Conceptul de schimbare in asistenta sociala si caracteristicile sale

Conceptul de schimbare in asistenta sociala si caracteristicile sale

Afirmatia - ca si observatia - de baza in asistenta sociala consta in aceea ca interventia sau relatia de ajutor implica in mod necesar interactiunea dintre doua personalitati sau euri: cea a clientului, prin definitie, are deficiente sau probleme in unele componente sau la nivelul functionalitatii, ceea ce determina perturbari mai grave sau mai usoare de comportament. Esenta interactiunii de asistenta sociala este deci focalizata pe procesul de schimbare si modificare, in mod direct sau subtil, a comportamentului clientilor. Pentru aceasta, asistentul social trebuie sa posede mai mult decat o simpla cunoastere stiintifica a comportamentului uman si a motivatiei acestuia; specialistul interventiei trebuie sa ajunga la o intelegere complexa a componentelor vietii psihice a clientului, cu sistemul sau de emotii, trebuinte, aspiratii, dar, concomitent, si a propriilor caracteristici si directiilor de schimbare pe care le suporta.

Este acceptata ideea ca exista parti ale personalitatii care sunt intr-o permanenta schimbare si parti care rezista schimbarii sau sunt foarte greu de modificat; in consecinta, fixarea obiectivelor interventiei trebuie sa tina seama de aceste trasaturi. Concluzia este ca un asistent social nu poate fi intotdeauna sigur de efectul actiunii saje -si acesta este numit efectul de ricoseu: atunci cand se actioneaza intr-un sistem, schimbarea afecteaza mai multe componente decat cele vizate, iar sensul si dimensiunea schimbarilor nu pot fi intotdeauna cu rigoare evaluate. Asistentul social este obligat sa aiba cunostinta atat de ambiguitatea efectelor schimbarii pentru a le canaliza spre scopul general, cat si de starea de spirit a clientului care manifesta, initial, o retinere fata de procesul schimbarii intrucat efectele nu sunt intotdeauna vizibile sau nu merg in directia dorita.

Acest efect de ricoseu - sau de ambiguitate - este unul natural si deriva din caracteristicile lucrului cu oamenii, enuntate de Sotir in 1983 (citat de Howe):

procesul de interactiune intre oameni implica miscare si este dinamic in mod permanent;

atentia se focalizeaza pe obiectivele activitatilor, si mai putin pe actiunile concrete ; activitatile sunt permanente prin finalitati si moduri de indeplinire;

procesul de interactiune vizeaza mai multe probleme de realizare si depasire a obstacolelor decat motivatiile initiale.

De aceea, profesionistii schimbarii trebuie sa probeze multiple calitati, atat personale, cat si profesionale, pentru a se asigura ca sunt parcurse toate etapele si fazele schimbarii, indiferent de dificultatile intampinate; maniera cea mai facila de abordare a schimbarii poate sa acorde o importanta exagerata unei faze (de exemplu, tehnicilor de modificare comportamentala), dar scopul si obiectivele nu vor fi atinse in mod adecvat pentru ca este posibil sa apara esecuri din cauza cunoasterii neadecvate a clientului in faza de investigatie in pofida faptului ca toate partile procesului de schimbare apar ca fiind simultane, asistentul social trebuie sa-si concentreze atentia si sa faca distinctia epistemologica intre etapele investigatiei, evaluarii, interventiei propriu-zise.

Ca proces unitar ce consta in achizitionarea de modele noi de actiune, procesul de schimbare poate fi definit si prin atributele sale (Brill, 1990, citat de O'Neil McMahon) :

schimbarea survine ca rezultat al unei decizii personale si isi propune auto-realizarea sinelui prin evitarea disconfortului si durerii;

schimbarea survine atunci cand persoanele se confrunta cu consecintele propriului comportament, accepta ca acestea sunt indezirabile si doresc o stare de bunastare si fericire;

oamenii se schimba prin modificarea relatiilor in vederea satisfacerii mai adecvate a nevoilor emotionale, evitand situatiile in care pozitiile de aparare sunt dominante, deci restrictive;

schimbarea este rezultatul invatarii unor diferite moduri de comportament ce provoaca raspunsuri sau reactii diferite din partea semenilor care, la randul lor, isi modifica propriul comportament;

schimbarea este o componenta esentiala a adaptarii individuale la exigentele dinamice ale sistemelor sociale din care fac parte indivizii;

schimbarea intervine mai usor atunci cand evaluarea dintre costuri si beneficii determina "speranta recompensei' in raport direct proportional cu mijloacele mobilizate;

atunci cand partile componente se schimba, cu siguranta se va schimba si intregul sistem, desi pot exista diferente de ritm, intensitate, durata.

in practica asistentei sociale, procesul de schimbare este abordat din perspective diferite, uneori, tocmai in vederea optimizarii si imbunatatirii interventiei; chiar daca exista mai multe scoli si curente, se poate vorbi despre doua mari orientari teoretice care conduc la practici diferite (Howe, 2001):

abordarea obiectiva, ce concepe lumea ca pe un sistem de structuri reale si concrete, independente de aprecierile individului; aceasta obiectivitate este transformata in cel mai important instrument de lucru, iar schimbarea consta in "reparatii' si "recuperari' ale indivizilor sau grupurilor;

abordarea subiectiva considera ca ordinea se gaseste in obiecte si natura, dar comportamentul omului este o existenta/creatie sui-generis care se realizeaza prin cunoastere umana si prin semnificarea lumii; lumea este o "aparitie', iar pentru a avea o buna practica in asistenta sociala nu trebuie decat sa optimizam aceasta "aparitie' si individul va deveni mai bun si mai performant.

Spre exemplu, pentru o anumita perioada de timp, perspectiva psihanalitica -psihologia freudiana - a dominat practica asistentei sociale si accentul era pus pe lucrul individual de natura terapeutica, in detrimentul serviciilor si institutiilor. Pentru acest tip de practica, punctul de plecare il constituia conceptul de sine sau eul, definit ca o constructie a experientelor centrale ale individului prin care realitatea exterioara capata o importanta, in functie de gradul in care este inteleasa si evaluata prin intermediul componentelor profunde. Conceptia de sine este rezultatul experientelor proprii, dar si sursa de experiente personale.

in aceasta perspectiva explicativa, elementele de practica se orienteaza dupa o serie de indicatori ai activitatii normale :

capacitatea de a oferi, dar si de a primi dragoste;

sentimentul de- incredere in propriile forte si in ceilalti;

sentimentul de responsabilitate fata de propria persoana si fata de altii;

autoperceptia si dezvoltarea acesteia prin intermediul relatiei cu ceilalti;

formarea si incorporarea atitudinilor si sentimentelor fata de sine si altii ca rezultat al experientelor de viata;

racordarea autoevaluarii si a nivelului de aspiratii la expectantele si conduitele altora.

Cunoasterea si actiunea asupra acestor indicatori contribuie la o relatie de ajutor mai eficienta si s-a ajuns la o diferentiere operationala in practica:

persoane cu o conceptie de "sine pozitiv' ;

persoane cu o conceptie de "sine negativ'.

Primul tip de conceptie este rezultatul emiterii de pareri pozitive din partea celorlalti, in calitate de persoane semnificative, cu rol de model, iar comportamentul subiectilor tinde sa confirme aceste pareri, intarind totodata autoevaluarea pozitiva. Altfel spus, constructia conceptiei despre sine urmeaza logica zicalei "bogatii se imbogatesc si mai mult'. Aceasta caracteristica trebuie sa apartina asistentului social, desi sunt categorii de clienti care, la randul lor, beneficiaza de o solida conceptie de sine pozitiva (spre exemplu, cazul unor tipuri de delincventi).

Conceptia de "sine negativ', prezenta la unii indivizi, este un rezultat al experientelor nefericite care capata semnificatia de experiente centrale; comportamentul acestor persoane va tinde sa confirme propriile perceptii ce deriva din acele experiente, dar vine si in concordanta cu unele opinii exprimate de cei din jur. Astfel, prin exagerare, aceste persoane vor percepe lumea ca pe un mediu strain si se angajeaza in conduite si actiuni prin care urmaresc sa nu devina agreabile altora. Sentimentul cel mai frecvent este cel de "prins in capcana', cu o deteriorare a sperantei de imbunatatire a modului de viata. Aceste persoane sunt victime mai mult ale propriilor perceptii de sine decat ale atitudinilor altora si este potrivita analogia cu zicala "saracul devine mai sarac'. Din aceasta categorie fac parte majoritatea clientilor pentru un asistent social; ei sunt usor de recunoscut deoarece au exteriorizari de genul: "nu sunt bun de nimic' ; "nimeni nu ma vrea' ; "nimanui nu-i pasa de mine' ; "toata lumea este rea' ; "nu sunt prea destept' ; "nu-i nimic de facut' ; "nu voi realiza nimic serios in viata' ; "nu conteaza cum imi asigur traiul' etc.

Acest mod de gandire este principalul obstacol cu care trebuie sa se confrunte asistentul social in procesul de schimbare; primele obiective actionale vor viza componentele autoperceptiei si modificarea acestora. Nu este o sarcina usoara, dar se poate realiza in timp. Conditia de baza este ca asistentul social sa fie o identitate puternica, avand calitati care sa compenseze deficientele din "jumatatea bolnava' a interactiunii. Pentru ca relatia sa fie eficienta trebuie ca procesul de ajutor sa fie unul activ, in care ambele parti/jumatati sa-si perfectioneze insusirile si abilitatile; un asistent social pasiv si inert nu va reusi decat sa transmita propriile sentimente negative (de zadarnicie, de inutilitate, de renuntare). Personalitatea fiecarui asistent social trebuie sa joace un rol important in relatia de schimbare a conceptiei de "sine' a clientilor si, totodata, in procesul propriu de autodezvoltare.

Atunci cand una dintre perspectivele explicatiei teoretice nu mai acopera aspectele practicii de asistenta sociala, aparand astfel "nemultumiri' din partea celor care lucreaza in mod direct cu clienti diferiti, se dezvolta alte teorii ce tind sa se probeze in

confruntarea cu practica; un astfel de proces a avut loc la inceputul anilor '70, cand traditia psihanalitica si-a dovedit limitarea. Perspectiva care s-a impus a fost una functionalista, propunandu-si analiza exhaustiva a mecanismelor sociale angajate in comportamentele deviante, tinta a interventiei asistentei sociale. Preocupati sa ofere solutii cuprinzatoare, functionalistii apeleaza la ingineria sociala: pentru a evita dezechilibrele sau pentru a contracara amenintarile ce vin din partea comportamentelor "patologice', se pune accentul pe utilizarea maximala a resurselor sociale (materiale si umane). Fiind si empiristi, functionalistii considera ca accentul trebuie pus pe elementele vizibile din activitatea umana, iar "expertii sociali' au menirea de a decripta in mod corect ceea ce se petrece in mod nemijlocit (Howe, 2001).

Sub influenta explicatiei functionaliste, care are o mare densitate teoretica, se inscrie si teoria sistemelor sociale, impusa prin lucrarile lui A. Pincus, A. Minahan si M. Davies. Pentru asistentul social, aceasta teorie este satisfacatoare deoarece pune intr-o legatura indisolubila cele doua elemente ale actiunii sale: individul si mediul sau. Indivizii reprezinta partile, iar mediul il constituie sistemul, ambele aflandu-se intr-o interdependenta absoluta: daca una dintre componentele interactiunii se afla in suferinta, cealalta se afla si ea in mare pericol. Unul dintre specialistii care intervin pentru a modifica in sensul reechilibrarii este asistentul social, numit "mecanic de intretinere'.

Metoda de lucru atasata acestei teorii, numita analiza sistemica, presupune o distantare initiala de problema pentru a avea o privire mai complexa asupra acesteia; fara sa fie o "tehnica totala', ea consta in parcurgerea unor faze:

evaluarea problemelor subiectului;

stabilirea scopului si a obiectivelor intermediare ;

selectarea strategiei de interventie ;

fixarea si aplicarea unei tehnici de baza, cea mai fezabila;

evaluarea rezultatelor.

Conceptele de baza, unele dintre ele intalnite si in alte abordari, sunt cele de intreg, relatie, homeostazie. Primul concept scoate in evidenta faptul ca elementele cuprinse intr-un sistem constituie o realitate care este diferita in sens pozitiv de ceea ce reprezinta partile luate separat sau adunate in mod mecanic. Adica nici un sistem nu poate fi inteles printr-o simpla analiza, ce vizeaza doar o descompunere in parti componente. Exemplul cel mai complet il reprezinta creierul si activitatea nervoasa.

Al doilea concept, cel de relatie, defineste un mod propriu de structurare intre elemente, care devine la fel de important ca partile componente ale sistemului; spre exemplu, comportamentul grupului familial este determinat de o multitudine de factori sau variabile (relatiile de cuplu, nivelul de stres, mecanismele de control al sentimentelor negative, relatiile dintre parinti si copii etc), iar unele tipuri de relatii pot determina anumite comportamente, spre exemplu cele de abuz. in acest caz, raportul cauzal, de tip cauza - efect, nu mai este suficient.

Conceptul de homeostazie defineste tendinta naturala a oricarui sistem de a gasi un echilibru care sa asigure mentinerea si stabilitatea acestuia. Starile de dezechilibru reprezinta momente de criza ce trebuie rezolvate prin mobilizarea resurselor sau capacitatilor de rezolvare. Orice sistem functional urmareste inlaturarea cat mai rapida a acestor stari.

Rolul asistentului social apare in acest context: prin analiza sistemica, specialistul intervine aplicand un model de abordare dintre urmatoarele :

interventia asupra unei probleme sau unui set de probleme vizibile si evidente ;

explorarea detaliata a problemei care se prefigureaza pentru rezolvare, in functie de gravitatea/urgenta dezechilibrului;

definirea si identificarea scopului si obiectivelor interventiei si atasarea de acestea a unor probleme specifice, ce impieteaza functionalitatea sistemului;

ajustarea optimala intre tehnicile de lucru si obiectivele urmarite pentru a elimina problema sau criza;

aplicarea unor tehnici in functie de consecintele cele mai probabile si imbunatatirea efectelor prin perfectionarea tehnicilor;

luarea in calcul a strategiei inactiunii, daca aceasta este benefica pentru client.

in 1973, Allen Pincus si Anne Minahan au fixat principalele repere in modelul de analiza sistemica si aplicarea teoriei in practica de asistenta sociala la care, desigur, au fost aduse completari. Initial insa, se postula existenta a patru sisteme de baza in asistenta sociala:

sistemul schimbarii;

sistemul client;

sistemul obiectivelor;

sistemul actiunii.

in sistemul schimbarii sunt cuprinsi toti profesionistii actiunii, ca si institutiile si organizatiile in care sunt planificate activitati de asistenta sociala; sistemul client este compus din persoanele care solicita servicii si activitati de ajutor din partea sistemului schimbarii, ca si din persoanele din orbita sociala a acestora; sistemul obiectivelor este alcatuit din elementele care sunt supuse schimbarii, ceea ce reprezinta o problema si trebuie modificat, iar sistemul actiunii se compune din totalitatea actiunilor /activitatilor desfasurate de catre sistemul schimbarii, in vederea atingerii scopului.

Ceva mai recent (O'Neil McMahon, 1994), s-a dezvoltat perspectiva ecosistemica, in care accentul este pus pe abordarea holistica si ecologica in asistenta sociala: fiinta umana este conceputa in interactiune cu o multitudine de sisteme (psihic, emotional, cultural, religios, familial etc), iar fiecare persoana face parte din complexul de schimbari care se produc ; daca scopul actiunii in asistenta sociala este cel de s'chimba-re, atunci activitatile trebuie sa vizeze intregul complex de sisteme in care este plasat clientul.

Dar etapele si fazele interventiei de schimbare au fost conceptualizate anterior primelor tentative de explicatie sistemica; in 1970, Helen Harris Perlman a descris procesul de schimbare ca parcurgere a cinci etape sau faze care au un caracter obligatoriu:

faza primului contact si a angajamentului;

faza de investigatie si evaluare preliminara;

faza de planificare si realizare a contractului;

faza interventiei propriu-zise si a monitorizarii;

faza de evaluare.

Prima, faza primului contact si a angajamentului, se deruleaza atunci cand se initiaza relatia de ajutor pentru rezolvarea problemei cu care se confrunta clientul. Este

o faza ce trebuie parcursa in mod adecvat pentru a elimina toate precautiile si temerile clientului, care in acest moment este dominat de stari negative (descurajare, neincredere, scepticism etc).

Pentru inceput, asistentul social trebuie sa obtina din partea clientului o atitudine pozitiva fata de sistemul schimbarii. Apoi, trebuie sa se ajunga la o autentica acceptare a procesului de ajutor, fapt ce se realizeaza prin decizii discrete si, uneori, de durata, in aceasta faza, asistentul social pune in lucru nu doar cunostinte stiintifice, ci si multe abili-tati si capacitati (de a fi empatic, de a fi autentic, de acceptare, de tratare diferentiata s.a.). Momentul urmator este angajarea clientilor in procesul de schimbare.

Sintetizand, se poate spune ca prima faza consta in parcurgerea a trei pasi importanti in construirea relatiei de ajutor:

clarificarea si identificarea scopului interventiei;

delimitarea si descrierea problemei; .,

evaluarea resurselor si mobilizarea acestora in interesul clientului.

A doua faza, cea de culegere a datelor si de evaluare, se caracterizeaza prin obiectivele sale cognitive. Preocuparea fundamentala consta in colectarea informatiilor despre client, in calitate de subiect al cunoasterii. Intentia acestei investigatii este aceea de a avea un tablou complet cu privire la subiect si problema cu care se confrunta, la factorii interni si externi ce influenteaza persoanele semnificative etc. Pentru a atinge aceste obiective este absolut necesara participarea subiectului la procesul de cunoastere prin dezvaluirea unor elemente relevante, prin autocunoastere si comunicare. Succesul acestei faze depinde foarte mult de alegerea metodelor si tehnicilor de investigatie si validitatea acestora.

in mod firesc, culegerea de date este urmata de analiza si evaluarea informatiilor, in care trebuie implicat de asemenea subiectul, pentru a se putea diagnostica problema cat mai corect, faza in functie de care se vor selecta obiectivele si activitatile procesului de schimbare. Uneori, alaturi de asistentul social si subiect, pot fi antrenati alti specialisti ai investigatiei care pot aduce un plus de rigoare si fidelitate. Principiul care trebuie sa stea la baza acestei etape este acela conform caruia o practica eficienta este construita pe o cunoastere teoretica adecvata.

Faza a treia pune accentul pe obiective si strategiile de actiune. Acum se construieste un plan de actiune in functie de nevoile clientului si se pune la punct un contract, scris sau nu, cu clientul in vederea derularii activitatilor de schimbare. Este esential ca acesta sa fie angajat ca agent activ al schimbarii in cunostinta de cauza. Planificarea consta in elaborarea unui plan complet de activitati (cu termen, loc de desfasurare, parti implicate, actiuni precise, resurse utilizate, forme de evaluare) si precizarea exacta a obiectivelor propuse si a rezultatelor dorite de catre client. Se recomanda insistarea pe obiective pe termen lung, dar, stiindu-se in general ca nu au un efect mobilizator, ele vor fi desfacute in obiective concrete, imediate, vizibile. S-a constatat ca acestea sunt usor de transferat in motivatia clientului. Dupa ce s-au stabilit obiectivele si s-a antrenat clientul, asistentul social trebuie sa selecteze cele mai potrivite activitati si strategii de schimbare; acest moment trebuie sa tina cont de specificul clientului si sa se axeze pe avantajele pe care le poate aduce in lucrul direct.

Spre exemplu, tehnicile dezagreabile sau incomode pentru client vor fi alese doar daca nu exista alte variante, desi in unele situatii se ajunge mai rapid la atingerea unui

obiectiv prin utilizarea acestora. De asemenea, strategia de interventie, cu tot instrumentarul sau, nu trebuie sa ramana un mister si un loc necunoscut clientului; i se vor dezvalui acele aspecte care nu pun in pericol realizarea obiectivelor prin cunoasterea specificului de lucru de catre client.

Realizarea contractului, ca moment distinct al acestei faze, are intelesul unui acord scris, oral sau implicit intre client si asistentul social privind obiectivele, metodele si programul de activitati, precum si obligatiile reciproce care trebuie duse la indeplinire in procesul de interventie. Forma contractului scris este de preferat intrucat il face mai responsabil pe client si, uneori, il pune la adapost pe profesionist de eventualele interpretari eronate.

Dupa Robert Barker, in contract trebuie sa fie indicate urmatoarele elemente :

cine este clientul si care este raportul sau cu sistemul schimbarii;

ce vrea si ce poate face clientul;

care sunt tehnicile indicate ;

descrierea practicilor curente ;

indicarea serviciilor curente directe la care se poate apela;

nivelul de pregatire a asistentului social;

experienta sa in domeniu;

valorile si standardele actiunii de asistenta sociala;

modul de raportare a asistentului social la acestea;

legitimarea actiunii profesionistului;

responsabilitatea profesionala si riscurile interventiei.

Dupa alti specialisti, in contract trebuie sa figureze:

primele trei prioritati sau probleme ale clientului;

obiectivele specifice;

sarcinile clientului;

sarcinile si activitatile asistentului social;

durata aproximativa a interventiei;

programul activitatilor;

programarea clinica a interventiei;

persoanele participante;

locul de desfasurare.

in mod implicit, o data cu realizarea activitatilor cuprinse in contract ia sfarsit si procesul propriu-zis de schimbare, desi sunt situatii cand scopurile si obiectivele propuse nu sunt atinse in totalitate ; in asemenea situatii, clientul poate fi deschis sau poate refuza o renegociere partiala a contractului, dar acest lucru nu este indicat decat pentru elementele secundare si nesemnificative. De altfel, etapa finala de evaluare propune si un prognostic, in functie de rezultatele obtinute.

Faza a patra, a interventiei propriu-zise si a monitorizarii, intr-o formula restransa presupune utilizarea unor mijloace specifice pentru declansarea si stabilizarea unor schimburi pozitive, dorite de client si planificate de catre asistentul social. Interventia este punerea in aplicare a planului de ajutor prin folosirea uneia sau mai multor figuri de actiune in asistenta spciala (interventia directa, indirecta, mixta).

Indiferent de alegerea facuta de asistentul social in interventie, este esentiala competenta sa profesionala ca intersectie a pregatirii stiintifice, experientei si calitatilor

personale; de aici provine capacitatea sa de a lucra in mod preventiv, evitand acele tehnici sau activitati care-l pot leza pe client. De altfel, latura preventiva a activitatii asistentului social este una importanta si de multe ori constituie nucleul atentiei profesionale. Preventia se manifesta pe trei paliere, in functie de obiectivele propuse :

preventia primara, ce consta in actiuni de descurajare si evitare a acelor situatii care-l conduc pe client in situatii de criza;

preventia secundara are in vedere identificarea unor probleme aflate in stare incipienta si interventia in fazele usoare ale crizei, cand rezultatele sunt mai sigure;

preventia tertiara se apropie deja foarte mult de interventia propriu-zisa prin faptul ca in activitate sunt cuprinse si obiective care sa evite experientele puternic traumatizante ale perioadei de criza.

Monitorizarea se realizeaza pe masura ce se desfasoara faza interventiei si consta, pe de o parte, in evidenta stricta a tuturor activitatilor si a protocoalelor acestora si, pe de alta parte, in forma de evaluare continua a pasilor realizati. Validitatea si corectitudinea tehnicilor aplicate determina eficienta actiunii; indeplinirea planului de interventie este absolut obligatorie pentru a depasi eventualele obstacole si a face micile corecturi in strategia de interventie. Evaluarea pe fiecare secventa evita abandonarea planului general si determina ajustarea lui in functie de unele variabile noi; altfel spus, aici se regaseste flexibilitatea interventiei.

Faza de evaluare, faza. finala a procesului de schimbare, consta in analiza activitatilor derulate si a scopurilor atinse; se constata daca intregul proces a fost util si eficient. Se deosebeste de monitorizare prin aceea ca raporteaza rezultatele obtinute la obiectivele initiale si face bilantul final; compara starea actuala a clientului cu punctul zero, punctul de plecare in relatie; constata schimbarile survenite si daca ele reprezinta un progres sau o rezolvare pentru client. Eventualele probleme cu care inca se mai confrunta acesta vor fi delimitate pentru ca obiectivele de interventie sa fie transferate intr-un nou plan de lucru. in aceasta faza intervine inchiderea relatiei cu clientul, chiar daca in viitor se prefigureaza alte programe, cu acelasi specialist sau cu specialisti diferiti; relatia viitoare va urma insa toate fazele unei interventii, indiferent de natura problemei si nivelul de cunoastere al clientului. Pe de alta parte, in aceasta faza are loc si autoevaluarea asistentului social prin care se defineste nivelul de competenta si performanta profesionala.