Cauzele si efectele institutionalizarii copilului

Cauzele si efectele institutionalizarii copilului

1 Cauzele institutionalizarii

Primul studiu, realizat de IOMC si UNICEF in 1990, privind Cauzele Institutionalizarii copiilor in leagane si sectii de distrofici a relevat faptul ca, din aproape 9000 de copii 0-3 ani, care se aflau institutionalizati in leaganele din tara, 83% proveneau direct din maternitati si spitale, sectii de pediatrie si de distrofici. Ei aveau recomandarea unui medic pentru institutionalizare. Majoritatea copiilor aveau probleme medicale cronice sau handicapuri aparute in timpul sederii in institutie prin carenta afectiva si datorate lipsei stimularii, lipsei expunerii la soare sau hranei neadecvate. Putini dintre ei erau declarati juridic abandonati desi erau cu adevarat abandonati.

Cauzele institutionalizarii erau variate pentru fiecare caz in parte, incepand cu lipsa sprijinului social si material (mame singure/adolescente, lipsite de sprijinul tatalui sau al familiei largite) si terminand cu probleme asociate saraciei extreme (familie numeroasa, mama care nu are cu cine lasa copilul cand pleaca sa munceasca, alcoolism, prostitutie).

In 1996 s-a realizat al doilea studiu privind cauzele institutionalizarii copiilor in Romania (UNICEF,FICF, IOMC). Acest studiu a evidentiat faptul ca aproape 70% dintre copiii 0-3 ani institutionalizati in leagane proveneau direct din maternitati si spitale/sectii de pediatrie. Abandonul (in maternitate spitale/sectii de pediatrie) a fost indicat, in anchetele sociale, drept principala cauza a institutionalizarii in 51% din aceste cazuri. In doar 10% din cazuri a fost indicata ca fiind singura cauza, restul anchetelor sociale indicand si alti factori de natura economico-sociala.

Un raport UNICEF concluzioneaza ca, in ceea ce priveste situatia acestor copii, lucrurile sunt neschimbate in Romania de 30 de ani. Cauzele acestui fenomen sunt situatia precara a tinerelor mame si esecul sistemului.

Situatia copiilor abandonati in maternitati, spitale si sectii de pediatrie este similara cu cea de acum trei decenii, chiar daca intreg sistemul de protectie a copilului s-a modernizat conform noii legislatii intrata in vigoare la 1 ianuarie 2005, se precizeaza intr-un raport al UNICEF Romania. Conform unui studiu realizat de Ministerul Sanatatii si UNICEF in 150 de unitati medicale, specialistii au estimat, pentru 2004, ca aproximativ 4000 de nou-nascuti au fost abandonati imediat dupa nastere, reprezentand 1,8% din totalul acestora. Concluziile raportului UNICEF sunt ingrijoratoare. In ciuda faptului ca dupa revolutia din '89 a fost legalizat avortul si metodele contraceptionale au devenit accesibile tuturor, in anii 2003 si 2004, abandonul copiilor s-a incadrat in aceleasi coordonate ca acum zece, 20, 30 de ani. Amploarea fenomenului a fost determinata prin calcularea ratei abandonului (numarul de copii abandonati la 100 de nasteri/internari)., intr-o conferinta de presa, Pierre Poupard, reprezentant UNICEF in Romania.

2 Efectele institutionalizarii

Neamtu George precizeaza in Tratatul de Asistenta Sociala, faptul ca dezvoltarea intarziata a copiilor institutionalizati trebuie inteleasa nu ca o reactie la separarea de parinti, ci ca un efect al mediului nestimulativ, in special al lipsei oportunitatilor de interactiune spontana si afectuoasa cu adultii.(Neamtu, George, Tratat de asistenta sociala , editura Polirom, Iasi, 2003, p.813)

Este evident faptul ca viata in institutie da nastere unor frustrari la nivelul personalitatii individuale a copilului, frustrari care vor da nastere unor suferinte profunde ca urmare a separarii de familie, si care pot degenera in comportamente deviante, antisociale.

Institutionalizarea are efecte importante, severe si de durata asupra copiilor, in special copiii institutionalizati de la o varsta frageda sunt in cel mai mare pericol. Cele mai semnificative efecte sunt acelea legate de lipsa unui atasament corespunzator. Totusi, pe langa aceasta apare: intarzieri severe de dezvoltare, copiii care nu ajung la obisnuitele stadii de dezvoltare datorita lipsei de stimulare si afectiune. Studiile efectuate in tara noastra vizand efectele institutionalizarii au constatat existenta unui decalaj al nivelului de dezvoltare generala psiho-motrica si socio-afectiva a copilului din institutiile de ocrotire, fata de copiii crescuti in familii. (Macavei, Elena, Familia si casa de copii, editura Litera, Bucuresti, 1989, p.68)

Efectele pe termen lung asupra sanatatii mentale reprezinta nu numai o reactie la pierderea parintelui sau a unui substitut al acestuia, ci si incapacitatea minorului de a trai in casa de copii experienta unor relatii calduroase, apropiate si de durata cu adulti in care sa poata avea incredere si de multe ori chiar cu prieteni de aceeasi varsta. Faza de detasare din evolutia raspunsului la pierdere se poate transforma intr-o reactie defensiva cronica si poate duce, pe termen lung, la depresie si la incapacitatea stabilirii de relatii apropiate si intime. Calitatea redusa a mediului fizic in care se dezvolta copilul institutionalizat reprezinta un factor de risc suplimentar pentru dezvoltarea normala fizica si psihologica. (Neamtu,George, Tratat de asistenta sociala , editura Polirom, Iasi, 2003, p.813)

De asemenea apar tendinte autistice de la mediu la sever, copilul are un comportament stereotip(miscarea mainilor, leganatul), evita contactul fizic si vizual, isi creeaza o lume proprie si traieste in ea. Aprecierea personala despre valoarea proprie, stima de sine dezvoltata treptat, sunt in general cauze ale mediului deprivant in care au crescut tinerii dezinstitutionalizati. Lor le este teama sa lase garda din teama de a nu exprima inadecvare riscand respingerea. O alta problema rezulta si din faptul ca stima de sine tinde sa fie rezistenta la schimbare, odata ce a fost stabilita deci nu va mai fii un proces simplu de dezvoltare a unei stime de sine pozitive (la cei care o au deja negativa). ( Clarke,      S. Alison, Child Development, John Willez and Sons, SUA, 1985, pag 607)

Copii institutionalizati manifesta comportamente dificile cum ar fi agresiune, autoagresiune (ceea ce inseamna ca se loveste, se musca sau se zgarie, isi provoaca singur voma),masturbare, minciuna, furt si alte comportamente antisociale. Sanatatea fizica deficitara, boli cronice rezultand dintr-o lipsa de afectiune, si/sau dintr-o alimentatie saraca, ingrijire medicala insuficienta, folosirea inadecvata de medicamente.

In randul copiilor institutionalizati pot fi observate cu usurinta dizabilitati fizice si de invatare cat si sindromul de deficit de atentie care sunt anorganice- acestea survin atunci cand intarzierile severe de dezvoltare nu sunt sesizate si tratate la timp, in cazul bolilor cronice tratate neadecvat, al medicatiei nepotrivite cat si a lipsei de miscare fizica. Efecte semnificative sunt si tulburarile in sfera sociala cum ar fi lipsa de abilitati sociale adecvate unei vieti in afara institutiilor, tinerii care parasesc institutiile au deseori probleme in situatii simple cum ar fi impartirea banilor, cumparaturi, gatit, folosirea transportului in comun.

3 Efectele institutionalizarii asupra personalitatii

Conform studiilor efectuate, tanarul care traieste experienta institutionalizarii sufera o serie de transformari progresive ale personalitatii, modificandu-si simultan sentimentul propriei identitati si modul de a-i percepe pe ceilalti. Eul fiecaruia se elaboreaza in limitele unui sistem institutional. El resimte dependenta fata de institutie si se identifica cu ea, cu colegii si cu personalul din unitate.

Satisfacerea nevoilor de comunicare, de afectivitate ale copilului are loc mai ales in familie. Datorita ritmului vietii actuale, comunicarea dintre parinti si copii este serios afectata. Problema se agraveaza mai mult cand vorbim de copiii din institutii, in cazul carora legatura copil-parinte nu poate fi suplinita in totalitate prin relatia cu educatorii. Consecinta acestui fapt o reprezinta probabilitatea crescuta de aparitie a dificultatilor de adaptare si dezvoltare psihica, ceea ce poate duce la manifestarea unor tendinte agresive si a unor tulburari afectiv-comportamentale.

La aceste dificultati de ordin psihologic se adauga etichetarea de catre membrii societatii ca fiind 'din casa de copii'. Tanarul interiorizeaza stigmatul si se comporta conform asteptarilor 'denigratorilor'. Atat timp cat tanarul se afla in fata membrilor unei colectivitati, reprezinta o persoana obisnuita, normala, insa informatia ca este 'de la casa de copii' atrage discreditarea, fiind identificat cu diverse atribute - slabiciune, handicap afectiv, lipsa de responsabilitate, mergandu-se pana la ideea de personalitate infractionala innascuta. In aceste conditii, negativitatea pare dominanta la tinerii postinstitutionalizati, care se autoevalueaza in urma nereusitelor in termeni de incapacitate, incompetenta, imposibilitatea de a depasi un obstacol.

De asemenea, intalnim frecvent la acesti tineri aspiratii neconcordante cu capacitatile personale. Frica de a-si depasi conditia, frica de un imaginar stigmat social, neincrederea in sine, pot conduce la subapreciere. In schimb, lipsa de responsabilitate, mediul protejat in care s-au format, fac ca multi tineri sa aspire la un statut social, la o profesie careia nu-i pot face fata.

Sindromul de institutionalizare reprezinta un adevarat obstacol in calea realizarii principiilor moderne impuse de noile orientari privind persoanele cu dizabilitati.

In multe cazuri, necesitatile unor copii handicapati si ale copiilor cu tulburari afective nu pot fi satisfacute in scolile cu program normal si aceasta mai ales pentru ca familia unui scolar cu dizabilitati este adesea incapabila sa faca fata acestei situatii. Scoala cu program prelungit ofera posibilitati de educatie pentru copil si ore de relaxare pentru parinti, dar tensiunile fundamentale cu care copilul se confrunta in fiecare dupa-amiaza dupa ce se intoarce de la scoala vor avea o influenta nefasta, impiedicand dezvoltarea copilului si progresul sau scolar. In astfel de cazuri au fost recomandate scolile speciale cu internatdar ce ramane de facut daca si aceasta solutie se dovedeste capricioasa, din suficiente puncte de vedere?! Cum se impaca situatia copilului handicapat, care este obligat sa plece de acasa la o varsta inca frageda si sa intre intr-o scoala, singura care-i poate oferi o educatie si o terapie de care are nevoie, cu nevoia ca experienta sa asupra lumii sa fie interiorizata prin intermediul parintilor? Si ce se intampla cu sentimentul sau de securitate primara?

Copilul cu handicap este mai vulnerabil si mai dependent decat copilul normal. Nici acasa, unde este ancorat in contextul familiei, el nu-si poate exprima in fata parintilor sau fata de el insusi experienta pe care o capata in legatura cu sensurile primare, ceea ce nu inseamna ca nu ar poseda aceste experiente. Ele sunt insa difuze, anonime, fara forma si contur definit. De aceea copilul cu dizabilitati are nevoie, mai mult decat alti copii, de un mediu scolar bine structurat si diferentiat, in care sa se dezvolte si sa se instruiasca.

Sarcina scolii este de a crea acest mediu in care copilul sa-si diferentieze trairile si sa se structureze ca personalitate, deoarece este incontestabil ca nu poate ramane acasa.
Cum se poate realiza aceasta? Este acest lucru realizabil?

La Congresul European cu privire la persoanele cu dizabilitati, desfasurat la Madrid in perioada 20-23 martie 2002, s-a adoptat un cadru conceptual de actiune la nivel continental, national, regional si local, avand drept obiectiv principal amelioarea calitatii vietii si serviciilor destinate persoanelor cu handicap.

Noua viziune propusa de participantii la acest congres a fost sintetizata in urmatoarele puncte:

. renuntarea la ideea de persoane cu dizabilitati ca "obiecte ale milei" si acceptarea ideii de persone cu dizabilitati care beneficiaza de drepturi si obligatii in sociatate;

. renuntarea la idea de personae cu dizabilitati ca pacienti si acceptarea ideii de persone cu dizabilitati in calitate de cetateni independenti si socialmente utili;

. renuntarea la idea de profesionisti care iau decizii in locul persoanelor cu dizabilitati si acceptarea ideii de incurajare si sustinere a independentei acestor persone in luarea deciziilor si asumarea de responsabilitati in viata personala si comunitara;

. renuntarea la idea de concentrare pe deficiente individuale si acceptarea ideii de eliminare a barierelor, de revizuire a normelor sociale, politicilor, culturilor si promovarea unui mediu accesibil si de sprijin pentru persoanele cu dizabilitati;

. renuntarea la idea conceperii unor procese economice si sociale destinate catorva persone si acceptarea ideii de dezvoltare a unei comunitati socioeconomice flexibile, accesibile pentru toti;

. renuntarea la idea unei segregari inutile in educatie, pe piata locurilor de munca si in alte sfere sociale si acceptarea ideii integrarii persoanelor cu dizabilitati in scoala si societate;

. renuntarea la idea de politici referitoare la dizabilitati ca problema de care se ocupa numai anumite ministere speciale si acceptarea ideii de politica referitoare la dizabilitati ca responsabilitate generala a guvernului si autoritatilor publice si civile.

Conform acestei noi viziuni, se stimuleaza promovarea ideii de societate incluziva pentru toti, iar institutionalizarea nu corespunde acestor noi principii.

Stim cu totii ca mediul de viata din institutiile de ocrotire, de tip internat, prin organizare si functionalitate, este total diferit de mediul familial, deosebirea esentiala fiind de ordin psihoafectiv. Daca intr-o familie obisnuita relatiile se bazeaza pe afectivitate si respect, intr-o astfel de institutie relatiile se bazeaza pe dominare si supunere. Ceea ce stie copilul din institutia de ocrotire nu se potriveste cu ceea ce se cere in scoala sau societate, de aici derivand posibilitatea aparitiei unei crize de personalitate la copilul sau adolescentul din institutia de tip internat.

Cu toate schimbarile care s-au facut dupa 1993/1994, sindromul de institutionalizare ramane una dintre problemele nerezolvate ale institutiilor de ocrotire sociala. Acesta presupune cumularea efectelor negative la nivelul tuturor componentelor personalitatii, care apar ca urmare a mentinerii individului, pe un interval de timp indelungat, intr-o institutie cu circuit inchis

Sindromul de institutionalizare se instaleaza in urma manifestarii unor simptome specifice:

complexul de provenienta si/sau refuzul familiei;

sindromul de privare familiala;

sindromul de copil maltratat;

avitaminoza afectiva;

nevroza de abandon;

socul de institutionalizare determinat de schimbarea brusca a mediului, relatiilor, regimului de viata;

traumatismul de internare;

retardarea de institutionalizare ce include incetinirea dezvoltarii psihice, hipotrofia pondero-staturala, intarzierea formarii deprinderilor de autoservire, degradarea comportamentelor interpersonale.

Toate aceste simptome specifice deriva din fenomenul de inadaptare la mediul institutiei de tip internat si conduc spre tulburarile de comportament (conduitele care depasesc granitele de toleranta, incalcandu-se normele sociale acceptate in randul comunitatii respective). Datorita fenomenului de frustrare prin care trece copilul institutionalizat pot sa se instaleze si alte tulburari asociate (tulburari de dezvoltare, tulburari de limbaj, intarziere in dezvoltarea psihomotrica, tulburari de invatare, tulburari de personalitate etc.) .

Frustrarea, conflictul, stresul - privite ca factori perturbatori - se gasesc in stare de interconditionare reciproca, fiecare din ele putand fi consecinta celuilalt. Ca un dezechilibru afectiv rezultat din blocarea realizarii unor dorinte, frustrarea se dezvolta din conflict, generandu-l la randu-i mai ales atunci cand starea de frustratie este rezultatul unui act de atribuire subiectiva, nejustificata, cu o intentie rauvoitoare.

Exista in comportamentul copiilor institutionalizati atat tulburari specifice (refuzul comunicarii, fuga din unitate, refuzul oricarei forme de autoritate, contestarea familiei de provenienta, manifestari explozive, neglijarea tinutei vestimentare, ticuri nevrotice, comportament hiper-politicos), cat si tulburari nespecifice (minciuna-fabulatia, limbaj agresiv si vulgar, comportament agresiv, autoagresivitatea, impulsivitatea, furtul, vagabondajul, cersitul, consumul de alcool si fumatul, deviante sexuale, esecul scolar).

Sindromul de institutionalizare rezulta din conjugarea a doua categorii de factori; prima categorie se refera la modul partial sau neadecvat in care o institutie inchisa sau cvasiinchisa poate raspunde nevoilor de accesibilitate ale fiintei umane; iar a doua categorie cuprinde elementele de tip logistic care tind sa aiba uneori o pondere mai mare, astfel incat functionarea institutiei tinde sa devina mai importanta decat functionarea individului.

Intalnim in astfel de institutii artificialitatea mediului (circuitul inchis exclude fenomenul preinvatarii, determina atentie micsorata fata de componenta psihica), mediul educogen redus (cantitatea si calitatea redusa a jocului care are drept efect intarzierea in limbaj), uniformizarea evolutiei (programul rigid, comun si absenta evenimentelor personale conduc la neutralizarea preferintelor pentru anumite obiecte, la o stereotipizare zilnica), saracia mediului inconjurator (monotonia cadrului, viata si spatiul inchis, numarul limitat de persoane), deformarea perceptiei asupra realitatii (copilul este mereu in pozitia de a executa, iar absenta aproape totala a relatiei normale copil-copil, nu pot duce decat la apatie generala).

Chiar daca prima instanta de socializare - familia - poate lipsi cu desavarsire in unele cazuri, iar principala instanta de socializare a copilului - scoala - se desfasoara intr-un cadru institutionalizat, nu trebuie uitat faptul ca integrarea scolara reprezinta o particularizare a procesului de integrare sociala a acestei categorii de copii, proces care are o importanta fundamentala in facilitarea integrarii ulterioare in viata comunitara prin formarea unor conduite si atitudini, a unor aptitudini si capacitati favorabile acestiu proces.

Inceputa cu mai bine de douazeci de ani in urma, dezinstitutionalizarea (dezinstitutionalization) - miscare ce a depasit cu mult stadiul unei simple orientari filosofico-etice -apare ca o consecinta directa a aplicarii educatiei integrate sau ca un ultim scop al politicii de integrare scolara (mainstreaming) si se refera la renuntarea totala sau partiala a educarii copiilor cu deficiente in scoli speciale. Dezinstitutionalizarea reprezinta in fond deplasarea persoanelor cu deficienta mentala din marile institutii in institutii mai mici, implicate organic in viata comunitara. Prin dezinstitutionalizare se asigura o sporire substantiala a nivelului de normalizare a existentei persoanelor care au fost anterior internate in rezidente de tip clasic.

In contextul dezbaterii calitatii si formelor asistentei sociale acordate persoanelor cu dizabilitati mentale, tema "care este cea mai buna alternativa in ceea ce priveste tipul de locuinta adecvat persoanelor din aceasta categorie" a fost si continua sa fie in centrul a numeroase discutii si controverse.

O solutie adoptata in multe tari are la baza transformarea scolilor speciale in centre de resurse pentru terapia, compensarea si recuperarea prin activitati instructiv-educative a copiilor cu cerinte speciale. Altfel spus, in scoala de masa urmeaza sa se desfasoare activitatile educative formale dupa un program diferentiat/individualizat, iar in aceste centre sa se desfasoare activitati extrascolare care, pe de-o parte, sa continue si sa diversifice experientele de invatare intalnite la programul din scoala si, pe de alta parte, sa includa un program terapeutic si recuperator in functie de deficienta copilului, unde sa valorifice si cunostintele sau competentele achizitionate la activitatile din scoala. Aceasta solutie nu poate fi una optima daca se ia in calcul numarul mare al copiilor dintr-o astfel de scoala si necesitatea unor noi investitii sau resurse materiale si financiare prin care sa se construiasca un sistem de unitati cu un numar mai mic de copii (maxim 100-150 de copii pe unitate), unde sa se poata aplica programe de recuperare, profesionalizare si integrare eficiente si in care activitatile sa fie sustinute de echipe mixte de specialisti in domeniul socio-psihopedagogic si/sau medical.

Critica institutionalizarii nu este indreptata impotriva ideii de a oferi facilitati rezidentiale; se pare ca intotdeauna vor fi persoane cu deficiente profunde si severe care vor avea nevoie de ingrijire si asistenta 24 de ore din 2 De regula, servicii de acest gen pot fi asigurate prin excelenta in cadrul unitatilor rezidentiale.

Problema cheie care sta la baza respingerii si devalorizarii actuale a marilor institutii este aceea ca nu pot asigura respectarea unui principiu vital al activitatii de ingrijire si asistenta a persoanelor cu nevoi speciale: principiul normalizarii.

Normalizarea se desfasoara pe patru niveluri functionale: normalizarea fizica (acces la mijloacele fizice necesare satisfacerii nevoilor fundamentare - locuinta proprie, bunuri personale, imbracaminte si hrana etc.), normalizarea functionala (acces la serviciile publice ale societatii - transport in comun, facilitati de acces in scoli, institutii publice si de cultura, facilitati de petrecere a timpului liber etc.), normalizarea sociala (posibilitatea de a avea contacte sociale spontane sau permanente si de a fi perceput ca facand parte dintr-un context social normal - relatiile cu membrii familiei, vecinii, prietenii, oamenii de pe strada etc.), normalizarea societala - nivelul participarii persoanelor cu cerinte speciale in diferite organizatii, asociatii, sectoare ale vietii publice sau la activitati productive, avand responsabilitati si beneficiind de increderea celor din jur.

Atat normalizarea cat si dezinstitutionalizarea se regasesc intre principiile moderne impuse de noile orientari in domeniul asistentei persoanelor cu cerinte speciale, cuprinse in Rezolutia ONU nr. 48/96 din 1993, alaturi de principiul drepturilor egale, principiul dezvoltarii, principiul egalitatii sanselor in domeniul educatiei, principiul asigurarii serviciilor de sprijin, principiul interventiei timpurii, principiul cooperarii si parteneriatului.

S-au emis ipoteze, s-au facut studii comparative pentru a vedea care este continutul efectiv al schimbarii ce se produce in comportamentul unor persoane cu deficienta mentala in urma transferarii lor din institutii de tip clasic in cele alternative (locuinta colectiva, locuinta individuala, locuinta-vecinatate) cu rezultate favorabile institutiilor alternative, dar cert ramane faptul ca toti acesti copii trebuie ajutati iubindu-i, dar nu din mila, ci cu responsabilitate morala, din dragoste fata de cel de langa noi, prin identificarea si inlaturarea unor obstacole interne care stau in calea propriei lor afirmari.

BIBLIOGRAFIE

Macavei, Elena, Familia si casa de copii, editura Litera, Bucuresti, 1989;

Manoiu, F., Epureanu, V., Asistenta Sociala in Romania, editura ALL, Bucuresti, 1996;

Neamtu, George, Tratat de asistenta sociala , editura Polirom, Iasi, 2003;

Clarke, S. Alison, Child Development, John Willez and Sons, SUA, 1985;

Cauzele institutionalizarii copiilor in Romania (UNICEF,FICF, IOMC);