Scurt istoric al fenomenului persoanelor fara adapost

Scurt istoric al fenomenului persoanelor fara adapost

Desi in zilele noastre exista preocupari referitoare la acest fenomen, este imposibil de delimitat in timp aparitia acestui flagel. De remarcat faptul ca la un moment dat, in istoria civilizatiei umane au aparut incercari de a controla problemele pe care le ridicau persoanele fara domiciliu stabil.

Primele demersuri cautau sa distinga saracii de elementele criminale si iresponsabile, cei fara acte fiind pedepsiti cu inchisoarea sau prin inapoierea silita in locurile de nastere (Mitrofan,I.).

In urma studierii lucrarilor de specialitate , am constatat ca istoria persoanelor fara adapost are insemnatate privind studierea situatiei acestor persoane de-a lungul anilor, iar in urmatoarele sase paragrafe voi incerca sa sintetizez cele mai semnificative perioade.

In secolul XVI, regele Angliei Edward al VI-lea a ordonat ca toti indivizii care hoinaresc si nu au un adapost sa fie marcate cu litera v de la Vagrancy (vagabondaj), apoi sa fie incredintati unui stapan unde sa practice diferite munci. Deseori se intampla ca hoinarii sa fuga de la noii stapani. In aceste cazuri, stapanii erau insarcinati cu aducerea acestora. In cazul in care stapanul refuza sa il aduca, fugarul era transportat in orasul natal pentru a muncii in folosul autoritatilor publice. Hoinarii care fugeau de doua ori erau executati. In ciuda acestor pedepse crude, fenomenul nu a disparut. Masurile regelui englez au fost continuate de Legea Saracilor din 1601 care prevedea intoarcerea tuturor persoanelor fara adapost in locurile de nastere. Prin aceasta lege se percepeau taxe pentru ajutorarea nevoiasilor, li se asigurau locuri de munca celor apti, iar cei care refuzau erau inchisi.

Tot in Anglia , in 1619, Charles al II-lea a elaborat o politica pentru a rezolva problemele familiilor dezbinate in urma razboiului. Aceasta lege a permis integrarea a 50 000 de soldati prin practicarea negustoriei, fara a mai fi nevoie de ucenicie ca pana atunci. Aceasta lege a demonstrat ca prin promovarea politicilor de incluziune se poate ameliora fenomenul persoanelor fara adapost.

Primul val de imigrare in Lumea Noua la jumatatea anilor 1600 a inclus saraci nedemni (unworthy) si anume criminali, hoinari, vagabonzi si cersetori care au fost trimisi de guvernul englez ca servitori dati la ucenicie. Dupa aceasta perioada, au inceput sa apara institutii pentru persoane fara adapost, mai exact in perioada 1725 - 1750 se infiinteaza numeroase case de corectie si case de munca. Dar problema era tot in crestere si crestea odata cu numarul de adaposturi publice. Foarte multe comunitati evitau primirea de persoane sarace sau cersetori, astfel persoanele nevoiase se aflau in imposibilitatea de a se apropia de diferite comunitati. Interdictiile erau extreme, fiecare individ strain era verificat din punct de vedere al statutului financiar, iar in functie de acesta era sau nu acceptat in comunitatea respectiva. Pana la acordarea statutului de rezident, perioada care putea dura de la 3 la 12 luni, orasul avea obligatia de a furniza anumite servicii de ajutor persoanelor aflate in nevoie. Comunitatea avea o atitudine respingatoare fata de indivizii saraci care deseori erau avertizati sa ramana in afara orasului. In cazul in care un individ sarac, cersetor hoinar, sau orice alta categorie ce nu detinea un suport material decent, acesta era biciuit inainte de expulzare. Persoanele bolnave psihic sau dependentii erau scosi noaptea din oras si dusi in vecinatatea altor orase in speranta ca altcineva va prelua responsabilitatea.

Situatia persoanelor fara adapost din Statele Unite difera intr-o anumita masura de cea din Anglia. In Statele Unite se infiinteaza institutii pentru persoanele fara adapost in 1725, purtand denumirea de casa saracilor sau workhouse - care desemna o combinatie intre azil de munca si casa de corectie. In New York se infiinteaza prima casa de corectie in 1736 unde cei cu afectiuni psihice erau pusi sa lucreze cu saracii si criminalii : in general desfasurau trei activitati de baza : torceau, coseau sau tricotau. Indivizilor cu probleme psihice, dar si celor sanatosi li se ofereau locuri de munca in ferme, primind in schimb haine si adapost. Desi interesul pentru persoanele fara adapost era crescand, problema persoanelor fara locuinta a continuat sa existe poate chiar sa se acutizeze.

Prima cantina sociala a fost infiintata in New York in 1802, iar primul adapost, tot in New York, in 1814. Dupa construirea mai multor adaposturi s-a constatat ca numarul acestora era neincapator, iar conditiile nu erau foarte igienice.

Persoanele fara adapost au aparut indeosebi ca urmare a unor procese de dezinstitutionalizare, cazuri de boala mentala, evacuari fortate, escrocari ale persoanelor vulnerabile.

Toate aceste incercari de a eradica sau ameliora acest fenomen duc la concluzia ca acesta nu dateaza din zilele noastre, iar desi modul de abordare s-a schimbat inca ne confruntam cu persoane fara adapost.