Dragostea ca obsesie

Dragostea ca obsesie

Marea dragoste e fara indoiala ceva neobisnuit. Toti avem relatii mai mult sau mai putin preferate cu oamenii din jur, asa cum toti avem mai mult sau mai putin vieti sentimentale, desi, in esenta, cei mai multi ignora marea iubire, chiar daca isi inchipuie ca au parte de ea. Ceea ce este cu adevarat important si durabil, incepe sub forma prieteniei.

Pe parcurs, anumite persoane ne devin apropiate si intime pe temeiul placerii si, de ce sa nu recunoastem, al folosului material. Si pe cat de dificil si atent ajung sa se creeze o serie de sentimente, pe atat de rapid pot fi ele afectate in moduri de-a dreptul stupide. Iubirea este, de altfel, profund contextuala, la fel de frumoasa in poezie, ca si in realitatea de azi. De cate ori nu se intampla ca relatiile sa se desfaca pur si simplu prin schimbarea domiciliului sau a locului de munca? Cate legaturi rezista pentru simplul motiv ca nu au ajuns sa fie verificate printr-o proba severa si eliminatorie?

Cate nu sunt usor de inlocuit si dispar odata cu absenta fizica a unuia dintre parteneri? Sau, in varianta opusa, cate nu imbraca forma unor acte necugetate, ca urmare a imposibilitatii sau a refuzului de a reveni la formula celibatului? Nu cred totusi ca dragostea e mai putin obisnuita in prezent decat in vechime, ci e posibil ca stabilirea relatiilor sa fie intamplatoare in mai mare masura azi, din pricina asa-numitului 'ritm al vietii' - a organizarii activitatilor si a timpului liber. Nu sunt putini cei care nu gasesc decat rareori timp liber si atunci se grabesc sa il 'omoare' cu cine stie ce preocupari pe care le numim 'de deconectare' sau 'de week-end'. In vertijul surplusului de activitati, iubirea nu prea are ce cauta, ramanand mai degraba un ocupant al timpului liber. Putem deci vorbi despre parteneri de week-end. Dar putem vorbi despre iubire in acest context? Exista atatea cupluri formate din parteneri cu ocupatii cel putin asemanatoare, daca nu identice: medicii intre ei, actorii de asemenea, etc. Oamenii de aceeasi 'specialitate' leaga inevitabil relatii profunde, care se mentin cu usurinta in urma unor 'atacuri' sociale nefondate. Mai frumos de atat, in aceste cazuri, rupturile implica, in general, motive de ordinul principiilor si chiar daca aparent inceteaza definitiv, raman undeva in plan ideal, deci intr-un domeniu al tacerii (ele nu dispar niciodata in intregime). Ce se intampla cand iubirea 'care misca sori si stele' (Dante) ajunge sa fie inteleasa gresit, scotand la iveala nebunia etern umana de a spera la victorie in lupta cu sentimentele? Ce se intampla cand dragostea ca act de vointa devine obsesie ca act de ambitie? Iubirea-pasiune se caracterizeaza prin atractie reciproca, existenta unor bariere in implinirea sentimentului si incalcarea regulilor sociale deopotriva.

Nu e real faptul ca omul are tentatia de a 'gusta' ceea ce ii este interzis? Sau ca sentimentele lui se amplifica pe masura ce se diminueaza tendinta celorlalti de a accepta optiunile lui? Indragostitii traiesc o stare de exaltare continua, care este insa sursa a dezechilibrului launtric. Acesta este momentul in care se impune departarea dintre ei, pentru ca sentimentul sa-si pastreze intensitatea si coordonatele prin care s-a concretizat drept 'ceva de bun augur'. Iubirea-pasiune e insotita de suferinta, de nebunie si de tentatia mortii, fara a fi vorba de o exagerare - exista aceste doua pulsiuni contradictorii, care guverneaza psihicul uman si sub care se afla destinul marilor indragostiti: instinctul erotic si instinctul thanatic (Thanatos, zeul mortii in mitologia greaca). Cand ea ti se cuibareste in brate, cand te priveste, cand incearca sa ghiceasca ce iti doresti, cand o atingi, o inveti pe dinafara., abia atunci poti spune ca faci dragoste, iar acest lucru nu poate fi alterat de nici o forma de exprimare ce tine de 'animal'.

Dragostea nu este altceva decat reflexia propriei persoane in cea pe care o iubesti. De aceea incepi sa faci pentru ea, lucruri nu mai putin importante pentru tine.

Dar dragostea implica inevitabil suferinta, ca pe un sentiment care o valideaza. Suferinta inseamna teama perpetua fata de posibilitatea ca cel de langa tine sa minimalizeze intensitatea cu care tu investesti o serie de sentimente in cuplul vostru, iar teama se impune mai ales ca efect al necunoasterii de sine. In mod real, nu vei putea nicicand sa afirmi si sa confirmi cu certitudine propria persoana, pentru ca tu esti o jumatate aflata in continua interogare despre sine, despre lume si care se cladeste pas cu pas in periplul descoperirii a ceea ce ar intregi-o.