Construirea asistentei sociale ca profesiune

Construirea asistentei sociale ca profesiune

Pentru ca o activitate umana sa fie acceptata si recunoscuta ca o profesiune, trebuie sa fie precizat raportul dintre comportamentul in cauza si societate in general. Se accepta ca oamenii, ca societari, au o existenta "de criza' (ca succesiune naturala a etapelor de dezechilibru si echilibru dinamic) in care utilizeaza oportunitati, intampina obstacole si exprima trebuinte care, toate, sunt in stransa legatura cu mediul inconjurator. Fara a ne situa pe pozitiile ecologiste, putem afirma ca asistenta sociala prin activitatea sa practica focalizeaza resursele ("interactiunile') pe construirea sau activarea solutiilor pentru persoanele ce intampina dificultati in interdependenta cu mediul. Desi nu este singurul, asistentul social isi delimiteaza bazele profesiunii sale prin interventie specifica in vederea provocarii unei schimbari la nivelul clientului sau ca intreg.

Aceasta afirmatie este demonstrata prin construirea unei competente de lucru/interventie in sistemul social ce se fundamenteaza pe trei elemente (vezi si Miftode, 1995) :

valori si atitudini;

cunostinte teoretice;

abilitati practice.

Se poate spune ca "prima baza teoretica' a oricarei abordari actionaliste asupra realitatii a fost extrasa din observatiile empirice, deci dintr-o analiza a practicii. Totusi, pe masura ce stiintele si-au construit domenii proprii, explicate prin teorii si paradigme specifice, s-a ajuns la un sistem teoretic explicativ prealabil pe care-l gasim structurat si care emite teze valabile intr-un sistem de referinta. Acest fapt s-a definitivat la inceputul secolului XX si deocamdata reprezinta un model epistemologic viabil, bazat pe "scoli', "curente', "orientari' relativ stabile si cu o dinamica interna, mai rapida si mai complexa in domeniile socioumanului.

Pentru asistentul social, cerinta principala consta in actiunea eficienta in interventie ; dar aceasta nu se poate realiza daca el nu intelege in profunzime ceea ce se intampla cu sine, cu clientul sau, cu sistemul social, interactiunile ce se stabilesc intre aceste elemente. Altfel spus, trebuie sa posede cunostinte teoretice solide, fixate intr-un puternic sistem explicativ care sa cuprinda elemente din domenii ca: psihologia subiectivitatii, teorii ale dezvoltarii, componentele socializarii, explicatiile comporta-mentaliste, teoriile despre comunicare, despre stres, teoriile asupra personalitatii umane, teoriile organizarii si functionalitatii sociale, cunostintele din sociologie, stiintele politice, stiintele economice, din antropologie, administratie, guvernare, stiintele juridice, cunostinte detaliate despre normalitate si patologie umana. La prima vedere s-ar parea ca acest obiectiv nu poate fi atins, caci este greu de crezut ca un singur om poate stapani atatea domenii diverse.

Dar aceasta cerinta nu trebuie privita ca o simpla stocare si apoi redare/enumerare de informatii si cunostinte; fundamentele teoretice ale asistentei sociale sunt alcatuite din elemente ce provin din aceste diverse teorii si focalizeaza cunoasterea specialistului spre un anumit domeniu, acolo unde va trebui sa intervina. Scopul

cunoasterii teoretice nu il reprezinta simpla descriere si analiza, chiar minutioasa, a componentelor obiectului de interes ; se urmareste intelegerea profunda a persoanei, a contextului, a valorilor, a tehnicilor de lucru, a resurselor etc. - pentru ca interventia sa fie eficienta si in folosul clientului. Mai mult, simplele aglomerari de cunostinte -din psihologie, sociologie, biologie, economie, stiintele politice si administrative -raman fara valoare daca asistentul social nu poseda multiple calitati (cognitive, de comunicare, de organizare, manageriale etc.) pe care sa le puna la lucru in procesul de schimbare pe care-l provoaca si directioneaza.

sistemul

teoretic

explicativ

teorii si paradigme

metode de investigare si interventie

reconfigurari si "rupturi' epistemologice

indivizi grupuri ' organizatii institufii comunitati

procese

interactiuni

relatii

Figura 1. Modelul epistemologic al socioumanului

Baza teoretica a asistentului social se construieste pe specificul intelegerii; informatiile din numeroase ramuri ale stiintei sunt utilizate pentru a explica sisteme diferite : indivizi, grupuri, organizatii, institutii, comunitati si chiar societati. Daca explicatia este corecta, atunci si practica asistentei sociale poate fi utila.

Astfel, pregatirea teoretica devine o componenta existentiala a profesiunii de asistent social. in Romania, aceasta latura a pregatirii este asigurata in sistemul de invatamant superior prin specializari de asistenta sociala, cu toate ca se poate imputa faptul ca pregatirea de specialitate debuteaza tardiv, unele forme de pregatire fiind totusi accesibile si pentru invatamantul preuniversitar. in unele tari europene exista, de cateva decenii, acest model de profesionalizare : lucratori sociali cu diploma de bacalaureat considerati practicieni debutanti si asistenti sociali profesionisti, generalisti sau specializati, posesori ai diplomelor universitare si postuniversitare.

1.1. Valori si atitudini

Asistenta sociala ca profesiune isi construieste sistemul de valori plecand de la respectarea demnitatii si integritatii fiintei umane si recunoasterea democratiei ca o cerinta esentiala a vietii sociale. Aceste doua valori centrale reprezinta suportul atat al valorilor profesionale si al principiilor de interventie, cat si al atitudinilor profesionale pe care le abordeaza orice asistent social.

Ca valori profesionale in asistenta sociala sunt enuntate si respectate urmatoarele (dupa Encyclopedia of Social Work, Asociatia Nationala a Asistentilor Sociali, NASW) :

respectarea drepturilor fundamentale ale omului, ceea ce inseamna ca toti oamenii, inclusiv minoritatile, trebuie sa aiba acces egal la resursele de realizare a scopurilor si aspiratiilor ;

dezvoltarea si promovarea responsabilitatii sociale, in sensul ca toate persoanele trebuie sa-si adapteze trebuintele la exigentele mediului social si toate institutiile trebuie sa-si organizeze resursele pentru a raspunde nevoilor oamenilor;

promovarea libertatilor individuale, adica acceptarea faptului ca umanitatea se prezinta intr-o diversitate uluitoare si respectarea dreptului de a face propriile alegeri in vederea autodezvoltarii;

sprijinirea autodeterminarii pentru persoanele ce doresc sa-si construiasca propriul drum, dar ale caror resurse sunt insuficiente.

Plecand de la respectarea acestor valori, in exercitarea practica a activitatii de asistenta sociala au fost instaurate cateva principii care, pe scurt, pot fi prezentate astfel (Picard, 1979):

principiul individualizarii, adica recunoasterea faptului ca fiecare client este unic si trebuie tratat cu respect si consideratie;

principiul exprimarii, inclusiv prin sentimente, si utilizarea acestora ca resurse de dezvoltare a clientului;

principiul implicarii emotionale controlate si utilizarea starilor emotionale proprii in interesul celuilalt;

principiul acceptarii neconditionate a drepturilor celorlalti;

principiul atitudinii nediscriminatorii si eliminarea evaluarii negative ;

principiul acceptarii autodeterminarii si respectarea optiunilor clientului;

principiul confidentialitatii si pastrarea cu rigoare a secretului informatiilor obtinute cu privire la client.

in Statele Unite ale Americii, incepand cu 1979, Asociatia Nationala a Asistentilor Sociali (NASW) a elaborat un cod etic ce cuprinde principiile si regulile care trebuie

respectate in practica asistentei sociale. Aceste valori de baza sunt aplicate in activitatea cu agentiile, asociatiile, clientii, alti profesionisti si reprezinta suportul constituirii asistentei sociale ca profesiune.

Codul etic al NASW

(pentru textul complet al Codului etic al Asociatiei Nationale a Asistentei Sociale, vezi Anexa 1, in prezentul volum)

I. Comportamentul si conduita asistentului social ca profesionist

A. Caracteristica. Asistentul social trebuie sa mentina un inalt standard in comportamentul sau, in aptitudinile si identitatea sa de asistent social.

B. Competenta si dezvoltare profesionala. Asistentul social trebuie sa faca tot posibilul pentru a deveni si ramane expert in practica profesionala.

C. Serviciu. Asistentul social ar trebui sa aiba in vedere in primul rand obligatiile de serviciu ale profesiei sale.

D. Integritate. Asistentul social ar trebui sa. actioneze in concordanta cu cele mai inalte standarde ale integritatii profesionale.

E. Burse si cercetare. Studentul si asistentul social implicat in studiu si cercetare trebuie sa fie ghidati de conventiile cercetarii scolare.

II. Responsabilitatile etice ale asistentului social fata de client

F. Prioritatea interesului clientului. Principala responsabilitate a asistentului social este fata de clienti.

G. Drepturile si obligatiile clientilor. Asistentul social trebuie sa faca orice efort pentru a proteja autodeterminarea clientilor sai.

H. Caracterul privat si confidential. Asistentul social trebuie sa respecte caracterul privat al relatiei cu clientii, sa pastreze toate informatiile obtinute pe parcursul activitatii profesionale.

I. Costuri/cheltuieli. Atunci cand fixeaza cheltuielile, asistentul social trebuie sa se asigure ca acestea sunt echilibrate, rezonabile si intr-un raport echitabil cu serviciul prestat, cu preocupare pentru posibilitatea clientului de a plati.

III. Responsabilitatea etica a asistentului social fata de colegii sai

J. Respect, obiectivitate/impartialitate si politete. Asistentul social trebuie sa-si trateze colegii cu respect, impartialitate, politete si incredere/buna-credinta.

K. Raporturile asistentului social cu clientii colegilor sai. Asistentul social are responsabilitatea de a relationa cu clientii colegilor sai in cel mai profesional mod.

Responsabilitatile etice ale asistentului social fata de organizatiile angajatilor si angajatorilor

L. Obligatiile fata de organizatiile angajatorilor. Asistentul social trebuie sa adere la angajamentele facute fata de organizatiile angajatorilor.

Responsabilitatile etice ale asistentului social fata de profesia sa

M. Pastrarea integritatii profesiei. Asistentul social trebuie sa sustina si sa promoveze valorile, cunostintele, etica si misiunea profesiei.

N. Serviciul comunitatii. Asistentul social trebuie sa sprijine profesia pe care o are pentru ca aceasta sa-si indeplineasca misiunea de a fi disponibila publicului general.

O. Dezvoltare si cunoastere. Asistentul social trebuie sa-si asume responsabilitatea de a identifica, dezvolta si utiliza la intreaga capacitate cunostintele in practica profesionala.

VI. Responsabilitatea etica a asistentului social fata de societate

P. Promovarea bunastarii generale. Asistentul social trebuie sa promoveze bunastarea generala a societatii.

in acelasi timp, alaturi de valorile si principiile profesionale, in profesiunea de asistent social sunt implicate propriul sistem de valori si atitudini, propria "filosofie' de viata pe care, mai mult sau mai putin, o desfasoara in relatia cu clientul. Chiar daca se accepta ideea ca nici un sistem de valori nu este superior altuia si ca fiecare persoana are dreptul la propriile credinte si convingeri, totusi niciodata nu se poate obtine o stare de absoluta neutralitate, care sa elimine influentele si contaminarile. Astfel incat este justificata preocuparea pentru aceasta componenta profesionala.

Ca structura, sistemul de valori cuprinde (vezi si Belkin, 1975, citat de O'Neil McMahon) :

valori cognitive;

valori morale;

valori culturale;

valori personale.

Valorile cognitive se formeaza si se bazeaza pe cunostinte stiintifice probate si validate, dar si pe convingeri si credinte ; cele morale, inoculate de regula in diverse etape ale ontogenezei, coordoneaza si directioneaza comportamentele sociale ; valorile culturale includ structuri complexe de prelucrare a realitatii la nivelul grupurilor sociale. Un loc deosebit il ocupa valorile personale, care uneori nu sunt recunoscute in aceasta calitate, fiind translatate in alte zone, dar care au o autonomie specifica prin faptul ca sunt strans legate de deciziile individuale ale asistentului social.

Sistemul de valori constituie o componenta-cheie a profesiunii, deoarece activitatea de asistent social este, in esenta sa, un proces de influentare si transmitere de valori; neutralitatea nici nu este proclamata si nici nu reprezinta un deziderat profesional. Majoritatea profesionistilor accepta punctul de vedere potrivit caruia nu trebuie impuse conduita si comportamentul prin transfer direct de valori si atitudini, dar toti sunt de acord ca relatia de ajutor este o interactiune la care ambele parti participa cu propria filosofie si ideologie si se influenteaza reciproc. Astfel incat, voluntar sau nu, constient sau inconstient, valorile asistentului social vor avea o anumita prevalenta in cadrul relatiei, plecand de la premisa ca el reprezinta "jumatatea sanatoasa' a interactiunii cu o persoana aflata in criza, deci "bolnava'. De aceea, pentru ca relatia sa fie una efectiv de ajutor, asistentul social trebuie sa demonstreze calitati ca siguranta, incredere in sine, competenta, sinceritate, receptivitate, deschidere la nou, obiectivitate, empatie, credibilitate etc.

1.2. Abilitati si deprinderi

Plecand de la un sistem solid de cunostinte teoretice si avand ca ghid valorile si atitudinile, asistentul social realizeaza impreuna cu clientul o serie de activitati respectand o anumita metodologie in vederea atingerii unor scopuri. Aceste activitati necesita o serie de abilitati si deprinderi, mai mult chiar, ele insele pot constitui abilitatile propriu-zise. Pentru aceasta, in timpul formarii profesionale sunt necesare perioade de pregatire si dezvoltare a deprinderilor de baza - aceasta in special in intervalul de formare "generalista' - pentru ca mai tarziu asistentul social sa-si dezvolte si sa-si specializeze abilitati avansate, necesare lucrului cu populatii/clienti speciali.

De altfel, daca definim asistenta sociala ca fiind o relatie interpersonala in procesul de ajutor al persoanelor aflate in dificultate, trebuie sa acceptam ca aceasta nu este altceva decat o activitate practica; asistenta sociala poate fi deci definita:

ca activitate practica ce inseamna utilizarea unor cunostinte, respectand un cod etic, si aplicarea acestora in utilizarea unor abilitati specifice;

ca avand drept scop ajutorul acordat unor categorii de populatii sau persoane pentru a le satisface o serie de nevoi speciale prin eliminarea dificultatilor interne si externe;

ca fiind construirea unor servicii specifice, in interiorul si cu ajutorul societatii, pentru a rezolva unele probleme ale populatiilor vulnerabile (copii, batrani, femei, saraci, minoritati, persoane cu handicap etc.) in vederea recuperarii sociale si participarii acestora in procesele de schimbare din societate.

Prin scopul sau, asistenta sociala este o activitate eminamente plasata in zona actiunii propriu-zise; indiferent de stil sau strategie, asistentul social actioneaza si dezvolta - dezvoltandu-se totodata pe el insusi - componente la nivelul comportamentului, chiar daca uneori intra in conflict cu diferite sisteme de valori, inclusiv cu cel personal. Asadar, asistenta sociala este o combinare de abilitati si deprinderi care transpun in practica anumite cunostinte.teoretice si valori. Unele dintre aceste abilitati sunt individuale si apartin asistentului social ca persoana; este vorba despre asa-numi-tele "abilitati de relationare' : de a asculta, de a raspunde, de a comunica, de a clarifica, de a accepta, de a critica, de a se confrunta, de a intelege etc. Altele sunt de natura metodologic-profesionala : de a identifica o problema, de a evalua trebuinte, de a investiga, de a prelucra informatii, de a planifica activitatile, de a lucra in echipa, de a cerceta intr-o maniera stiintifica, de a redacta o comunicare stiintifica, de a conduce un caz s.a.

Dar lista de abilitati si deprinderi fundamentale in asistenta sociala este foarte complexa: clasificarile ce se pot face sunt multiple. in primul rand insa, intereseaza faptul ca toate raspund exigentelor de practica; de la abilitatile necesare publicitatii sau actiunii legale si pana la cele reclamate de psihoterapie, asistentul social - generalist sau specializat - are in vedere practica directa, concreta care se desfasoara dupa urmatoarele principii :

practica in asistenta sociala consta in interactiunea cu clientul si mediul sau;

in activitatile de practica, asistentul social participa si isi foloseste constient propria personalitate, cu calitatile si limitele sale ;

relatia cu clientul trebuie sa respecte principiul diversitatii umane si pe cel al unitatii individuale;

in exercitarea profesiunii, asistentul social cunoaste un proces de autodezvoltare si autocunoastere;

in prim-planul actiunii trebuie sa se mentina obiectivitatea profesionala, care implica si un anume grad de implicare emotionala controlata;

preocuparile profesionale fata de client trebuie sa cuprinda toate componentele exprimarii acestuia: biologice, psihologice, sociale, spirituale. Tratarea persoanei ca intreg implica abordarea in acelasi timp a mai multor factori: problema imediata si efectele actiunii pe termen lung, interesul si bunastarea clientului, dar si efectele asupra celor din orbita sa sociala, autodezvoltarea si autorealizarea asistentului social;

finalitatea actiunii asistentului social este aceea de a ajuta pentru schimbare pozitiva printr-un tratament care sa respecte demnitatea clientului. Astfel incat trebuie evitate judecatile, stigmatizarile, respingerile. Trebuie descoperite punctele tari si comportamentele constructive concomitent cu acceptarea slabiciunilor si comportamentelor distructive ale clientului;

orice activitate trebuie sa plece de la principiul individualizarii clientului, precizandu-se cu exactitate coordonatele particulare ale acestuia; fiecare client este unic, are ceva special si in acelasi timp reprezinta umanitatea;

asistentul social trebuie sa ofere clientului o dimensiune proiectiva, sa priveasca in viitor, unde sa descopere o imbunatatire posibila a situatiei sale. Pozitia optimista fata de schimbare poate reprezenta o resursa a problemei actuale, dar si a altora ce pot surveni mai tarziu;

10. esenta activitatilor consta in participarea efectiva a clientului la propria schimbare; asistentul social trebuie sa ramana un colaborator, un antrenor ce-l invata pe client sa se ajute singur. De aici decurg alte conditionari:

clientul are dreptul si nevoia de a fi liber in deciziile sale;

hotararile sale ii exprima gradul de autodeterminare;

toate solutiile sunt consecinta dezvoltarii deprinderilor de rezolvare a propriilor probleme;

principiul confidentialitatii trebuie sa fie intotdeauna respectat si reglementat inclusiv prin prevederi juridice;

clientul are dreptul fundamental de a-si cunoaste traseul si evolutia in procesul de ajutor; evaluarea rezultatelor, in toate secventele, trebuie facuta impreuna cu clientul, atat pentru a fi mai eficienta, cat si pentru informarea acestuia cu privire la indicatorii schimbarii.

Pentru a duce la bun sfarsit toate aceste exigente, se impune ca fiecare asistent social sa-si construiasca propriul stil, ce este o combinatie intre stiinta asistentei sociale, stocata in cunostinte si teorii, si bagajul de valori si abilitati cu care specialistul participa in exercitarea profesiunii. Daca stiinta poate fi achizitionata printr-un efort bine determinat (acumularea in timpul studiilor, lecturi, publicistica, participari la activitati stiintifice etc), stilul propriu este un rezultat a mai multe elemente: valori proprii, deprinderi si abilitati, experiente de viata si profesionale, calitati personale, eforturi de autodezvoltare etc.

in concluzie, identitatea profesionala a asistentului social este inconfundabila si presupune dezvoltarea obligatorie a unor componente - cunostinte stiintifice, valori si atitudini, abilitati si deprinderi - care, intr-o dinamica proprie, constituie metoda specifica a asistentei sociale.

2. Problema metodei in asistenta sociala

Definitia generala dupa NASW a asistentei sociale face referire la patru elemente :

a) este o activitate profesionala

b) de ajutorare a unor indivizi, grupuri sau comunitati pentru intarirea sau instalarea

c) capacitatilor functionale din punct de vedere social

d) si crearea conditiilor sociale favorabile atingerii acestui scop.

Ca activitate propriu-zisa, asistenta sociala consta in aplicarea profesionala a cunostintelor, valorilor, principiilor si tehnicilor in vederea:

ajutorarii unor populatii pentru a avea acces la unele servicii;

consilierii si terapiei unor indivizi, familii sau grupuri;

ajutorarii unor comunitati sau grupuri in vederea optimizarii sociale ;

participarii la procesele relevante de reglementare sociala, inclusiv la nivel legislativ.

Prin aceste elemente descriptive se precizeaza ca exista o serie de activitati ce trebuie desfasurate de catre specialisti,in vederea atingerii unor obiective. Obiectivele asistentei sociale, sintetizate, se refera la instalarea sau reinstalarea unor interactiuni reciproc benefice intre indivizi si societate pentru imbunatatirea calitatii vietii pentru toate partile implicate. Asistentul social este interfata, elementul ce face legatura intre persoana si mediu, asigurand succesul interactiunii prin organizarea activitatilor si sarcinilor, organizare ce poate fi denumita generic "interventie'.

asistent social

problema

Figura 3. Figura interventiei

Din aceasta definire, deriva doua mari probleme ce trebuie clarificate si precizate. Prima se refera la categoriile de profesionisti care sunt obligati sa practice asistenta sociala si a doua, la principalele cai sau metode de realizare a interventiei.

Pentru prima problema, fara sa existe acelasi tip de raspunsuri, in tarile cu traditie in asistenta sociala s-au construit diverse tipuri de specialisti ai interventiei, dupa diverse criterii, dintre care cel mai frecvent se refera la forma de pregatire specifica. in practica americana, spre exemplu, sunt recunoscute doua tipuri de pregatire sistematica:

asistenti sociali cu bacalaureat, ca o prima conditie a pregatirii profesionale, si care au competente specifice (BSW);

asistenti sociali cu studii superioare inclusi in programe de masterat (MSW) in care pregatirea este mult mai specializata.

Pentru categoria de asistenti sociali cu bacalaureat, desi exista numeroase retineri si mereu este recomandata continuarea pregatirii, sunt enuntate competente strict delimitate, directionate in mod clar spre interventia nespecializata:

- sa identifice si sa evalueze situatiile in care relatia dintre oameni si institutii nu mai este functionala;

elaborarea unui plan pentru imbunatatirea situatiei sociale a persoanelor cu probleme;

lucrul cu persoane ce au dificultati sociale;

imbunatatirea interactiunii dintre sistemul social, cu serviciile sale, si persoanele defavorizate;

promovarea comportamentelor dezirabile social;

preocupari in domeniul diversificarii metodelor de lucru cu populatiile discriminate ;

imbunatatirea serviciilor de asistenta sociala;

interesul pentru propria dezvoltare profesionala a nivelului de cunostinte.

Cu privire la programele de pregatire de tip MSW, termenul central este cel de specializare, lansat inca din 1950 de catre NASW, dar folosit si astazi cu sensuri incerte. Unele acceptiuni ale acestui termen se refera aproape exclusiv la domeniul "practicii' ca fiind cel mai eficient mod de specializare, in timp ce alte tentative pleaca de la identificarea unor metode specifice, unor domenii esentiale ale asistentei sociale. Aceste metode considerate esentiale pentru specializare sunt din asistenta sociala clinica, politica sociala si dezvoltarea comunitatii, cercetarea sociala, asistenta sociala din domeniul administrativ si asistenta sociala educationala.

Alti autori analizeaza tipurile de modele de interventie concentrate in programele de pregatire; astfel, sunt descrise cinci modele majore ale asistentei sociale:

modelul traditional, bazat pe concentrarea tehnicilor de studii de caz, lucrul in grup, organizarea comunitatii;

modelul individualizat ce consta in parcurgerea unor cursuri care sunt n

ecesare

unei cariere profesionale singulare ;

de pregatire educationala de cel putin un an de studiu dupa facultate, cu stagii de practica in domeniul de specializare;

specializarea poate fi directionata spre un mediu, o populatie, un stil de viata ce probeaza dificultati sau demonstreaza o degradare semnificativa din punct de vedere numeric la nivelul societatii; trebuie sa se demonstreze ca exista competente si cunostinte specifice care, utilizate, contribuie eficient la imbunatatirea situatiei critice. Trebuie demonstrat ca interactiunea intre populatie si mediul general este influentata decisiv printr-o interventie specializata;

generalistul in asistenta sociala se caracterizeaza prin cunostinte sistematice despre mediu, populatie, indivizi, probeaza deprinderi si abilitati de baza si respecta in totalitate valorile asistentei sociale. Generalistul poate demonstra competente practice in lucrul cu diferite categorii de clienti sau servicii;

pregatirea de baza se refera la un ansamblu de cunostinte, valori si deprinderi necesare pentru debutul in activitatea practica profesionala, reprezinta conditia sine qua non a practicii si punctul de plecare pentru atingerea altor niveluri de pregatire profesionala prin parcurgerea unor forme de educatie mai avansate.

Pe baza acestor precizari, se pot face apoi diferente intre diverse categorii de profesionalizare in asistenta sociala, intre care cea mai importanta se refera la distinctia intre generalisti (incepatori sau nu) si practicanti (specialisti sau de baza). insa deosebirile fundamentale intre diferitele categorii de asistenta sociala se refera la metoda utilizata: se accepta, in general, ca generalistii utilizeaza ceea ce se numeste "metoda generala' care trebuie sa fie ca un fel de ghid pentru orice asistent social, in timp ce practicantii/practicienii, indeosebi cei avansati sau specialistii, folosesc metode particulare, in functie de obiectivele propuse in lucrul cu anumite segmente de populatie. Aceste metode specifice le putem numi generic "interventie directa'.

Pentru a intelege ce este si cum se aplica "metoda generala', trebuie facute mai intai cateva observatii cu privire la metoda si la practica asistentei sociale care, de altfel, se suprapun. in special literatura americana de specialitate a operat cateva conceptualizari, sintetizate astfel:

metoda este un mod sistematic de a proceda (NASW);

metoda este un proces sistematic de ordonare a activitatilor pentru o performanta viitoare (Schwartz);

metoda este o activitate planificata, cu sarcini realizate si scopuri atinse (Siporin);

metoda este cadrul in care se desfasoara abilitatile asistentului social (Morales si Sheafor).

Initial, primele metode identificate in practica asistentei sociale faceau trimiteri la modalitatile de lucru particulare ("procedee') pe care le aplica un asistent social in lucrul cu un client, un grup sau o comunitate, pentru ca mai tarziu distinctia intre metodele traditionale si cele moderne sa ajunga pana la diferente in utilizarea teoriilor si aplicatiilor. Cu toate acestea, in pofida necesitatii trasarii frontierelor de diferentiere in actiunea propriu-zisa, activitatea practica urmeaza o metodologie comuna: aceasta metodologie specifica, reprezentand un proces secvential desfasurat pe etape si faze intr-o anumita ordine si cu respectarea unor rigori, poate fi denumita metoda generala. Aceasta poate fi definita ca un mod ordonat si sistematic de a proceda in procesul de ajutor specific asistentei sociale ce consta in parcurgerea unor pasi obligatorii. Uneori,

numarul acestora sau denumirea lor difera, dar este unanima- ideea ca metoda de- baza in asistenta sociala este o succesiune de activitati. Iata cateva variante de etape propuse in ultimele decenii:

Max Siporin propune patru caracteristici ale practicii :

1. procesul educational;

2. procesul relational;

3. procesul terapeutic;

4. procesul de rezolvare a crizei.

Gerard Egan prezinta un model in trei etape, numit "modelul stadiilor progresive' interdependente:

identificarea/autoexplorarea problemei clientului;

intelegerea integrativa/ autoevaluarea dinamica;

facilitarea actiunii/ actiunea de rezolvare.

Lawrence Shulman a introdus un model al procesului de ajutor ce parcurge patru etape :

1. etapa preliminara (definita de comunicare, raspuns, raportare);

2. etapa de debut (bazata pe relatioriarea intre polii relatiei de asistenta sociala) ;

3. etapa de lucru (caracterizata de punerea in lucru a unor abilitati in vederea rezolvarii problemei);

etapa finala sau de incheiere (atunci cand toate procesele de interactiune au ajuns la final).

William J. Reid recomanda o abordare flexibila, in functie de caz si circumstante. Fazele propuse de acesta sunt: 1.

identificarea problemei si fixarea sarcinii;

planificarea activitatii;

analiza obstacolelor;

modelarea si modificarea comportamentului pentru realizarea sarcinii;

incheierea si evaluarea activitatilor.

Se poate deci constata ca toti autorii au sesizat aceleasi etape in rezolvarea unor probleme de asistenta sociala, precum si faptul ca acest proces cuprinde o serie de pasi succesivi. Este justificata asadar pretentia de a denumi acest demers ca fiind metoda generala a asistentei sociale.

Etapele metodei generale, derulate in mod secvential, sunt:

evaluarea preliminara si angajamentul;

2. etapa de investigatie sau de culegere a informatiilor despre client si problema sa;

evaluarea resurselor si realizarea contractului; interventia propriu-zisa si indeplinirea sarcinilor ; evaluarea rezultatelor si analiza contractului; incheierea relatiei.

Fie ca procesul de ajutor este de scurta sau de lunga durata, toti pasii sunt obligatorii si trebuie parcursi in fiecare caz in parte, desi uneori poate aparea impresia ca unele elemente sunt deja cunoscute sau au fost realizate in secvente anterioare. Cu toate ca sunt mai usor de aplicat in lucrul cu indivizii, ele au aplicabilitate si in lucrul cu grupuri sau comunitati. Practic, aceasta este figura generalizata a actiunii specifice asistentei sociale si contine, separat sau in combinatii, intregul instrumeititar al interventiei generalizate sau specializate.

Evaluarea initiala

stabilirea scopului

subiect

etapa

de investigatie

metode si tehnici de investigatie

obiective cognitive

Evaluarea resurselor

realizarea contractului

client

etapa de interventie propriu-zisa

metode de interventie

obiective actionale

Evaluarea finala

incheierea I-relatiei

De altfel, distinctia intre nivelurile de competenta si de actiune, generalizata sau specializata, poate fi reformulata dupa criteriul raportului dintre gravitatea/severitatea problemei de rezolvat si sistemul de raspuns/reactie de care dispune clientul. Cand gravitatea problemei este deosebit de mare, iar clientul are putine resurse si abilitati, atunci este necesara interventia unui asistent social specializat (sau "avansat'); cand severitatea trebuintelor clientului este redusa, iar rezervorul de solutii la care apeleaza clientul este variat si accesibil, atunci poate fi asistat de un incepator.

in acelasi timp, luand in considerare marea diversitate de clienti cu care lucreaza un asistent social, precum si variabilele multiple de care trebuie sa tina seama, de la diversitatea culturala si pana la orientarea valorilor personale, s-ar putea afirma ca e dificil de generalizat activitatea asistentiala, chiar daca se poate vorbi despre o metoda proprie. Dar aceleasi elemente - unificatoare pentru un domeniu atat de fragmentat -pot fi decriptate in ceea ce se poate desemna prin "figuri ale interventiei'. Fie ca este vorba despre un generalist ori despre un specialist, interventia poate fi reprezentata in doar cateva figuri ce se pot transpune in desene pentru a fi mai usor de retinut.

A.S.= asistentul social C.= sistemul client

Figura 6. Figura interventiei generale

in prima instanta, in figura interventiei generale, este pusa in evidenta interactiunea A.S. - C.; dar in actiunea propriu-zisa intervine un al treilea element, cel al resurselor utilizate sau solutiilor aflate la dispozitia clientului. Rolul asistentului social consta preponderent in punerea in legatura a sistemului client cu sistemul de resurse; altfel spus, asistentul social se comporta ca un antrenor care determina actualizarea solutiilor prin contact direct. Reprezentarea grafica este cea din figura 7, pentru situatia in care clientul are acces la resurse.

Cand asistentul social pune in relatie si un set propriu de raspunsuri, atunci toate cele trei cercuri se intersecteaza. Un exemplu sugestiv pentru aceasta figura o reprezinta interventia atunci cand clientul este a persoana cu tendinte suicidare ; resursele utilizate se refera la calitatile de comunicare si convingere ale asistentului social pentru activarea resurselor personale ale clientului in vederea schimbarii deciziei si pentru orientarea acestuia spre internare intr-un centru specializat.

O alta situatie a figurii interventiei directe este aceea in care asistentul social utilizeaza mai multe resurse specializate cu care formeaza o echipa in ajutorul acordat.

Este stiut ca unele interventii sunt eficiente doar daca sunt realizate in echipa multidisciplinara; de exemplu, lucrul cu un narcoman, in care asistentul social face echipa cu medicul, psihoterapeutul, nutritionistul pentru a-l scoate pe consumatorul de droguri din zona dependentei. in aceasta situatie echipa lucreaza impreuna, avand ca tinta aceeasi persoana. Dar este posibila si situatia in care un specialist are rolul de manager pentru a fi veriga de legatura intre resursele antrenate in lucru si client.

A.S.=asistentul social C.=sistemul client Rl, R2=alte resurse

A.S.= asistentul social C.= sistemul client Rl, R2=alte resurse

Figura 8. Interventia in echipa

Figura 9. Varianta a interventiei in echipa

Asadar, ca particularizari ale tipurilor de interventie directa sunt posibile urmatoarele scheme sau variante de interactiune :

interventia de actualizare a resurselor clientului;

interventia de directionare spre resurse externe;

interventia de lucru in echipa;

interventia de tip managerial.

A doua figura majora in asistenta sociala este cea a interventiei indirecte. in acest caz, asistentul social intra in interactiune cu un sistem de resurse pentru a le directiona spre client pentru a-si rezolva trebuintele. Un exemplu de acest tip il reprezinta interventia asistentului social pe langa conducerea si cadrele didactice ale unei scoli in vederea organizarii de actiuni educationale spre a diminua si preveni conduitele predelincvente la elevi.

A.S.= asistentul social C.= sistemul client T. = sistemul de resurse

Figura 10. Figura interventiei indirecte

Atunci cand intervin si alte elemente, asa cum reiese din figura urmatoare, apare interventia combinata : atunci cand asistentul social interactioneaza cu un numar mare de resurse prin lucrul in echipa pentru a influenta sistemul de resurse in vederea

ajutorului sistemului client. Un exemplu il reprezinta rolul asistentului social in activitatile preventive la nivelul unui program de combatere/diminuare a delincventei intr-un mediu determinat.

Desigur, un bun profesionist sau generalist trebuie sa fie capabil sa identifice si sa puna in miscare figura cea mai adecvata pentru fiecare client in parte, in functie de multitudinea de variabile ce influenteaza relatia de interactiune.

insa activitatea desfasurata de asistentul social este mult mai complexa; el poate indeplini mai multe roluri, chiar la nivelul actiunii directe cu clientul. in timpul interventiei, spre exemplu, poate avea rolul de mediator, de consilier, de "avocat'; inainte de a-si asuma un anumit rol, el trebuie sa-si clarifice natura problemei, sa fixeze scopurile si sa cunoasca resursele pe care le poate utiliza.

Activitatea propriu-zisa a asistentului social cuprinde, pe langa aceasta preocupare centrala, si numeroase alte competente ce pot fi usor dezvaluite prin analiza profesiei; mai multe studii au completat "analiza profesiei' astfel incat, in 1987, NASW a ajuns la urmatoarea lista de servicii specifice asistentului social :

1. interventia formala cu clienti individuali, ce consta in utilizarea unor tehnici specifice de evaluare si interventie pentru clienti individuali si grupuri de sprijin;

2. managementul de caz pentru clienti specifici, ce are in vedere organizarea de activitati sau de servicii ce pot fi utile unor clienti in vederea stabilirii contractului si relatiei cu un sistem de resurse;

3. predarea si invatarea abilitatilor adaptive necesare vietii cotidiene, in care intra in primul rand informatii utile clientilor si persoanelor cu privire la achizitionarea deprinderilor necesare vietii cotidiene, de la elemente de igiena si pana la modul de plasare a economiilor;

4. conectarea clientilor la resurse se refera la construirea cailor de comunicare intre asociatiile profesionale si clientii potentiali, furnizandu-se recomandari cu privire la echipele de lucru si reteaua de activitati necesare clientilor cu probleme si nevoi similare;

5. evaluarea resurselor si utilizarea eficienta a acestora pentru clienti, adica identificarea serviciiter ce pot rezolva cel mai bine problemele date pe categorii de clienti;

initierea si dezvoltarea retelei de servicii, plecand de la tipuri de clienti, planuri de activitati, scopuri propuse;

evaluarea prioritatilor si nevoilor pentru serviciile de protectie a unor categorii de clienti; stabilirea ordinii activitatilor de sprijin pentru diferite tipuri de victime;

organizarea serviciilor specifice pentru clienti, de la servicii medicale pana la pregatirea familiei pentru schimbari comportamentale ;

interventia formala cu grupuri, ce consta in aplicarea unor tehnici de lucru in grup in vederea optimizarii functionalitatii sociale a grupului si a membrilor sai;

10. autodezvoltarea si antrenarea celorlalti in autoevaluare si autodezvoltare; accentul este pus pe dezvoltarea constiintei de sine cu privire la cunostinte, valori si abilitati de tip profesional;

11. monitorizarea calitatii serviciilor si evaluarea performantelor in functie de standardele organizationale ale asistentei sociale;

managementul personalului, ce consta in clarificarea si clasificarea obligatiilor profesionale, a regulilor de functionare a unei asociatii/agentii, fixarea programului de lucru, repartizarea cazurilor si responsabilitatilor;

organizarea circulatiei interne a actelor si documentelor de serviciu, cu privire la toate aspectele activitatii;

organizarea programului de functionare, incepand cu bugetul, atragerea de fonduri, supravegherea echipamentului si pana la culegerea de informatii despre personal;

managementul schimbarii organizationale se refera la negocierea si implementarea planului de schimbare organizationala ; pe langa activitatile interne, vor fi modificate si relatiile externe, cu alte organizatii;

planificarea, designul si evaluarea programelor, inclusiv evaluarea nevoilor pentru servicii noi, stabilirea scopurilor, evaluarea personalului etc.

Din analiza si ierarhizarea acestor sarcini reiese ca unele dintre ele vizeaza activitatea profesionala propriu-zisa, in timp ce altele sunt de natura administrativa, care au importanta diferita in functie de pozitia asistentului social in reteaua de suport. Este evident insa ca aceasta profesie presupune indeplinirea unor variate competente si presupune o pregatire profesionala foarte riguroasa, ce trebuie sa cuprinda componenta educatiei din invatamantul superior.

Ca profesiune, asistenta sociala este complet diferita de formele de ajutor natural. La aceasta categorie de profesionisti ajung acele persoane care nu reusesc sa depaseasca dificultatile utilizand formele naturale de sprijin. Prin activitatea de suport oferita de asistentul social, care este una organizata stiintific, sunt focalizate resurse pe care clientul nu le poate mobiliza pe cale naturala. In fapt, asistentul social activeaza resurse naturale printr-un efort profesional in vederea mentinerii clientului in afara zonei de risc si in functionalitatea sociala ; acest scop specific nu poate fi indeplinit de un alt profesionist al interventiei, fie ea individuala sau de grup.