| CATEGORII DOCUMENTE |
| Alimentatie nutritie | Asistenta sociala | Cosmetica frumusete | Logopedie | Retete culinare | Sport |
Personalitatea - determinant fundamental
in asistenta sociala
1. Dificultatile si limitele definirii personalitatii
Abordarea holista a personalitatii
Constant si specific in personalitate
Perspective asupra formarii/functionarii personalitatii
1. Dificultatile si limitele definirii personalitatii
in limbajul contemporan, termenul personalitate este atat de frecvent folosit si in domenii/niveluri ale discursului atat de diferite - nu numai oamenilor li se atribuie azi personalitate ci si cladirilor, interioarelor, operelor de arta si produselor designului vestimentar, emisiunilor TV si articolelor din ziare - incat pare sa fi devenit un denominator comun pentru orice forma a realitatii materiale care produce un efect puternic asupra receptorilor. Imprecizia semnificatiei sale, ca efect al extinderii folosirii termenului dincolo de referentialul psihologiei, se poate explica prin doua fenomene, corelate intre ele:
cuvantul personalitate exercita intrinsec asupra oamenilor o fascinatie si o seductie specifice, toate sensurile sale creand un halou emotional pozitiv, ceea ce este sesizat si folosit de expertii in reclama;
ambiguitatea definirii sale in limbajul stiintific a alimentat, de asemenea, tendinta de a folosi termenul in cele mai diverse combinatii lingvistice si i-a imprimat diferite conotatii semantice.
Fara indoiala, personalitatea este un concept cu un destin de exceptie; putine sunt cazurile in istoria cunoasterii stiintifice in care specialistii sa fi formulat atat de multe definitii, abordari, interpretari, precizari in incercarea de a clarifica semnificatia unui termen, asa cum consemneaza istoria psihologiei. Dupa aproape doua secole de progres in cunoasterea psihologica - interval in care s-au acumulat mai multe contributii meritorii -, tentativa de a defini azi personalitatea se dovedeste Ia fel de temerara ca si in trecut. Dificultatea este una de ordin epistemologic si provine din complexitatea obiectului investigat: personalitatea este o realitate extrem de complexa, cu o multipla determinare : sociala, cultural-axiologica, psihologica, biologica, educationala, normativa. Complexitatea a ceea ce denumim personalitate - si care explica sutele de definitii existente in literatura de specialitate - reprezinta principalul obstacol in calea unei cunoasteri adecvate a personalitatii, in conditiile in care:
a) asa cum afirma unul dintre cei mai cunoscuti exponenti ai teoriei sistemelor, profesorul american L.A. Zadeh (apud Cretu, 1997, p. 55), "pe masura ce complexitatea unui sistem creste, abilitatea noastra de a face asertiuni precise si, in acelasi timp, semnificative asupra comportarii sale scade, pana ce atinge un prag dincolo de care precizia si semnificatia devin caracteristici care aproape se exclud' ;
b) Claude Levy-Strauss (apud De Landsheere, 1992, p. 1) observa ca stiintele socioumane - deci si psihologia - nu-si pot stapani obiectul pentru ca realitatea investigata este de acelasi ordin de complexitate ca si mijloacele intelectuale puse la lucru in acest scop.
Efectul cumulat al acestor doua obstacole de ordin epistemologic a fost rezumat astfel de G.W. Allport (1991, p. 39), unul dintre cei mai cunoscuti personologi: "Nici un psiholog si nici un profan nu vor intelege vreodata pe deplin vreo personalitate
singulara, nici chiar pe a lor proprie, dar acest fapt nu neaga existenta personalitatii' si, in consecinta, nu trebuie sa anuleze incercarea noastra de a o intelege.
incercand deci sa intelegem personalitatea ca pe o realitate existenta in natura, vom aborda mai intai perspectiva etimologica, vom sublinia distinctia persoana - personalitate, dupa care vom prezenta o serie de definitii ale personalitatii, pentru a observa caracteristicile lor comune. Termenii persoana, personalitate provin de la cuvantul grecesc persona, care avea semnificatia "masca'. in Grecia antica, actorii foloseau pe scena masti diferite pentru roluri diferite; punandu-si o masca, ei reprezentau un caracter nou, o personalitate distincta. in prezent, intre termenii persoana si personalitate se opereaza in mod curent urmatoarea distinctie (apud Dafmoiu, Cosmovici, 1994, p. 55); persoana desemneaza individul uman concret, iar personalitatea desemneaza o constructie teoretica elaborata de psihologi pentru a explica stiintific cum/de ce gandesc, simt si actioneaza oamenii. Conceptul de personalitate a pastrat din sensul termenului originar referinta la aspectele exterioare si vizibile pe care o persoana le releva in public. Importanta aspectelor exterioare in precizarea conceptului se datoreaza contributiei aduse de behavioristi in consacrarea psihologiei personalitatii ca domeniu de cercetare in cadrul psihologiei generale.
incercarile psihologilor de a explica modul de fiintare si functionare a fiintelor umane s-au finalizat in numeroasele definitii si teorii ale personalitatii, consemnate in literatura de specialitate. intre cele mai cunoscute definitii ale personalitatii figureaza urmatoarele:
personalitatea este "agregatul organizat de procese si stari psihice apartinand individului' (R. Linton, 1968, p. 70);
personalitatea este "ceea ce permite prezicerea modului de actiune al unei persoane intr-o situatie data' (R.B. Cattell, apud Weiten, 1992, p. 425);
"personalitatea este elementul stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizeaza si o diferentiaza de o alta persoana' (N. Sillamy, 1996, p. 231);
"personalitatea este organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determina gandirea si comportamentul sau' (G.W. Allport, 1991, p. 40);
"personalitatea este ansamblul caracteristicilor temperamentale, caracteriale si volitionale ale fiecarei persoane in parte, ca rezultat al interactiunii dinamice dintre primul si al doilea sistem de semnalizare, determinand atitudinea liber constienta fata de lume si fata de propria persoana' (P. Branzei, 1979, p. 135);
"personalitatea se refera la aspectele repetate, durabile ale comportamentului, care caracterizeaza diferentele individuale dintre oameni' (R.L. Cromwell, Personality Evaluation, apud Paunescu, 1999, p. 1).
Prezentarea acestor definitii date personalitatii evidentiaza cateva caracteristici comune {apud Perron, 1985):
ideea de globalitate: personalitatea se prezinta ca un ansamblu de caracteristici care permit descrierea specificului acelei persoane, a unicitatii sale;
ideea de individualitate subliniaza caracterul unic, original al unei personalitati;
ideea de coerenta: elementele constitutive ale personalitatii se afla intr-o anumita interdependenta, alcatuiesc un sistem in care evolutia unui element antreneaza schimbarea treptata a relatiei cu celelalte elemente si, in final, schimbarea sistemului;
dintre diferitele procese. A intelege modul cum aceste procese actioneaza impreuna pentru a forma un tot integrat presupune mai mult decat intelegerea fiecarui proces in parte. Oamenii functioneaza ca intreguri organizate si in lumina unei astfel de organizari trebuie sa-i intelegem'.
Un astfel de demers comprehensiv cere o abordare holista asupra formarii personalitatii. Individul este o fiinta biologica, psihologica, sociala si culturala, aflata in continua interactiune cu mediul. Diferitele dimensiuni ale vietii psihice alcatuiesc un sistem ce nu se poate reduce si nici confunda cu diferitele procese si functii psihice; dupa M. Zlate (1997, p. 17), sistemul psihic uman se caracterizeaza prin interactiune dinamica si hipercomplexitate, deoarece se poate decela in cadrul sau o organizare ierarhica multinivelara si o independenta relativa a evolutiei sale fata de elementele componente.
Abordarea holista a personalitatii se bazeaza pe urmatoarele trei premise (apud Husen, Postlethwaite, 1995, p. 4389):
indivizii se dezvolta si functioneaza ca organisme totale, integrate ; dezvoltarea nu se produce doar relativ la anumite aspecte ale personalitatii, izolat fata de intreg;
indivizii se dezvolta si functioneaza in cadrul unui proces dinamic, continuu si reciproc de interactiune cu mediul;
modul specific in care indivizii se dezvolta prin interactiune cu mediul depinde de, dar si influenteaza procesul continuu si reciproc de interactiune intre subsistemele psihice si factorii biologici.
Abordarea holista a personalitatii se bazeaza pe conceptul de interactiune dinamica. Interactiunea dinamica este o caracteristica a functionarii individului la toate nivelurile proceselor fiziologice si psihologice. Redam un exemplu de interactiune intre factorii mentali, fiziologici si de mediu : daca o persoana traieste o situatie pe care o caracterizeaza ca amenintatoare sau suprasolicitanta (o evaluare a sarcinilor profesionale realizate), actul cognitiv al interpretarii situatiei stimuleaza, via hipotalamus, secretia de adrenalina, care declanseaza apoi alte procese fiziologice. Interactiunea cognitiv -fiziologic produce si este acompaniata de diverse stari emotionale: teama, anxietate, excitare generala etc. in urmatoarele stadii ale procesului de interactiune, aceste emotii vor afecta nu numai comportamentul individului (va deveni mai constiincios sau va invata sa se eschiveze) si adaptarea sa la mediu, ci si modul cum va interpreta schimbarile situatiei sale. in acest mod, sistemul perceptual-cognitiv si sistemul biologic al unui individ sunt implicate intr-o continua interactiune reciproca.
Interactiunea dinamica poate fi descrisa prin intermediul a sase principii fundamentale, care se afla in interrelatie (vezi Husen, Postlethwaite, 1995, pp. 4391-4393):
a) multideterminarea exprima faptul ca o multitudine de factori background determina si leaga toate manifestarile personalitatii; ceea ce este observat si denumit ca personalitate sau dezvoltarea personalitatii reprezinta efectul a multiple cauze care interactioneaza;
b) interdependenta : frecvent, doi sau mai multi factori sunt mutual dependenti de evolutia unui alt factor, care-i influenteaza direct. De exemplu, tendinta unei persoane de a fi impulsiva, nestatornica, iritabila si nerabdatoare deriva dintr-o tendinta mai generala/profunda de a fi excitabila;
c) reciprocitatea: caracterul reciproc al interactiunilor ce determina dezvoltarea personalitatii presupune abandonarea modelului teoretic (deoarece se dovedeste nesatisfacator) care atribuie o legatura cauzala unidirectionala intre factorii biologici si de mediu, pe de o parte, si aspectele mentale si comportamentale ale functionarii individului, pe de alta parte. Factorii biologici sau cei de mediu, cei sociali, culturali, chiar si cei psihologici pot fi atat cauze, cat si efecte. Individul este influentat de acestia, dar, la randul sau, ii si influenteaza (ceea ce se exprima, de obicei, prin conceptele de caracter reactiv, caracter proactiv al personalitatii). Cel mai bun exemplu al reciprocitatii il reprezinta relatia parinte -copil: un copil influenteaza comportamentul parintilor, care formeaza o parte importanta a mediului sau de dezvoltare ; ca urmare, copilul devine si creatie, dar si creator al propriului sau mediu;,
d) temporalitatea exprima faptul ca formarea' personalitatii presupune un proces continuu, un flux continuu de interactiuni intre evenimentele specifice evolutiei mediului si geneza insasi a personalitatii. Timpul devine un ingredient de baza in orice model de dezvoltare a personalitatii;
e) nonlinearitatea se refera la interrelatiile dintre variabilele intrapsihice (din interiorul sistemului psihic) si variabilele'interpsihice (localizate in relatia individului cu mediul fizic si social). Principiul sustine ca, de exemplu, impactul hormonului A asupra hormonului B nu este intotdeauna identic, linear, deci viziunea mecanica, simplista a functionarii "mai mult A implica mai mult B' nu este valabila. Relatia nonlineara caracterizeaza orice functie psihica, dar si relatia individ - mediu;
f) integrarea : la toate nivelurile personalitatii, procesele componente sunt coordonate in functionarea lor pentru a servi scopului personalitatii totale. Integrarea exprima principiul ca intregul inseamna mai mult decat suma partilor. Scopul personalitatii este de a raspunde intereselor si trebuintelor persoanei. Personalitatea isi este siesi scop, manifestandu-se prin tendinta sa de autorealizare a persoanei. Psihiatrul american C. Rogers (1955, pp. 134-l37) observa ca procesul vietii, in ceea ce priveste fiinta umana, nu se rezuma la o simpla prezervare, ci echivaleaza cu efortul continuu pentru a depasi statu-quo-ul pentru o determinare autonoma.
Abordarea holista a personalitatii ne invita sa intelegem individul ca pe urr intreg organizat, care functioneaza ca un sistem deschis, ce se caracterizeaza prin aspecte specifice la nivelul structurii si proceselor sale. Modul de functionare curenta a individului reflecta influenta cursului trecut al dezvoltarii sale; modul de a raspunde la o situatie particulara intr-un fel specific s-a format in cursul procesului continuu de interactiune cu situatiile din trecut. Orice schimbare de-a lungul vietii se caracterizeaza prin continuitate: comportamentul unei persoane la un anumit stadiu al dezvoltarii este puternic legat de functionarea individului la stadiile precedente sau viitoare, ceea ce nu echivaleaza totusi cu afirmarea faptului ca o conduita este riguros predictibila.
3. Constant si specific in personalitate
Fara a propune deci o noua definitie riguros stiintifica a personalitatii, avansam mai mult o definitie de lucru: personalitatea este modul caracteristic in care o persoana ■gandeste si se adapteaza la mediul ei. Pentru ca aceasta formulare trimite direct la elementele de specificitate, trebuie remarcat faptul ca functionarea psihica individuala poate fi analizata la nivelul structurii si proceselor psihice implicate intr-un moment particular intr-o anumita situatie, in timp ce diferentele psihice interindividuale sunt determinate de dispozitia durabila de a gandi, actiona si reactiona intr-un anumit fel (trasaturile de personalitate). Constantele personalitatii desemneaza elementele comune tuturor personalitatilor indivizilor - ceea ce G.W. Allport desemna prin ideea ca fiecare om este identic cu toti ceilalti - si se reflecta la nivel teoretic prin conceptele : structura personalitatii, fatetele si dimensiunile personalitatii, nivelurile si tiparele personalitatii. Specificitatea personalitatii desemneaza ansamblul aspectelor ce individualizeaza fiecare personalitate - ceea ce G.W. Allport desemna prin ideea ca fiecare om este unic - si se reflecta la nivel teoretic prin conceptele: tip de personalitate, trasatura de personalitate, factor, cpnstruct. Descrierea ambelor aspecte ale personalitatii - constanta si specificitatea - presupune insusirea unei viziuni preponderent statice asupra personalitatii, punctul de pornire fiind considerarea personalitatii maturizate, iar demersul de baza fiind mai mult descriptiv si analitic. In ultima parte a acestei sectiuni, vom prezenta si perspectiva dinamica asupra formarii si functionarii personalitatii, pe baza unui demers preponderent explicativ si sintetic.
3.1. Constantele personalitatii
3.1.1. Structura personalitatii
Pentru a descrie structura personalitatii in consens cu abordarea holista, bazata pe principiul interactiunii dinamice, vom folosi termenul de bloc functional, observand ca fiecare individ, in procesul adaptarii sale la mediul fizic si social, se bazeaza pe functionarea acestora. M. Golu (1993, pp. 42-49) descrie urmatoarele blocuri functionale, fiecare dintre ele avand caracter de sistem si generand interactiuni specifice cu sistemul supraordonat al personalitatii:
1) "Blocul cognitiei' are rolul de a furniza individului informatii despre realitatea externa la care trebuie sa se adapteze acesta, abilitandu-l cu rezolvarea problemelor concrete pe care le ridica procesul adaptarii. Blocul cognitiei grupeaza toate componentele si procesele psihice cu rol in cunoastere, si anume: senzatiile (care asigura cunoasterea unor insusiri specifice ale obiectelor sau fenomenelor in momentul in care acestea actioneaza asupra analizatorilor), perceptiile (care fac posibila cunoasterea obiectelor si fenomenelor in integralitatea lor atunci cand acestea actioneaza asupra organelor senzoriale), reprezentarile (care asigura formarea unei imagini esentializate a obiectelor, fenomenelor, in absenta lor din campul perceptiv al subiectului), gandirea (ca set de operatii generale si specifice care permit prelucrarea informatiilor), memoria
(care face posibile fixarea, conservarea, recunoasterea si reproducerea informatiilor achizitionate), imaginatia (ca proces psihic prin care se obtin produse noi in plan cognitiv, afectiv sau motor) etc.
"Blocul motivational' are rolul de a exprima starile interne de necesitate (trebuinte, tendinte, homeostazii), directionand si impulsionand conduita individului. Dupa aptitudini, motivatia este considerata al doilea factor al performantei. Blocul motivational include un ansamblu de factori dinamici - fiziologici, intelectuali, afectivi, sociali, economici - care determina conduita unui individ. Motivatia reprezinta o parghie importanta in procesul autoreglarii functionarii individuale, fiind implicata in organizarea si activitatea tuturor functiilor psihice: perceptie, reprezentare, gandire, atentie, memorie, afectivitate si vointa. Principalele functii ale motivatiei sunt:
functia de activare interna difuza si de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau psihologic ; aceasta functie este specifica trebuintelor;
functia de mobil sau de factor declansator al actiunilor efective ale individului ; aceasta functie este specifica motivului, care determina alegerea, dintre deprinderile existente, a celei care va fi actualizata in vederea atingerii scopului;
functia de autoreglare a conduitei, care imprima conduitei un caracter activ si selectiv.
Structura si continutul componentelor blocului motivational, modul lor de ierarhizare au o importanta decisiva pentru conduita individului. M. Golu (1993, p. 42) afirma ca la baza dezvoltarii sistemului personalitatii sta legea motivatiei, care spune ca individul selecteaza, retine si integreaza cel mai bine acele elemente, informatii sau actiuni care corespund unei stari interne de necesitate; toate celelalte componente psihice ale sistemului personalitatii se elaboreaza in temeiul functiei stimulativ-intari-toare a informatiei. Astfel, functionarea sistemului personalitatii la nivel biologic a determinat structurarea trebuintelor fiziologice (trebuintele de hrana, de aparare, de reproducere, de adapost, de miscare etc.); functionarea la nivel cognitiv a declansat aparitia trebuintelor de informatie, cunoastere si intelegere; functionarea la nivel social a determinat aparitia trebuintelor etice, estetice, de afiliere; functionarea la nivelul constiintei de sine, ca Eu, a generat trebuinta de autorealizare, de recunoastere si prestigiu.
"Blocul afectivitatii' actioneaza in stransa interdependenta, prin continutul si functiile sale, cu blocul cognitiei si cel motivational; astfel, orice proces cognitiv este acompaniat si de o traire afectiva, iar satisfacerea (sau insatisfacerea) oricarui motiv produce o stare emotionala de o anumita intensitate si coloratura. Blocul afectivitatii are rolul de a filtra si evalua semnificatia evenimentelor si situatiilor externe, prin raportarea acestora la dinamica motivationala a individului, la grila lui de valori si aspiratii. Emotia exprima astfel concordanta sau discordanta dintre desfasurarea evenimentelor in plan extern si evolutiile psihice pe plan intern.
4) "Blocul proceselor de reglare' are rolul de a asigura transformarea dorintei, intentiei in actiune, conectand motivul, scopul si mijlocul intr-o structura functionala unitara si orientata. Din punct de vedere structural, vointa se compune dihtr-un set de operatori de evaluare-alegere, din scheme logice de organizare-planificare a actiunii si din mecanisme de sustinere energetica si declansare a actiunii. A. Cosmovici (1996, p. 247) observa, pe baza evaluarii critice a teoriilor asupra esentei actului voluntar, ca actul de vointa este un act de sinteza, foarte complex, in care este implicata intreaga personalitate: memoria si gandirea, sentimentele si deprinderile, temperamentul si caracterul. Tocmai din acest motiv este raspandit si obiceiul de a aprecia, in functie de calitatea actului voluntar, calitatile si defectele unei persoane.
Cristalizarea subsistemului voluntar rezulta ca efect cumulat a doua directii de actiune, si anume : dezvoltarea mecanismelor bazate pe inhibitia secundara, prin care individul amana sau suspenda desfasurarea unor actiuni (controlandu-si astfel pulsiu-nile, tendintele, trebuintele sau dorintele proprii), care se coreleaza cu dezvoltarea mecanismelor de actiune, prin care individul se mobilizeaza total pentru a depasi dificultatile si a-si realiza scopul.
5) "Blocul proceselor de explorare-investigare' actioneaza in interdependenta cu blocul cognitiei si blocul afectivitatii. Acest subsistem al personalitatii se elaboreaza in raport cu o insusire nespecifica mai generala a stimulilor, si anume noutatea. Dupa M. Golu(1993, p. 46), aspectul central in jurul caruia se structureaza si se defineste activitatea acestui bloc in cadrul personalitatii este reactia innascuta, neconditionata, de orientare, care se declanseaza automat atunci cand in campul perceptiv al subiectului apare un stimul nou. In aceasta situatie, subiectul reactioneaza pe plan motor prin miscari de intoarcere a capului in directia actiunii stimulului, iar in plan neurofiziologic, prin inlocuirea, in cadrul activitatii bioelectrice a creierului, a ritmului alfa cu ritmul beta; aceasta antreneaza scaderea pragurilor senzoriale si cresterea nivelului sensibilitatii in cadrul subsistemului senzorial asupra caruia a actionat stimulul. Pe baza acestui reflex de orientare se dezvolta mecanismele de explorare-investigare si procesele interne de concentrare-comutare a atentiei. Atentia este definita ca "procesul psihic fundamental de orientare si concentrare a constiintei persoanei asupra unor obiecte, fenomene sau activitati, care la un moment dat prezinta interes pentru acea persoana sau i se impun prin calitati deosebite' (Gavriliu, 1969, p. 133).
in structura dinamica a activitatii umane, atentia se manifesta sub urmatoarele trei forme:
atentia involuntara: se bazeaza pe reactia neconditionata de orientare la stimulii noi si se caracterizeaza prin instabilitate, oscilatie ;
atentia voluntara : apare o data cu dezvoltarea mecanismelor reglajului voluntar si se caracterizeaza prin stabilitate, durata, volum, concentrare;
atentia postvoluntara: apare ca urmare a unui antrenament intelectual indelungat si a cristalizarii unei motivatii specifice pentru un domeniu de activitate; se caracterizeaza prin consumul mic de energie nervoasa, pe fondul existentei unor strategii eficiente de rezolvare a sarcinilor.
6) "Bloculproceselor de comunicare' are pricipalul rol dinamizator in dezvoltarea personalitatii, date fiind multiplele functii pe care le indeplineste limbajul: functia de cunoastere (sustine formarea gandirii prin interiorizarea actiunii, contribuie la socializarea gindirii), de comunicare, functia afectiva (de exprimare a starilor afective), functia practica (limbajul declanseaza actiunea, coordoneaza activitatea mai multor indivizi), functia ludica si functia catartica (de diminuare a tensiunii psihice). O data cu dezvoltarea limbajului, el devine factorul esential i dezvoltarea si integrarea
sistemului personalitatii. Reprezentand principalul purtator al informatiei prelucrate si validate social, structurat sub forma cunostintelor, notiunilor etc, cuvantul mediaza si 'instrumenteaza intregul proces de organizare a constiintei.
Din caracterizarea fiecarui bloc functional se poate observa multitudinea posibilitatilor de combinare functionala intre ele, prin interactiunea dinamica reciproca. Interactiunea dinamica dintre toate aceste blocuri functionale asigura nivelul de eficienta al adaptarii la mediul fizic si social a fiecarui individ. Specificul procesului adaptarii si limitele lui depind, alaturi de parametrii blocurilor functionale, si de caracteristicile interactiunilor dintre ele.
3.1.2. Fatetele si dimensiunile personalitatii
Notiunea "fateta a personalitatii' a fost introdusa in limbajul psihologic de M. Zlate (1997, p. 50), care il imprumuta si adapteaza pornind de la conceptia psihologului american R.F. Bales; acesta, pentru a explica dinamica personalitatii si conflictele intrapsihice, vorbea despre "parti' ale personalitatii sau chiar despre "subpersonalitati'. Oricine poate observa ca unele persoane se comporta asa cum sunt, in timp ce altele actioneaza in functie de imaginea celorlalti despre ele sau in functie de imaginea lor personala de sine. Aceasta observatie ar acredita ideea conform careia in personalitatea totala a tuturor indivizilor s-ar diferentia mai multe "fatete', pe care M. Zlate le denumeste astfel:
1) " Personalitatea reala ' este constituita din ansamblul interactiunilor dintre blocurile functionale, care ii confera identitatea psihica, sub forma specificitatii si stabilitatii in timp. Personalitatea reala cuprinde totalitatea elementelor biologice, psihosociale si culturale, relationate si integrate intre ele si care se exprima in articularea specifica dintre "personalitatea de baza' (ce exprima specificul sociocultural al mediului in care traieste) si "personalitatea de statut' (care individualizeaza persoana in cadrul colectivitatii prin grila proprie de valori, insusiri, competente, actiuni).
Personalitatea reala se caracterizeaza prin doua dimensiuni, si anume : dimensiunea intrapersonala, formata din totalitatea insusirilor, atitudinilor, predispozitiilor, valorilor, schemelor psihice proprii, specifice unei persoane, pe care aceasta le-a cristalizat de-a lungul experientelor sale de adaptare la mediul fizic si care imprima trasaturi specifice tuturor blocurilor sale functionale, inclusiv interactiunilor dintre ele; dimensiunea interpersonala exprima acelasi anaijnblu de insusiri rezultate in urma interiorizarii, prelucrarii si cristalizarii experientelor de contact cu alte persoane sau grupuri. in personalitatea concreta a individului, cele doua dimensiuni stabilesc o dinamica proprie, se influenteaza reciproc, evolueaza in stransa interdependenta, ceea ce nu anuleaza posibilitatea ca una dintre ele sa devina precumpanitoare ; de exemplu, la persoanele altruiste, dimensiunea interpersonala este mai puternica, in timp ce la persoanele egocentrice dimensiunea intrapersoanla va avea ponderea cea mai mare. Pe scurt, personalitatea de baza exprima raportul dintre cele doua dimensiuni, ansamblul atributelor sale psihice existente in mod obiectiv, este ceea ce il reprezinta in mod autentic si profund pe individ, chiar daca el cunoaste/accepta sau nu ceea ce il reprezinta.
2) "Personalitatea autoevaluata' desemneaza totalitatea reprezentarilor, ideilor, credintelor individului despre propria personalitate, ceea ce in mod curent alcatuieste
imaginea de sine. Imaginea de sine, adica reflectarea constiintei de sine in planul gandirii, corelata cu extinderea eului, orienteaza individul in alegerea valorilor si scopurilor, asigura sentimentul identitatii de sine. Imaginea de sine desemneaza totalitatea caracteristicilor fizice si psihice ale unui individ, precum si modul in care acesta le evalueaza; ca urmare, cristalizarea imaginii de sine angajeaza planul afectiv, cognitiv si comportamental. Imaginea de sine se contureaza ca efect cumulat al interactiunii dintre celelalte fatete ale personalitatii: personalitatea de baza (cum este in realitate individul), personalitatea ideala (cum ar dori individul sa fie) sau/si personalitatea manifestata (ce realizeaza individul in mod concret, cum actioneaza sau interactio-neaza). Gradul de adecvare intre personalitatea reala si cea autoevaluata depinde de capacitatea de autocunoastere a individului, precum si de tipul de feedback pe care-l primeste din partea persoanelor semnificative pentru el.
3) "Personalitatea ideala' se refera la modelul abstract de personalitate la care aspira un individ, cea pe care doreste sa si-o insuseasca. Personalitatea ideala desemneaza nu ceea ce este un individ in realitate sau ceea ce crede el despre personalitatea sa, ci ceea ce ar dori sa devina; in acest sens, personalitatea ideala reprezinta constientizarea si asumarea unui ideal de viata de catre individ. Cristalizarea unei personalitati ideale poate avea o functie stimulativa sau destabilizatoare pentru individ; astfel, daca personalitatea ideala se stabileste pe baza unei cunoasteri de sine realiste (cu alte cuvinte, pe o buna cunoastere a personalitatii reale), ea poate determina o consistenta mobilizare energetica in vederea realizarii idealului propus; in situatiile contrare, atunci cand exista o distanta prea mare intre posibilitatile reale ale individului (sub aspect aptitudinal, cognitiv, temperamental, atitudinal, chiar si fizic) si idealul de personalitate proiectat, pe termen scurt individul se mobilizeaza exemplar pentru a-si realiza idealul, dar, pe termen lung, imposibilitatea realizarii scopului poate antrena fenomene psihopatologice (structuri obsesionale, tendinte nevrotice etc).
4) "Personalitatea perceputa' exprima ansamblul ideilor, reprezentarilor, aprecierilor pe care le are persoana cu privire la altii. Modul in care o persoana percepe personalitatea celuilalt ii determina conduita fata de acesta. De exemplu, daca o persoana apreciaza ca interlocutorul este sincer si deschis, se va comporta intr-o anumita maniera, considerabil diferita fata de situatia in care ar aprecia ca celalalt este nesincer si manipulator. Formarea personalitatii percepute se explica in psihologie prin apelul la teoriile atribuirii, care sustin tendinta universala a indivizilor de a atribui cauze tuturor fenomenelor lumii fizice si sociale; astfel, indivizii atribuie cauze atat propriului comportament si efectelor sale, cat si comportamentului celorlalti. Personalitatea perceputa depinde atat de capacitatea persoanei cunoscute de a se exterioriza, cat si de capacitatea persoanei cunoscatoare de a atribui cauze reale comportamentului observat. in acest demers de atribuire/explicare a conduitei celuilalt, persoana se proiecteaza pe sine, propria cunoastere a naturii umane, propria ierarhie de valori, propriile-i motive. De aceea este corect sa afirmam ca personalitatea perceputa este o creatie proprie a persoanei cunoscatoare. Perceptia altuia sau imaginea despre altul regleaza nemijlocit relatiile cu ceilalti, determinand individul sa etaleze sau sa mascheze o serie de insusiri ale personalitatii autoevaluate.
5) " Personalitatea proiectata ' desemneaza totalitatea ideilor, sentimentelor, aprecierilor pe care crede un individ ca le au ceilalti fata de el. Personalitatea proiectata
rezulta dintr-un exercitiu de empatie, de transpunere a individului in referentialul psihologic al altei persoane, pentru a identifica gradul sau de valorizare in ochii celorlalti. Denumita si "imaginea despre sine atribuita lumii' (de V. Ceausu, apud Zlate, 1997, p. 57), personalitatea proiectata are ca efect elaborarea si desfasurarea unui set de conduite de expectativa, individul asteptandu-se ca ceilalti sa se comporte fata de el corespunzator imaginii pe care crede ca acestia o au despre el. Relativ la dimensiunea interpersonala a personalitatii, trebuie observat ca "imaginea despre sine atribuita lumii' intervine hotarator la acest nivel, regland conduita indivizilor in functie de modul in care fiecare apreciaza ca se reflecta in ochii celuilalt.
6) "Personalitatea manifestata' desemneaza ansamblul trasaturilor si insusirilor care se exprima in modalitati comportamentale specifice, individuale. Personalitatea manifestata reprezinta o constructie psihocomportamentala sintetica, deoarece include fie aspecte din fiecare fateta a personalitatii, fie toate fatetele articulate si integrate intre ele. Personalitatea manifestata reprezinta conduita individului in context sociocultural, ceea ce exprima in mod autentic individul in conditiile constrangerilor socionormative ; datorita acestui fapt, se apreciaza ca personalitatea manifestata ramane fateta cea mai conectata la dimensiunea interpersonala, cu cea mai mare dechidere spre social.
Fiecare individ functioneaza in concretul existentei sale integrand aceste fatete ale personalitatii, iar prezenta acestora reprezinta un element constant al personalitatii. Specificul fiecarei personalitati provine din interactiunea dinamica intre ele, din modul in care apar relatii de cooperare sau conflict intre fatete, din modul in care se asociaza sau se compenseaza, imprimand astfel intregului o infatisare unica.
3.1.3. Straturile sau nivelurile personalitatii
Indiferent de denumirea folosita - strat, nivel, ipostaza sau forma a vietii psihice1 -, ceea ce corespunde acestor termeni reprezinta o alta constanta a personalitatii, pe temeiul ca realitatea vietii psihice se prezinta ca o constructie cu niveluri succesive si ierarhice. Ideea de integrare a acestor niveluri/straturi pare unanim acceptata in psihologie, chiar daca mai persista unele divergente privind numarul, denumirea si rolul fiecarui strat in dinamica personalitatii.
Teoria straturilor personalitatii a fost consacrata de scoala germana de psihologie si propune o viziune sistemica asupra personalitatii, in consonanta cu evolutia filo-genetica a sistemului nervos central; astfel, anatomistii diferentiaza intre paleocortex si neocortex si subliniaza specializarea lor functionala: paleocortexul (care include talamusul si hipotalamusul) este sediul emotiilor, in timp ce neocortexul este factorul de inhibitie si control. Tinand cont de impresionanta cazuistica ce demonstreaza ca indivizii cu leziuni corticale se comporta frecvent in mod primitiv, pare logica asertiunea ca in fiecare dintre noi se afla un "om cortical' si un "om profund' (apud Allport, 1991, p. 152). Aceasta idee a fost exprimata, de exemplu, de H. Thomae (apud McConnell, 1977, p. 375) printr-un model al personalitatii in trei straturi: un ego
1. Denumirea deforma o regasim la A. Cosmovici, Psihologie generala, Editura Polirom, Iasi, pp. 58-66.
impulsiv, alcatuit din reflexe, impulsuri, instincte; un ego propulsiv, care contine rezerva energetica si aspira la autorealizare ; un ego prospectiv, care coordoneaza cele doua euri inferioare si planifica actiunile viitoare.
in literatura psihologica se intalnesc in prezent doua variante de stratificare: o varianta de stratificare orizontala - conceptia "tip foi de ceapa' asupra structurii personalitatii a lui K. Lewin - si variantele de stratificare verticala consacrate de psihologii germani si de psihanaliza.
K. Lewin concepe personalitatea ca pe un sistem diferentiat, separat printr-o granita permeabila de mediul extern; invelisul extern al personalitatii, aflat in contact direct cu mediul, il reprezinta stratul perceptiv-motor, care are rolul de a percepe stimulii si de a reactiona la cerintele mediului. Acest strat raspunde necesitatilor de adaptare rapida si nu reflecta dispozitiile mai durabile ale personalitatii, desi este afectat de acestea. intre stratul extern si zona centrala a personalitatii se afla regiunile periferice ale personalitatii interne, care includ diferite deprinderi. in regiunile centrale ale personalitatii - pe care Lewin le denumeste eu - regasim motivele si interesele profunde, durabile, aspiratiile individului. Stratificarea orizontala descrisa de Lewin prezinta avantajul ca subliniaza ideea de structura unica si de flexibilitate - doua dintre aspectele definitorii ale personalitatii; unicitatea structurii rezulta din faptul ca nu exista doua personalitati care sa se diferentieze exact la fel; flexibilitatea structurii personalitatii rezulta din schimbarea permanenta care se produce la nivelul invelisului extern si care afecteaza evolutia celorlalte straturi.
. Stratificarea verticala descrie o evolutie dinamica a formarii personalitatii, care in constructia ei realizeaza urmatoarele niveluri succesive si ierarhice (apud Allport, 1991, pp. 139-l40):
nivelul reactivitatii organice, caruia ii corespunde stratul abisal al personalitatii;
nivelul reflexelor conditionate, care exprima stratul de evolutie spre psihologic si social - individul realizeaza discriminarile fundamentale eu - lume;
nivelul deprinderilor si obisnuintelor exprima stratul psihosocial - individul si-a cristalizat un sistem motivational conceptual, conduita lui are un scop;
nivelul trasaturilor exprima stratul psihologic - persoana are functionalitate interpersonala, conceptualizeaza sentimentele, atitudinile, motivele altui semen;
nivelul valorilor corespunde stratului spiritual al personalitatii - individul si-a dezvoltat functionarea culturala.
Aceasta viziune stratificata asupra formarii personalitatii isi gaseste, de exemplu, aplicabilitatea in expertiza medico-legala psihiatrica (vezi in acest sens Dragomirescu et al., 1991), apreciind ca personalitatea matura se caracterizeaza prin discernamant sau responsabilitate ; aprecierea responsabilitatii se face pe temeiul dezvoltarii nivelurilor superioare ale constiintei, si anume individul responsabil, cu o personalitate matura, isi formeaza, pe baza nivelurilor constiintei elementare si operational logice, si nivelurile axiologic si etic.
Modelul cel mai cunoscut de stratificare verticala corespunde metaforei aisbergului, consacrata de psihanaliza, care avanseaza urmatoarea ierarhie a straturilor personalitatii : la baza (etajul inferior) se afla inconstientul, ia varf se afla constientul (eul), iar intre cele doua se afla subconstientul. Partea vizibila a personalitatii este reprezentata de instanta eului constient.
^ fenomenele si reactiile psihice care intervin in activitatea ;izate de subiect. Cunostintele, ideile, imaginile care nu sunt ~ afla in stare de latenta, actele automate, priceperile si deprinderile .tenta, formele de exprimare ale afectivitatii neactualizate (intr-o oarecare chiar si cele actualizate) alcatuiesc continutul inconstientului. Inconstientul in actiune si creatie, dispunand de o mare energie pulsionala : receptioneaza informatiile, le prelucreaza, stabileste relatii intre informatii, sustinand astfel activitatea constientului. Dupa C.G. Jung (apud Enachescu, 1998, p. 33), inconstientul ar fi organizat pe trei niveluri:
a) inconstientul instinctogen, care este rezervorul pulsiunilor elementare: instincte, trebuinte primare etc. ;
b) inconstientul personal, in care se depoziteaza istoria personala a individului, experientele, conflictele, frustrarile si starile sale complexuale;
c) inconstientul colectiv, in care se include amintirea experientelor emotionale ale intregii umanitati, reprezentate prin arhetipuri.
Subconstientul functioneaza ca o "zona-tampon', ca o instanta intermediara intre inconstient si constient; aici regasim amintirile care pot fi evocate, ideile, cunostintele, aspiratiile care nu sunt suficient de constientizate, dar care pot fi actualizate. Subconstientul include continuturi specifice, dispune de mecanisme specifice si urmareste finalitati proprii. Principalele trasaturi ale subconstientului, rezultate din statutul sau de "zona-tampon', sunt (apud Zlate, 2000, p. 262):
latenta si potentialitatea: continuturile subconstientului raman in stare de latenta pana cand sunt reactivate de constiinta;
coexistenta cu constiinta : continuturile subconstientului alimenteaza continuturile constientului, ele coexista si relatia dintre ele nu poate fi redusa doar la conflictualitate;
filtrarea si medierea continuturilor psihicului: subconstientul functioneaza ca o zona de tranzit pentru continuturile psihice care circula in dublu sens intre constient si inconstient.
Datorita acestor caracteristici, subconstientul a fost apreciat ca un "servo-mecanism al constiintei' (ibidem), reprezentand rezerva de informatii si operatii din care se constituie faptele de constiinta. Mai mult decat atat, M. Zlate afirma ca este justificat sa ne insusim o interpretare in termeni operationali asupra subconstientului, intrucat acesta nu este un simplu pastrator al faptelor de constiinta, ci dispune de propriile lui mecanisme: el prelucreaza, restructureaza, re-creeaza informatiile existente in sistemul psihic. Sub influenta timpului, amintirile, automatismele, deprinderile sunt modificate de subconstient, care le organizeaza dupa relatii noi.
Constientul (Eul) este apreciat azi de psihologi ca fiind nucleul personalitatiii, cel care asigura unitatea si stabilitatea personalitatii; definirea personalitatii insesi face referire la eu, fiind interpretata ca o unitate dinamica intre eu si lume. Constientul se regaseste sub forma implicita, atunci cand individul devine constient de ceva, sau sub forma reflexiva, atunci cand individul are constiinta clara a eului sau. in functionarea eului sunt implicate concomitent aspectele cognitive, afective si motivationale, care intervin esential atat in procesul de adaptare a individului, cat si in procesul structurarii
identitatii de sine. Sintetizand cercetarile cele mai recente cu privire la eu, M. Zlate (2000, p. 107) listeaza urmatoarele patru caracteristici:
a) eul este o structura de cunoastere;
b) continutul acestei structuri variaza de la o persoana la alta;
c) eul este vectorul perspectivei afective;
d) eul se prezinta in multiple fatete difuze, personale si colective, fiecare contribuind la perspectiva afectiva a eului.
Eul si personalitatea se formeaza si evolueaza concomitent; individul devine personalitate atunci cand ajunge la constiinta de sine. Dupa H. Ey (1983, p. 61), eul este forma reflexiva a constiintei despre sine in constiinta de altul, iar planul de actiune fundamental al eului este cel axiologic; eul, constiinta, in general, corespund astfel stratului spiritual al personalitatii.
Constiinta, in ambele ei ipostaze, este considerata deci cel mai important strat al psihicului; finalitatea constiintei este adaptarea la mediu. Statutul privilegiat al constiintei fata de celelalte straturi ale personalitatii deriva din functiile pe care le indeplineste (vezi in acest sens Zlate, 2000, pp. 247-248):
functia informational-cognitiva a constiintei desemneaza faptul ca individul, pentru a deveni constient de ceva, isi pune in functiune mecanismele descifrarii, intelegerii si interpretarii (blocul functional al cognitiei), reproducand obiectul/ fenomenul in subiectivitatea sa sub forma de reprezentari, notiuni, impresii etc.;
functia finalista a constiintei subliniaza importanta prezentei scopului in functionarea sistemului personalitatii. Astfel, constientizarea scopului de catre o persoana genereaza, prin intermediul blocului motivational, un activism crescut, mobilizarea resurselor energetice si operationale in vederea realizarii scopului. Reflexivitatea constiintei asigura plasticitatea conduitei - adaptarea la situatie si la mijloacele disponibile;
functia anticipativ-predictiva semnifica faptul ca instituirea scopurilor actiunii are loc inainte de realizarea lor efectiva. Constiinta asigura astfel individului posibilitatea de a anticipa rezultatul actiunilor sale, de a reproduce anticipat realitatea pe plan subiectiv ;
functia reglatoare a constiintei apare strans conectata cu rolul functional al blocului proceselor de reglare: in acest sens, trebuie precizat ca reusita unei actiuni depinde nu numai de claritatea si caracterul realist al scopului propus, ci si de modul de planificare a actiunii, adica de identificarea etapelor actiunii, de organizarea succesiunii lor in timp, de controlul relatiilor cu alte actiuni etc.;
functia creativ-proiectiva a constiintei subliniaza ca individul reconstituie in plan subiectiv realitatea pentru a se adapta la ea, dar si pentru a o adapta necesitatilor sale si, in acest demers, constiinta ii asigura posibilitatea de a actiona creator, de a inova.
Realizarea tuturor acestor functii presupune interactiunea dinamica intre toate procesele psihice, ceea ce presupune, la nivel neurofiziologic, activitatea intregii scoarte cerebrale.
Referitor la relatia dintre constient si inconstient, mult timp ea a fost aproape unanim conceputa ca o relatie de putere, in care unul domina, iar celalalt se lasa dominat, divergentele aparand in legatura cu identificarea unuia sau altuia dintre
termenii conflictului ca fiind cel mai puternic. in psihologia contemporana, aceasta perspectiva de abordare este tot mai mult abandonata, pe masura ce s-a inteles ca fiecare dintre cele doua straturi de organizare structural-functionala a personalitatii dispune de continuturi si mecanisme proprii si urmareste finalitati proprii. S-a evidentiat faptul ca exista chiar o independenta relativa de actiune intre constient si inconstient; astfel, psihopatologia demonstreaza ca inconstientul poate functiona si atunci cand structurile constientului sunt alterate. Ca urmare, constientul si inconstientul sunt interpretate in prezent ca momente functionale inseparabile ale psihicului uman, in sensul ca ceea ce este la un moment dat constient poate deveni ulterior inconstient, si invers. M. Zlate (2000, p. 278) nuanteaza abordarea relatiei complexe dintre constient si inconstient, discriminand trei tipuri de relatii:
a) relatiile circulare dintre constient si inconstient descriu circuitul continuu si bidirectional al continuturilor psihice, care trec, in functie de experientele de viata ale individului, dintr-o instanta in alta. Prin intermediul acestui circuit, continuturile constientului trec in inconstient, dupa care unele continuturi prelucrate de inconstient urmeaza sa revina in constiinta s.a.m.d.;
b) relatiile de subordonare integrativa descriu alternarea momentelor de domi-nare-supunere intre inconstient si constient. Cand domina inconstientul, individul da frau liber impulsurilor, tendintelor si trebuintelor sale, ceea ce se manifesta, de regula, in starile de afect, in procesul creativ sau in starile patologice ; cand domina constientul, individul isi controleaza impulsurile inconstientului, mai ales daca acestea sunt prohibite de normele si valorile sociale;
c) relatiile de echilibrare dintre constient si inconstient se manifesta prin acele stari psihice in care individul nu este nici total constient, nici total inconstient: starile de reverie, contemplatie, spontaneitate, atipire.
in concluzie, vom retine ca realitatea vietii psihice la toti indivizii se prezinta ca un ansamblu structurat si ierarhizat de niveluri sau straturi, interactiunea dinamica dintre inconstient, constient si subconstient reprezentand o alta constanta a personalitatii.
3.1.4. Tiparele personalitatii
Vom desemna prin tipare ale personalitatii acele constante formale pe care le regasim la orice personalitate si care exprima fie calitatea, dinamico-energetica a personalitatii -temperamentul -, fie calitatea instrumentala - aptitudinile -, fie calitatea sociomorala si axiologica a personalitatii - caracterul. Dupa Allport (1991, pp. 45-47), temperamentul, aptitudinile (inteligenta, in mod deosebit) si constitutia fizica reprezinta "materia prima' din care se modeleaza personalitatea. Toate aceste componente sunt determinate preponderent de mostenirea ereditara; astfel, inca de la nastere, in dotarea fiecarei individ regasim niveluri constitutionale chimice, metabolice, nervoase care reprezinta capitalul de baza caracteristic pentru dezvoltarea personalitatii. Determinarea ereditara a temperamentului si aptitudinilor face ca aceste tipare sa fie cele mai stabile aspecte ale personalitatii; ele se pot modifica in timp, in urma influentelor de ordin medical', chirurgical, nutritional sau educational, dar evolutia lor este limitata. Spre deosebire dfe acestea, caracterul este in intregime format prin educatie, in cursul procesului de socializare.
Temperamentul include o serie de insusiri care exprima latura dinamico-energetica a personalitatii si care sunt puternic ancorate in ereditatea indivizilor. Aceste insusiri sunt determinate de specificul interactiunii dinamice dintre sistemul nervos si cel endocrin. Cel care a explicat insusirile de temperament corelandu-le cu insusirile sistemului nervos este psihologul I.P. Pavlov ; el a identificat urmatoarele caracteristici ale sistemului nervos:
forta sau energia: depind de specificul metabolismului celulei nervoase si se exprima prin rezistenta la solicitari a sistemului nervos ;
mobilitatea : depinde de viteza cu care se consuma si se regenereaza substantele functionale constitutive ale neuronilor si se manifesta prin usurinta cu care se modifica procesele nervoase de baza; afirmam despre un individ ca are o activitate superioara mobila atunci cand isi modifica deprinderile cu usurinta;
echilibrul existent intre procesele neurofiziologice de excitatie si inhibitie. Pornind de la diferentele in ceea ce priveste proprietatile proceselor corticale, si anume rapiditatea cu care apare inhibitia corticala, H. Eysenck (1998) imparte indivizii in doua categorii - cei cu inhibitie corticala rapida si cei cu inhibitie corticala lenta -, deducand, pe baza acestei variabile, o serie de consecinte in planul functionarii personalitatii. Astfel, observand ca procesul conditionarii participa la formarea constiintei individului, sustinand interiorizarea normelor si valorilor sociomorale, Eyseck afirma ca, la indivizii cu o inhibitie corticala rapida, conditionarea va fi mult mai greu de realizat tocmai datorita rapiditatii cu care apare inhibitia corticala si care face sa scada sensibilitatea cortexului la stimulare. Aceasta categorie de indivizi se va caracteriza printr-o conduita orientata spre cautarea stimulului, prin activism crescut si prin limitarea eficientei autocontrolului.
Din combinarea celor trei tipuri de insusiri rezulta baza fiziologica a temperamentului, care se va exprima prin nivelul energetic al actiunii, modul de descarcare a energiei si dinamica actiunii. Mai concret, "temperamentul se refera la fenomenele caracteristice ale naturii emotionale ale unui individ, incluzand sensibilitatea fata de o stimulare emotionala, forta si viteza sa obisnuita de raspuns, calitatea dispozitiei sale predominante si toate particularitatile fluctuatiei si intensitatii dispozitiei' (Allport, 1991, p. 46).
Referinta la fenomenele caracteristice blocului functional al afectivitatii se regaseste si in contributiile aduse de cercetatorii olandezi Heymans si Wiersma la identificarea tipurilor de temperament (apud Dafinoiu, Balan, 1998, p. 79). Ei au descris opt tipuri temperamentale pornind de la combinarea a trei variabile : emotivitatea, activitatea si "rasunetul' (ecoul). Indivizii se pot caracteriza din punct de vedere temperamental in functie de extremele acestor variabile, care sunt: emotivitate (E) - nonemotivitate (nE); activitate (A) - nonactivitate (nA); primaritate, care exprima tendinta de a trai in prezent (P) - secundaritate, care exprima tendinta de a trai sub influenta impresiilor trecute (S). Cele opt tipuri temperamentale ce rezulta din combinarea acestor caracteristici sunt:
tipul pasionat, emotiv, activ, secundar;
tipul coleric, emotiv, activ, primar;
tipul sentimental, emotiv, nonactiv, secundar;
tipul nervos, emotiv, nonactiv, primar;
tipul flegmatic, nonemotiv, activ, secundar;
tipul sangvinic, nonemotiv, activ, primar;
tipul apatic, nonemotiv, nonactiv, secundar;
tipul amorf, nonemotiv, nonactiv, primar.
Trebuie observat ca, in realitatea diversitatii tipurilor temperamentale, coincidenta cu unul dintre tipurile descrise de psihologi este destul de rara, fiecare individ realizand un mixaj specific al acestor variabile. Cunoasterea acestui tipar al personalitatii se dovedeste utila atat din perspectiva intelegerii conduitei unui individ, cat si din perspectiva actionala; ajutandu-ne la cristalizarea fatetei personalitatii percepute, cunoasterea temperamentului celorlalti va sustine o atribuire mai corecta a reactiilor acestora, va sustine reglajul fin al propriei conduite in interactiunile cu ceilalti, va contribui la formarea unui prag de toleranta sociala adecvat, stiut fiind ca trasaturile temperamentale nu angajeaza responsabilitatea individului.
Caracterul a generat o serie de controverse legate de utilizarea semnificatiei sale: unii psihologi il considera o parte speciala a personalitatii, defmindu-l ca "gradul de organizare etica efectiva a tuturor formelor individului'(W.S. Taylor, apud Allport, 1991, p. 44), in timp ce alti psihologi il asimileaza fatetei personalitatii percepute, modului de evaluare a personalitatii altuia. in special psihologii americani evita folosirea termenului caracter, preferand acceptiunea de personalitate, in timp ce la psihologii europeni tendinta de folosire a termenului este puternica.
Frecvent, se afirma despre caracter ca este in intregime rezultatul procesului de socializare, nefiind deloc determinat sau conditionat de baza ereditar-constitutionala a personalitatii. Exprimand setul particular de atitudini fata de sine, ceilalti si activitate, caracterul se cristalizeaza in urma asimilarii normelor si valorilor morale. Din aceasta cauza el este interpretat ca o supra-structura sociomorala a personalitatii, insasi referirea la caracterul cuiva angajand planul axiologic-moral al discursului. Din aceasta perspectiva, caracterul apare cel mai strans conectat, din punct de vedere functional, cu nivelul constiintei. Caracterul se defineste in raport cu insusirile derivate din orientarea si vointa individului, prezentandu-se ca un procedeu constant de manifestare, un stereotip dinamic, o modalitate structurata si stabila de exteriorizare a persoanei fata de mediul sau.
Cunoasterea caracterului unei persoane presupune identificarea valorilor fundamentale ce determina comportamentele sale manifeste. Dupa A. Cosmovici, "caracterul este acea structura care exprima ierarhia motivelor esentiale ale unei persoane, cat si posibilitatea de a traduce in fapt hotararile luate in conformitate cu ele' (apud Dafinoiu, Balan, 1998, p. 81). Se observa in aceasta formulare discriminarea intre doua aspecte fundamentale ale caracterului, si anume : dimensiunea axiologica, valorica, si dimensiunea executiva, voluntara, cele doua dimensiuni fiind interdependente si orientand atitudinile si conduita individului. Este evident ca unei ierarhii a valorilor - care se structureaza in timp ca motive esentiale - ii corespunde o ierarhie a intensitatii mobilizarii energetice reglate voluntar.
Definirea caracterului ca set de atitudini recomanda acest tipar al personalitatii ca rezultanta a interactiunii dinamice dintre blocul functional al afectivitatii, cel al cognitiei si cel al proceselor de reglaj. Atitudinea, ca determinant al caracterului, reprezinta
modalitatea stabila, constanta, durabila de raportare la anumite aspecte ale realitatii, angajand concomitent reactii afective si cognitive, exprimate comportamental. Alaturi de atitudinile stabile, definitorii pentru caracterul unei persoane, se pot manifesta si atitudini circumstantiale, ocazionale, dictate de anumite interese sau constrangeri; in acest caz, cand individul actioneaza impotriva convingerilor sale, apar tensiunile intrapsihice, iar modul in care Ie solutioneaza individul - proband aderenta afectiva la anumite valori - este, de asemenea, definitoriu pentru caracterul sau. Cand insa reactiile afective, cognitive si cele comportamentale sunt convergente, atitudinile devin stabile, durabile si relativ greu de schimbat, fiind necesara producerea unor evenimente de viata majore, de intensitate si rezonanta puternice, pentru a le modifica.
Raporturile dintre caracter si personalitate apar ca relatii intre forma si continut (apud Alexandrescu, 1988, p. 195), functie si structura, caracterul fiind, in esenta, "un mod de manifestare a personalitatii, a activitatii constiente si voluntare a omului, in relatiile acestuia cu mediul si cu sine, mod reglat de normele sociale ale comportarii' (Pavelcu, 1974, p. 30).
Aptitudinile exprima corespondenta dintre cerintele unei structuri de activitate si caracteristicile neuropsihice ale unei persoane, asigurand reusita efectuarii unor sarcini specifice sau posibilitatea invatarii anumitor cunostinte, priceperi, deprinderi. Aptitudinile reprezinta un tipar al personalitatii, in sensul ca toti indivizii au aptitudini mai mult sau mai putin dezvoltate pentru toate domeniile.
Psihologia contemporana a corectat fermitatea opiniei potrivit careia aptitudinile ar fi insusiri innascute, demonstrand ca acest lucru este doar partial adevarat. Cercetarile in domeniul geneticii au demonstrat ca omul se naste nu cu insusiri gata formate, ci cu anumite predispozitii, care se pot actualiza in conditiile unui mediu favorabil. Pentru a intelege acest aspect devine necesara clarificarea distinctiei intre aptitudini si capacitati psihice: aptitudinea exprima posibilitatea virtuala ca un individ sa obtina performante intr-un anumit domeniu, in timp ce capacitatea psihica desemneaza posibilitatea reala a individului de a efectua cu succes o actiune, de a aplica intr-un anumit context cunostintele si deprinderile achizitionate. Rezulta de aici ca existenta unei capacitati psihice depinde de existenta unei aptitudini, dar si de exersarea actiunii respective, de experienta acumulata intr-un domeniu particular.
Aptitudine poate fi considerata orice functie, orice proces psihic ce determina eficienta intr-o anumita activitate: imaginatia reprezinta o aptitudine pentru inventator, gandirea abstracta este o aptitudine pentru filosof sau matematician, precizia miscarilor pentru chirurg etc. Numai blocul functional al cognitiei si cel al afectivitatii nu coreleaza cu aptitudinile, deoarece ele nu se implica in structurile operationale, ci furnizeaza substratul energetic, impulsioneaza actiunea. De aceea, din punct de vedere psihologic, se afirma ca toti indivizii au aptitudini, diferentele interindividuale provenind din gradul de dezvoltare a acestora. Aprecierea nivelului de dezvoltare a aptitudinilor (vezi Dafmoiu, Cosmovici, 1994, p. 60) se face pe baza observarii usurintei invatarii unor cunostinte sau deprinderi noi, corelata cu usurinta si calitatea executarii activitatilor.
in general, aptitudinile sunt clasificate in aptitudini simple - cele pe care le identificam, de regula, in structura anumitor talente - si aptitudini complexe, care permit realizarea unor activitati mai ample si care sunt construite din structuri de aptitudini simple (de exemplu, aptitudinea tehnica, aptitudinea muzicala, aptitudinea
scolara etc). Aptitudinile simple, la randul lor, se clasifica in aptitudini generale, care se regasesc in aproape toate domeniile de activitate, si aptitudini de grup, care permit 'realizarea cu succes a unui grup restrans de activitati. Aceste tipologii ale aptitudinilor au o motivatie pur didactica si o utilitate functionala, deoarece clasificarea lor depinde foarte mult de context. De exemplu, asa cum remarca si I. Dafinoiu (in Dafinoiu, Balan, 1998, p. 87) o aptitudine complexa cum ar fi aptitudinea matematica reuneste mai multe aptitudini simple, cum ar fi aptitudinea numerica, orientarea spatiala, dar si inteligenta, ca aptitudine generala. Aceeasi aptitudine de grup se poate regasi in constituirea mai multor aptitudini complexe, cum ar fi, de exemplu, cazul aptitudinii verbale, care intervine in aptitudinea scolara, in aptitudinea didactica, in aptitudinea pentru creatia literara etc.
Singura aptitudine generala recunoscuta actualmente de psihologi este inteligenta. Inteligenta se regaseste in formarea celor mai variate capacitati, sustinand efortul de adaptare a indivizilor la situatii noi. Allport include inteligenta printre "materiile prime' ale personalitatii, pe temeiul dependentei functionarii ei de sistemul nervos central. Aceasta dependenta face ca structura inteligentei unei persoane sa fie unica, asociata intr-o maniera certa, dar inca neelucidata, cu interesele si pasiunile sale.
Complexitatea relatiilor inteligenta - personalitate explica numarul mare al definitiilor date inteligentei generale; majoritatea psihologilor o apreciaza ca fiind potentialul innascut al unei persoane de a face judecati adecvate, de a profita de experienta, de a rezolva probleme sau de a se adapta la situatii noi. Inteligenta se refera la gradul de adecvare generalizata pe care-l atinge individul in indeplinirea scopurilor si adaptarea la solicitarile mediului. Prezenta in toate procesele de cunoastere, inteligenta se coreleaza in special cu formarea si evolutia gandirii. Spre deosebire de celelalte componente ale blocului functional al cognitiei - procesarea informatiei vizuale, atentia, memoria etc. - care formeaza sisteme specifice, sustinute de structuri anatomo-fizio-logice relativ individualizate, mecanismele inteligentei au un caracter globalist (c/. Miclea, 1999, p. 283), cuprinzand toate celelalte sisteme. O performanta scazuta a inteligentei poate fi determinata de functionarea deficitara a unei singure componente a blocului cognitiei, in conditiile in care toate celelalte mecanisme functioneaza adecvat. Inteligenta depinde, asadar, de capacitatea individului de a-si integra toate componentele functionale, cu roluri in receptare, prelucrare si elaborare de noi informatii/raspunsuri, manifestata in succesiunea completa de comportamente cu ajutorul carora se realizeaza scopul.
Aprecierea nivelului de inteligenta se face fie cu ajutorul testelor de inteligenta, care exprima coeficientul de inteligenta ca raport intre varsta mentala si varsta cronologica, fie, intr-un mod mai putin riguros, urmarindu-se facilitatea invatarii si rezolvarii de probleme, eficienta adaptarii la situatiile noi.
Referitor la aptitudinile de grup, literatura de specialitate (vezi Dafinoiu, Balan, 1998, pp. 89-90) descrie sase asemenea aptitudini:
a) factorul verbal desemneaza capacitatea individului de a intelege rapid sensul cuvintelor sau al frazelor;
b) factorul de fluiditate verbala se refera la posibilitatea exprimarii verbale, fiind, intr-o anumita masura, rezultatul unei functii verbal-motorii;
c) factorul numeric caracterizeaza abilitatea de a efectua operatii numerice;
d) factorul perceptiv exprima posibilitatea de a percepe obiectele rapid si detaliat, depinzand de capacitatile neurosenzoriale ale individului;
e) factorul de reprezentare spatiala desemneaza posibilitatea subiectului de a imagina obiectele in coordonate bi- sau tridimensionale, de a efectua deplasari sau transformari ale acestora in plan mental;
f) factorul de dexteritate manuala desemneaza aptitudinea de a utiliza obiectele, de a folosi diverse unelte si instrumente.
Aptitudinile complexe sunt aptitudinile tehnice (in structurarea carora intervin factorii perceptiv, de dexteritate manuala, de reprezentare spatiala si inteligenta generala), aptitudinile stiintifice (bazate pe inteligenta generala peste medie, pe creativitate, pe capacitatea de elaborare), aptitudinile artistice, aptitudinile pentru limbi straine, aptitudinea pentru leadership.
Temperamentul, aptitudinile si caracterul reprezinta, asadar, tipare ale personalitatii, in sensul de forme constante si comune in care se elaboreaza de-a lungul vietii specificul psihic al unui individ; orice personalitate dispune de un temperament, aptitudini si caracter, dar continutul lor si unitatea dintre ele alcatuiesc specificitatea vietii psihice.
3.2. Specificitatea personalitatii
Specificitatea este conceptul prin care se subliniaza diferentele comportamentale dintre indivizii plasati in aceeasi situatie. Particularitatile reactiilor comportamentale ale oamenilor s-au explicat in psihologie prin apelul la termeni precum:- trasatura de personalitate, factor, tip de personalitate sau construct.
3.2.1. Trasaturile de personalitate ca element de specificitate
Numerosi psihologi au definit personalitatea ca o constelatie unica de trasaturi stabile, consistente, de comportament ale unei persoane. Conceptul de trasatura psihica evidentiaza tocmai aceste particularitati relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic; "trasatura de personalitate este dispozitia durabila de a se comporta intr-un anumit mod intr-o varietate de situatii' (Weiten, 1992, p. 424). Cuvinte precum sincer, dependent, impulsiv, suspicios, dominator descriu astfel de dispozitii durabile, care reprezinta trasaturi de personalitate.
G.W. Allport a realizat o ierarhie pe trei niveluri a trasaturilor de personalitate, in functie de importanta lor :
trasaturile cardinale caracterizeaza aproape toate conduitele unei persoane (de exemplu, altruismul Maicii Tereza); Allport afirma ca doar un mic procent de indivizi au trasaturi cardinale de personalitate ;
trasaturile centrale se refera la dispozitiile generale, proeminente, care au o mare influenta asupra manifestarii persoanei, dar nu determina comportamentul in aceeasi masura ca trasaturile cardinale; Allport afirma ca majoritatea indivizilor dispun de cinci pana la zece trasaturi centrale ;
trasaturile secundare sunt dispozitii care se manifesta doar in anumite situatii, in timp ce in altele nu se manifesta. De exemplu, un individ poate sa fie pasiv
in cele mai multe situatii, dar foarte agresiv in unele situatii de interactiune cu subordonatii sai la locul de munca.
Dupa Allport, si alti psihologi au incercat sa identifice trasaturile fundamentale ale personalitatii. De exemplu, R. Cattell, folosind procedura statistica a analizei factoriale, a redus lista de trasaturi a lui Allport la 16 factori de baza ai personalitatii.
Notiunea de factor de personalitate a aparut in psihologie pe masura ce s-a consacrat utilizarea analizei factoriale in prelucrarea datelor relative la performantele comportamentale ale individului. Cele doua modele de descriere a specificitatii personalitatii -al trasaturilor si al factorilor -, desi diferite din punctul de vedere al informatiilor initiale, au aceeasi finalitate, si anume urmaresc sa reduca diversitatea datelor despre personalitate la un numar cat mai mic de trasaturi/factori. in baza acestei finalitati comune, termenii de trasatura si factor de personalitate sunt utilizati ca sinonime.
Revenind la modelul factorilor de personalitate descris de R. Cattell, acestia sunt: factorul schizotimie-ciclotimie (exprima dispozitia catre o evolutie psihica ciclica, cu alternanta intre starile euforice si cele depresive; trasaturile corespunzatoare sunt: distant-apropiat, detasat-afectuos, suspicios-increzator, indiferent-interesat); factorul inteligenta generala, forta eului (se concretizeaza in trasaturi precum: intoleranta la frustrare-maturitate emotionala, stabilitate-instabilitate emotionala, calm-nervozitate, astenie-tonus psihic); subordonare-dominare (coreleaza insusirile : siguranta-nesiguranta de sine, amabilitate-severitate, conformism-nonconformism); factorul expansivitate (se exprima prin urmatoarele insusiri: comunicativ-taciturn, vioiciune-lentoare, insu-fietire-deprimare); forta supraeului (hotarare-nehotarare, responsabilitate-iresponsa-bilitate, stabilitate-instabilitate in conduita); timiditatea-indrazneala (exprimat in: sociabilitate-nesociabilitate, prudenta-indrazneala, constiinciozitate-superficialitate, rezo-nanta-raceala afectiva); rationalitate-afectiune ; incredere-suspiciune (invidios-ne-invidios, interes-dezinteres fata de altji); practic-imaginativ ; naivitate-clarviziune ; incredere-banuiala; conservatorism-radicalism; dependent-independent fata de grup ; necontrolat-controlat.
in ultimele decenii, psihologii au incercat sa simplifice modelul factorial si mai mult; un exemplu in acest sens este modelul xelor cinci factori de personalitate (descris la noi sub denumirea de Big Five) elaborat de R. McCrae si P. Costa si care include (apud Weiten, 1992, p. 425):
a) neuroticism - anxios, nesigur, inclinat spre autoinvinovatire, constient de sine ;
b) extraversie - comunicativ, sociabil, afectuos, activ, prefera divertismentul;
c) deschidere la experiente - nonconformist, demonstreaza interese neobisnuite, imaginativ;
d) atractivitate - simpatic, cald, cooperativ, de incredere;
e) constiinciozitate - etic, dependent, productiv, centrat pe scop.
Cei doi psihologi americani afirma ca majoritatea trasaturilor de personalitate deriva din cei cinci factori si ca o personalitate poate fi descrisa adecvat prin evaluarea celor cinci trasaturi. Multi teoreticieni afirma insa ca sunt necesare mai mult de cinci trasaturi pentru a caracteriza personalitatea umana in diversitatea situatiilor existente. Duelul teoretic relativ la numarul trasaturilor de personalitate definitorii continua; in prezent, de exemplu, se schiteaza tendinta de a lua in considerare si trasaturi precum locul controlului (prin care se denumeste expectanta generalizata asupra modului in
care indivizii isi pot controla conduita si efectele sale si care depinde de tipul de autoatribuire a succesului/esecului), tendinta de cautare a senzatiilor (care se defineste ca preferinta pentru niveluri inalte sau joase de stimulare senzoriala) sau monitori-zarea-de-sine (modul in care indivizii incearca sa controleze impresia pe care o lasa asupra celorlalti in interactiunile sociale) (vezi Weiten, 1992, pp. 449-452).
3.2.2. Tipuri de personalitate
in general, conceptul de tip de personalitate a fost explicat/asociat cu insusirile fundamentale ale sistemului nervos, cu tipurile de activitate nervoasa superioara sau, mai larg, cu baza constitutionala a personalitatii. Acestea potenteaza, in sens larg, intreaga activitate a unui individ, determinand regimul energetic al activitatii motorii si psihice, mobilitatea - tempoul si ritmul acestora -, coloratura si eficienta activitatii etc. in literatura de specialitate, pentru a descrie specificitatea personalitatii, s-au elaborat tipologii constitutionale si tipologii personologice. intre cele mai cunoscute tipologii constitutionale, bazate pe corelatia dintre parametrii constitutiei fizic-corporale si specificul conduitei, figureaza cea descrisa de E. Kretschmer; acesta a observat ca tulburarile de dispozitie si emotie sunt mult mai frecvente la persoanele corpolente, in timp ce tulburarile mentale se asociaza mai frecvent cu constitutii zvelte. Tipologia lui Kretschmer identifica (apud Allport, 1991, pp. 71-72):
a) tipul picnic : se caracterizeaza prin statura mijlocie, fata plina, membre scurte, abdomen si torace bine dezvoltate, tendinta spre obezitate, iar din punctul de vedere al trasaturilor psihice, prin mobilitate, optimism, sociabilitate, spontaneitate, umor, spirit practic, superficialitate in relatiile sociale, tendinta spre compromisuri;
b) tipul astenic: are corpul slab, alungit, maini si picioare subtiri, care se asociaza cu tendinta spre interiorizare, abstractizare, meticulozitate, sensibilitate, onestitate ;
c) tipul atletic: se caracterizeaza prin dezvoltare fizica si psihica echilibrata.
Considerand felul specific in care fatetele personalitatii interactioneaza, se determina reciproc, evolueaza si produc impreuna un tip de personalitate* globala, M. Zlate (1997, pp. 59-61) a descris urmatoarele tipuri de personalitate:
a) tipul unitar si armonios dezvoltat se caracterizeaza prin coerenta si convergenta functionala a tuturor fatetelor personalitatii. Acest tip descrie individul a carui personalitate autoevaluata se muleaza pe personalitatea reala, care isi proiecteaza personalitatea ideala potrivit posibilitatilor sale reale, care cunoaste cu precizie cauzele conduitelor celorlalti, ca si modul in care ceilalti il apreciaza. Tipul unitar si armonios dezvoltat are o stima de sine puternica, se manifesta autentic, traieste in armonie cu sine si cu lumea, are deci o personalitate matura;
b) tipul instabil se caracterizeaza prin anumite decalaje in sincronizarea fatetelor personalitatii; acestea sunt necorelate si au o evolutie relativ independenta, divergenta. Din acest motiv conduita sa este instabila, oscilatorie; instabilitatea este generalizata atat pe planul relatiilor dintre fatetele personalitatii, cat si in cadrul fiecareia. Astfel, intre personalitatea reala si cea ideala (sau cea autoevaluata) apar temporar decalaje mari; imaginea despre altii, ca si imaginea de sine se schimba frecvent, imprimand conduitei o lipsa de consecventa ce ii creeaza mari dificultati de adaptare sociala;
c) tipul dedublat prezinta discrepante marcate atat intre dimensiunea intrapersonala si cea interpersonala a vietii psihice, cat si la nivelul fiecarei dimensiuni. Tipul dedublat se caracterizeaza prin afisarea unei personalitati contrafacute, prin nesinceritate in atitudinile si relatiile fata de ceilalti; ceea ce face sau spune contrazice frecvent ceea ce simte sau crede. Permanenta duplicitate, trucarea atitudinilor si comportamentelor nu creeaza conflicte acute pe plan intrapsihic, intrucat conduita lui are o motivatie puternica, dictata de urmarirea unor interese de moment;
d) tipul accentuat se caracterizeaza prin predominarea uneia dintre fatetele personalitatii asupra celorlalte, pe care le subordoneaza sau le anuleaza. in aceasta categorie intra oamenii care cred in necesitatea de a fi "ei insisi', pentru care nu conteaza ce cred altii despre ei, ci doar ce fac ei in mod real, sau persoanele la care conteaza numai imaginea lor despre sine, sau cei pentru care conteaza numai ceea ce cred ceilalti despre ei.
Tipologia descrisa de M. Zlate se bazeaza pe interactiunea dinamica intre dimensiunea intrapersonala a personalitatii si cea interpersonala; acelasi autor citeaza (1997, pp. 179-203) o tipologie, elaborata de R.F. Bales, alcatuita din 27 de tipuri de personalitate interpersonala. Acesta a schitat portretul psihologic al fiecarui tip de personalitate in functie de: cum se vede individul pe sine si cum il vad altii pe el; valorile manifestate in grup ; calitatea interactiunii sale cu ceilalti; conflictele si asocierile cu altii; imaginea asupra parintilor ; efectul conduitei sale asupra satisfactiei grupului etc. Cele 27 de tipuri de personalitate rezulta din combinarea urmatoarelor tendinte ce caracterizeaza comportamentul interpersonal: tendinta spre dominare-supunere, tendinta spre sociabilitate-izolare, tendinta spre conformism-nonconformism, tendinta spre activism-pasivitate, tendinta spre facilitarea-tensionarea interactiunilor grupului, tendinta spre altruism-egoism, tendinta spre creativitate-noncreativitate, tendinta spre obiecti-vitate-subiectivitate in aprecieri, tendinta spre cooperare-individualism.
Fara a subestima relevanta tipurilor de personalitate construite in psihologie, putem observa ca ele incearca sa explice diversitatea si specificitatea conduitelor indivizilor, identificand anumite trasaturi care par a se asocia frecvent din punct de vedere statistic, operand astfel o inevitabila simplificare; asa cum observa Allport, tipurile sunt insuficiente pentru a explica individul in totalitate, dar, in practica interventiei asis-tentiale, cunoasterea tipurilor de personalitate poate fi utila, sugerand eficienta anumitor cai de abordare a clientului, in comparatie cu altele.
3.2.3. Constructele personalitatii
Termenul de construct a fost elaborat de G. A. Kelly si desemneaza un concept bipolar (bun-rau, usor-greu, prietenos-ostil, cum sunt-cum as vrea sa fiu etc), un mod de a categorisi similaritatile si diferentele pe care le percep indivizii in mediul inconjurator fizic si social. Elaborand constructe, indivizii incearca sa atribuie un sens universului, incearca sa anticipeze evenimentele prin intermediul unui cadru conceptual, reglandu-si comportamentul in functie de modul cum anticipeaza viitorul. Kelly sustine ca "procesele unei persoane sunt canalizate din punct de vedere psihologic de felul in care ea anticipeaza evenimentele' (apud Foss, 1973, p. 422). Comportamentul uman este astfel mai mult proactiv decat reactiv si aceasta interpretare schimba perspectiva asupra
cauzalitatii conduitei umane : omul nu este exclusiv nici prizonierul mediului sau, nici victima a biografiei sale, nici impins spre actiune numai de pofte launtrice.
Fiecare individ dispune de un sistem personal de constructe, pe care le utilizeaza ca instrumente de previziune. Persoanele se individualizeaza prin felul de a interpreta evenimentele, deci prin constructele lor de personalitate. Sistemul de constructe ale unei persoane evolueaza, se schimba continuu pe masura ce interpretarile sale asupra lumii (anticiparile sale) sunt confirmate sau infirmate de evenimentele pe care le traieste. Indivizii reactioneaza nu atat la stimuli, cat la ceea ce ei interpreteaza a fi stimuli. De exemplu, daca o persoana poseda constructul de amfora greceasca, el poate gasi un astfel de obiect; daca ii lipseste acest construct, atunci ceea ce gaseste el este un vas; daca si acest construct ii lipseste, ceea ce a gasit este o oala de lut s.a.m.d. Constructele explica faptul ca doi oameni pot reactiona complet diferit cand se afla intr-o situatie identica; dispunand de constructe diferite, ei nu interpreteaza identic situatia; deci ei se afla in situatii diferite.
Una dintre consecintele importante ale teoriei constructelor personalitatii asupra interpretarii conduitei indivizilor este aceea ca dispar notiuni consacrate precum: emotie, impuls, motiv etc. Kelly inlocuieste definitiile traditionale despre emotie cu perspectiva urmatoare : emotia este constiinta faptului ca sistemul nostru de constructe se afla intr-o stare de schimbare; astfel, de exemplu, nelinistea este constiinta faptului ca evenimentele cu care se confrunta individul se situeaza in afara ariei de oportunitate a sistemului sau de constructe ; anxietatea este constiinta unei persoane care realizeaza ca nu este complet capabila sa inteleaga semnificatia evenimentelor pe care le traieste; teama este constiinta faptului ca persoana nu stie cum sa reactioneze in fata persoanelor amenintatoare (persoanele care prezinta un mare decalaj intre personalitatea auto-perceputa si cea ideala sunt mai inclinate sa traiasca sentimentul de teama) s.a.m.d. (apud Foss, 1973, p. 427).
Este evident ca unul dintre rolurile constructelor este cel de a ajuta individul sa-si conceptualizeze existenta, sa se conceptualizeze pe sine, si astfel ele intervin esential in formarea eului sau a constiintei reflexive de sine. Constructele reprezinta dimensiunile cu care persoana se masoara pe sine si, prin aceasta, modul in care incearca sa anticipeze propriul sau comportament. Daca ceilalti indivizi sau realitatea fizica/sociala ofera persoanei dovezi care infirma valabilitatea sistemului sau de constructe, ea are doua alternative de reactie :
isi modifica intregul sistem de constructe (cazul experientelor cruciale de viata, despre care se afirma ca "schimba' personalitatea sau destinul cuiva);
isi conserva sistemul de constructe, continuand sa fabrice dovezi care sustin valabilitatea lui, deoarece a investit - afectiv si cognitiv - prea mult in elaborarea lui (aceasta realitate a vietii psihice este cunoscuta sub denumirea de "disonanta cognitiva' si se refera la tendinta indivizilor de a fabrica argumente pentru a-si reduce disconfortul psihic atunci cand apare o contradictie intre laturile afectivitatii, comportamentului si domeniul cognitiv).
Scopul fundamental al comportamentului este dezvoltarea si consolidarea sistemului de constructe personale ; o persoana poate intrebuinta succesiv, in functie de capacitatea ei de a interpreta evenimentele, dar si in functie de experienta de viata, o varietate de constructe pentru aceeasi sfera de aplicatie. Sfera de aplicatie desemneaza acea portiune
a realitatii fizice si/sau sociale in care constructul - sau subsistemul de constructe -este operational, poate face predictii, normand astfel conduita individului. Implicatiile in planul posibilitatilor de cunoastere a personalitatii, generate de interpretarea personalitatii ca sistem personal de constructe, sunt considerabile : cunoasterea sistemului de constructe al cuiva ar asigura intelegerea conduitei sale si ar permite si un inalt grad de predictie a modului sau de reactie in situatii similare.
4. Perspective asupra formarii/functionarii personalitatii
O teorie este o reconstructie in plan conceptual a realitatii de referinta. Teoriile asupra personalitatii sunt numeroase si diverse, dat fiind caracterul hipercomplex al realitatii de referinta. Toate teoriile asupra personalitatii urmaresc sa descopere principiile globale dupa care se organizeaza comportamentul uman. Psihologii care au elaborat asemenea teorii au dorit sa explice in termeni simpli tot ceea ce au facut - sau ar putea sa faca - oamenii in cele mai diverse circumstante. O teorie buna, corecta si valida, asupra personalitatii trebuie sa explice senzatiile, perceptiile, valorile, motivatiile, abilitatea de a invata si a se dezvolta, tendinta oamenilor de a relationa cu ceilalti etc., turnand toate aceste informatii in cadrele functionarii sistemului nervos si in matricea socioculturala in care evolueaza oamenii. O teorie completa asupra personalitatii nu se va limita doar la descrierea stilului de adaptare prezent la o anumita persoana, ci va explica si modul cum persoana 1-a dezvoltat si va putea face predictii cu privire la tendintele ei de evolutie. in prezent, majoritatea teoriilor personalitatii explica in mod convingator istoria persoanei, dar integrarea acestor informatii in incercarea de a elabora predictii asupra comportamentului ramane un ideal de atins.
Dupa S. Cloninger (apud Dumitru, 2001, p. 25), orice perspectiva in abordarea personalitatii trebuie sa ofere raspunsuri concludente la urmatoarele trei intrebari:
a) care sunt unitatile de baza pentru analiza si descrierea personalitatii;
b) care sunt procesele si mecanismele prin care personalitatea se adapteaza la solicitarile externe si interne (descrierea aspectului instrumental al dinamicii personalitatii);
c) care sunt schimbarile si restructurarile pe care le implica evolutia personalitatii de-a lungul dezvoltarii sale.
Diversitatea teoriilor asupra personalitatii ne obliga la categorizari, utile pentru a sesiza mai usor atat originalitatea contributiilor in intelegerea personalitatii, cat si continuitatea/discontinuitatea elementelor explicative. Vom imparti2 aceste teorii ale personalitatii in patru mari perspective de abordare, pe temeiul presupozitiilor sau accentelor interpretative comune, si anume : perspectiva psihodinamica, perspectiva behaviorista, perspectiva umanista si perspectiva biologica.
2. Diversitatea teoriilor asupra personalitatii este atat de mare incat literatura de specialitate efectueaza numeroase clasificari; de exemplu, M. Golu (1993) distinge intre perspectivele biologista, experimentalista, psihometrica, socioculturala si antropologica.
4.1. Perspectiva psihodinamica
A fost inaugurata de opera psihiatrului austriac S. Freud la inceputul secolului XX, rezultand in urma observatiilor clinice efectuate de-a lungul mai multor decenii. Majoritatea contemporanilor sai nu au agreat teoria lui din cel putin trei motive {apud Weiten, 1992, p. 426): mai intai, o data cu argumentul potrivit caruia comportamentul oamenilor este guvernat de forte ale inconstientului, de care indivizii nu sunt constienti, Freud avansa deconcertanta sugestie ca oamenii nu sunt stapani pe propria lor minte, in al doilea rand, afirmand ca personalitatea adulta se formeaza prin experientele copilariei, la care se adauga si alti factori, ce scapa controlului oamenilor, Freud sugera faptul ca oamenii nu sunt stapani pe propriul lor destin. in sfarsit, insistand asupra rolului exceptional al trebuintelor sexuale in conduita indivizilor, Freud a venit in contradictie cu valorile conservatoare ale timpului sau.
in conceptia lui Freud, organizarea personalitatii este una sistemica: personalitatea se prezinta ca un aparat psihic, organizat dupa un model ierarhic-stratificat, format din instante specializate functional si dispuse unele sub altele, incepand de jos in sus {apud Enachescu, 1998, p. 32). Freud a impartit structura personalitatii in trei componente : inconstientul (Id), subconstientul (ego) si constientul (super-ego).
Inconstientul include ansamblul continuturilor nonprezente in campul actual al constiintei; din punct de vedere functional, el este sediul continuturilor refulate, carora li s-a refuzat accesul in subconstient sau/si constient. Inconstientul este rezervorul pulsiunilor si al instinctelor, care sunt continuturile originale ale mintii; toate instinctele isi au originea in trebuintele biologice ale organismului si isi trag energia din aceasta sursa.
in psihanaliza, pulsiunea se caracterizeaza prin urmatoarele aspecte : este o tendinta instinctiva, un element cu caracter dinamic, care sta la originea dorintelor umane inconstiente, este inconstienta si incontrolabila, consta intr-o incarcare energetica sau o presiune, care face ca organismul sa tinda spre realizarea unui anumit scop. Scopul tuturor instinctelor este sa reduca tensiunea determinata de necesitatea satisfacerii trebuintelor, ceea ce se poate realiza prin obtinerea obiectelor adecvate sursei si scopului. Instinctele functioneaza dupa principiul placerii, care desemneaza tendinta de a maximiza gratificarea instinctelor, indiferent de constrangerile externe. Aceasta tendinta a fost denumita de Freud proces primar.
Subconstientul este o instanta intermediara intre inconstient si constient. Aici se localizeaza sediul cenzurii care opereaza asupra pulsiunilor inconstientului; de aceea, se afirma ca subconstientul este componenta specializata in luarea deciziilor la nivelul personalitatii, deciziile fiind luate dupa principiul realitatii. Subconstientul mediaza intre inconstient - cu dorintele sale puternice de satisfacere imediata - si lumea sociala externa, caracterizata de constrangerea normelor ce modeleaza comportamentul socialmente dezi-rabil. Raportandu-se la acest set de constrangeri, subconstientul functioneaza dupa principiul realitatii, cautand sa stopeze/amane gratificarea trebuintelor inconstientului pana cand situatia sociala permite satisfacerea lor intr-un mod adecvat. Astfel, subconstientul va permite accesul in campul constiintei numai acelor forme sau aspecte ale instinctelor care nu vor atrage dupa sine pedeapsa sociala sau sentimentul de vinovatie. Din punct de vedere tehnic, principiul realitatii este un principiu defensiv, care este in sine inconstient. Ca factor
de executie, care mediaza intre instincte si lumea externa, subconstientul are rolul de a rezolva problemele determinate de opozitia constient/inconstient, de a gandi si planifica actiunea, de a se proteja pe sine si inconstientul. Satisfacerea instinctelor in moduri corecte din punct de vedere social a fost denumita de Freud proces secundar.
Constientul se diferentiaza de subconstient prin faptul ca primeste informatii atat din lumea externa, cat si din sfera vietii psihice a inconstientului (apud Enachescu, 1998, p. 33). Din punct de vedere functional, aceasta instanta se opune atat inconstientului, cat si subconstientului; el are statutul de componenta morala a personalitatii, incluzand valorile, tabuurile societatii, standardele sociale asupra binelui si raului. Din punct de vedere structural, constientul are doua niveluri:
eul, mediatorul intereselor persoanei, cel care pune in joc- mecanismele defensive si care se afla intr-o stare de dependenta atat fata de revendicarile subconstientului, fata de imperativele supraeului, cat si fata de exigentele realitatii; dupa Freud, eul este sediul conflictelor: conflictele exterioare dintre persoana si lume, conflictele interne dintre eu si inconstient si conflictele morale dintre eu si supraeu;
supraeul: functioneaza ca un cenzor in raport cu eul si reprezinta constiinta morala, autocontrolul, zona de formare a aspiratiilor si idealurilor persoanei. Supraeul este cel care face posibil sentimentul de vina, care reprezinta versiunea interna a pedepsei. Setul de valori cristalizat la acest nivel restrictioneaza formele de gratificare a instinctelor; atunci cand un impuls instinctual tinde sa conduca la pedeapsa sau la sentimente de vinovatie, apare anxietatea, ca sistem de avertizare, si, ca urmare, intra in joc mecanismele defensive pentru a se reduce anxietatea, prin indepartarea impulsului din campul constientului.
Dupa Freud, inconstientul, subconstientul si constientul sunt distribuite diferit pe cele trei niveluri ale constiintei, asa cum rezulta din figura urmatoare:
LUMEA EXTERNA
Idei, sentimente, aspiratii
Mecanisme de aparare Reprezentari simbolice, conflicte
Experiente psihotraumatizante, psihosexualitate
VIATA
INTERIOARA / Fundalul personalitatii
Factori sociali, morali, culturali etc. (Supraeul)
CONSTIENT Limita dintre Eu si Sine PRECONSTIENT
INCONSTIENT
Figura 1. Distributia pe cele trei niveluri ale constiintei
Asa cum se poate observa din figura de mai sus, Freud credea ca instantele constientului si subconstientului opereaza la toate cele trei niveluri ale constientizarii. Spre deosebire de acestea, inconstientul ramane in totalitate neconstientizat, expri-mandu-si trebuintele la nivelul constientului prin intermediul subconstientului. Dorinta inconstientului de a fi imediat satisfacut declanseaza frecvent conflicte interne cu subconstientul si constientul. Aceste conflicte joaca un rol fundamental in teoria lui Freud.
Dinamica personalitatii in conceptia psihodinamica se exprima prin relatiile care exista intre instantele ce compun acest sistem. Aceste relatii configureaza o serie de mecanisme ale personalitatii, care descriu modalitatile prin care pulsiunile instinctuale pot parasi sfera inconstientului pentru a trece in sfera constienta a eului, exteri-orizandu-se astfel, in conformitate cu principiul placerii. Freud porneste de la asertiunea ca intregul comportament este rezultatul unei serii de conflicte interne intre cele trei instante ale personalitatii. Aceste conflicte modeleaza dinamica prsonalitatii dupa schema: pulsiunile continute in inconstient tind sa se satisfaca, dar, ajunse in instanta de cenzura a subconstientului, intra in conflict cu valorile supraeului si sunt trimise inapoi in inconstient, devenind veritabile focare de tensiune intrapsihica. Pe termen lung, ele se vor exterioriza, dar nu in mod direct, ci printr-un proces de sublimare, exprimandu-se in exterior prin forme simbolice, care camufleaza forma reala a pulsiunii si, in unele situatii, ii deturneaza sensul. Principalele cai care asigura exteriorizarea pulsiunilor inconstientului sunt sublimarea, simbolizarea si catarsisul.
Sublimarea este mecanismul prin care pulsiunile refuzate de eul constient se pot exterioriza, convertindu-se in alte forme de manifestare, pentru a evita barierele de interdictie ale cenzurii. Sublimarea consta in schimbarea formei pulsiunii si in deplasarea sensului acesteia catre o forma noua, care o inlocuieste pe cea originala; formele cele mai comune de manifestare a sublimarii le reprezinta activitatea de creatie artistica si visul. Prin sublimare, inconstientul se elibereaza de un surplus de energie psihica.
Simbolizarea, avand foarte multe similitudini cu sublimarea, este un act de conversiune, prin care o pulsiune refulata se poate exterioriza sub forma deghizata a unei alte imagini - simbolul -, deturnandu-se astfel semnificatia originala a pulsiunii. Psihanalistii considera ca functia simbolului este aceea de a face admise in constiinta, sub o noua forma, unele continuturi care nu ar putea ajunge direct aici din cauza cenzurii; simbolul este, dupa C.G. Jung, singurul mijloc de expresie de care dispune individul pentru a formula o realitate afectiva deosebit de complexa, pe care nu reuseste sa o conceptualizeze cu claritate. Fiecare individ are simbolistica sa personala.
Catarsisul reprezinta un mecanism al personalitatii care consta in descarcarea pulsionala a energiilor din instanta inconstientului, fie in mod direct, fie pe calea sublimarii (apud Enachescu, 1998, p. 35). Exprimarea acestor pulsiuni se produce prin rechemarea in constiinta a unei amintiri cu puternica incarcatura emotionala, pana atunci refulata total sau partial.
Reprezentand sediul conflictelor, eul desfasoara o serie de mecanisme de rezolvare a acestora; socializarea individului corespunde cu dezvoltarea, diversificarea si perfectionarea acestor mecanisme. Principalele mecanisme de aparare ale eului de presiunea pulsionala a inconstientului, care au rolul de a preveni dezintegrarea sistemului personalitatii sub influenta presiunilor pulsionale prea mari, sunt, dupa Freud :
a) Refularea: este mecanismul inconstient prin care pulsiunile refuzate de eul constient sunt retrimise de catre instanta de cenzura a subconstientului inapoi in
inconstient. Ceea ce eul refuza este recunoasterea acestor pulsiuni, verbalizarea si realizarea lor; atata timp cat pulsiunile dezaprobate social nu sunt exprimate in cuvinte, ele raman confuze, ostracizate in inconstient. Pulsiunile refulate se intorc in inconstient cu o incarcatura energetica crescuta, devenind focare de conflict intrapsihic, care trebuie exteriorizate pentru a asigura o stare de echilibru persoanei.
b) Proiectia : este un mecanism care consta in atribuirea inconstienta catre altii a calitatilor, sentimentelor, ideilor, conflictelor, intentiilor subiectului; prin proiectie individul se elibereaza de afecte insuportabile.
c) Introiectia : este un mecanism complementar proiectiei si consta in incorporarea elementelor lumii exterioare, obiecte sau persoane, considerate bune, valoroase, deci in asimilarea lor. in acest sens, introiectia sustine procesul de identificare, prin care o persoana adopta atitudinile si comportamentele unor indivizi, carora le atribuie insusiri pozitive.
d) Deplasarea: este mecanismul prin care o pulsiune, o emotie inconstienta este transferata de la obiectul sau autentic catre un element de substitutie, ceea ce permite reducerea tensiunii intrapsihice.
e) intoarcerea la contrariul sau : este un mecanism de aparare a eului prin care scopul unei pulsiuni se inverseaza; de exemplu, in situatiile in care agresivitatea nu se poate exprima, ea poate lua forma atitudinii contrare, manifestandu-se prin supunere, umilinta.
f) Anularea retroactiva : este un mecanism inrudit cu cel precedent, prin care o persoana se straduieste sa suprime orice comportament susceptibil de a o angaja si a o compromite. Prin acest mecanism se reduce anxietatea determinata de aparitia ideilor sau sentimentelor inacceptabile pentru individul, constient.
g) Formarea reactionata : desemneaza un mecanism prin care pulsiunile ascunse se exteriorizeaza prin comportamente contrare; astfel, tendinta catre dominare a unui individ apare ca o consecinta a sentimentului sau de inferioritate, pe care cauta sa-l compenseze.
h) Rationalizarea : consta in gasirea de argumente justificative pozitive, aprobate social, pentru o anumita conduita ale carei motivatii profunde si inconstiente ar fi inacceptabile social.
i) Negarea: este un mecanism rudimentar de aparare a eului, prin care individul neaga evidenta pentru a scapa de o realitate insuportabila. Astfel, el transfigureaza faptele reale, neplacute sau anxiogene, refuzand sa le recunoasca si substituindu-le fapte imaginare, cu semnificatie deturnata.
j) Regresia : se manifesta prin adoptarea unor atitudini si comportamente caracteristice unui nivel de varsta inferior.
Aceste mecanisme de aparare se manifesta la toti indivizii, in functie de specificul situatiei sociale si de experienta personala a fiecaruia. Psihanaliza a explicat, pornind de la ideea conflictului, atat manifestarile individului in viata cotidiana, cat si formarea si evolutia personalitatii in cursul ontogenezei. Pornind de la modelul conflictului intre libidou (pulsiunea sexuala) si instinctul mortii, in functie de intensitatea conflictului si de modalitatile concrete de realizare ale libidoului, Freud (apud Munteanu, 1998) a descris urmatoarele stadii in dezvoltarea psihica a indivizilor: stadiul oral (dureaza primul an de viata, in care libidoul se satisface prin actul suptului); stadiul anal (coincide cu cel de al doilea an de viata, in care libidoul se satisface prin retentia/ expulzarea materiilor fecale ; acum se structureaza tendintele spre sadomasochism);
stadiul falie (intre 3 si 5 ani libidoul este satisfacut prin masturbare; acum apare complexul Oedip, respectiv complexul Electra); stadiul de latenta (de la 6 ani pana la pubertate ; ca urmare a scolarizarii copilului, instinctul sexual are o evolutie descendenta) si stadiul genital (dureaza de la pubertate pana la sfarsitul vietii si se caracterizeaza prin maturizare sexuala si satisfacerea libidoului prin contact sexual).
Explicarea intregului proces al dezvoltarii personalitatii pe baza conflictului dintre impulsurile agresive si sexuale devine lesne de inteles daca avem in vedere argumentul lui Freud, si anume ca acest conflict genereaza in mod special consecinte importante pe termen lung la nivelul intregii functionari individuale. Freud credea ca sexualitatea si agresivitatea reprezinta teme complexe, asupra carora normele sociale se pronunta cu subtilitate si discretie si din care oamenii desprind mesaje divergente cu privire la ceea ce este adecvat; astfel, Freud afirma ca aceste doua pulsiuni sunt sursa de confuzie pentru indivizi in conditiile in care ele au proprietatea de a determina mai puternic comportamentul decat alte trebuinte de baza. Asadar, Freud a atribuit o mare importanta acestor pulsiuni tocmai pentru ca normele sociale dictau ca ele trebuie sistematic blocate, frustrate.
Frustrarea este elementul care intervine din lumea externa si se adauga conflictelor existente intre cele trei instante ale psihicului, amenintand echilibrul personalitatii. Frustrarea desemneaza starea afectiva a persoanei in urma aparitiei unui obstacol in calea satisfacerii unei trebuinte percepute ca legitima. in urma frustrarilor grave apare situatia de fixare: evolutia psihica a individului se opreste la o anumita etapa de crestere, total sau partial, caz in care poate continua ulterior procesul de dezvoltare. Atunci cand conflictul fiecarui stadiu de dezvoltare este de intensitate mica sau moderata, stadiul este depasit cu succes de individ; cand parintii intensifica insa conflictul, frustrand copilul sau oferindu-i modele de comportament inconsecvent, procesul dezvoltarii este blocat de invazia mecanismelor de aparare prin care copilul incearca sa evite anxietatea, evitand conflictul. in aceste situatii se produce fixarea, proces care face ca semnificatia activitatilor specifice stadiului sa ramana importanta pentru individ, chiar si dupa ce a depasit stadiul. Tipurile caracteriale specifice fixarii la anumite stadii, observabile la varsta adulta, se manifesta prin activitatile si conflictele caracteristice stadiului, precum si prin mecanismele de aparare caracteristice, dupa cum urmeaza (vezi in acest sens Maddi, 1980, pp. 707-708):
a) fixarea la stadiul oral se caracterizeaza prin apelul la proiectie, negare si introiectie, ca mecanisme principale de aparare a eului, si prin cristalizarea urmatoarelor trasaturi tipice de personalitate: optimism-pesimism, incredere--suspiciune, admiratie-invidie. Persoanele care s-au fixat la stadiul oral sunt avide de mancare, prefera alimentele care nu cer efort de masticatie, sunt pasive, dependente, comode;
b) fixarea la stadiul anal se manifesta, din punctul de vedere al celor mai folosite mecanisme de aparare a eului, prin rationalizare, formare reactionala si anulare retroactiva; trasaturile de personalitate specifice sunt: agresivitatea, dezordinea, opozabilitatea, tolerarea, chiar valorizarea murdariei;
c) fixarea la stadiul falie se caracterizeaza prin preferinta pentru deplasare ca mecanism de aparare a eului, iar trasaturile tipice de personalitate sunt: mandria--umilinta, curaj-timiditate, integritate-predispozitia la compromis, slaba abilitate de a stabili relatii sociale;
d) fixarea la stadiul genital se caracterizeaza prin apelul la sublimare, iar trasaturile de personalitate specifice indica o socializare pozitiva, manifestata in capacitatea de adaptare, echilibru si forta caracterului.
in concluzie, dincolo de limitele ei, conceptia psihanalitica, in forma ei clasica, are meritul de a explica actele si conduitele curente, din viata cotidiana, ale indivizilor, precum si manifestarile psihopatologice, avansand o viziune dinamica asupra personalitatii. Pertinenta teoriei psihanalitice, dar si utilitatea ei deriva din implicatiile pe planul psihoterapiei: conform interpretarii psihanalitice, cheia interventiei in restabilirea echilibrului psihic al individului consta in localizarea conflictului care a generat dezechilibrul, constientizarea acestuia si gasirea cailor de rezolvare a conflictului de catre subiect in zonele concrete ale existentei sale.
Psihanaliza a creat un nou model uman, punand accentul pe sfera inconstientului pulsional; in conceptia psihodinamica, pulsiunile sunt sursa si mobilul vietii psihice : dinamica pulsiunilor echivaleaza cu dinamica vietii psihice. Principiul placerii devine legea fundamentala a vietii psihice in viziunea psihanalitica. Allport (1991, p. 156) observa ca Freud si-a exprimat intreaga conceptie despre natura umana denumind ceea ce este instinctual, inconstient ca fiind "proces primar', in timp ce ceea ce este rational, controlat este denumit "proces secundar'. E adevarat ca ordinea aparitiei lor in viata psihica a individului in cursul ontogenezei argumenteaza oarecum aceste denumiri: cerinta primara a sugarului pentru satisfactie apare inaintea constructiilor rationale secundare. Dar Freud vrea sa spuna si altceva cu aceste denumiri, si anume ca nici un adult nu scapa de prioritatea procesului primar din viata sa. Asadar, dinamica personalitatii este redusa de psihanaliza la jocul pulsiunilor, care se desfasoara intre satisfacere, conform principiului placerii, si reprimare-refulare, conform principiului realitatii.
Sistemul de organizare a personalitatii elaborat de Freud a fost dezvoltat si corectat de C.G. Jung, discipol al lui Freud, care s-a delimitat de conceptia psihanalitica deoarece nu a mai acceptat ideea importantei imense acordate sexualitatii in explicarea functionarii indivizilor. Dorinta sa de a se diferentia de teoria lui Freud 1-a determinat sa-si intituleze conceptia proprie psihologie analitica.
Ca si Freud, Jung recunoaste rolul inconstientului in determinarea personalitatii, dar el distinge la nivelul inconstientului doua straturi bine diferentiate: inconstientul individual si inconstientul colectiv. Inconstientul individual corespunde versiunii freudiene asupra rolului inconstientului, depozitand amintirile uitate sau refulate. Inconstientul colectiv depoziteaza trasaturile latente mostenite din trecutul ancestral al oamenilor, fiind sediul experientelor colective anterioare, traite de intreaga umanitate si care fac parte din fiinta individului inca de la nastere; acestea sunt "arhetipurile'. Ele alcatuiesc continuturile inconstientului colectiv si desemneaza imaginile arhaice, vehiculate de fabule, mitologie, basme si legende. Arhetipurile sunt formele prin care se manifesta instinctele colective. Rolul arhetipurilor este cel de a structura un pattern al comportamentului indivizilor, ele fiind dominantele structurale ale psihicului in general. Arhetipul trebuie interpretat ca un centru de energie psihica, fiind capabil sa transforme procesul psihic in imagini; el reprezinta materialul din care se construiesc imaginile care exprima in final pulsiunile fundamentale ale individului.
Dupa Jung (1997, p. 486), fiecare individ impartaseste inconstientul colectiv cu intreaga specie umana. Arhetipurile sunt, din aceasta perspectiva, imagini incarcate
emotional si forme de gandire care au o semnificatie universala; ele se manifesta frecvent in vise, in simbolurile din arta, literatura, religie. Arhetipurile sunt cele care predispun individul catre emotii si ganduri specifice. Desi aceste ganduri si emotii pot deveni constiente, arhetipurile care le determina nu pot fi constientizate. Arhetipurile majore sunt, dupa Jung (apud Maddi, 1980, pp. 78-88): fantasma (virtualitatea animalica a persoanei), anima (virtualitatea feminina din barbat), animus (virtualitatea masculina din femeie), persona (masca conventionala adoptata in conditii de presiune sociala) si sinele (conglomeratul tuturor fortelor contradictorii dintr-o persoana).
In psihologia analitica a lui Jung, personalitatea se structureaza in procesul de realizare a individualitatii. Individualitatea reprezinta echilibrul dintre fortele contradictorii ale personalitatii si include atat materialul constient, cat si pe cel inconstient. in procesul de realizare a individualitatii se respecta, principiul echivalentei (daca valoarea unui aspect al personalitatii creste sau descreste, aceasta tendinta va fi compensata de o tendinta contrara la un alt aspect al personalitatii) si principiul entropiei (conform caruia distributia energiei in intreaga personalitate se realizeaza echilibrat).
Jung nu a acordat o atentie speciala descrierii procesului de dezvoltare a personalitatii ; spre deosebire de Freud (desi este de acord ca sexualitatea si egoismul sunt determinante in mica copilarie), el afirma ca la varsta adulta este specifica tendinta spre spiritualitate, de care leaga rolul inconstientului colectiv. in explicarea comportamentului uman, conceptele-cheie folosite de Jung sunt: cauzalitatea (influenta trecutului asupra comportamentului), teleologia (influenta viitorului anticipat asupra viitorului), progresul, regresia si sublimarea.
Ideile lui Jung asupra inconstientului colectiv au avut o influenta redusa asupra teoriei psihologice, in comparatie cu impactul asupra altor domenii, cum ar fi antropologia, filosofia, studiul religiilor. Multe dintre ideile lui au fost incorporate in teoriile psihologice ulterioare ; de exemplu, Jung a fost primul psiholog care a sustinut ca oamenii au nevoie sa-si realizeze potentialul pentru a fi sanatosi din punct de vedere psihologic. Astfel, el a anticipat cu cateva decenii perspectiva umanista, care accentueaza asupra actualizarii de sine.
Ca si Jung, psihologul austriac A. Adler a fost initial discipolul lui Freud, motivul desprinderii de teoria psihanalitica fiind aceeasi nemultumire in legatura cu centrarea dinamicii personalitatii pe sexualitate. Adler si-a denumit teoria asupra personalitatii psihologie individuala.
Adler a afirmat ca motorul dezvoltarii psihice il reprezinta tendinta spre superioritate, care nu echivaleaza automat cu dorinta de putere sau de status inalt. Nazuinta spre superioritate este impulsul universal care determina indivizii sa se adapteze, sa se perfectioneze si sa-si controleze schimbarile situatiilor de viata. Tendinta catre perfectiune provine din constientizarea slabiciunii fizice, sentimentul de inferioritate si compensarea inferioritatii. incercarea de a depasi inferioritatea, reala sau imaginara, determina individul sa achizitioneze noi deprinderi si sa-si dezvolte talentele. Cand sentimentul de inferioritate este excesiv, apare complexul de inferioritate, pe care Adler (1995) il explica prin interactiunile necorespunzatoare parinti - copii. Cat despre aspectul importantei experientei de viata din primii ani ai copilariei asupra formarii personalitatii, Adler a 'fost de acord cu Freud, desi fiecare a accentuat pe aspecte diferite ale interactiunii parinti - copii.
Adler a explicat tulburarile de personalitate exclusiv pe baza complexului de inferioritate. El a aratat ca unii oameni dezvolta supracompensatii ale sentimentului de inferioritate ; specific acestui proces este faptul ca, in loc sa depuna eforturi pentru a-si dezvolta abilitatile, aceste persoane se orienteaza catre aspecte exterioare si superficiale -dobandirea de status si/sau putere asupra celorlalti, avere etc. -, interpretand ca succes efortul lor de a-si masca inferioritatea. Astfel de oameni ajung sa se teama mai mult de aparente decat de realitate, afirma Adler.
Desi nu a descris o stadialitate a dezvoltarii personalitatii, teoria lui Adler a accentuat asupra contextului social in care se realizeaza acest proces. Adler a analizat efectele constelatiei familiale si ale atmosferei familiale asupra formarii personalitatii. Constelatia familiala se refera la aspectele de ordin sociologic ale familiei si la modul cum acestea afecteaza fiecare membru: aici se includ aspecte precum pozitia copilului in seria fraterna, prezenta sau absenta tatalui etc. Atmosfera familiala desemneaza calitatea emotionala a relatiilor intrafamiliale. Constelatia familiala produce efecte asupra dezvoltarii personalitatii copilului prin aceea ca ofera un set particular de probleme pe care el trebuie sa le rezolve pentru a se adapta (astfel, copilul unic, copilul mai mare, mezinul se confrunta cu probleme diferite de viata si-si vor dezvolta trasaturi specifice de personalitate). Atmosfera familiala influenteaza modul in care viitorul adult va actiona in realizarea tendintei sale spre superioritate, de exemplu, fiind activ-pasiv, constructiv-distructiv, perseverent-delasator etc.
Evaluarea perspectivei psihodinamice - chiar daca aceasta nu se reduce doar la acesti trei reprezentanti - presupune atat recunoasterea unor merite, cat si aprecieri critice. Este meritul teoriilor psihodinamice de a fi subliniat pentru prima data in psihologie ca:
a) fortele inconstientului influenteaza comportamentul oamenilor;
b) conflictele intrapsihice joaca un rol important in dezvoltarea personalitatii;
c) experientele din prima copilarie influenteaza personalitatea adulta.
Criticile aduse teoriilor psihodinamice au vizat urmatoarele aspecte (vezi in aceasta privinta Weiten, 1992, pp. 435-436):
a) slaba testabilitate : ideile teoriei psihodinamice sunt vagi si nu permit testarea clara, stiintifica; de exemplu, nimeni nu si-a imaginat cum se poate demonstra/ infirma existenta inconstientului colectiv descris de Jung ;
b) evidenta inadecvata: teoriile psihodinamice depind prea mult de studiile de caz clinice, in care este usor pentru clinicieni sa vada ceea ce se asteapta ei sa vada. Pe de alta parte, subiectii observati in situatii clinice nu sunt reprezentativi pentru majoritatea populatiei; de aceea, se afirma ca evidenta empirica nu ofera decat un sprijin modest ipotezelor psihodinamice centrale;
c) sexismul: multi psihologi au argumentat ca teoria psihodinamica se caracterizeaza prin presupozitii sexiste impotriva femeilor.
Dincolo de aceste aprecieri, majoritatea psihologilor cred ca datele oferite de psihanaliza in directia cunoasterii omului sunt valoroase; psihanaliza constituie sursa numeroaselor forme de psihoterapie, ea oferind baza metodologica, dar si tehnica a acestora (Enachescu, 1998, p. 181).
4.2. Perspectiva behaviorista
Behaviorismul (din englezescul behaviour - comportament) este orientarea psihologica ce grupeaza toti psihologii care pornesc de la premisa ca psihologia stiintifica trebuie sa studieze doar comportamentul observabil. Cele mai multe studii de factura behaviorista s-au focalizat pe procesul de invatare, acordand relativ putina atentie studierii personalitatii. Interesul behavioristilor pentru personalitate a inceput sa se manifeste dupa ce psihologii americani J. Dollard si N. Miller au incercat sa transpuna unele idei freudiene in cadrul terminologic behaviorist. Ei au aratat ca perspectiva behaviorista poate oferi idei valoroase despre personalitate: folosind schema psihodinamica in studiul comportamentului, Dollard si Miller au construit modelul frustrare-agresivitate. Potrivit acestui model, frustrarea - concept psihodinamic - determina intotdeauna agresivitate; ori de cate ori un individ se confrunta cu un obstacol (fizic, psihologic sau simbolic) atunci cand incearca sa realizeze un scop, apare frustrarea. Daca individul nu poate depasi obstacolul, frustrarea se intensifica si, in mod tipic, comportamentul persoanei devine mai putin logic si mai puternic incarcat emotional decat de obicei.
Psihologul american F.B. Skinner este unul dintre cei mai cunoscuti reprezentanti ai behaviorismului. Interesul sau stiintific major s-a indreptat catre studierea invatarii la animale, dar ideile sale au fost preluate si aplicate in explicarea personalitatii.
Skinner nu s-a interesat de ceea ce se petrece in interiorul personalitatii, considerand ca este lipsit de utilitate sa speculeze asupra proceselor cognitive care nu se pot observa direct. De aceea, el nu s-a pronuntat cu privire la structura personalitatii. Atentia lui s-a indreptat asupra modului in care mediul extern modeleaza comportamentul observabil. Skinner a afirmat ca stimulii din mediu determina in intregime conduita unei persoane. Constanta conduitei este explicata de Skinner (apud McConnell, 1977, pp. 331-333) prin faptul ca oamenii dispun de tendinte stabile de raspuns la solicitarile mediului, care s-au format prin experienta. Aceste tendinte se pot schimba in timp, ca rezultat al noilor experiente, dar ele sunt suficient de rezistente pentru a imprima un anumit nivel de consistenta in conduita.
Skinner interpreteaza personalitatea ca pe un ansamblu de tendinte de raspuns la stimulii din diverse situatii. O anumita situatie poate fi asociata cu un numar de tendinte de raspuns, de diverse intensitati. De exemplu, daca stimulii provin dintr-o situatie sociala informala, o petrecere la care participa multe persoane, dintre care subiectul nu cunoaste decat cateva, tendintele de raspuns in aceasta situatie pot fi, in ordinea fortei lor: sa circule, vorbind cu ceilalti numai daca acestia il abordeaza primii; sa stea aproape de putinii cunoscuti, fara a face vreun efort pentru a cunoaste persoane noi; sa se retraga discret in biblioteca; sa plece cat mai curand posibil.
Contributia lui Skinner la intelegerea formarii personalitatii consta in explicarea modului in care sunt achizitionate aceste tendinte de raspuns prin invatare. El credea ca cele mai multe tendinte de raspuns sunt formate prin procesul de conditionare, pe care el a denumit-o operanta. in cercetarile sale asupra invatarii la animale, Skinner a observat ca ceea ce determina un pattern de raspuns la un stimul este tipul de consecinta din partea mediului: intarire-recompensa, pedeapsa sau stingere; cand raspunsurile sunt urmate imediat de recompensa, ele sunt intarite, fixate; si, invers, cand raspunsurile sunt urmate 'de sanctiune, tendinta de a recurge pe viitor la acelasi raspuns
este diminuata. intarirea poate fi definita ca orice consecinta a mediului care poate creste probabilitatea producerii unui raspuns operant. Astfel, personalitatea se formeaza printr-o continua intarire sau slabire a tendintelor de raspuns, in functie de evolutia situatiilor de viata.
Se poate observa mecanicismul acestei interpretari, care face abstractie de participarea constiintei individului la procesul dezvoltarii psihice. El a explicat constanta conduitei fara sa arate rolul proceselor cognitive in structurarea tendintelor stabile de raspuns ale individului; incercand sa remedieze aceasta limita, A. Bandura a subliniat rolul constiintei, gandirii si afectivitatii in modelarea comportamentului in teoria invatarii sociale.
Ca si Skinner, Bandura a afirmat ca personalitatea se formeaza prin invatare, dar a conceput procesul invatarii ca pe o realitate in care oamenii joaca un rol activ : ei cauta sa proceseze informatiile despre mediul lor pentru a maximiza profitul. Diferentele dintre indivizi devin observabile tocmai relativ la modul in care ei proceseaza informatia. Bandura a considerat ca exista diferente cognitive intre indivizi, diferente care nu deriva din procesul invatarii si care au o influenta majora asupra personalitatii. Din aceasta perspectiva, mediul determina conduita unui individ (dupa modelul conditionarii operante descris de Skinner), dar si procesele cognitive active ale interpretarii stimulilor din mediu determina conduita; ideea determinismului reciproc, specifica teoriei lui Bandura, sustine ca procesele cognitive, stimulii din mediul extern si conduita se determina reciproc.
Bandura a adaugat la rolul conditionarii operante in modelarea personalitatii si rolul invatarii prin observarea unui model. invatarea prin observare se produce ori de cate ori tendinta de raspuns a individului este influentata de observarea conditionarii operante la ceilalti indivizi; daca modelul observat primeste o intarire negativa sau pozitiva pentru raspunsul sau comportamental, aceasta consecinta va determina daca si cand cel care a observat va produce acelasi comportament. in acest mod, prin observarea modelelor, se formeaza in timp pattern-ul caracteristic de comportament al indivizilor. De-a lungul timpului, Bandura a demonstrat ca unele modele sunt mai influente decat altele; oamenii tind sa imite comportamentul modelelor pe care le considera atractive si puternice (situatie ce corespunde introiectiei freudiene) sau al modelelor care prezinta o serie de similitudini cu subiectii insisi. Tendinta generala este de a copia comportamentul modelelor care conduc la rezultate favorabile.
Teoria invatarii sociale afirma rolul modelelor in dezvoltarea personalitatii, o serie de cercetari demonstrand modul in care se cristalizeaza standardele morale, stereotipul rol-sex sau dinamica agresivitatii in urma invatarii sociale.
O alta contributie interesanta la intelegerea specificitatii comportamentului uman i se datoreaza unui alt behaviorist, W. Mischel, care, pornind de la ideea ca oamenii joaca un rol activ in formarea conduitei lor, explica (apud Birch, Hayward, 1999, pp. 78-80) modul in care factorii specifici situatiilor sociale intervin in felul in care oamenii prelucreaza/evalueaza informatiile in elaborarea unei tendinte de raspuns. Oamenii isi structureaza o reactie comportamentala pe baza a ceea ce cred ei ca poate conduce la un rezultat favorabil in situatia in care se afla. Astfel, de exemplu, daca o persoana crede ca munca sustinuta conduce la recompense precum salariu mai bun, promovare etc., ea va deveni mai sarguincioasa si mai muncitoare, spre deosebire de cazul in care
apreciaza ca efortul nu conduce la efecte favorabile. Fireste ca in prelucrarea informatiilor de natura sa conduca la astfel de aprecieri intervine observarea modelelor. Cercetarile lui Mischel se finalizeaza in concluzia potrivit careia conduita se caracterizeaza mai mult prin specificitate decat prin consistenta; Mischel a contestat conceptul de trasatura de personalitate, care se bazeaza pe ideea de consecventa, insistand asupra rolului situatiilor particulare in determinarea comportamentului; din aceasta perspectiva, consistenta comportamentului rezulta din similitudinile situatiilor pe care le traiesc indivizii.
Perspectiva behaviorista are meritul de a sublinia rolul mediului in conditionarea comportamentului uman, accentuand in special asupra importantei contextului social in formarea personalitatii.
4.3. Perspectiva umanista
S-a conturat, incepand din a doua jumatate a secolului XX, ca o reactie la limitele perspectivei psihodinamice si behavioriste. Principala acuzatie adusa acestor orientari era ca sunt dezumanizante. Accentuand pe calitatile umane specifice, pe libertatea indivizilor, dar si pe potentialul lor de dezvoltare, psihologii umanisti au dezvoltat in psihologie o viziune optimista asupra naturii umane. Ei au sustinut ca oamenii isi pot domina mostenirea animala primitiva, isi pot controla trebuintele biologice, ca oamenii sunt fiinte constiente si rationale, care nu sunt la discretia inconstientului, irationalului si a conflictelor intrapsihice.
Reprezentantii psihologiei umaniste au sustinut, de asemenea, ca interpretarea subiectiva a lumii de catre indivizi este mai importanta decat realitatea obiectiva, deoarece poate influenta comportamentul mai mult decat realitatea. Caracteristica perspectivei umaniste este abordarea fenomenologica a personalitatii, care se bazeaza pe aprecierea/intelegerea experientelor subiective pentru a explica evolutia comportamentului.
Cari Rogers (apud Pelletier, 1996, p. 43) afirma ca, pentru intelegerea comportamentului, cea mai valoroasa perspectiva este cadrul intern de referinta al individului. Rogers a pornit de la observatii clinice si, impresionat de deschiderea si dorinta de progres a pacientilor sai, a ajuns sa sustina ca omul este funciarmente o fiinta buna. Aplicarea in interactiunile terapeutice a conceptiei sale despre valoarea intelegerii cadrului de referinta al celuilalt 1-a determinat sa-si denumeasca teoria centrata pe client.
Dupa C. Rogers, personalitatea se formeaza in jurul tendintei centrale de actualizare a propriului potential psihic. Tendinta aceasta este specifica tuturor fiintelor vii; la oameni, tendinta se manifesta in forma specifica a incercarii de actualizare a individualitatii, a sinelui autentic al individului; mesajul psihologului american era ca fiecare persoana ar trebui sa incerce sa fie ea insasi, in orice situatie, in loc de a juca un rol. Rogers afirma ca, intrucat nu exista in aceasta mostenire nimic inacceptabil pentru societate, conflictul intre societate si individ nu este inevitabil.
Conceptul central in teoria centrata pe client este reprezentarea de sine, imaginea de sine. Aceasta componenta a personalitatii se defineste ca ansamblu al credintelor individului despre propria sa persoana - trasaturile specifice, comportamentul - si angajeaza, in structurarea sa, atat planul cognitiv (ce stie persoana despre sine, cat de
bine se cunoaste), cat si planul afectiv (ce simte persoana in legatura cu imaginea de sine). Reprezentarea de sine este rezultatul unei prelucrari subiective a informatiei de catre individ si poate sa nu corespunda intru totul evidentei empirice. Rogers a remarcat tendinta indivizilor de a promova o reprezentare de sine pozitiva. Distanta intre reprezentarea de sine si realitate este denumita prin termenul "incongruenta' ; toti oamenii manifesta un grad relativ de incongruenta intre experientele lor de viata si imaginea de sine - acestea nu coincid. Cand incongruenta este insa prea mare, echilibrul psihic al persoanei este afectat.
in dinamica tendintei de realizare de sine devin foarte importante nevoia de apreciere pozitiva si nevoia de autoapreciere pozitiva (vezi Maddi, 1980, p. 719). Nevoia de apreciere pozitiva din partea celorlalti se manifesta prin influenta benefica a aprobarii sociale a conduitei unei persoane asupra formarii reprezentarii de sine; nevoia de autoapreciere pozitiva se refera la satisfactia rezultata in urma constatarii ca experienta de viata confirma reprezentarea de sine. Aprobarea sau/si dezaprobarea sociala sunt factori care modeleaza personalitatea. Rogers a explicat modul in care experientele din copilarie promoveaza congruenta sau incongruenta, considerand trebuinta fundamentala a indivizilor de a fi iubiti si acceptati neconditionat de catre ceilalti. Rogers a sustinut ca iubirea neconditionata din partea parintilor (care ofera copilului certitudinea ca afectiunea parintilor fata de el nu depinde de conduita lui) satisface nevoia de apreciere pozitiva si intareste congruenta, in timp ce iubirea conditionata accentueaza incongruenta.
Pe masura ce reprezentarea de sine se completeaza si se stabilizeaza, individul incepe sa se defineasca prin aceasta componenta. Aceasta autodefinire se traduce printr-o mai mare aderenta a conduitei persoanei la reprezentarea de sine, ceea ce are doua efecte specifice (apud Weiten, 1992, p. 442): reprezentarea de sine devine profetia care se autoimplineste (adica persoana respectiva tinde sa se comporte consistent, in mod congruent cu reprezentarea de sine, oarecum predictibil) si apare rezistenta la informatiile care contrazic reprezentarea de sine. Informatiile care infirma reprezentarea de sine ameninta echilibrul psihic al persoanei, caz in care aceasta poate gasi o cale sa ignore realitatea (ceea ce ar corespunde mecanismului psihic de aparare a eului numit negare).
Reprezentarea de sine cristalizata in urma unor aprecieri conditionate va fi determinata preponderent social, devenind astfel incongruenta cu potentialitatile innascute ale individului. Incongruenta genereaza anxietate; orice experienta care nu confirma reprezentarea de sine devine o sursa de anxietate. Pentru ca anxietatea sa nu devina constienta, intra in joc mecanismele defensive : reprimarea, deplasarea etc. Indivizii ignora, neaga sau deturneaza semnificatia realitatii pentru a-si mentine reprezentarea de sine. Congruenta reprezinta sursa si conditia confortului psihic, a sanatatii psihice in general.
A. Maslow a nuantat relatia dintre congruenta si sanatatea psihica, elaborand ideea realizarii de sine (autoactualizarii de sine) ca exemplu de personalitate sanatoasa. Aplicarea teoriei sale asupra motivatiei in explicarea conduitei indivizilor reprezinta una dintre cele mai interesante contributii la intelegerea personalitatii.
Maslow a sustinut ca trebuintele fiintelor umane se organizeaza intr-un sistem ierarhic, care dispune cele mai puternice trebuinte la baza ierarhiei, iar cele mai putin puternice la varf. Functionarea sistemului motivational presupune satisfacerea ma'i intai a celor mai puternice trebuinte, dupa care pot fi activate' si cele mai slabe.
Tendinta centrala a personalitatii este presiunea catre actualizarea posibilitatilor innascute ale individului, la care se adauga si presiunea pentru a-i satisface trebuintele fundamentale, care-i asigura supravietuirea fizica si psihica. Actualizarea posibilitatilor innascute formeaza asa-numita motivatie de crestere, in timp ce tendinta ce vizeaza mentinerea vietii este denumita motivatie de deprivare. Desi cele doua tendinte sunt organizate ierarhic, astfel incat tendinta de supravietuire trebuie realizata inaintea celei de actualizare, ele nu sunt in realitate in opozitie. Cand toate nevoile asociate tendintei de supravietuire sunt satisfacute, devin evidente si presante cele asociate actualizarii de sine, si anume: nevoia de realizare a potentialului innascut al individului si nevoia de cunoastere-intelegere.
Relativ la dezvoltarea personalitatii, Maslow a sustinut valabilitatea observatiilor lui Rogers, rezumand dinamica acestui proces la necesitatea satisfacerii celor doua grupe de trebuinte: daca trebuintele de supravietuire nu sunt blocate, trebuintele de auto-realizare vor fi puternic exprimate; daca sunt blocate, atunci individul pune in lucru mecanismele defensive.
Personalitatea ale carei trebuinte de supravietuire si de realizare de sine au fost satisfacute se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi psihice: orientare realista, acceptare de sine, acceptarea celorlalti si a lumii, spontaneitate, orientare spre sarcina, si mai putin spre sine, independenta, sentimentul de solidaritate cu umanitatea, simtul umorului, creativitate si nonconformism. Toate aceste trasaturi coreleaza cu sanatatea, confortul si echilibrul psihic. Individul care si-a dezvoltat un sens al individualitatii sale si se simte implinit este sensibil la nevoile celorlalti, este eficient in profesie si nu este dependent de aprobarea semenilor.
Desi orientarii umaniste i se reproseaza optimismul exagerat in aprecierea naturii umane, sublinierea importantei subiectivitatii in explicarea comportamentului si conceptul de reprezentare de sine raman achizitii deosebit de valoroase in intelegerea personalitatii.
4.4. Perspectiva biologica
Include toate conceptiile psihologice care subordoneaza intreaga organizare psihocom-portamentala a individului structurii lui morfofunctionale, accentueaza rolul motivelor biologice in conduita si supraliciteaza experienta timpurie pre- si postnatala in formarea personalitatii (vezi in aceasta privinta Dafinoiu, Cosmovici, 1994, p. 57).
Primele observatii asupra relatiei subtile dintre latura bioconstitutionala si cea psihica a personalitatii apartin anticilor care, cu mult inainte de aparitia endocrinologiei, au asociat predominanta unei "umori' in organism cu un anumit tip caracterial. Dupa Allport (1991, p. 48), aceasta ar fi cea mai veche teorie psihologica, avand cea mai mare influenta de-a lungul timpului si apropiindu-se de descoperirile stiintei contemporane, in prima jumatate a secolului XX, E. Kretschmer si W. Sheldon au elaborat ind.ependent teorii care apelau la aceeasi relatie intre psihic si fizic, ambele realitati fiind guvernate de mostenirea ereditara.
W. Sheldon (apud McConnell, 1977, pp. 524-525) a pus la punct o schema pentru a determina in ce proportie fiecare dintre cele trei tipuri fizice (picnicul, astenicul si atleticul descrisi de Kretschmer) se gaseste la o anumita persoana; masurand diverse
lungimi, diametre si proportii, a dat fiecarui individ un scor de la 1 la 7 pentru fiecare dintre cele trei tipuri :
endomorful are o constitutie rotunjita (tesutul adipos este bine reprezentat), organe interne mari, dar cu o dezvoltare relativ slaba a sistemului muscular si osos;
mezomorful este puternic, cu musculatura si oase bine dezvoltate, cu o constitutie "patrata' ;
ectomorful este slab, cu extremitatile corpului lungi, dezvoltarea musculara slaba - cu o constitutie liniara;
Masurand fiecare dintre aceste tipuri si dand scoruri, vom obtine portretul individului pentru numarul caracteristicilor endomorfe, mezomorfe si ectomorfe din constitutia sa; Sheldon a identificat astfel peste 70 de tipuri de structuri constitutionale. El a listat cate 20 de trasaturi de personalitate pentru fiecare dintre cele trei tipuri constitutionale si a urmarit pe un esantion de studenti gradul de corelare intre cele doua variabile, gasind in final un coeficient de corelatie foarte mare, dupa cum urmeaza :
endomorful se asociaza cu dorinta de confort, relaxare, reactii lente, sociabilitate, automulfumire, somn adanc, afectiune;
mezomorful se caracterizeaza prin spirit competitiv si agresiv, valorizeaza aventura; energie, tendinta de dominare, curaj, sinceritate;
ectomorful este inhibat, introvertit, orientat catre activitati intelectuale, anxios, cu reactii rapide si somn usor tulburat.
O serie de cercetari ulterioare nu au confirmat concluziile lui Sheldon, gasind doar o corelatie moderata intre tipul fizic si trasaturile psihice, iar ideea asocierii fizic -personalitate a fost progresiv abandonata in favoarea unor teorii biologice mai sofisticate asupra personalitatii. Astfel, teoria Iui H. Eysenck se bazeaza pe analiza factoriala a trasaturilor de personalitate; Eysenck a propus un model al personalitatii interpretat ca un sistem ierarhic de trasaturi, in care trasaturile superficiale deriva dintr-un numar de trasaturi de baza, care provin din cateva trasaturi fundamentale. Aceste trasaturi fundamentale, identificate in urma analizei factoriale, sunt: extraversiunea (manifestata in trasaturi precum sociabilitate, activism crescut, cautarea senzatiilor, vioiciune, dorinta de afirmare), nevrotismul (manifestat prin anxietate, tensiune psihica, indispozitie, stima de sine scazuta) si psihotismul (egoism, nesociabil, impulsiv, rece). Dupa Eysenk, "personalitatea este determinata intr-o mare masura de gene' (apud Weiten, 1992, p. 446). Eysenk explica aceasta legatura partial prin conceptul de conditionare, preluat din orientarea behaviorista: indivizii pot fi conditionati mai repede sau mai lent in functie de caracteristicile proceselor corticale, de exemplu, . in functie de viteza cu care apare inhibitia. Diferentele interindividuale la nivelul functionarii fiziologice genereaza diferente la nivelul conditionarii, iar aceste diferente sunt cele care modeleaza trasaturile de personalitate.
Exemplul preferat de Eysenk pentru a ilustra acest proces a fost diferenta intre extraversiune si introversiune: introvertitii au procese corticale caracterizate de o inhibitie lenta si niveluri inalte de excitare fiziologica, ceea ce-i face mai usor de conditionat, in comparatie cu extravertitii. Cei care pot fi usor conditionati achizitioneaza mai multe inhibitii care impiedica realizarea unei functionari sociale adecvate; de aici, tendinta lor catre trairea situatiilor de viata mai mult in planul interior al vietii psihice.
Definind personalitatea ca pe o "suma de moduri de comportare, actuale sau potentiale, ale organismului, moduri determinate de ereditate si mediu' (apud Pavelcu, 1980), Eysenck concepe formarea personalitatii ca o rezultanta a interactiunii intre sectoarele cognitiv, conativ, afectiv si somatic. Interactiunea dintre aceste componente se manifesta in trasaturile de personalitate care se organizeaza pe patru niveluri ierarhice : nivelul inferior, cel habitual, cel al trasaturilor de grup si cel superior, de tip factor general. in acest mod, Eysenck incearca sa creeze o sinteza a modului de abordare structurala, statistica si functionala, dinamica asupra legaturilor organice existente intre continuturile cognitive (concretizate in insusiri sau trasaturi) si modurile afectiv-conative de manifestare a personalitatii.
Cercetarile mai recente din domeniul geneticii au furnizat argumente in sprijinul ideii ca personalitatea este intr-o mare masura determinata genetic. Cercetarile realizate pe gemeni - univitelini si bivitelini - au indicat corelatii foarte puternice la aceleasi trasaturi de personalitate: agresivitate, altruism, afirmare de sine, empatie. in cazul tuturor trasaturilor de personalitate, similitudinea trasaturilor de personalitate era mult mai mare la gemenii identici (chiar si in cazul in care ei fusesera crescuti separat), ceea ce ar sugera ca factorii genetici exercita o considerabila influenta asupra personalitatii. Un studiu longitudinal realizat in SUA pe gemeni identici si nonidentici, crescuti impreuna sau separat, a caror personalitate a fost urmarita in termenii similitudinii trasaturilor psihice, a condus la concluzia ca diferentele de personalitate sunt influentate mai mult de diversitatea genetica decat de diversitatea mediului (vezi Pavelcu, 1980). Se estimeaza astfel ca personalitatea este in proportie de mai mult de 50% determinata ereditar si ca unele trasaturi ale vietii psihice sunt mai mult rezultatul ereditatii, in comparatie cu altele. Astfel, temperamentul, aptitudinile si emotivitatea ar fi mai mult modelate de gene, in timp ce caracterul si vointa ar fi mai mult rezultatul influentelor mediului social. Echipamentul nervos si endocrin al unei persoane, care este configurat ereditar, contribuie mai mult la inteligenta, temperamentul si fizicul sau decat vocabularul, ideologia sau fundamentul ei cultural. Deci o parte a personalitatii este mai mult, iar alta parte mai putin supusa influentei mediului si invatarii; anumiti indivizi invata mai usor anumite deprinderi, atitudini si practici culturale decat altii, datorita aptitudinilor, determinate genetic.
in prezent, majoritatea specialistilor par a fi de acord ca nici o trasatura sau calitate nu este exclusiv ereditara sau exclusiv ambientala ca determinare. Tendinta generala este de a se interpreta personalitatea - sau oricare dintre subsistemele sale - ca o functie a produsului dintre ereditate si mediu. Aceasta formula este suficient de elastica pentru a acoperi numeroasele combinari posibile si pentru a intelege ca, daca unul dintre factorii ereditate sau mediu ar fi nul, nu ar mai exista nici personalitatea. Amprentele genetice modeleaza conturul personalitatii, in timp ce experientele specifice procesului de socializare formeaza continutul personalitatii. Se admite ideea ca, desi genotipul ramane relativ stabil, exprimarea lui in comportament evolueaza o data cu dezvoltarea individului, ca rezultat al invatarii si al interactiunilor cu mediul.
Orientarea biologista in studiul personalitatii este sustinuta si de cercetarile desfasurate in ultimele decenii privind specializarea functionala a celor doua emisfere cerebrale (vezi in acest sens Dumitru, 2001, p. 20); astfel, emisfera cerebrala stanga este specializata in receptionarea, prelucrarea si integrarea informatiilor, in realizarea structurilor verbal-semantice complexe, in timp ce emisfera cerebrala dreapta este
specializata in integrarea configurational-globala a informatiei, sub forma reprezentarilor, imaginilor, utilizand limbajul nonverbal, intuitia si gandirea globala.
Se poate observa, in concluzie, diversitatea teoretica exceptionala specifica studiului personalitatii. Aceasta diversitate provine din faptul ca diferitele teorii incearca sa explice aspecte diferite ale comportamentului, in paralel si cu perfectionarea metodelor de investigatie sau cu progresul cercetarilor din alte domenii: genetica, biologie, sociologie etc. Chiar si evenimentele socioistorice majore au influentat continutul si diversitatea teoretica din studiul personalitatii; de exemplu, conceptia pesimista a lui S. Freud asupra naturii umane s-a format in urma impresiilor generate de atrocitatile primului razboi mondial, accentul pe sexualitate a fost o reactie de contestare a represiunii sexualitatii, specifice epocii victoriene s.a.m.d.
Nu exista in prezent o teorie integratoare si de sinteza asupra personalitatii, ceea ce ar sustine afirmatia lui J. Nuttin potrivit careia "in psihologia personalitatii ne aflam astazi in faza de defrisare preliminara' (apud Pavelcu, 1974, p. 156). S-au clarificat o serie de aspecte vizand componentele, nivelurile, trasaturile de personalitate, s-a cristalizat un model de interpretare a personalitatii, dar sinteza tuturor acestora in explicarea comportamentului ramane un ideal de realizat.
Un punct de intersectie major in interpretarile contemporane asupra personalitatii este conceperea ei ca sistem. Viziunea sistemica asupra personalitatii este deosebit de utila atat din punct de vedere teoretic, cat si practic; astfel, interventia in terapie, consiliere sau asistenta sociala se bazeaza pe cunoasterea elementelor sistemului si a interactiunii dinamice dintre ele. Dupa M. Golu (1993, pp. 34-40), personalitatea este un sistem:
a) dinamic, in sensul ca organizarea personalitatii depinde de factorul timp. in dinamica personalitatii se distinge atat o tendinta evolutiva - de crestere, maturizare, dezvoltare -, cat si una involutiva. Dezvoltarea si maturizarea diferitelor procese, structuri si subsisteme componente se realizeaza in ritmuri diferite, la momente diferite, ceea ce face ca la diferite varste adaptarea individului sa aiba o eficienta diferita. Pe de alta parte, intr-o personalitate matura, diversele componente psihice au niveluri de dezvoltare diferite;
b) deschis; caracterul de sistem deschis provine din interactiunea individului cu mediul, schimbul de substante, energie si informatii intre individ si mediu facand posibile supravietuirea si adaptarea/dezvoltarea personalitatii.
Din punct de vedere neuropsihologic, relationarea personalitatii cu mediul extern se realizeaza prin intermediul a trei tipuri de legaturi functionale:
legaturile primare sunt determinate genetic, au caracter innascut si se manifesta pe intreaga durata a vietii individului; in esenta, legaturile primare sunt reflexe neconditionate (alimentare, reflexele de aparare, senzoriale etc.) si reprezinta zestrea adaptiva a speciei;
legaturile secundare se dezvolta pe baza celor primare, au caracter dobandit si presupun procesul de invatare, care mijloceste achizitia experientelor individuale de adaptare. Desi legaturile secundare ating un inalt nivel de complexitate, ele nu sunt definitorii pentru personalitate;
legaturile tertiare sunt cele care caracterizeaza personalitatea; spre deosebire de cele secundare, care se elaboreaza pe baza principiului semnalizarii, legaturile tertiare se elaboreaza pe baza sensului situatiei/stimulului, prin
raportarea lor concomitenta la motivatia personala, dar si la normele, valorile grupului. Legaturile tertiare se desfasoara in planul axiologic al existentei individului;
c) hipercomplex; caracterul hipercomplex al personalitatii este determinat de numarul foarte mare de elemente constitutive ale personalitatii si al relatiilor dintre acestea (intrasistemice) cu mediul extern. Aceasta caracteristica face imposibila cunoasterea simultana a tuturor elementelor si conexiunilor care configureaza sistemul personalitatii;
d) probabilist: sistemul personalitatii are caracter probabilist deoarece reactiile persoanei intr-o anumita situatie sunt imprevizibile ; in raport cu unul si acelasi stimul pot exista mai multe reactii, iar in raport cu mai multi stimuli poate exista un singur raspuns.
Conduita unei persoane este o rezultanta a combinarii trasaturilor de personalitate cu specificul situatiei in care se desfasoara. A intelege conduita particulara a unei persoane presupune coordonarea unui lung sir de informatii despre antecedentele persoanei, despre valorile ei, despre mecanismele ei de aparare, despre expectantele ei etc., dar si despre semnificatia situatiei respective, asa cum este evaluata subiectiv de catre actorul social. Un astfel de demers, absolut necesar in interventia asistentiala, reclama din partea asistentului social insusiri de personalitate specifice : perseverenta, spirit de observatie, rigurozitate, toleranta, empatie si rezistenta la inchidere. Niciodata nu trebuie considerat ca se stie totul despre o persoana anume; fiecare dintre noi evolueaza in procesul adaptarii la solicitarile mediului. Considerarea acestei premise, a unei evolutii continue, trebuie sa corespunda si principiului ipotezei optimiste, fundamental in stiintele educatiei, care ne invita sa credem ca oricine poate evolua catre realizarea binelui, cunoasterea de sine fiind o conditie in acest sens.
Bibliografie selectiva
Adler, A., Psihologia scolarului greu educabil, Editura IRI, Bucuresti, 1995. Alexandrescu, I., Persoana, personalitate, personaj, Editura Junimea, Iasi, 1988.
Allport, G.W., Structura si dezvoltarea personalitatii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1991.
Birch, A.; Hayward, S., Diferente interindividuale, Editura Tehnica, Bucuresti, 1999.
Branzei, R, Itinerar psihiatric, Editura Junimea, Iasi, 1979.
Cosmovici, A., Psihologie generala, Editura Polirom, Iasi, 1996.
Cozma, T.; Neculau, A. (coord.), Psihopedagogie, Editura Spiru Haret, Iasi, 1994.
Cretu, C, Psihopedagogia succesului, Editura Polirom, Iasi, 1997.
Cucos, C. (coord.), Psihopedagogie, Editura Polirom, Iasi, 1998.
Dafinoiu, I.; Balan, B., "Personalitatea elevului', in C. Cucos (coord.), Psihopedagogie, Editura Polirom, Iasi, 1998.
Dafinoiu, I.; Cosmovici, A., "Structura si dinamica personalitatii', in T. Cozma; A. Neculau (coord.), Psihopedagogie, Editura Spiru Haret, Iasi, 1994.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 2440
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
