Indexarea si protectia sociala

Indexarea si protectia sociala

Indexarea este una din modalitatile si procedeele practice de organizare si realizare a progresiei salariilor in raport cu rezultatele obtinute de productia firmei, ramurii sau economiei nationale in general. Indexarea este insa numai una din aceste modalitati si procedee de realizare a corelatiilor dintre salarii si preturi, dintre salarii si costul vietii; salarii - productivitate, salarii - venit national, salarii si cresterea economica.

Importanta indexarii consta si din corelatiile ei cu alte variabile economia si sociale

cum ar fi:

volumul ocuparii si al somajului;

costul nominal si real al fortei de munca;

variate aspecte si laturi ale echilibrelor macro si microeconomice, cat si sociale.

Indexarea indeplineste ca functie principala prevenirea eroziunii puterii de cumparare; ea are insa si un efect secundar: acela de a transmite presiunile inflationiste asupra costurilor, ocuparii, pretului si rentabilitatii, asupra investitiilor si cererii globale. Indexarea, bine realizata, nu are efecte inflationiste dezechilibrate in plan economic si social.

Utilitatea si adaptarea unei modalitati de indexare depinde de atitudinea partenerilor sociali si de contextul in care mecanismul trebuie sa functioneze.

Tehnicile de indexare, datorita multiplelor forme pe care le imbraca, sunt capabile sa se adapteze la diferite situatii nationale si sa contribuie la solutionarea problemelor de care se lovesc negocierile colective in perioada de inflatie.

Deoarece restul vietii este exprimat prin nivelul si evolutia indicelui national al preturilor de consum acesta este cel mai frecvent utilizat in practica pentru indexarea salariilor. Alegerea acestui indicator este legata de urmatoarele situatii:

a)      obiectivul indexarii este salvarea, refacerea sau cresterea puterii de cumparare a salariilor. Indicele preturilor de consum masoara gradul de eroare al puterii de cumparare a salariilor si deci el poate sa se afle la baza refacerii acestuia;

b)      indicele preturilor de consum se calculeaza si se publica regulat de catre servicii publice specializate;

c)      fiecare partener social, patroni, sindicate, salariati il pot asimila fara dificultati.

In practica, indicele national al preturilor de consum este criticat de regula de catre sindicate deoarece se calculeaza si sufera influenta obiceiurilor de consum ale familiei medii.

Importanta indexarii salariilor variaza enorm de la o tara la alta si adesea in interiorul tarii de la o ramura la alta. Explicatia consta in faptul ca indexarea este una din multiplele tehnici de adaptare a salariilor cu ocazia negocierilor colective.

Sistemele de negociere colectiva practicate, atitudinea partenerilor sociali in legatura cu indexarea, evolutia preturilor si politicii economice a perioadei sunt elemente care pledeaza atat in favoarea, cat si impotriva indexarii salariilor.

Tarile industrializate cu economie de piata pot fi clasificate in 4 categorii (dupa marimea numarului de salariati si a altor categorii de populatie care beneficiaza de indexare):

a)      tari unde toti salariatii beneficiaza de indexare;

b)      tari in care conventiile colective sectoriale, chiar conventiile de intreprindere determina recurgerea la indexare astfel ca o parte mai mult sau mai putin importanta a salariatilor beneficiaza de o clauza de indexare;

c)      tari in care indexarea nu exista;

d)      tari unde indexarea salariilor a suferit recent fluctuatii considerabile, in special din cauza politicii de venituri adoptata.

Intrebarea daca indexarea reprezinta un mijloc important de mentinere a puterii de cumparare se pune din ce in ce mai des datorita optiunilor diferite (de la o tara la alta) privind necesitatea, metodologia si instrumentele de indexare.

Oricare ar fi practica indexarii, este apreciata in unanimitate ca o parghie solida a politicii sociale pornind de la obiectivele sale: nivelul de trai si calitatea vietii.

Cand indexarea este automata si proportionala ea apara bine puterea de cumparare a salariilor. In cazul in care compensarea consta intr-o suma uniforma pentru toti salariatii, eficacitatea protectiei sociale depinde de volumul acestei compensatii si de nivelul remunerarii; salariile mici vor fi bine protejate, in timp ce salariile inalte nu vor fi decat in parte.

In realitate, important este de a sti daca negocierile colective in ansamblul lor sunt mai in masura sa protejeze puterea de cumparare a salariatilor impotriva erodarii pe care o genereaza inflatia cu sau fara un sistem de indexare al salariilor.

Exista doua procese care se deruleaza in spatii temporare diferite:

a)      indexarea este un fenomen continuu;

b)      conventiile colective se incheie pe o durata variabila de 1 an, doi sau chiar mai mult.

Cu toate acestea, rareori negocierile salariale pot fi redeschise la fiecare 3 sau 6 luni; prevazand indexarea salariilor, organizatiile de lucratori incearca sa se protejeze impotriva cresterii preturilor in timpul perioadei dintre o negociere si alta. Exista posibilitatea ca unele negocieri colective sa nu tina cont de evolutia costului vietii in determinarea salariilor.

Aceasta situatie devine posibila deoarece fiecare din cele doua parti se sprijina pe elemente ca:

nivelul salariilor din alte sectoare;

costul vietii;

capacitatea de plata;

rata profitului.

Exista punctul de vedere ca prin introducerea indexarii se slabeste pozitia salariatilor in negocieri deoarece in acest fel ei sunt privati de un segment apreciabil al cresterii costului vietii. Unii refuza deci aceasta tehnica estimand ca negocierea colectiva fara indexare este mai capabila de a proteja nivelul de trai al salariatilor.

Clauzele de indexare apar pentru salariati ca o solutie mai buna intrucat ele lasa intact campul de negociere putand servi ca mijloc de salvare in caz de necesitate.

In pofida acestor opinii divergente, sustinatorii indexarii aduc un argument de valoare si anume ca indexarea automata si integrala evita, in momentul revizuirii salariilor, discutii si negocieri prelungite asupra compensarii cresterii costului vietii si datorita acestui fapt partenerii sociali se pot concentra asupra ameliorarii salariilor reale si a conditiilor de munca.

Abordand deci tehnica si dinamica negocierii este necesar a preciza daca o forma a acestei indexari se adapteaza sau nu tipului de negociere colectiva practicata in cadrul tarii. Este cunoscuta in acest sens varietatea practicilor nationale si internationale in materie de indexare.

Din punct de vedere teoretic, exista o confruntare de idei privind indexarea si rolul ei antiinflationist. O serie de economisti au sustinut faptul ca indexarea este un mijloc eficace de indepartare a riscului inflatiei in contractele pe termen lung sau ca, indexarea reprezinta un mijloc de justitie distributiva.

In unele situatii conjuncturale, guvernele cauta sa obtina o suspendare a indexarii in momentele de devalorizare. Indexarea ar putea favoriza masuri care nu cer flexibilizarea salariilor reale.

De asemenea, indexarea agraveaza efectele de neliniste sociala reala; aceasta "neliniste" la nivelul populatiei (nu doar cea salariata) pretinde ca ajustarea economica intreprinsa pentru a-i raspunde trece prin intermediul unei modificari de salariu real.

In 1974, cand meritele indexarii au constituit obiectul unor dezbateri complete la nivel mondial, s-a sustinut urmatoarea idee: indexarea salariilor va permite o decelare mai rapida a inflatiei acompaniata de un somaj mai putin amplu.

Indexarea nu ajuta cu nimic diminuarea nivelului inflatiei pentru ca mai intai trebuie redusa cresterea preturilor astfel incat efectele benefice ale indexarii sa se faca simtite.