sociala sunt prezentate detaliat in cele ce urmeaza.

Sistemul de pensii

Regimul pensiilor, ca si al altor categorii de prestatii contributive, cuprinde salariatii si persoanele non-salariate. In ciuda optiunii initiale pentru sume forfetare, contributiile sunt in prezent proportionale cu veniturile salariale, in limita unui plafon (Lower Earnings Limit - LEL). In cazul persoanelor independente, contributiile sunt forfetare sub un anumit nivel al veniturilor si proportionale peste acel nivel. Salariile inferioare unei anumite sume nu sunt supuse contributiei si, in consecinta, persoanele respective nu au dreptul la prestatii de securitate sociala (EAPN, 1996, pp.332-333).

In sistemul pensiilor de batranete exista trei etaje. Primul este reprezentat de regimul de baza al securitatii sociale si este gestionat de stat. Pensiile de baza (Basic Pensions), platite din Fondul National de Asigurari, reprezinta un cuantum uniform, care este in principiu dependent numai de perioada de contributie. Al doilea etaj este cel al pensiilor suplimentare. Afilierea la una dintre formulele suplimentare este obligatorie pentru salariatii al caror venit depaseste limita inferioara de venit (LEL). Contributiile sunt proportionale cu venitul, fara a depasi insa un anumit plafon. Sistemele suplimentare sunt urmatoarele: a) pensia de stat legata de venituri (State Earnings Related Pension) sau, inainte de 1975, pensia proportionala (Graduated Retirement Benefit); b) pensia ocupationala. La al treilea etaj se situeaza pensiile personale (Appropriate Personal Pension Scheme) din sistemul privat.

Prin principiile de organizare si modul de administrare (de catre stat), pensia legata de venituri apartine sistemului public de asigurari. In anumite conditii, afilierea la programul de pensii ocupationale sau la cel personal (privat) poate inlocui participarea la a doua componenta (pensia legata de venituri) din sistemul public, cu reducerea partiala sau transferarea contributiei la programul ales (MISSOC, 1996, p.90; p.225).

In Marea Britanie, cheltuielile cu pensiile de batranete se afla la un nivel considerat printre cele mai scazute din Uniunea Europeana. Pensia de baza impreuna cu pensia legata de venituri reprezinta cu putin mai mult decat venitul minim. Prin urmare, segmentele de populatie varstnica care, datorita veniturilor scazute din perioada activa, nu au contribuit la sistemele ocupationale sau private de pensii se confrunta cu o precaritate economica accentuata. Intr-o situatie si mai dificila se afla cei care nu primesc integral pensia de baza (majoritatea femei care au fost angajate cu norma partiala) sau cei exclusi din sistemul pensiilor de baza, situatie caracteristica celor cu venituri sub limita prevazuta de legislatie. Conceptia liberala cu privire la rolul limitat al statului si accentuarea responsabilitatii individuale in asigurarea resurselor, dominanta in anii '80, continua sa fie influenta si in acest deceniu. Dezvoltarea componentelor complementare si indeosebi a formulelor private in sistemul de pensii indica mentinerea acestei orientari in protectia sociala din Marea Britanie (EAPN, 1996, pp.332-333).

Prestatiile de invalidate sunt a) temporare (pana la 364 de zile) si b) de lunga durata (dupa 1 an de invaliditate pana la varsta de pensie). Accesul la cea de-a doua este conditionat de epuizarea primei care, la randul sau, presupune existenta unei perioade de invaliditate primara de 196 zile (acordata in cadrul prestatiilor de boala). Invaliditatea presupune incapacitate de munca de 100% si controlul medical care o atesta este deosebit de riguros pentru a nu lasa loc abuzurilor. Dreptul la aceste alocatii se bazeaza pe contributia la Fondul National de Asigurari. Modul de calcul si principiile de organizare sunt similare celor din sistemul pensiei de baza. Statul finanteaza in totalitate alocatiile pentru ingrijire (Attendance Allowance), pentru intretinere (Disability Living Allowance) si indemnizatiile pentru invaliditate grava (Severe Disablement Allowance), acestea fiind de altfel neimpozabile (MISSOC, 1995, p.111; pp.191-219).

Asistenta medicala si indemnizatiile de boala

De la infiintarea sa (1946-1948), Sistemul National de Sanatate (National Health System - NHS) din Marea Britanie a devenit prototipul sistemelor nationale europene. Modelul se regaseste intr-o alta tara anglo-saxona, Irlanda, dar si in tari scandinave sau in cele din zona Europei de sud. Asistenta medicala se acorda in virtutea rezidentei britanice, fiind deci un serviciu cu caracter universal. Finantarea sistemului se realizeaza din impozite, sumele fiind utilizate pentru a-i plati pe cei care presteaza actul medical (asociatii profesionale ale medicilor sau medici cu libera practica) si pentru infrastructura serviciilor medicale (spitale, echipament, etc.). Ingrijirea medicala este gratuita, dar pacientul plateste o suma fixa pentru fiecare produs farmaceutic prescris si, cu exceptia categoriilor care beneficiaza de reduceri, achita contravaloarea unor aparate corective.

Prestatiile in bani acordate in caz de boala sunt de doua tipuri: indemnizatia reglementara de boala (Statutory Sick Pay - SSP) si indemnizatia pentru incapacitate temporara (Lower Rate Short-Term Incapacity Benefit). Prima este suportata in principal de angajator, iar cea de-a doua este platita de la fondul de asigurari. Sistemul indemnizatiilor de boala a cunoscut in 1995 o serie de schimbari menite sa simplifice gestionarea sa, sa reduca cheltuielile patronatului si sa amelioreze situatia celor cu venituri mici (MISSOC, 1996, pp.43-44).

Sistemul de protectie sociala pentru maternitate se bazeaza pe o combinatie de prestatii in natura si prestatii in bani. Primele, constand din servicii medicale, sunt acordate in baza dreptului de rezidenta si au caracter gratuit. Indemnizatiile sunt dependente de statutul de salariat sau de obtinerea unui venit care permite participarea la fondul de asigurari. Indemnizatia reglementara de maternitate (Statutory Maternity Pay - SMP) este finantata in proportie de 92% de stat, restul de 8% fiind platite de angajator. Conditia de eligibilitate este ca viitoarea mama sa fi avut o vechime de minimum 26 de saptamani la acelasi angajator, pana in a 15-a saptamana dinaintea datei presupuse a nasterii si sa fi obtinut un venit mediu de 69 ECU/saptamana. Alocatia de maternitate (Maternity Allowance - MA) este finantata de Fondul National de Asigurari si se acorda salariatelor care nu au beneficiat de indemnizatia reglementara de maternitate (SMP) precum si celor care au lucrat pe cont propriu. Conditia de acces este ca plata contributiei sa fi avut loc timp de cel putin 26 de saptamani din cele 66 anterioare saptamanii presupuse a nasterii. Ambele prestatii se platesc o perioada maxima de 18 saptamani. Cuantumul indemnizatiei reglementare (SMP) reprezinta 90% din venit in primele sase saptamani ale concediului de maternitate si 63 ECU/saptamana in restul perioadei. In cazul alocatiei de maternitate (MA), suma difera in functie de statutul ocupational al mamei: 63 ECU/saptamana daca era salariata in perioada de referinta si 54 ECU/saptamana daca lucra pe cont propriu sau daca isi reziliase intre timp contractul de munca (MISSOC, 1996, pp.179-189).

Protectia sociala a somerilor

Riscul de somaj este acoperit de sistemul de asigurari nationale. Reforma alocatiei de somaj (Unemployment Benefit - UB) din anii '80 a urmarit reducerea cuantumului la o suma forfetara, suprimand componenta variabila legata de venit si suplimentul pentru copiii in intretinere. Alocatia se acorda timp de aproximativ un an, dar dreptul la ea poate fi reinnoit dupa o perioada minima de activitate de 13 saptamani.

Datorita conditiilor restrictive de acces, numarul celor care primesc alocatia reprezinta un procent redus (28%) din numarul total al somerilor care beneficiaza de protectie sociala. Persoanele care nu au dreptul la asigurarea de somaj sau au epuizat acest drept pot recurge la o prestatie non-contributiva, bazata pe testarea mijloacelor financiare: ajutorul pentru venit (Income Support - IS). Data fiind cuprinderea limitata a sistemului bazat pe contributie, functia ajutorului pentru venit (IS) in protectia somerilor este una dintre cele mai importante (EAPN, 1996, p.330).

Reforma initiata in 1996, o data cu adoptarea Legii privind persoanele care solicita loc de munca (Jobseeker's Act), unifica sistemul de prestatii, instituind alocatia pentru cei care solicita loc de munca (Job Seeker Allowance - JSA). Aceasta combina alocatia de somaj (Unemployment Benefit), bazata pe contributie si acordata numai pentru sase luni, cu ajutorul pentru venit (IS). Obiectivele sunt multiple: stimularea cautarii unui loc de munca de catre persoanele aflate in somaj, rationalizarea administrarii prestatiilor, cresterea eficientei lor si sporirea calitatii serviciilor publice.

Noua legislatie conditioneaza plata integrala a alocatiei de participarea beneficiarilor la programele guvernamentale de formare si de cautarea activa a unui loc de munca (MISSOC, 1996, pp.43-44; EAPN, 1996, pp.330-331).

Prestatiile familiale

In Marea Britanie, alocatia familiala (Child Benefit) este finantata de stat, din impozite. Ea se acorda pentru fiecare copil sub 16 ani sau, in cazul celor cu educatia elementara prelungita, pana la 19 ani. Cuantumul variaza in functie de rangul copilului, principiul fiind unul regresiv: primul copil primeste 54 ECU/saptamana, iar urmatorii cate 44 ECU/saptamana. Acestei alocatii (Child Benefit) i se pot asocia, in functie de caz, o serie de alte prestatii familiale: alocatia pentru parinte singur (One Parent Benfit), alocatia pentru locuinta (Housing Benefit) si creditul familial (Family Credit), ultimele doua apartinand componentei bazate pe testarea mijloacelor finaciare. Prestatiile familiale sunt scutite de impozit (MISSOC, 1996, pp. 323-339).

Sistemul de garantare a veniturilor minime

Criticile la adresa asistentei publice au fost formulate inca din perioada reformelor lui Beveridge din anii '40. In perioada imediat postbelica, interesul analistilor si oamenilor politici a vizat mai ales nivelele ajutorului banesc si aria sa de cuprindere. Mult timp, aceasta componenta a protectiei sociale a fost axata predominant pe nevoile persoanelor varstnice. Datorita preocuparii pentru acest segment al populatiei, aflat in afara pietei muncii, ea a acordat relativ putina importanta valorilor, comportamentului moral si stimulentelor economice. Ulterior, sistemul bazat pe testarea mijloacelor finaciare a cunoscut revizuiri menite sa adapteze instrumentele de garantare a venitului minim la evolutiile din societatea britanica. In opinia lui Titmuss (1964), schimbarile care au impus reforma sistemului de asistenta publica au fost urmatoarele:

schimbari in structura demografica si sociala (numarul si proportia de varstnici, copii dependenti, vaduve, mame necasatorite, etc.);

schimbari in cuprinderea programelor de securitate sociala

schimbari in incidenta unor factori ca somajul, boala, invaliditatea, imigratia si migratia interna;

schimbari in standardul de viata al intregii populatii si in diferentierea accesului la resurse, in functie de ocupatie;

schimbari in conceptia despre saracie sau minimum de subzistenta si in relatia dintre cuantumurile asistentei nationale si nivelele prestatiilor din sistemul de asigurari sociale (pp.153-159).

In prezent, caracteristica componentei de garantare a veniturilor este intinderea sa, diversitatea prestatiilor si varietatea categoriilor de populatie cuprinse. Numarul de benficiari, estimat la aproximativ 9.000.000 de persoane, dintre care 5.600.000 in programul de ajutor pentru venit (Income Support - IS), indica importanta sa in sistemul de securitate sociala si indeosebi in combaterea saraciei. Spicker (1992) intareste aceasta idee, afirmand ca ajutorul pentru venit (IS) este 'probabil cea mai importanta prestatie' pentru ca garanteaza un nivel minim de venit pentru un numar mare de persoane (pp.6-7).

Prestatiile non-contributive, componente ale 'retelei de siguranta', sunt finantate de stat si se acorda pe baza testarii nevoilor sau mijloacelor, ilustrand prin aceasta importanta principiului selectivitatii in politica sociala britanica. Principalele dispozitive de garantare a venitului minim sunt ajutorul pentru venit (Income Support - IS) si creditul familial (Family Credit - FC

Ajutorul pentru venit (IS) are ca scop acordarea unui ajutor financiar persoanelor care nu lucreaza o norma integrala (minimum 16 ore/saptamana) si ale caror venituri sunt inferioare unui nivel minim stabilit. In compunerea lui intra patru elemente de baza: a) 'cuantumul aplicabil', considerat ca suficient pentru acoperirea tuturor nevoilor normale ale solicitantului (hrana, imbracaminte, incalzire), minus costurile locuintei; b) plati suplimentare saptamanale pentru persoane in situatii particulare sau 'prime' (parinte singur, pensionar, persoana cu handicap, copil handicapat, cuplu); c) 'costuri pentru locuinta', in general sprijin pentru plata imprumutului si asigurarii pentru cei care detin in proprietate propria locuinta; plata chiriei este sustinuta prin alta prestatie (Housing Benefit); d) retineri (ajutorul poate fi redus in cazul somajului voluntar sau participarii la greva si pot fi aplicate retineri pentru plata unor datorii). Suma acordata solicitantului reprezinta diferenta dintre cele patru elemente cumulate si venitul solicitantului. La inceputul anilor '90, pensionarii din sistemul asigurarilor nationale si somerii erau principalele categorii de beneficiari ai ajutorului pentru venit (IS) (Spicker, 1992, p.7).

In cursul ultimilor ani sistemul de securitate sociala din Marea Britanie a facut obiectul mai multor initiative reformatoare. Noua legislatie, adoptata in 1995, vizeaza prestatiile de incapacitate de munca si de somaj, egalizarea varstei legale de pensionare si pensiile ocupationale. O serie de masuri au ca obiectiv sa faciliteze crearea unor noi locuri de munca si sa stimuleze insertia socio-profesionala a somerilor. Intre acestea, se remarca introducerea experimentala a unei prestatii pentru persoanele active fara copii. In celelalte compartimente ale protectiei sociale, care nu au cunoscut schimbari esentiale, s-a accentuat orientarea spre selectivitate, prevenirea fraudelor si abuzurilor, cresterea rentabilitatii si eficientei in administrare. Preocuparea pentru rationalizarea costurilor si calitatea serviciilor s-a manifestat si in legatura cu Sistemul National de Sanatate (MISSOC, 1996,p.43).

3. Modelul continental: Germania

Corespondenta dintre un sistem particular de protectie sociala si modelul sau tipul sau ideal este frapanta in cazul Germaniei. Se poate spune chiar ca sistemul german este el insusi unul dintre prototipurile securitatii sociale europene. Elementele sale fundamentale se regasesc sub denumiri variate in tipologiile statelor bunastarii: modelul realizarii/performantei industriale (Titmuss, 1974), regimul conservator/corporatist (Esping-Andersen, 1990) sau institutional (Leibfried, 1993). Traditia bismarckiana a fost integrata in sistemele de protectie sociala din majoritatea tarilor europene, dar ea este ilustrata cu precadere de statele 'continentale', fondatoare ale Uniunii Europene

Conceptul de "stat al Bunastarii" are in contextul german o conotatie negativa, fiind asociat cu o interventie statala excesiva. Preferinta pentru termenul de 'economie sociala de piata' traduce tocmai rolul complementar si compensator al statului in raport cu mecanismele pietei libere, rol specific atat filosofiei politice neo-liberale cat si eticii sociale a catolicismului. La randul sau, politica sociala are o acceptiune mai restrictiva decat in celelalte tari europene. Sensul sau curent se limiteaza la doua componente: 'asigurari sociale' si 'legislatia muncii' (Alber, 1986, p.4).

In studiul consacrat Germaniei, H.Alber (1986) identifica urmatoarele patru trasaturi generale ale politicii sociale din aceasta tara: a) fragmentarea si descentralizarea programelor sociale in functie de tipul prestatiei sau serviciului, de grupurile beneficiare si de regiuni; b) preponderenta prestatiilor in bani, care dau beneficiarului libertatea de decizie in privinta consumului si lasa un spatiu maxim de actiune serviciilor private; c) rolul esential al componentei contributive (asigurarile sociale); d) importanta legislatiei muncii (pp.4-5).

Sistemul securitatii sociale are trei ramuri care se disting prin principii, categorii de beneficiari, mod de finantare si de administrare: asigurare sociala, finantata in principal prin contributii si administrata de fonduri autonome; compensare sociala (initial destinata victimelor razboiului si ulterior extinsa la victimele violentei sau neglijentei), finantata de la bugetul statului; asistenta sociala (finantata si administrata de guvernele locale) (Hantrais, 1995, pp.221-222).

In viziunea principalelor partide politice, sistemul de mentinere a venitului are urmatoarele scopuri: prevenirea saraciei, mentinerea statusului social in cazul pierderii veniturilor si reducerea inegalitatilor in conditiile de viata. Acestea sunt, conform documentelor oficiale, obiectivele fundamentale ale sistemului de transfer. Dupa cum subliniaza Alber (1986), primul dintre ele intruneste consensul cel mai larg, el avand de altfel si un suport constitutional (p.53). De altfel, Germania aloca cheltuielilor pentru protectia sociala peste 27% (31%, inclusiv noile landuri) din produsul intern brut, proportie superioara mediei europene (European Commission, 1995a, p.61).

Prestatiile de mentinere a venitului sunt acordate celor care si-au dobandit, prin contributiile lor, calitatea de membri ai programelor de asigurare sociala. In general, nivelul acestor prestatii este in relatie cu venitul din perioada activa si urmareste pastrarea standardului de viata anterior. Prin numarul de beneficiari si ponderea sa in totalul cheltuielilor sociale, asigurarile sociale reprezinta componenta cea mai importanta a statului german al bunastarii. Finantarea asigurarilor sociale se realizeaza preponderent prin contributia angajatilor si a angajatorului. Astfel, principalele programe de asigurari in domeniul pensiilor, sanatatii si somajului sunt cofinantate in proportii egale de angajati si angajator. Asigurarea pentru accidente de munca este suportata numai de angajator. Statul acorda finantare de la buget prin subventii sau contribuie, in calitate de angajator, la programele de asigurari ale functionarilor publici. Analiza modului in care a evoluat finantarea in perioada postbelica pune in evidenta tendinta de diminuare a participarii statului, in special in domeniul pensiilor. In cazul asigurarii pentru somaj, implicarea financiara a statului a variat in functie de nivelul somajului si de lichiditatile fondului de somaj. Cresterea somajului nu a dus insa intotdeauna la sporirea sumelor alocate de stat (H.Alber, 1986, p.40).

Reducerea participarii financiare a statului a fost insotita de asumarea unor noi functii de catre sistemul de asigurari. Astfel, asigurarile pentru somaj au preluat si costurile unor masuri active in domeniul fortei de munca (formarea profesionala), iar sistemul asigurarilor de pensii a inclus in calculul pensiei si perioade in care persoana nu a platit contributie (stagiul militar, perioada de pregatire scolara si profesionala). Diminuarea subventiilor de la stat impreuna cu extinderea functiilor in directii care contravin conceptiei initiale despre asigurari reprezinta, in opinia lui Hans Alber (1986), principalele cauze ale crizelor fiscale pe care le-a cunoscut sistemul incepand cu anii '70 (p.42).

Principalele componente ale sistemului de asigurari sunt: 1. asigurarile de pensii (batranete, invaliditate si supravietuitori); 2. asigurarile de boala; 3. asigurarile pentru accidente de munca; 4. asigurarile de somaj; 5. asigurarile pentru ingrijirea pe termen lung (asigurarea de dependenta).

Sistemul de pensii

Asigurarile de pensii pentru diferite situatii (batranete, invaliditate, supravietuitori) sunt obligatorii pentru muncitorii manuali si salariati. Pensiile pentru ansamblul categoriilor ocupationale acoperite de acest tip de asigurare reprezinta cel mai important element al cheltuielilor sociale. La nivelul anului 1993, ele reprezentau aproximativ 40% din totalul cheltuielilor sociale si 14% din PIB (European Commission, 1995a, p.67).

In Germania exista trei fonduri principale de pensii corespunzand unor categorii ocupationale distincte: muncitori, salariati si mineri. Finantarea acestora se face prin contributia de 18,6% din salariu, platita in proportii egale de angajat (9,3%) si angajator (9,3%).

In afara celor trei fonduri principale, functioneaza alte doua care, prin numarul membrilor si marimea sumelor angajate, au o importanta relativ redusa.

Numarul pensionarilor de batranete este nu doar cel mai mare, dar si cel cu cresterea cea mai marcata. La originea acestei situatii se afla schimbarile demografice (numarul sporit de persoane aflate la varsta pensiei), evolutiile de pe piata fortei de munca (lipsa locurilor de munca), dar si schimbarile interne ale sistemului de asigurari, adoptarea unei limite de varsta mai flexibile fiind cea mai semnificativa dintre acestea (Alber, 1986, p.45-46).

In perioada 1960-1990 a scazut numarul celor care devin pensionari de batranete la varsta standard (65 ani), ponderea lor in totalul acestei categorii ajungand la aproximativ 60%. In acelasi timp se constata si sporirea pensionarilor de invaliditate. Lipsa perspectivelor de revenire pe piata muncii a determinat o mare parte a somerilor varstnici sa solicite pensionarea pentru incapacitate de munca.

In ultimele decenii, pensia a incetat sa mai fie conceputa ca o modalitate de a asigura subzistenta, fiind considerata ca principala sursa de venit a celor indreptatiti la ea. In consecinta, pensiile acordate de principalele trei fonduri (muncitori, salariati si mineri) au crescut semnificativ si au fost indexate in functie de cresterile salariilor. Nivelul pensiilor tinde sa fie strans legat de contributie. Prin schimbarile legislative din 1972, care prevad intre altele si introducerea pensiei minime, s-a ameliorat situatia pensionarilor provenind din grupurile cu venituri mici.

Politica in domeniul pensiilor a cunoscut dificultati majore, incepand cu mijlocul anilor '70. Evolutiile demografice, respectiv imbatranirea populatiei au grevat in mod serios fondurile de pensii, provocand deficite. Ca raspuns la aceste dificultati, cresterea pensiilor a fost diminuata si au fost luate in discutie alte modalitati de a face fata crizei.

Sistemul national de sanatate si asigurarile de boala

Asigurarile de boala reprezinta, in ordinea importantei, cel de-al doilea element al cheltuielilor sociale. Cheltuielile pentru sanatate au crescut pana la 8% din PIB. In compozitia acestei categorii de cheltuieli, ponderile cele mai importante le detin asigurarile de sanatate (71%). Prestatiile in bani (continuarea platii salariului si alocatiile de boala) reprezinta aproximativ o treime din totalul cheltuielilor pentru sanatate. Prin extinderea dreptului la continuitatea salariului si la categoria muncitorilor (initial acest drept era rezervat doar salariatilor), cheltuielile pentru sanatate ale firmelor au crescut, iar partea aferenta alocatiei de boala prin sistemul asigurarilor s-a diminuat in mod corespunzator. Partea cea mai dinamica a cheltuielilor pentru sanatate este cea compusa din prestatiile in natura si din serviciile medicale. Cresterea cheltuielilor pentru aceasta categorie a atins un varf in anii '70. La aceasta evolutie au contribuit reglementarile privind ameliorarea prestatiilor, complexitatea tehnologica, costul sporit al actului medical precum si cresterea numarului de medici.

Explozia costurilor din sectorul sanatatii a determinat adoptarea unor masuri de limitare a cheltuielilor de acest tip. Astfel, au fost reduse unele prestatii, au fost limitate serviciile acoperite de asigurari si a fost impusa o modalitate corporatista (incluzand asociatiile medicilor si fondurile de asigurari) de negociere a onorariilor, in relatie directa cu evolutia salariilor la nivelul economiei nationale.

Asigurarile de sanatate sunt organizate, asemeni asigurarilor de pensii, in trei fonduri si sunt finantate prin contributia egala a angajatorului si angajatilor. Cota de contributie variaza intre 11% si 13% din salariul brut, in functie de Casa de asigurari (EAPN, 1996, p.154).

Prin includerea in asigurarile de boala si a categoriilor care nu sunt active din punct de vedere economic (membrii familiei persoanei asigurate, pensionari, studenti, persoane handicapate), acest sistem reuseste sa ofere protectie marii majoritati a populatiei si a condus, de asemenea, la un acces aproape generalizat la serviciile de sanatate. Totusi, acces egal nu inseamna utilizare egala (Alber, 1986, pp.73-74).

Protectia sociala a somerilor

Evolutiile cheltuielilor pentru somaj urmeaza indeaproape fluctuatiile economice. Proportia prestatiilor destinate mentinerii venitului reflecta cel mai fidel evolutia somajului. Inlocuirea venitului este insa numai una dintre functiile realizate de asigurarea pentru somaj. Reforma legislativa din 1969 a condus la preluarea de catre Institutia Federala a Somajului a unor numeroase si variate functii: servicii de consiliere si plasament, mentinerea locurilor de munca prin subventii, formarea profesionala, reintegrarea persoanelor handicapate.

Finantarea asigurarilor pentru somaj se realizeaza prin contributia firmei (44%), angajatilor (38%), subventii de stat (16%) si transferuri (2%). Contributia cumulata a angajatilor si firmei reprezinta 3% din fondul de salarii. Fondul pentru somaj transfera la programul asigurarilor de boala si de pensie contributiile membrilor sai.

Incepand cu 1975, pe fondul unei cereri crescute de ajutoare de somaj, au fost operate reduceri ale prestatiilor si restrictii in acordarea drepturilor de somaj. Ca urmare, numarul beneficiarilor a scazut drastic, ajungandu-se ca la inceputul anilor '80 proportia somerilor indreptatiti sa primeasca diferite tipuri de ajutoare sa fie de doua treimi din numarul total. Structura formelor de prestatii s-a modificat si ea: jumatate dintre someri primesc ajutoare prin sistemul de asigurari, o cincime beneficiaza de ajutoare prin asistenta sociala, iar o treime nu au nici o forma de ajutor. Inrautatirea situatiei somerilor nu s-a datorat numai schimbarilor legislative din 1975, ci si cresterii duratei somajului

Evolutiile recente ale politicii in domeniul somajului au adus in atentie capacitatea sistemului de asigurare pentru somaj de a garanta securitatea sociala. Studiile comparative arata ca alocatiile de somaj au crescut in ultimele trei decenii si ca majoritatea beneficiarilor nu se situeaza sub standardele asistentei sociale. Desi majoritatea beneficiarilor nu sunt in situatie de saracie, somajul echivaleaza intotdeauna cu o diminuare sensibila a standardelor de viata. In cazul unui numar relativ mic, dar in continua crestere, compensatia pentru somaj nu este suficienta pentru a evita saracia (Alber, 1986, pp.55-60).

Reunificarea a constituit o provocare serioasa la adresa asigurarilor de somaj. Prin reducerea masiva a locurilor de munca (aproximativ jumatate din totalul existent in 1989), rata somajului din landurile estice a depasit 15% in 1993 (8,2% in landurile vestice). Ca urmare a acestei situatii, o parte considerabila a fondurilor pentru protectia somerilor au fost transferate in zonele estice pentru a finanta programe de insertie profesionala (EAPN, 1996, p.166).

Prestatiile familiale

Orice persoana care locuieste in Germania are dreptul la alocatia pentru copil si la alocatia pentru cresterea copilului. Finantarea acestor alocatii este realizata in totalitate de catre stat, de la bugetul general. Varsta maxima pentru acordarea ajutorului pentru copil este de 16 ani, dar se poate prelungi pina la 27 de ani pentru cei care studiaza. Cuantumul este de 38 ECU/luna pentru primul copil, 70 ECU/luna pentru al doilea, 118 ECU/luna pentru al treilea si 129 ECU/luna pentru cel de-al patrulea. Incepand cu al doilea copil, acordarea ajutorului depinde de venit, depasirea pragului superior (14.301 ECU/an) atragand dupa sine anumite reduceri ale cuantumului. Alocatia pentru cresterea copilului este platita mamei sau, in anumite situatii, tatalui. Dreptul la aceasta prestatie este conditionat de resurse si limitat la doi ani (European Commission, 1995b, p.64).

Sistemul de garantare a veniturilor minime

Literatura germana de specialitate include sub denumirea generica de "asistenta sociala" o varietate de prestatii in bani, natura si servicii care au in comun faptul ca reprezinta o forma de protectie sociala de 'ultima instanta'. Extinderea si dezvoltarea celorlalte programe sociale nu a anulat necesitatea componentei 'asistenta sociala" ci, dimpotriva, importanta economica a acesteia a crescut continuu.

In anii postbelici au fost adoptate o serie de acte legislative care denota o noua viziune asupra asistentei sociale. Reformele din anii 1954, 1961 si 1969 traduc importanta crescuta acordata dreptului individual la asistenta si considerarea prestatiilor din aceasta categorie ca raspunzand unor necesitati definite cultural, nu simplei nevoi de subzistenta. In consecinta, au avut loc extinderi ale programelor, cresteri ale prestatiilor in bani si imbunatatiri ale serviciilor. Aceste reforme impreuna cu declinul economic din anii '70 au determinat cresterea numarului de beneficiari si deci ale cheltuielilor de asistenta sociala. Aceasta crestere nu a afectat semnificativ volumul prestatiilor in bani, care sunt destinate mentinerii venitului si considerate tipice pentru ceea ce numim asistenta sociala. Finantarea este realizata de la bugetele landurilor (84%) precum si din alte surse (11%).

Obiectivul sistemului german de asistenta sociala este de a mentine toti cetatenii deasupra liniei oficiale a saraciei. Aceasta se calculeaza in functie de costul cosului de produse considerate necesare pentru o viata demna. Lista bunurilor incluse a fost revizuita periodic. H. Alber, subliniaza ca definitia oficiala a saraciei are, in cadrul programelor de asistenta sociala, un aspect relativ. Aceasta inseamna ca ea urmareste sa fundamenteze nivele ale ajutoarelor care sa se situeze sub venitul net al celor mai joase categorii de salarizare (Alber, 1986, p.54).

Cea mai recenta schimbare in sistemul securitatii sociale din Germania este asigurarea de dependenta sociala, legiferata in 1994 si aplicabila incepand cu 1996. Cele doua componente ale prestatiei - acordarea de servicii de ingrijire si indemnizatie de ingrijire - se acorda persoanelor care au nevoie de ingrijire pe termen lung. Numarul celor care beneficiaza de noua forma de protectie sociala este estimat la 1,7 milioane, ceea ce confera asigurarii de dependenta o importanta socio-politica deosebita.

Ca si in alte state membre, preocuparea pentru gasirea unor solutii la dificultatile prezente (resurse insuficiente, inadecvare la schimbarile demografice si la problemele sociale) s-a manifestat cu pregnanta in dezbaterile publice si a stimulat reflectia critica asupra sistemului de protectie sociala

4. Modelul sud-european (mediteranean): Portugalia

Sistemul de protectie sociala din Portugalia constituie o varianta a unui model ilustrat atat de tarile celui de-al treilea val al aderarii la Uniunea Europeana (Grecia, Portugalia, Spania) cat si, partial, de Italia. Versiunea portugheza a statului bunastarii rudimentar (Leibfried, 1993) sau sud-european (Hantrais, 1995; European Commision, 1995a) se caracterizeaza prin:

instituirea drepturilor sociale (Constitutia din 1974) si constructia sistemului de securitate sociala (legislatia din 1984) sunt relativ recente;

dezvoltarea protectiei sociale a fost accelerata de integrarea in Uniunea Europeana;

caracterul mixt (asigurari sociale, sistem national de sanatate) al structurii sale;

nivelul relativ scazut al cheltuielilor sociale (17,6% din produsul intern brut) si al prestatiilor;

rolul major al familiei si al sectorului asociativ.

Caracterul lacunar sau 'in curs de dezvoltare' al protectiei sociale este cel mai adesea pus pe seama nivelului de dezvoltare economica (unul dintre cele mai scazute din Uniunea Europeana). Analizele referitoare la saracie si excludere sociala nuanteaza aprecierea de tara 'saraca' relevand atat aportul formelor traditionale de solidaritate la limitarea acestor fenomene cat si angajarea Portugaliei in stabilirea unui sistem de venit minim garantat si, mai general, 'expansiunea' protectiei sociale in ultimul deceniu (EAPN, 1996, pp.307-308).

Sistemul de securitate sociala are o componenta contributiva (pensia de batranete si de invaliditate, alocatia de somaj, indemnizatiile de boala si maternitate, prestatii familiale) si una non-contributiva ('pensia sociala' si alte programe specifice unor categorii defavorizate), finantata prin impozite si acordata pe baza testarii mijloacelor financiare. Regimul general de protectie sociala nu cuprinde functionarii publici si avocatii, care au forme de organizare specifice. Accidentele de munca nu sunt incluse in sistemul de securitate sociala, fiind in sarcina angajatorului care recurge la companiile de asigurari. Reforma asistentei medicale din 1979 a inlocuit sistemul bazat pe principiul asigurarilor sociale cu Serviciul National de Sanatate, finantat prin impozite (European Commission, 1995b, pp.145-146; MISSOC, 1996, p.84).

In Portugalia, sistemul de securitate sociala are o organizare autonoma din punct de vedere juridic, administrativ si financiar. El se compune din cinci centre regionale, divizate in servicii sub-regionale care au responsabilitatea prestatiilor in bani din regimul asigurarilor sociale, exclusiv pensiile si a celor din regimul non-contributiv. Centrul national de pensii administreaza pensiile de batranete, invaliditate si urmasi. Serviciul National de Sanatate, aflat in subordinea Ministerului Sanatatii, isi exercita competentele in mod descentralizat prin unitatile regionale, sub-regionale si locale (MISSOC, 1996, p.84).

Sistemul de pensii

Dreptul la pensia de batranete este legat de contributia la asigurarile sociale, platita de angajator si angajat, ca si de implinirea varstei legale. Cuantumul este legat de veniturile anterioare, cu respectarea valorilor minima si maxima prevazute de lege. De Craciun si in luna iulie se acorda cate o prima egala cu pensia.

Sistemul public de asigurari se caracterizeaza printr-o cuprindere relativ redusa, facand necesara crearea unei plase de siguranta ('pensia sociala") pentru categoriile care nu indeplinesc conditiile legate de contributie.

Pensiile de invaliditate se acorda celor cu o incapacitate permanenta de munca, care nu permite obtinerea unui venit de peste o treime din cel obtinut anterior prin prestarea unei activitati cu norma intreaga. Dreptul la pensia de invaliditate din sistemul asigurarilor sociale nu se aplica in cazul invaliditatii datorate accidentelor de munca sau daca sunt intrunite conditiile pentru obtinerea pensiei de batranete (European Commission, 1995b, p.130).

Asistenta medicala si indemnizatiile de boala

Accesul la asistenta medicala a cunoscut mutatii importante in anii '80. Actualul Serviciu National de Sanatate, infiintat prin legea din 1979, functioneaza pe principiile gratuitatii si universalitatii. Cu toate acestea, incepand cu 1992, a fost introdusa participarea pacientului la costurile ingrijirii medicale, gratuitatea completa fiind mentinuta numai pentru categoriile defavorizate. Pe de alta parte, existenta unui sector privat la care apeleaza persoanele din regimul pensiilor profesionale (functionarii publici, avocatii) si incurajarea competitiei cu sectorul public risca sa      favorizeze aparitia unui sistem cu 'doua viteze' in asistenta medicala portugheza. Analistii remarca, de asemenea, ca accesul gratuit si universal nu se realizeaza pe deplin in practica (EAPN, 1996, pp.310-311).

Indemnizatiile de boala sunt prestatii contributive, stabilite ca proportie din castigurile medii ale perioadei de referinta, dar nu mai putin de 30% din salariul minim. Atat durata cat si cuantumul sunt mai mari in cazul tuberculozei, boala care a incetat sa mai constituie o problema in majoritatea celorlalte state membre.

Nasterea sau adoptarea unui copil ca si absenta de la locul de munca pentru ingrijirea copilului dau dreptul la urmatoarele tipuri de prestatii: alocatia de maternitate, alocatia de paternitate, alocatia de adoptie, alocatia pentru ingrijirea copilului bolnav si asistenta medicala. Alocatiile mentionate se acorda persoanelor care au contribuit la sistemul de asigurari. Alocatia de paternitate este limitata la cazurile extreme in care dreptul la alocatia de maternitate nu este epuizat (incapacitate mentala sau fizica, moartea mamei). Alocatia pentru ingrijirea copilului bolnav este acordata, de asemenea, in conditii restrictive, avand si un element de testare a mijloacelor financiare

Alocatia de maternitate este platita timp de 90 de zile si cuantumul sau reprezinta 100% din venitul mediu obtinut in perioada (sase luni) care precede a doua luna anterioara celei in care se primeste prestatia. Perioada de maternitate si lauzie dau dreptul la gratuitatea completa a serviciilor medicale (European Commission, 1995b, pp.148-149).

Protectia sociala a somerilor

In conditiile unor nivele ridicate ale somajului in randul tarilor membre, Portugalia s-a caracterizat in anii '80 si '90 printr-o rata relativ scazuta (6,9%, in 1995). Somajul este totusi una dintre cauzele principale ale saraciei, mai ales in cazul persoanelor care se afla in aceasta situatie mai mult de doi ani. In cadrul Uniunii Europene, Portugalia reprezinta cazul extrem intrucat, la capatul a doi ani de somaj, o persoana fara loc de munca si care nu are copii in intretinere este lipsita de orice sustinere financiara (European Commission, 1995a, p.93).

Dreptul la prestatiile de somaj se bazeaza pe participarea la sistemul de asigurari sociale. Legislatia portugheza prevede conditii de vechime si conditioneaza acordarea alocatiei de caracterul involuntar al somajului, pastrarea capacitatii si disponibilitatii pentru munca. Cele doua tipuri de alocatie (alocatia de somaj si alocatia sociala de somaj) bazate pe contributie se acorda pentru perioade care variaza in functie de varsta. Somerul poate beneficia de alocatia sociala o perioada egala cu jumatate din cea prevazuta pentru alocatia de somaj, dar numai dupa epuizarea dreptului la primul tip de prestatie sau daca nu intruneste conditiile de vechime pentru aceasta. Conditia de resurse financiare este de asemenea prezenta, alocatia sociala presupunand un nivel maxim de venit pe membru de familie de pana la 80% din salariul minim (European Commission, 1995b, p.152).

Prestatiile familiale

Sprijinul acordat de sistemul de securitate sociala in indeplinirea responsabilitatilor familiale imbraca o varietate de forme: alocatia pentru nasterea copilului; alocatia materna pentru ingrijirea copilului mic (pana la 10 luni); alocatia familiala; alocatia pentru casatorie; alocatia pentru deces; alocatii pentru copilul handicapat; alocatia pentru educatie speciala (a copilului handicapat). Toate aceste prestatii sunt platite de regimul general al asigurarilor, daca persoana a fost afiliata si a achitat contributiile in ultimele 12 luni.

Alocatiile familiale se acorda pentru copilul aflat in intretinere, pana la implinirea varstei de 15 ani sau de 18-25 de ani, in functie de forma de invatamant pe care o urmeaza. Cele doua alocatii pentru copiii handicapati asigura, impreuna, un sprijin financiar fara limita de varsta. Cuantumul alocatiei familiale este de 13 ECU/luna pentru fiecare copil si poate fi marit pana la 20 ECU/luna incepand cu al treilea copil, daca venitul familial este mai mic de un salariu minim si jumatate. Somerilor care nu mai au dreptul la nici una dintre prestatiile de somaj li se acorda alocatiile familiale timp de cel putin 12 luni de la ultima contributie. Alocatia pentru copilul handicapat variaza, in functie de varsta copilului, intre 29 si 57 ECU/luna. Prestatiile familiale nu sunt impozabile (European Commission, 1995b, p.153; MISSOC, 1996, pp.319-343).

Sistemul de garantare a veniturilor minime

Portugalia nu dispune de un 'sistem general non-contributiv' (de garantare a venitului minim). Actuala reforma a protectiei sociale are insa si un asemenea obiectiv, un proiect in acest sens fiind comunicat organismelor europene in 1996.

In prezent, exista 'sisteme non-contributive specifice'. Prestatiile sunt paralele celor din sistemul contributiv: pensii de batranete, invaliditate si urmasi, ajutorul pentru integrarea tinerilor in munca, ajutoare familiale. Pensiile non-contributive se acorda persoanelor care au 65 de ani si peste sau persoanelor de peste 18 care au o incapacitate permanenta de munca. In anumite conditii, ambele categorii de beneficiari pot obtine suplimentul de pensie pentru persoane cu disabilitati severe. Ajutorul pentru integrare este destinat tinerilor de 18-25 de ani care au terminat un ciclu scolar sau de calificare profesionala de 9 ani si sunt in cautarea primului loc de munca. Prestatiile familiale non-contributive se acorda acelorasi categorii de copii si tineri ca si alocatiile bazate pe contributie. Persoanele sunt eligibile pentru sistemele non-contributive, daca nu sunt cuprinse in sistemul general de asigurari sau nu satisfac conditiile de vechime. Insuficienta resurselor financiare este un alt criteriu in stabilirea dreptului la prestatiile non-contributive (European Commision, 1995b, p. 154).

Discutiile referitoare la reforma protectiei sociale ca si masurile adoptate recent indica preocuparea pentru combaterea saraciei si excluderii sociale, indeosebi a celei asociate somajului. O serie de reglementari au ca scop stimularea ocuparii fortei de munca: scutirea sau reducerea contributiilor intreprinderilor care angajeaza tineri fara vechime in munca si persoane aflate in somaj de lunga durata; sprijin financiar intreprinderilor care creeaza locuri de munca; alocatie suplimentara pentru beneficiarii de prestatii de somaj, daca participa la activitati utile colectivitatii; programe de formare pentru muncitori.

Schimbari importante au avut loc si in domeniul prestatiilor de maternitate. Prin modificarea legii a fost integrata directiva 92/85 a CE si au fost dezvoltate componente ale protectiei sociale, mai ales in privinta conditiilor de concediere a parintilor cu copii handicapati. Regimul protectiei persoanelor invalide si cel al prestatiilor de boala au fost si ele perfectionate (MISSOC, 1996, p.37).