Ienibaharul

Ienibaharul

Denumire stiintifica: Pimento officinalis sau Eugenia Pimenta Mai este cunoscut si sub numele de Piper de Jamaica sau Pimento.

Descriere Ienibaharul este un fruct uscat asemanator piperului. Ienibaharul are un gust ciudat, in care se regasesc gusturile mai multor condimente, cum ar fi cuisoarele, scortisoara, piperul negru, ienuparul si fructele de padure. Arborele de ienibahar ajunge la aproximativ 20 de metri inaltime si face parte din familia Myrtaceae. Este cultivat in Insulele vestice ale Indiei si in America de Sud, dar cel mai mult este cultivat in Jamaica, unde s-a adaptat perfect in pamanturile calcaroase de langa mare. Mai este cultivat si in America Centrala si in statele din jur, dar mai mult de jumatate din productia de ienibahar de pe piata mondiala vine din Jamaica, unde arborii producatori sunt atat de numerosi, incat in zonele muntoase formeaza adevarate paduri, care sunt atent ingrijite.

Descriere

Ienibaharul este un fruct uscat asemanator piperului. Ienibaharul are un gust ciudat, in care se regasesc gusturile mai multor condimente, cum ar fi cuisoarele, scortisoara, piperul negru, ienuparul si fructele de padure. Arborele de ienibahar ajunge la aproximativ 20 de metri inaltime si face parte din familia Myrtaceae. Este cultivat in Insulele vestice ale Indiei si in America de Sud, dar cel mai mult este cultivat in Jamaica, unde s-a adaptat perfect in pamanturile calcaroase de langa mare. Mai este cultivat si in America Centrala si in statele din jur, dar mai mult de jumatate din productia de ienibahar de pe piata mondiala vine din Jamaica, unde arborii producatori sunt atat de numerosi, incat in zonele muntoase formeaza adevarate paduri, care sunt atent ingrijite. Arborele de piper de Jamaica incepe sa faca fructe dupa ce ajunge la varsta de 3 ani. Florile apar in lunile iunie, iulie si august si sunt repede inlocuite de fructe sub forma de bobite. Gustul si aroma se pierd daca se decojesc fructele. Acestea sunt culese in lunile iulie si august, cand ajung la marimea maxima, insa inainte de a se coace si de a se decoji. Daca fructul apuca sa se decojeasca, uleiul aromat se scurge, fructul nemaiputand fi folosit in bucatarie. Fructele sunt culese rupand crenguta de care este legat buchetul, manunchiul de bobite. Acestea sunt apoi imprastiate si lasate la soare si la aer pentru cateva zile, dupa care se scutura de pe crengute si sunt gata pentru ambalare si exportare. Bobitele sunt uneori uscate in cuptoare, dar metoda uscarii lor la soare este cea mai buna, prin aceasta rezultand cele mai bune produse, desi dureaza mult, aproximativ 12 zile, si este intr-un fel riscanta. Fructul trebuie tot timpul pazit, mai ales noaptea si in zilele ploioase, ca sa nu se umezeasca.

Culoarea verde a fructelor se schimba intr-un rosu maroniu cand acestea sunt uscate. Daca fructul este lasat sa se coaca prea mult, el pierde aproape toate calitatile lui aromatice, prinde un gust dulceag si o culoare violet spre negru.

Fructele ce se gasesc in comert sunt sub forma unor bobite mici cu diametrul putin mai mare decat al piperului, au o suprafata aspra si prezinta uneori coronita ramasa de la flori. Fructul are doua camarute separate, in care se gasesc seminte de forma unor boabe de fasole.

Ceea ce intereseaza in mod deosebit la ienibahar este uleiul volatil, prezent intr-un procent de 3-4,5 % in seminte. Acesta se obtine prin distilare. Poate avea o culoare galben-rosiatica, dar cu trecerea timpului culoarea se inchide. Are un miros aromat, placut, similar cu cel al uleiului de cuisoare, datorita prezentei eugenolului in compozitie. Gustul este picant, intepator. Are o usoara reactie acida. Este solubil in alcool.

Uz culinar si medicinal

Ienibaharul este folosit din cele mai vechi timpuri ca si condiment - bobitele se adauga la sosul sau la praful curry si la vinul fiert. Este popular pentru gustul sau aromat, usor dulce si cald. Este foarte bun de asemenea ca tonic sau ca agent de aromare. Se foloseste la prepararea sosurilor, a saramurilor si pateurilor. Da aroma preparatelor din peste, din carne tocata si salatelor din legume proaspete sau fierte. Este intotdeauna prezent in amestecul de condimente folosite la prepararea mezelurilor si a marinatelor. Uleiul asemanator cu cel de cuisoare este ocazional folosit in medicina si uneori in parfumarea sapunurilor si a altor produse cosmetice. Uleiul de ienibahar si apa de ienibahar (uleiul de pimento si apa de pimento) erau prezente inca de acum un secol in farmaciile din Anglia si SUA. Apa de pimento se mai poate gasi inca in farmaciile englezesti si este ceruta pentru calmarea si usurarea digestiei. Ienibaharul este unul din ingredientele Tincturii de Guaic, care este un foarte bun carminativ. Uleiul aromat de ienibahar este folosit impotriva flatulentei. Cateva picaturi luate cu ceai sunt suficiente. Apa de ienibahar si uleiul sunt folosite si pentru tratarea crizelor de isterie. Se folosesc si impotriva indigestiei. Ienibaharul este utilizat si in tratarea reumatismului: un extract facut din boabele fierte si macinate se intinde pe o panza si se aplica pe zona cu dureri.

Contrafacerea

Ienibaharul este uneori folosit pentru contrafacerea pudrei de cuisoare. Si ienibaharul este insa contrafacut prin folosirea asa-numitului "piper de Tabasco", ce este mai usor de gasit, mai ieftin, dar si mai putin aromat. Pentru contrafacerea ienibaharului se mai folosea in trecut condimentul american numit "benzoin".