BAZELE TEORETICO-METODICE ALE EXERCITIULUI FIZIC

Schema nr. 3. Incadrarea Kinetoterapiei in ierarhia conceptelor care definesc domeniul Kinetologiei

AUTOEVALUARE/TEME CURS INTERACTIV/TEME SEMINAR

1. Definiti Activitatea corporala.
2. Definiti Educatia fizica.
3. Definiti Kinetoterapia.
4. Definiti Kinetologia.
5. Definiti Sportul.
6. Definiti Kinetologia umana.
7. Descrieti aria de cuprindere a domeniului miscarii umane si al omului in miscare.
8. Definiti activitatile corporale ludice (exemplificati).
9. Definiti activitatile corporale gimnice (exemplificati).
10. Definiti activitatile corporale agonistice (exemplificati).
11. Definiti activitatile corporale recreative (exemplificati).
12. Definiti activitatile corporale compensatorii (exemplificati).
13. Descrieti structura Sistemului Stiintei Activitatilor Corporale (SSAC)
14. Descrieti incadrarea Kinetoterapiei in ierarhia conceptelor care definesc domeniul Kinetologiei.

FUNDAMENTAREA STIINTIFICA A PRACTICARII EXERCITIULUI FIZIC

1.1. Definitii

E X E R C I I U L F I Z I C

'Repetarea miscarilor fiziologice' (C. Kiritescu, Palestrica)

'La baza oricarui exercitiu fizic sta o anumita intentie deliberat conceputa pentru a corespunde ceintei infaptuirii obiectivelor educatiei fizice si sportului' (I. Siclovan). De fapt, 'tocmai acest element intentionat diferentiaza exercitiul fizic conceput ca mijloc al educatiei fizice si antrenamentului sportiv, de celelalte actiuni de miscare efectuate de oameni in diferite activitati sociale'

'Exercitiul fizic reprezinta actiunea motrica cu valoare instrumentala, conceput si programat in vederea realizarii obiectivelor proprii diferitelor activitati motrice' (A. Dragnea)

'Exercitiul fizic reprezinta actiunea motrica voluntara, deliberat conceputa si sistematic repetata in cadrul unui proces educativ organizat in scopul realizarii unor obiective instructiv-educative concrete in legatura cu formarea si perfectionarea priceperilor, deprinderilor si calitatilor motrice, cu educarea multilaterala a personalitatii' (Gh. Mitra, Al. Mogos)

Schema nr. 4. Cateva definitii ale exercitiului fizic

1.2. Caracteristici

Exercitiile fizice sunt construite pe baza unor principii si reguli, care asigura orientarea precisa a influentelor in directia stabilita pentru:

dezvoltarea corecta sau corectarea unor deficiente/abateri in structura si functiile organismului;

insusirea unui sistem de cunostinte, priceperi si deprinderi motrice;

dezvoltarea calitatilor motrice;

dezvoltarea trasaturilor/caracteristicilor psihice.

Structura motrica, volumul, intensitatea, complexitatea, ritmul, incordarea/ relaxarea musculara solicitate de efectuarea exercitiilor fizice, se cer si pot fi dozate cu exactitate, servind cat mai fidel obiectivelor propuse.

Facand parte din categoria actiunilor voluntare, solicitand eforturi de vointa si avand capacitatea de a mobiliza atentia, gandirea, imaginatia, etc, legatura care se realizeaza intre motricitate si psihism, cu implicatii multiple de interconditionare reciproca, poarta numele de psihomotricitate.

Indiferent de modalitatea de definire a exercitiului fizic, acesta prezinta unele caracteristici bine conturate:

are la baza o intentie deliberat conceputa;

este un gest motric cu structura proprie;

pentru obtinerea efectelor scontate, exercitiul fizic trebuie repetat sistematic, dupa reguli metodice precise;

influentele exercitiului fizic se rasfrang atat asupra sferei biologice, cat si asupra celei spirituale a omului care-l practica;

efectuarea exercitiului fizic presupune intotdeauna depunerea unui efort fizic si psihic

2. Criterii de clasificare si clasificarea exercitiilor fizice

Datorita diversitatii exercitiilor fizice, punctele de vedere privind ierarhizarea si clasificarea acestora sunt foarte diferite, ele evoluand odata cu dezvoltarea gandirii teoretice. Vechii greci, de exemplu, vorbeau despre exercitii igienice, militare si exercitii pentru dezvoltarea organismului. Ceva mai tarziu, marchizul de Sotelo - Don Amoros - parintele sistemului francez de educatie fizica, vorbea despre exercitii igienice, terapeutice, analeptice (de convalescenta) si exercitii ortosomatice (de dezvoltare).

Autorii moderni si contemporani au stabilit alte sisteme de clasificare a exercitiilor fizice, multe dintre ele dovedindu-si autenticitatea inclusiv in Kinetoterapie. Astfel, se poate vorbi - printre altele - despre urmatoarele criterii de clasificare a exercitiilor fizice:

I. Dupa ponderea exercitiilor asupra dezvoltarii unor segmente sau grupe musculare (criteriul anatomic) - Ling - sistemul suedez:

- exercitii pentru brate (membre superioare);

- exercitii pentru picioare (membre inferioare);

- exercitii pentru trunchi;

- exercitii pentru umeri, ceafa etc.

II. Dupa modul in care se lucreaza cu aparatele:

- exercitii la aparate;

- exercitii cu aparate.

III. Dupa influenta asupra dezvoltarii calitatilor motrice:

- exercitii pentru dezvoltarea vitezei;

- exercitii pentru educarea/dezvoltarea indemanarii;

- exercitii pentru educarea/dezvoltarea rezistentei;

- exercitii pentru educarea/dezvoltarea fortei etc.

IV. Dupa caracterul succesiunii miscarilor (criteriul formei):

- exercitii ciclice (repetarea aceluiasi ciclu: mers, alergare, pedalare etc.);

- exercitii aciclice (aruncarea greutatii, saritura etc.);

- exercitii combinate (alergare urmata de saritura).

VI. Dupa natura efortului fizic:

- exercitii statice (pozitii, efort izometric);

- exercitii dinamice (efort izotonic);

- exercitii mixte.

VII. Dupa intensitatea efortului fizic:

- exercitii cu intensitate maximala;

- exercitii cu intensitate submaximala;

- exercitii cu intensitate medie;

- exercitii cu intensitate mica.

La aceste criterii de clasificare mai pot fi adaugate unele dintre cele propuse de A. Dragnea si A. Bota:

VIII. Din punct de vedere al structurii si formei:

- exercitii analitice si globale

- exercitii simple si complexe

IX. Dupa functiile indeplinite:

- exercitii fizice introductive (pregatitoare)

- exercitii fizice repetitive (de fixare a mecanismului de baza)

- exercitii fizice asociative (de favorizare a transferului)

- exercitii fizice aplicative (la situatii tipice sau modificate)

- exercitii fizice creative (sub forma de joc aleator)

- exercitii fizice de intrecere (competitionale si necompetitionale)

- exercitii fizice de recuperare (compensatorii)

- exercitii fizice de expresie corporala etc.

Diversitatea criteriilor de clasificare si a clasificarilor din literatura de specialitate se datoreaza si este in consens cu diversitatea actiunilor umane.

3. Continutul si forma exercitiului fizic

Exercitiul fizic are un continut si o forma care ii determina deosebirile fata de alte manifestari din natura si societate. Ele sunt principalele elemente cu ajutorul carora putem clasifica, ori caracteriza exercitiile fizice.

Continutul este dat de totalitatea elementelor care il compun si ii determina influentele asupra organismului. Elementele care definesc continutul exercitiului fizic sunt:

- miscarile corpului (sau ale segmentelor acestuia);

- efortul fizic (determinat si caracterizat prin volum, intensitate si complexitate);

- efortul psihic (volitional, moral, de angrenare a tuturor proceselor psihice, solicitat de efectuarea exercitiului respectiv).

Continutul exercitiului fizic nu poate fi discutat in afara celor mentionate mai sus si fara a fi legat de finalitatile urmarite prin utilizarea lui. Valoarea exercitiului fizic poate fi apreciata numai in cadrul unei organizari metodologice riguros concepute, a efectuarii lui in conditiile determinarii cu anticipatie a orientarii influentelor, a scopului urmarit. Fara o cantarire corecta a valorii solicitarilor in sensul calitatii (intensitatii), cantitatii (volumului si complexitatii), ca si fara asigurarea unei ambiante educative adecvate, nu se pot obtine rezultatele dorite, aceasta deoarece nu orice efort este capabil sa determine mobilizarea corespunzatoare a organismului, orientata conform scopurilor urmarite.

In mod direct, continutul exercitiului fizic este legat de forma, care-i conditioneaza in mare masura eficienta.

Forma exercitiului fizic este data de:

- modul particular in care se succed miscarile componente;

- de legaturile ce se stabilesc intre acestea de-a lungul efectuarii actiunii motrice respective;

relatiile de timp si spatiu in care sunt incadrate miscarile care il compun.

Pentru aprecierea formei se iau in consideratie urmatoarele elemente:

- pozitia corpului (initiala si finala; fata de aparat; raportata la obiect/aparat);

- directia de efectuare a miscarilor;

- amplitudinea miscarilor (la nivelul intregului corp sau al segmentelor sale);

- relatia reciproca dintre segmentele antrenate in efectuarea miscarilor (ex.: relatia intre miscarile segmentelor corpului in timpul alergarii);

- tempoul si ritmul de executare a miscarilor;

- raportul dintre participanti (ex.: in Educatie Fizica si Sport - raportul intre coechipieri, intre acestia si adversari, etc.; in Kinetoterapie - raportul intre pacient si kinetoterapeut); aceste raporturi conditioneaza continutul, forma si finalitatea miscarii.

Dupa Martin, citat de A. Dragnea, forma exercitiului fizic are o structura cinematica si o structura dinamica.

Structura cinemarica reuneste aspectele de articulare spatio-temporala a miscarii si anume:

repartizarea pe faze a miscarii

caracteristicile de viteza

reperele temporale ale fazelor miscarii

lungimile si traiectoriile miscarii

Structura dinamica se refera la fortele interne si cele externe ale miscarii:

relatia dintre puseele de forta si franare

coordonarea impulsurilor partiale care permit insumarea fortelor.

AUTOEVALUARE/TEME CURS INTERACTIV/TEME SEMINAR

Subliniati elementele care diferentiaza definitiile exercitiului fizic exemplificate in curs.

Care sunt principalele directii de influenta ale exercitiului fizic?

Care sunt caracteristicile exercitiului fizic ? Explicati.

Care sunt principalele criterii folosite in clasificarea exercitiilor fizice ?

Enumerati categoriile de exercitii fizice clasificate in functie de fiecare criteriu.

Definiti continutul exercitiului fizic si elementele sale componente. Exemplificati.

Definiti forma exercitiului fizic si enumerati elementele sale componente. Exemplificati.

La ce se refera structura cinematica a exercitiului fizic ?

La ce se refera structura dinamica a miscarii ?

ELEMENTE DE BAZA REFERITOARE LA EFORTUL FIZIC SI DOZAREA SA

1. Parametrii de baza (elementele fundamentale) ai efortului fizic

Un alt argument care justifica folosirea exercitiului fizic ca mijloc de baza al Educatiei fizice, Sportului si Kinetoterapiei consta in explicarea stiintifica a efortului pe care il presupune efectuarea unui exercitiu fizic. Cercetatorul american I. Folbort, a conceput o curba, o reprezentare grafica din care reiese importanta care trebuie acordata efortului in vederea mobilizarii tuturor resurselor organismului uman in vederea ridicarii continue a nivelului indicilor morfofunctionali ai corpului.

Schema nr. 6 - Curba lui Folbort

Folbort dovedeste experimental ca intotdeauna dupa efort si odihna urmeaza o perioada numita SUPRACOMPENSARE (exaltare, dupa A. Demeter), perioada in care organismul isi pune in actiune toate resursele de care dispune pentru sporirea indicilor morfofunctionali, care insa nu este prea lunga (in functie de foarte multi factori), existand tendinta 'caderii' indicilor organismului chiar sub valorile initiale, urmand apoi o perioada de revenire la normal.

Parametrii de baza in dezvoltarea efortului, cunoscuti ca elemente fundamentale ale efortului fizic, sunt:

Volumul reprezinta cantitatea de lucru mecanic exprimat in numar de repetari, distante parcurse, kilograme ridicate, durata executiei, etc. Volumul efortului se refera la latura cantitativa a efortului si se apreciaza prin calificativele 'mic, mediu, submaximal, maximal'.

Intensitatea reprezinta relatia dintre lucrul efectuat si timpul necesar, referindu-se la aspectul calitativ al efortului. Intensitatea este determinata de urmatorii parametri: viteza de executie a miscarii, numarul miscarilor pe unitate de timp (tempoul), durata pauzelor si valoarea incarcaturilor.

Intensitatea efortului se apreciaza in procente in raport cu capacitatea maxima de efort a organismului (1/1; 1/2; 3/4; 1/4) sau in calificative: mica, mijlocie, mare, foarte mare.

Complexitatea efortului, reprezinta modul concret de inlantuire a activitatii muschilor, se afla in legatura cu dificultatea insusirii si efectuarii unor exercitii, cu greutatea coordonarii miscarilor. Complexitatea are o relatie directa cu coordonarea.

Dozarea efortului este orientata in functie de variatele forme de manifestare a oboselii ca raspuns la efortul prestat si se refera nu numai la intensitatea si volumul lucrului muscular, ci si la calitatea lui, la solicitarea progresiva a articulatiilor si la solicitarea progresiva si paralela a acestor elemente si a sistemului nervos.

Curba efortului trebuie sa urmeze un sens ascendent incepand din partea pregatitoare si continuand cu partea fundamentala, unde va interveni un platou (se incearca mentinerea efortului la acelasi nivel), dupa care ea trebuie sa inregistreze un sens descendent, pentru ca la incheierea sedintei de exercitare, organismul sa se gaseasca cu indicii marilor functiuni apropiati de valorile inregistrate la incepere.

2. Dinamica efortului in cadrul sedintei de exercitare

Cheia succesului in practicarea exercitiilor fizice o reprezinta dozarea efortului, jocul optim al efortului cu odihna, al cheltuielilor energetice cu refacerea. Toate acestea se realizeaza in cadrul sedintei de exercitare, ca forma organizata pentru efort. Dinamica efortului in cadrul sedintei de exercitare este conditionata de succesiunea si continutul momentelor/partilor sale. Nivelul efortului se apreciaza dupa pulsul subiectilor si dupa frecventa lor respiratorie. Dirijarea efortului se poate realiza pe doua cai:

a.       prin programarea volumului, a intensitatii si a complexitatii efortului;

b.      prin marimea si natura pauzelor dintre repetari.

In mod subiectiv dinamica efortului poate fi apreciata si prin observarea atenta a subiectilor, a coloritului fetei acestora, a transpiratiei, a respiratiei, a coordonarii miscarilor, a atentiei, etc.

Specialistii domeniului au stabilit si o serie de procedee de apreciere a gradului de acomodare a organismului la efort, care pot fi folosite de kinetoterapeuti pentru a preveni supra- sau subsolicitarea subiectilor, astfel:

Testul Ruffier, se refera la capacitatea de adaptare a organismului la efort nespecific, pe baza masurarii pulsului in raport cu un efort standard de 30 de genoflexiuni efectuate in 45^^. Se masoara pulsul in repaus, pe 15^^, (P1), pulsul in primele 15^^ dupa terminarea efortului (P2) si pulsul pe primele 15^^ din cel de-al doilea minut dupa terminarea efortului (P3). Toate valorile se inmultesc cu 4, pentru a obtine frecventa cardiaca/minut, apoi se aplica formula:

Rezultatele obtinute se raporteaza la urmatorul etalon:

- valoare sub 0 (zero) = capacitate de efort exceptionala

- valori intre 0-5 = capacitate de efort foarte buna

- valori intre 5-10 = capacitate de efort buna

- valori intre 10-15 = capacitate de efort slaba

- valori peste 15 = capacitate de efort incompatibila cu efortul

Proba vegetativa, bazata pe reactia hipotona: proba se refera la interpretarea valorii pulsului in repaus (culcat) si in picioare (dupa stationare de un minut). Daca diferenta se plaseaza intre 12-15 se considera ca adaptarea organismului la efort este normala. Daca diferenta este peste 15 inseamna ca organismul nu reactioneaza corect la efort, avand o stare neurovegetativa nefavorabila.

Proba Ruffier-Dickson, indice calculat dupa formula:

Efortul este 30 genoflexiuni in 45'', iar pulsul se calculeaza dupa aceiasi metodologie ca la indicele Ruffier. Etalonul testului este urmatorul:

- sub 3 = capacitate de effort foarte buna

= capacitate buna de effort

= valoare medie a capacitatii de effort

- peste 8 = capacitate slaba de effort

AUTOEVALUARE/TEME CURS INTERACTIV/TEME SEMINAR

1. Explicati curba lui Folbort.
2. Care sunt parametrii de baza ai efortului fizic ?
3. Definiti volumul efortului fizic. Exemplificati.
4. Definiti intensitatea efortului fizic. Exemplificati.
5. Definiti complexitatea efortului fizic. Exemplificati.
6. Care trebuie sa fie aspectul curbei efortului in cadrul sedintei de exercitare?
7. Cum se apreciaza, cel mai simplu, nivelul efortului?
8. Care sunt caile prin care se poate realiza dirijarea efortului ?
9. Enumerati si descrieti cateva procedee de apreciere a gradului de acomodare a organsimului la efort.
10. Aplicati testele respective pe un membru al familiei dvs., calculati apoi indicii si incadrati subiectul in una dintre categoriile enumerate in curs. Comentati rezultatul.

COMPONENTELE PROCESULUI INSTRUCTIV-EDUCATIV-RECUPERATOR IN KINETOTERAPIE, PRELUATE SI ADAPTATE DIN EDUCATIE FIZICA SI SPORT

1. Generalitati

Componentele sunt finalitati ale procesului instructiv-educativ-recuperator si, ca atare, se regasesc in modelul structural al fiecarui domeniu. Ele sunt instrumente cu care opereaza specialistul (kinetoterapeutul) in relatia cu subiectul (beneficiarul), alcatuind un sistem cu ponderi diferite (pe etape si categorii de varsta). Nivelul de dezvoltare la care ajung componentele, la un moment dat, reflecta imaginea exacta a eficientei muncii specialistului, ca si modul de participare a subiectului la practicarea exercitiilor fizice.

Educatia fizica si sportul sintetizeaza intre componentele instructiv-educative:

- cunostintele teoretice si practice de specialitate

- deprinderile si priceperile motrice

- calitatile motrice

- indicii morfofunctionali ai organismului

- elementele de continut ale celorlalte laturi ale educatiei generale

Primele 4 (patru) sunt preluate si adaptate de Kinetoterapie si devin componente ale procesului instructiv-educativ-recuperator.

Ca si in Educatie fizica si Sport, si in Kinetoterapie, componentele procesului recuperator de specialitate sunt aceleasi si ele pot fi definite ca elemente de baza care alcatuiesc structura procesului instructiv-educativ-recuperator (cu caracteristicile sale profilactice, terapeutice si corectiv-recuperatorii), asigurand in acelasi timp si unitatea structurala a acestuia. Aceste componente nu sunt altceva decat instrumentele cu care opereaza cadrele de specialitate (profesor, antrenor, kinetoterapeut) in relatia lor cu beneficiarii (elev, sportiv, pacient), nivelul lor oferind imaginea exacta a calitatii muncii specialistului.

2. Probleme generale ale invatarii. Invatarea motrica

Fiind vorba despre un proces instructiv-educativ-recuperator, actul kinetoterapeutic fiind el insusi un act educational cu implicatii medicale, aspectele vizand componentele acestui proces nu pot fi abordate fara a avea in vedere unele notiuni de baza ale teoriei invatarii si, mai ales, caracteristicile invatarii motrice, tinand cont de faptul ca mijlocul de baza cu care opereaza Kinetoterapia este exercitiul fizic.

Din punct de vedere pedagogic invatarea este definita ca proces de asimilare a cunostintelor si formare a deprinderilor si priceperilor necesare activitatii practice viitoare.

Din punct de vedere psihologic, in acceptiunea ei cea mai larga, invatarea este considerata ca fiind dobandirea de catre individ a unor noi forme de comportare, ca urmare a repetarii situatiilor sau a exersarii. Astfel vazuta invatarea este un fenomen comun atat lumii animale, cat si celei umane. Spre deosebire de animale, invatarea umana este, in cea mai mare masura, intentionata, rationala, urmarind scopuri fixate constient. La om, invatarea consta in modificarea intentionata a conduitei, care se produce atat pe calea dobandirii experientei individuale, cat si pe cea a dobandirii experientei sociale.

In procesul invatarii rolul principal il joaca cuvantul, ca semnalizator si indrumator al activitatii celui care invata. Procesul invatarii nu se limiteaza insa numai la cunostinte si actiuni verbale, el este mult mai complex si cuprinde organizarea intregii comportari a individului, cristalizata sub forma de deprinderi, priceperi, atitudini, etc. Datorita functiei reglatoare a cuvantului, omul este capabil sa-si dirijeze intreaga sa activitate in mod creator, in functie de conditiile in care se afla, actionand in sensul adaptarii sau readaptarii la situatiile concrete in care se afla.

Rezultatele finale ale invatarii (cunostintele, priceperile, deprinderile), constituie de fapt imbinarea elementelor teoretice cu cele practice, deoarece activitatea intelectuala nu se poate exprima decat sub aspectele motorii, iar cea practica nu se poate efectua decat sub conducerea si controlul celei intelectuale.

Din punct de vedere psihopedagogic, omul invata diferite forme de operare materiala sau intelectuala, cum ar fi : cunostintele, priceperile, deprinderile, obisnuintele, modalitatile de gandire si de expresie, de gandire si actiune (P. Popescu-Neveanu) ; in general, omul invata comportamente individuale legate de nevoile sale directe (mancarea, igiena, sa evite situatiile periculoase), de structurile sale psihice specific umane (sa perceapa lumea, sa gandeasca corect) si de relatiile cu societatea (sa intre in relatii cu semenii, sa-si formeze deprinderile, obiceiurile si normele morale ale grupului). Fie ca invata in procesul de educare (specific sau nu Kinetoterapiei), sau reinvata in procesul de reeducare (specific Kinetoterapiei), continutul va fi acelasi si va consta de fapt din tot ceea ce individul are nevoie sa foloseasca pentru a-si asigura o cat mai buna adaptare la mediu.

Exista mai multe tipuri de invatare, dintre care cea mai cunoscuta este cea propusa de Montpellier :

- Procesul conditionarii, explicat prin schema reflexelor conditionate, de formare a unor reactii prin asociere cu diferiti stimuli.

- Invatarea perceptiva, in care modificarile reactiilor perceptive constau in schimbari structurale ca reducerea pragului sensibilitatii, perceperea detaliilor sau aspectelor ansamblului, recunoasterea sau identificarea structurilor in conditii de percepere dificile, etc.

- Invatarea senzori-motrica (denumita si perceptiv-motrica), consta in modificarea comportamentului ca ajustare sau adaptare a unei forme de raspuns preformat la conditiile perceptive noi.

- Invatarea motrica, se caracterizeaza prin aceea ca reactiile de raspuns sunt legate de componentele senzoriale de origine kinestezica sau proprioceptiva (cantatul la pian, inotul, patinajul, etc.). Cratty a denumit acest tip invatare cognitiv-motrica pornind de la considerentul ca majoritatea actiunilor sunt conduse nu numai pe baza informatiei senzorial-perceptive exteroceptive sau proprioceptive, ci si pe baza prelucrarii inteligente.

- Invatarea verbala, consta in invatarea limbajului, a semnificatiei cuvintelor si a utilizarii acestora in comunicarea cu semenii.

- Invatarea "inteligenta", consta in descoperirea unui "concept" sau "principiu", in conditii de prezentare variata si deosebita; a mai fost denumita si "invatare prin descoperire".

Intre tipurile de invatare, atat invatarea senzori-motrica (perceptiv-motrica), cat si invatarea motrica propriu-zisa ocupa locuri insemnate datorita faptului ca stau la baza unui sir intreg de acte de comportament, intalnite in viata cotidiana. Invatarea motrica incepe inca din stadiul initial al dezvoltarii copilului, continua pe masura cresterii, maturizarii si dobandirii experientei de viata a individului, reprezentand baza vietii de relatie. Invatarea miscarilor este necesara atat in actele utilitare, adaptative (in dialogul cu natura, cu semenii), cat si in joc, in dialogul cu sine, cu obiectele, cu altii. Motricitatea raspunde in egala masura nevoilor de dezvoltare si de integrare sociala, invatarea diferitelor structuri de miscari fiind legic determinata de cerintele vietii.

3. Cunostintele de specialitate

Cunostintele de specialitate (teoretice si practice) se formeaza ca rezultat al intelegerii si memorarii datelor si informatiilor privind activitatea desfasurata, care contureaza si perspectiva acestuia. Ele se insumeaza si se imbogatesc pe parcursul activitatii creind noi structuri si relatii, pe baza tuturor acestora realizandu-se elementele de generalizare, sub forma principiilor, regulilor, notiunilor, etc. Cunostintele de specialitate constau in reflectarea in constiinta practicantilor

Important pentru cunostintele de specialitate este efectul in constientizarea practicii, cu toate elementele componente caracteristice. Prin natura si bogatia cunostintelor, prin continutul lor, ele au o contributie importanta in formarea, educarea, reeducarea, consolidarea, mentinerea si dezvoltarea priceperilor, deprinderilor, calitatilor motrice, ca si in imbunatatirea indicilor dezvoltarii fizice. Iata dar ca vorbind despre cunostinte, vorbim, de fapt, despre insumarea tuturor componentelor procesului instructiv-educativ-recuperator.

In ceea ce priveste metodica formarii cunostintelor, se impune sa precizam ca acestea se realizeaza in cadrul exercitarii (practicarii exercitiilor fizice) si concomitent cu exersarea actiunilor motrice, precedandu-le, insotindu-le sau incheind aceasta activitate.

Raportat la aria de cuprindere a domeniului nostru, cunostintele de specialitate se refera la urmatoarele aspecte mai importante :

- reactia organismului la efort si la miscare ;

- cerintele igieno-fiziologice de practicare a exercitiilor fizice;

- invatarea motrica, formarea priceperilor si deprinderilor motrice, formarea obisnuintei de practicare a exercitiilor fizice;

- recuperarea, mentinerea, dezvoltarea calitatilor motrice;

- optimizarea indicilor dezvoltarii fizice;

- notiuni de etiologie, semiologie, patologie.

In raport cu natura, dificultatea si rolul actiunii motrice, informatiile vor fi mai ample sau mai concise, referindu-se la :

- rolul actiunii respective

- conditiile in care isi are aplicabilitatea

- mecanismul care sta la baza efectuarii ei

- datele metodologice utile valorificarii actiunii motrice in activitatea independenta

- regulile si normele de conduita ce trebuie sa fie respectate pe timpul desfasurarii

Metodologia formarii cunostintelor trebuie sa tina seama si de particularitatile de varsta ale subiectului, de nivelul de pregatire, de experienta motrica anterioara, de capacitatea de percepere si intelegere a componentelor si a actiunii in totalitatea ei.

O importanta de loc neglijabila o are explicarea si reliefarea (evidentierea) valorii exercitiilor folosite, a actiunilor motrice, cu precizarea sensului si eficientei, a momentelor  cheie  (este vorba de precizarea amplitudinii si a localizarii miscarii sau exercitiului). Insotirea demonstratiei cu explicatia largeste capacitatea fondului perceptiv al subiectului, creind premise favorabile unei insusiri corecte, a realizarii unei engrame motorii exacte, care sa aiba stabilitate si eficienta.

In Kinetoterapie, cunostintele de specialitate constau in reflectarea in constiinta participantilor la procesul instructiv-educativ-recuperator a fenomenelor proprii mijloacelor folosite si a idealurilor si scopurilor urmarite, cu scopul constientizarii lor.

Se impune, pentru realizarea unor cunostinte exacte, ca intreaga activitate de exercitare sa fie condusa si supravegheata de kinetoterapeut, intervenindu-se cu indicatii, corectari, recomandari, aprecieri (laudative sau critice) asupra executiilor, etc.

Preocuparea specialistului trebuie sa fie indreptata si spre evidentierea valorii fiecarui exercitiu, ca si a locului pe care il ocupa in sistemul general al programului de instruire-educare-recuperare, folosind motivarile stiintifice privind influentele si eficienta exercitiilor utilizate. Se impune, de asemeni, si folosirea datelor necesare intelegerii si insusirii metodologiei in dozarea si autodozarea corecta a efortului.

Cunostintele au deci un rol important in realizarea obiectivelor si a scopului propus, deoarece prin acestea se formeaza convingerile si motivatia privind utilitatea si eficienta activitatii.

AUTOEVALUARE/TEME CURS INTERACTIV/TEME SEMINAR

1. Definiti componentele procesului instructiv-educativ-recuperator.
2. Explicati conceptul de componente ale procesului instructiv-educativ-recuperator.
3. Care sunt componentele procesului instructiv-educativ-recuperator in Kinetoterapie.
4. Definiti din punct de vedere pedagogic, psihologic si psiho-pedagogic procesul de invatare.
5. Care sunt tipurile de invatare (dupa Montpellier)? Definiti fiecare tip si exemplificati.
6. Care este cadrul general pentru formarea cunostintelor de specialitate?
7. Prin ce modalitati se asigura foemarea cunostintelor de specialitate ?
8. Raportat la aria de cuprindere a domeniului nostru, la ce se refera cunostintele de specialitate ?
9. Raportat la o anumita actiune motrica, la ce se refera cunostintele de specialitate in Kinetoterapie ?
10. Enumerati cateva repere metodologice care trebuie urmate pentru formarea cunostin'elor de specialitate in Kinetoterapie.

4. Bazele teoretico-metodice ale deprinderilor motrice

4.1. Generalitati

Activitatea motrica trebuie considerata sfera specifica de manifestare a personalitatii umane, in cadrul careia se pot evidentia particularitatile calitative ale aptitudinilor individuale pe linia motricitatii (atat sub aspectul deprinderilor, cat si al calitatilor motrice).

In literatura de specialitate, multa vreme, s-au folosit notiuni ca 'deprindere fizica', 'calitate fizica', 'pricepere fizica', termeni reconsiderati pe parcurs.

Indiferent de gradul de complexitate al unei actiuni motrice, realizarea ei depinde de nivelul de dezvoltare al deprinderilor componente ale acelor miscari care, prin repetare, au fost insusite si consolidate in prealabil (iar, pe de alta parte, de valoarea la care sunt dezvoltate calitatile motrice solicitate de actiunea respectiva).

Sfera deprinderilor nu se limiteaza doar la activitatea motrica. Multe actiuni pe care le indeplinim in mod obisnuit intr-o zi au in componenta lor miscari realizate pe fondul unor deprinderi, al unor operatii insusite in prealabil. Ordonand aceasta categorie de actiuni din cadrul activitatilor cotidiene, consolidate prin numeroase repetari, putem vorbi despre:

- deprinderi intelectuale (calcul matematic, scriere ortografica, luarea notitelor etc.);

- deprinderi senzoriale (aprecierea dimensiunilor, a valorii sunetelor muzicale, a zgomotelor inconjuratoare, etc.);

- deprinderi de munca;

- deprinderi artistice;

- deprinderi diverse.

Deprinderile ne apar deci ca modalitati de actiune, tehnici de executie in cadrul unor activitati deosebit de diverse, care perfectionate prin repetari multiple, au devenit componente automatizate ale activitatii respective. Ca actiune automatizata, aceasta deprindere insusita constient, are un caracter voluntar si este supusa, in permanenta, controlului constiintei. Adunarea sau scaderea, punerea semnelor de punctuatie etc., sunt operatii pe care le realizam adesea automat, fara a fi preocupati de logica lor; ele au fost insusite in cadrul unei activitati constiente si in orice moment pot fi puse sub controlul constiintei (de exemplu, mersul).

Deprinderile motrice sunt considerate componente automatizate ale activitatii voluntare pe linia motricitatii, ele putand fi definite ca lanturi de reflexe conditionate complexe care se bazeaza pe legaturi multiple intre zonele corticale, vestibulare, ale vorbirii, ale vederii si ale celorlalti analizatori, pe de o parte, si centrii motori interesati in coordonarea acestei activitati, pe de alta parte; ele sunt sisteme de legaturi temporare (stereotipuri dinamice motorii), elaborate si consolidate prin exercitii. Deprinderile motrice reprezinta formele de activitate motrica concreta in cadrul carora se manifesta valoarea calitatilor motrice.

Formarea deprinderilor motrice este o activitate reflex conditionata, bazata pe interactiunea dintre diferitele excitatii (Kinestezice, vizuale, auditive, etc.), transmise scoartei in aceeasi ordine si cu aceeasi intensitate. Reflexele astfel dobandite unifica componentele actiunii, stabilind un lant de conectari multiple si complexe intre analizatori, zonele senzitive si motorii din scoarta, sistematic organizate prin intermediul celui de-al doilea sistem de semnalizare (cuvantul - 'semnal al semnalelor' - specific omului).

Repetarea multipla a miscarilor care compun actiunea, duce cu timpul la intarirea legaturilor temporare la nivelul scoartei cerebrale si a formatiunilor subcorticale, permitand totodata eliberarea structurilor corticale de activitatea de coordonare si dirijare a actiunii si transmiterea acesteia la nivelul centrilor subcorticali.

4.2. Criterii de clasificare si clasificarea deprinderilor motrice

Deprinderile motrice se clasifica diferit, in functie de autori. O sinteza logica a tuturor parerilor, ne duce la considerarea urmatoarelor criterii de clasificare si a urmatoarei clasificari:

a) In functie de finalitatea folosirii:

- deprinderi de baza (mers, alergare, aruncare-prindere, saritura) si utilitar-aplicative (catarare, escaladare, tractiune-impingere, exercitii de echilibru, tararea, ridicarea, manevrarea si transport de greutati);

- deprinderi specifice ramurilor si probelor sportive;

b) In functie de aria de automatizare:

- deprinderi elementare, care sunt complet automatizate; au un lant de miscari cu caracter fazic (ciclic), care se repeta in aceeasi inlantuire (mers, alergare, ciclism, inot etc.);

- deprinderi complexe, care sunt partial automatizate (gimnastica, box, lupte, jocuri sportive etc.);

c) In functie de participarea sistemului nervos la formarea si valorificarea lor:

- deprinderi propriu-zise, care se obtin prin repetari stereotipe, efectuate de un numar mare de ori (gimnastica, patinaj etc.);

- deprinderi perceptiv-motrice, la care invatarea este influentata de ambianta (oina, tir, jocuri de copii etc.);

- deprinderi inteligent-motrice, unde apare adversarul care este opozitiv si intensiv (jocuri sportive, lupte, box, judo, scrima etc.).

4.3. Caracteristicile deprinderilor motrice

Diferitii autori care s-au ocupat de acest aspect, iau in considerare o multitudine de caracteristici, dintre care, din punctul nostru de vedere, mai importante ni se par urmatoarele:

a)      Sunt componente ale activitatii voluntare (se invata prin vointa omului sub controlul sistemului nervos central);

b)      Sunt rezultatul repetarilor multiple a unui lant de acte motrice;

c)      Odata consolidate se executa cu indici crescuti de stabilitate, precizie, coordonare, cursivitate, rapiditate, expresivitate, usurinta, consum redus de energie;

d)      Automatizarea 'elibereaza', total sau partial, scoarta cerebrala, asigurand participarea ei la alte actiuni si contribuind, de asemenea, la economisirea energiei nervoase;

e)      Se perfectioneaza treptat si neuniform;

f)       Desi sunt miscari automatizate, ele se pot perfectiona in continuare;

g)      Sunt ireversibile, miscarile componente inlantuindu-se intr-un singur sens si in aceeasi succesiune.

4.4. Mecanismul si etapele formarii si consolidarii deprinderilor motrice

Mecanismul formarii si intaririi legaturilor temporare, fenomenele de iradiere, concentrare si inductie a proceselor nervoase fundamentale (excitatia si inhibitia), sunt principalele mecanisme si procese implicate in formarea si consolidarea deprinderilor motrice. La stereotipul dinamic se ajunge prin organizarea si sistematizarea continua a proceselor nervoase, datorita interventiei celui de-al doilea sistem de semnalizare. Durata necesara elaborarii stereotipului dinamic, in general, ca si durata fiecarei etape in parte, difera de la o actiune motrica la alta, de la un individ la altul. Se poate aprecia ca aceasta durata depinde de urmatorii factori:

a)      complexitatea miscarilor care intra in componenta deprinderii ce trebuie insusita;

b)      experienta motrica anterioara si, indeosebi, elementele comune care pot fi imprumutate (transferate) de la deprinderile insusite anterior la actiunea motrica in curs de invatare;

c)      nivelul de dezvoltare al calitatilor motrice solicitate in realizarea actiunii;

d)      nivelul de dezvoltare al capacitatii de coordonare (generala);

e)      interesele, motivatia subiectilor privind actiunea motrica respectiva, care poate determina participarea activa si constienta, cresterea concentrarii atentiei, mobilizarea, etc., sustinute prin efortul de vointa.

Din punct de vedere psihofiziologic, in formarea si consolidarea deprinderilor motrice, se disting urmatoarele etape:

PRIMA ETAPA, caracterizata prin predominanta miscarilor inutile si lipsa de coordonare, care se explica prin excitarea unei zone vaste din scoarta, la sistemul nervos ajungand numeroase excitatii care iradiaza mai multe zone senzitive si motorii, ca urmare a unei slabe inhibitii active; acest lucru provoaca o generalizare a raspunsurilor, 'programarea' neselectionata a miscarilor determinand contractii inutile si lipsa de coordonare.

La primele executii, subiectii sunt crispati ca urmare a contractarii musculaturii intregului corp (sau a unei intregi regiuni a acestuia), se fac miscari inutile cu unele segmente ale corpului care nu ar trebui sa participe la efectuarea miscarilor respective, activitate neeconomicoasa care determina un mare consum de energie. Muschii antagonisti (ai segmentului sau segmentelor participante la miscare) sunt puternic contractati, fapt care determina scaderea fortei de contractie a agonistilor si modifica caracterul miscarilor (parametrii spatiali, ritm, viteza etc.).

Aceasta etapa este denumita de Prof. Dr. ANDREI DEMETER 'etapa miscarilor grosolane, nediferentiate" .

A DOUA ETAPA a farmarii deprinderilor motrice este ce a 'miscarilor conforme cu scopul actiunii, dar realizate prin incardari puternice (contractii excesive). In aceasta etapa, se reduc miscarile inutile, datorita numarului mare de repetari, fapt care determina diferentierea excitatiilor si o echilibrare a excitatiei si inhibitiei. Comenzile de raspuns sunt mai precis selectionate, se reduce zona iradiata de excitatie, concentrandu-se la centrii motori adecvati; interventia inhibitiei duce la un proces de selectie, adica de eliminare a actiunilor inutile si de sistematizare, fiecare veriga devenind excitant pentru veriga urmatoare; se realizeaza o coordonare mai buna intre activitatea celor doua sisteme de semnalizare. Concentrarea excitatiei corticale fiind insa partiala si inhibitia de diferentiere va fi partiala, ceea ce face ca programul elaborat de scoarta in vederea initierii deprinderii motrice de raspuns, sa cuprinda arii corticale suplimentare. La randul lor, aceste zone corticale determina angrenarea in actul motor a unor grupe si lanturi musculare suplimentare, ceea ce conduce la formarea unei deprinderi supradimensionate in spatiu si timp (datorita participarii unui numar exagerat de mare de unitati neuro-motorii). Delimitarea insuficienta si neprecisa a programului actiunii motrice si implicit a comenzilor corticale de executie trimise muschilor agonisti si antagonisti, fac ca repartizarea tonusului muscular de contractie sa fie inegala si haotica. Aceasta situatie determina o miscare crispata si rigida uneori, iar alteori, se poate realiza o miscare cursiva, care surprinde executantul. Incercarea de a repeta executia reusita nu se realizeaza datorita inexistentei 'cailor batatorite' la nivelul sistemului nervos central (batatorirea se va realiza printr-un 'du-te vino' care se face pe traseul cailor nervoase); acest lucru are mare importanta in procesul de recuperare, deoarece atunci cand caile nervoase sunt intrerupte, este necesara 'batatorirea' altora noi.

Apropierea de sfarsitul acestei etape se caracterizeaza prin marirea numarului de executii reusite, in raport cu cele nereusite. Nu trebuie uitat faptul ca oboseala nervoasa sau psihica, indispozitiile sau orice alta scadere a factorilor calitativi, se repercuteaza negativ asupra corectitudinii executiilor.

In aceasta etapa trebuie sa se acorde o atentie deosebita lucrului pentru intelegerea momentelor de baza ale actiunii, pentru corecta localizare, pentru educarea capacitatii de receptionare si apreciere corecta a impulsurilor proprioceptive reaferente (feed-back), pe baza carora se elaboreaza treptat simtul muscular specific deprinderii. Trebuie mentionata necesitatea interventiei celui de-al doilea sistem de semnalizare pentru constientizarea executiei corecte din programul deprinderii motrice.

Ca urmare a plasticitatii corticale foarte mari, copiii si adolescentii trec mai repede prin etapele initiale ale formarii deprinderilor motrice, facand un salt spectaculos de la prima la cea de a treia etapa.

A TREIA ETAPA, denumita si 'de diferentiere fina', corespunde elaborarii propriu-zise a deprinderii motrice, care devine un bun castigat.

Din punct de vedere fiziologic, aceasta etapa se caracterizeaza prin concentrarea proceselor nervoase fundamentale asupra zonelor si teritoriilor corticale interesate in dirijarea si controlul miscarii; se obtine, prin aceasta, un focar cortical activ, cu rol bine determinat in programarea, dirijarea, controlul si supravegherea deprinderii motrice, din care - treptat - au fost excluse zonele corticale suplimentare, intrate acum in stare de inhibitie.

In aceasta etapa, intregul edificiu (aferent, central si eferent) este altfel dimensionat, astfel incat la corecta realizare a reactiei motrice participa numai structurile centrale si periferice implicate in miscare. Diferentierea fina obtinuta la nivel cortical se rasfrange si la periferie, musculatura antagonista fiind relaxata. Componentele ce alcatuiesc deprinderea motrica devin eficiente, armonioase, suple, capata contur estetic.

Se recomanda ca toate deprinderile, ajunse in acesta etapa a diferentierilor fine, sa fie repetate cu o frecventa mai mare, deoarece acum nu mai apare iminenta instalarii oboselii neuropsihice sau, in orice caz, aceasta este foarte redusa. Acum trebuie acordata o atentie deosebita eliminarii eventualelor incorectitudini. Consolisarea si finisarea deprinderilor motrice, in acesta etapa, sunt conditionate de complexitatea deprinderii, de nivelul dezvoltarii calitatilor motrice, de particularitatile psihice si de plasticitatea corticala a subiectului (la care trebuie adaugate, in cazul deficientilor, starea si gradul de gravitate a bolii/afectiunii).

A PATRA ETAPA, este etapa de automatizare a deprinderii motrice. Prin automatizarea actelor/actiunilor motrice, se intelege desfasurarea diferitelor miscari/gesturi/deprinderi motrice fara oglindirea lor in constiinta. La om, ca si la animale, un mare numar de acte motrice simple (mai rar cele complexe) se efectueaza in mod involuntar, fara perceperea lor constienta, fiind denumite automatisme primare; ele sunt legate de diferite reactii reflex conditionate care supravegheaza, controleaza si regleaza unele functii motrice si vegetative de baza care constituie suportul general al mentinerii homeostaziei organismului, deci care sunt solicitate in orice moment (reflexele care regleaza la nivel elementar functiile sistemului cardio-vascular, endocrin, aparatelor respirator, digestiv, renal s.a.); solicitarea permanenta a acestor reactii de baza a facut ca ele sa se integreze (intipareasca) in comportamentul indivizilor, transmitandu-se pe cale ereditara (de exemplu, cresterea tensiunii arteriale in fata unui efort fizic sau intelectual).

Al doilea tip de reactii de ajustare si adaptare a comportamentului general, il constituie automatismele secundare, in care pot fi cuprinse si deprinderile motrice care pornesc de la realizarea constienta, iar in urma multiplelor repetari ajung sa se efectueze fara oglindirea in constiinta (automatizare).

Considerand deprinderile motrice drept reflexe conditionate motorii, scoala pavloviana demonstreaza ca dirijarea si supravegherea lor se poate desfasura si in lipsa oglindirii lor in constiinta, cu conditia ca in urma nenumaratelor repetari ele sa fie intiparite foarte bine in structurile nervoase subcorticale.

Expresie a automatizarii deprinderilor motrice - stereotipul dinamic este bazat pe inlantuirea unui numar variabil de reflexe conditionate si neconditionate, repetate de zeci, sute, mii de ori, in conditii aproape identice si, ca atare, reprezinta un circuit inchis, mecanic, invariabil, chiar daca conditiile in care se executa la un moment dat sunt schimbate fata de cele in care a fost invatat.

Din punct de vedere metodic, faza de automatizare reprezinta maiestria in executie, in care mecanisme suplimentare de coordonare permit executia corecta a deprinderii in mod repetat, deteriorarea acesteia producandu-se doar in conditii interne sau externe neobisnuite. Rezolvarea situatiilor depinde de plasticitatea scoartei cerebrale care, in anumite limite, poate sa realizeze corectiile necesare.

Lucrarile de specialitate clasifica etapele de formare a deprinderilor motrice si din punct de vedere psihologic, pedagogic, metodic, etc., pentru noi insa punctul de vedere psihofiziologic fiind cel mai convenabil.

4.5. Metodologia formarii, educarii, reeducarii, consolidarii, mentinerii si dezvoltarii deprinderilor motrice (FERCMD)

Succesul metodologiei FERCMD este conditionat de urmatoarele conditii de baza:

a. Intelegerea actiunii. Pentru aceasta se cere ca:

- subiectii sa cunoasca scopul actiunii si procedeele folosite pentru realizarea sa;

- explicatiile sa fie prezentate intr-un limbaj accesibil nivelului de intelegere al fiecarui individ, astfel incat sa se stimuleze motivatia insusirii elementelor componente ale actiunii motrice respective si a intregului program de exercitii;

- se va porni de la explicarea clara a valorii deprinderilor motrice ce urmeaza a fi formate, a importantei exercitiilor folosite in scopul FERCMD acestora.

Aceasta cerinta reprezinta, de fapt, modalitatea de realizare a relatiilor dintre primul si al doilea sistem de semnalizare, in care ultimul detine rol de conducere.

b. Demonstrarea actiunii reprezinta suportul faptic-intuitiv pe care se grefeaza explicatiile. Demonstratia, asociata cu explicatiile necesare intelegerii structurilor miscarilor componente, urmareste sa schiteze mintal planul general al actiunii si fazele din care este formata si prin care trebuie sa se treaca (engrama motorie). Echilibrul combinativ dintre explicatie si demonstratie are drept rezultat reducerea la minimum a efectelor inductiei negative. Nerespectarea unui raport optim, intre cele doua metode, creeaza dificultati in invatare, intarziind procesul de formare a deprinderii motrice. Americanul L.M. Tomson, a ajuns -pe baze experimentale - la concluzia ca randamentul creste in invatare cu 44% daca demonstratia este insotita de explicatii complete, aratand totodata ca detalierea acestora inainte si in timpul demonstratiei are influente negative, deoarece distrage atentia de la observarea elementelor principale, orientand-o spre cele de amanunt.

c. Continuitatea in repetarea actiunii, este necesara deoarece numeroasele repetari si perfectionarile continui ale miscarilor componente asigura cadrul necesar echilibrarii proceselor nervoase care stau la baza consolidarii deprinderilor motrice in asa fel incat sa se asigure perfectionarea si intarirea acestora in cadrul unor sisteme stereotipizate. Repetarea impune o constanta relativa a conditiilor de executie a actiunii motrice, iar esalonarea corespunzatoare a repetarilor constituie cheia succesului. Americanul Pyle, subliniaza avantajul pe care-l prezinta esalonarea repetarilor in comparatie cu gruparea lor masiva; de aici, deriva recomandarea privind necesitatea de a efectua in cadrul unei lectii/sedinte de exercitare un numar corespunzator de repetari si de a mentine acelasi program de-a lungul mai multor lectii/sedinte de exercitare, formand un sistem orientat spre insusirea unei/unor anumite deprinderi motrice. Trebuie respectata, de asemenea, obligativitatea prezentei in structura lectiilor/sedintelor de exercitare a momentului rezervat repetarii cunostintelor, priceperilor si deprinderilor cunoscute.

d. Intarirea - fixarea deprinderii prin autocontrol, reprezinta o metoda de consolidare a deprinderilor motrice. Pe parcursul sistemului de lectii/sedinte de exercitare se impune ca aprecierile facute la adresa modului de lucru al subiectului sa fie explicite si motivate (argumentate) si in concordanta cu capacitatea de intelegere a subiectului, deoarece cunoasterea corecta a momentului la care s-a ajuns la invatare, a gradului de stapanire a deprinderii, contribuie la stimularea interesului si la cresterea gradului de activizare si constientizare. Fixarea deprinderii este favorizata, de asemenea, de autocontrol, motiv pentru care este necesar ca subiectii sa fie invatati sa-si aprecieze valoarea executiilor pornind de la modelul caruia trebuie sa-i corespunda executia.

e. Aplicarea deprinderilor in conditii variate si concrete, conforme cu activitati practice diverse, contribuie la intarirea deprinderilor. Pentru aceasta este necesar ca, in perioada de consolidare a deprinderilor, subiectii sa fie supusi executarii actiunilor in conditii mereu schimbatoare, in conditii de efectuare a unor activitati practice de munca, joc sau orice alta activitate practica, utila; se impune ca modificarea conditiilor sa nu modifice structura de baza a miscarii, ordinea componentelor.

In cadrul procesului de formare a deprinderilor motrice, intalnim fenomene de transfer.

Transferul consta in influenta unei activitati asupra altei activitati ce-i urmeaza sau a uneia pe care a precedat-o.

- Ameliorarea inregistrata in invatarea unei sarcini, datorata invatarii sarcinii anterioare, se numeste transfer; efectele sale sunt pozitive si in sensul unei facilitari proactive.

- Cand activitatea este influentata negativ de cea precedenta, transferul este negativ si se numeste interferenta, actionand in sensul unei inhibitii proactive.

- Un fenomen mai rar intalnit este cel al transferului sau interferentei retroactive, in care activitatea in curs de invatare sporeste sau diminueaza eficienta activitatii deja invatate.

- Sunt si situatii cand influentele nu exista, sunt nule.

Exista mai multe tipuri de transfer, cunoasterea lor fiind importanta in scopul folosirii sau evitarii sale in procesul recuperator, astfel:

- Transferul vertical se poate produce cand cea de-a doua sarcina difera de prima, este noua ca structura;

- Transferul orizontal se poate produce cand sarcina deja invatata se aplica intr-o situatie noua;

- Transferul intrasenzorial se poate produce atunci cand antrenarea unui receptor imbunatateste activitatea altuia in cadrul aceleiasi modalitati senzoriale (de exemplu, capacitatea discriminativa tactila - de la o mana la alta, vizuala - de la un ochi la altul etc.);

- Transferul intersenzorial se poate produce atunci cand antrenarea unui receptor imbunatateste activitatea altuia in cadrul a doua modalitati senzoriale diferite;

- Transferul bilateral se poate produce atunci cand activitatea unui membru influenteaz,a prin exersare, eficacitatea membrului colateral;

- Transferul homolateral se poate produce atunci cand activitatea unui membru influenteaza, prin exersare, eficacitatea membrelor de aceeasi parte.

5. Bazele teoretico-metodice ale priceperilor motrice

Impreuna cu deprinderile, priceperile motrice formeaza baza comportamentului invatat, caracterizat printr-un grad superior de adaptabilitate la situatiile in care este pus subiectul.

Priceperile elementare reprezinta prima faza a invatarii unei actiuni si priceperi complexe, superioare, care constau din valorificarea deplina a intregului complex de activitati motrice si intelectaule ale unui subiect. Ele sunt definite ca modalitati de actiune in care se organizeaza un raspuns motric pe baza cunostintelor si a unor capacitati motrice, in conditiile initiale ale invatarii.

Priceperile superioare sunt caracterizate de o mare complexitate structural-functionala, ingloband cunostinte teoretice, experienta personala, deprinderi diferite, toate putand fi actualizate, mobilizate si selectate pentru rezolvarea unor situatii de asemenea complexe si schimbatoare. Ele sunt definite ca comportamente de tip superior, constand in actiuni eficiente, intreprinse in conditii schimbatoare si chiar dificile, comportament de tip inteligent, care are la baza invatarea anterioara.

Caracteristicile priceperilor sunt:

- sunt componente neautomatizate ale activitatii motrice voluntare (folosirea lor depinzand de inteligenta motrica);

- aria de manifestare este direct proportionala cu nivelul de dezvoltare a priceperilor;

- sunt dependente de experienta motrica anterioara (de deprinderile motrice stapanite);

- fac parte din sfera maiestriei si inarmeaza subiectii cu posibilitati si instrumente necesare pentru a actiona adecvat in functie de cerintele concrete impuse de activitatea practica (exprima maiestria motrica in situatii variabile);

- principala cale folosita in formarea priceperilor este aplicarea repetata a cunostintelor teoretice si practice in conditii mereu schimbatoare;

- se consolideaza prin folosirea metodologiei active de instruire, mai ales prin problematizare;

- exercita influente insemnate asupra proceselor de cunoastere, favorizand reprezentarile, memoria, imaginatia, gandirea creatoare.

Bariere: situatii noi

Priceperi de tip superior (creativitate)

Aplicare rationala

Schema nr. 6. Relatia dintre priceperi si deprinderi (dupa M. Epuran)

Mecanismul formarii priceperilor motrice superioare se bazeaza pe cunostintele si, mai ales, pe deprinderile motrice acumulate in activitatea anterioara. In momentul efectuarii unei actiuni noi, acestea sunt selectate rational, permitand executarea constienta a actiunii respective. Generalizarea cunostintelor, ca si a experientei motrice anterioare, dau subiectului posibilitatea de a actiona si in alte conditii, diferite de cele in care s-au format cunostintele si deprinderile motrice.

AUTOEVALUARE/TEME CURS INTERACTIV/TEME SEMINAR

1. Enumerati categoriile de deprinderi cunoscute.
2. Definiti deprinderile motrice.
3. Pe ce se bazeaza formarea deprinderilor motrice ca activitate reflexa conditionata ?
4. Care este principala modalitate prin care se poate ajunge la automatizarea unei deprinderi ? Avantaje si dezavantaje ale automatizarii deprinderilor.
5. Enumerati criteriile de clasificare a deprinderilor motrice si realizati clasificarea deprinderilor motrice in functie de aceste criterii. Exemplificati.
6. Care sunt caracteristicile deprinderilor motrice? Explicati fiecare caracteristica.
7. Ce este stereotipul dinamic?
8. Care sunt principalele mecanisme si procese implicate in formarea si consolidarea deprinderilor motrice?
9. Care sunt factorii de care depinde durata elaborarii stereotipului dinamic? Justificati.
10. Caracterizati prima etapa de formare a deprinderilor motrice.
11. Caracterizati a doua etapa de formare a deprinderilor motrice.
12. Caracterizati a treia etapa de formare a deprinderilor motrice.
13. Caracterizati a patra etapa de formare a deprinderilor motrice.
14. Enumerati si detaliati canditiile de baza care trebuie respectate in metodologia FERCMD deprinderilor motrice.
15. Definiti termenii de transfer si interferenta.
16. Enumerati si explicati tipurile de transfer cunoscute.
17. Definiti priceperile elementare. Exemplificati.
18. Definiti priceperile superioare. Exemplificati.
19. Care sunt caracteristicile priceperilor motrice? Explicati fiecare caracteristica.
20. Care este relatia dintre priceperi si deprinderi?

6. Bazele teoretico-metodice ale calitatilor motrice

6.1. Generalitati

Omului ii este inscrisa in programul genetic posibilitatea de a efectua o intreaga gama de miscari, de la cele mai simple la cele mai complexe, de la miscarile segmentare la cele ale intregului corp. Aceste miscari sunt rezultatul unei intregi game de factori care se combina si dintre care fac parte si calitatile motrice. Calitatile motrice fac parte din capacitatea motrica a individului uman. Ele dau esenta pregatirii fizice (ca stare continua) si a conditiei fizice (ca stare de moment).

Spre deosebire de deprinderile sau priceperile motrice, care se formeaza si se perfectioneaza pe baza unor tipare specializate pentru fiecare gen de miscare in parte, calitatile motrice au la baza dezvoltarii si perfectionarii lor restructurari fiziologice, biochimice, histologice si morfologice ale diferitelor organe, aparate si sisteme ale organismului (se poate explica unui om cum trebuie sa execute o miscare oarecare - deprindere sau pricepere motrica -, dar nici o explicatie nu va ajuta pentru stabilirea celor mai bune raporturi de coordonare in functia sistemului cardio-vascular, pentru obtinerea unei mai bune rezistente - V.M. Zatiorski).

Din cele de mai sus rezulta ca actionarea asupra calitatilor motrice reprezinta o preocupare majora indreptata spre imbunatatirea parametrilor structurali si functionali ai diferitelor organe, aparate si sisteme ale organismului. Calitatile omului neantrenat la efort exprima, in cea mai mare masura, componenta genetic determinata a parametrilor functiei motrice, in timp ce efortul fizic corect dirijat, sistematic si continuu - prin intermediul procesului biologic general de adaptare fata de cerintele efortului - duc la imbunatatirea factorilor dimensionali si a capacitatilor functionale ale diferitelor organe, aparate si sisteme ale organismului in intregime, ceea ce exprima de fapt dezvoltarea calitatilor motrice.

Calitatile motrice se definesc ca aptitudini ale individului de a executa miscari exprimate in indici de viteza, forta, rezistenta, indemanare, mobilitate (indici care dau valoarea calitativa a calitatilor motrice).

6.2. Clasificarea calitatilor motrice

In general, calitatile motrice se considera a fi de doua feluri:

- calitati motrice de baza

- calitati motrice specifice,

asupra acestor doua grupe existand un consens, dar continutul lor este vazut diferit de catre specialistii domeniului; astfel, cea mai mare parte vorbesc despre patru calitati motrice sau fizice (viteza, forta, rezistenta, indemanare), altii de trei, excluzand indemanarea (Mateev - indemanarea poate fi o expresie a abilitatii omului si nu numai coordonare, o forma superioara de exprimare a relatiilor de coordonare), iar altii de cinci, adaugand si mobilitatea. Noi vom aborda punctul de vedere al acestora din urma, tratand in continuare cinci calitati, si anume:

- viteza, care exprima in general repeziciunea miscarilor;

- rezistenta reprezentata de capacitatea psiho-fizica a organismului de a face fata oboselii specifice activitatii depuse;

- forta reprezentata de capacitatea organismului de a realiza eforturi de invingere, mentinere sau cedare, in raport cu o rezistenta interna sau externa, prin contractia uneia sau mai multor grupe musculare;

- indemanarea, care reprezinta forma complexa de exprimare a capacitatii de invatare rapida a miscarilor noi si adaptarea rapida la situatii variate, conform cu specificul deprinderilor motrice (de baza sau aplicative);

- mobilitatea reprezentata de capacitatea omului de a executa cu segmentele corpului miscari cu amplitudini diferite, exprimate in grade.

Asupra calitatilor motrice se poate actiona in sensul educarii, reeducarii, consolidarii, mentinerii si dezvoltarii (ERCMD), in functie de varsta. Astfel, viteza, indemanarea si mobilitatea gasesc raspunsuri pozitive in perioada caracterizata de marea plasticitate a organismului, adica la varste mici, diminuandu-se spre varstele mai mari, in timp ce forta si rezistenta, inregistreaza un raport invers.

Un aspect important al activitatii de influentare a calitatilor motrice este acela al cunoasterii modului in care se realizeaza restabilirea organismului dupa eforturile specifice. Astfel, Gh. Carstea, considera ca 'dupa efortul implicat in actiunea de dzvoltare/educare a calitatilor motrice, restabilirea nu este liniara: 70% din restabilire are loc in prima treime a timpului de revenire, 20% in a doua treime, iar 10% in a treia treime.' Restabilirea depinde, insa si de calitatea motrica; astfel, 'in cazul fortei ea dureaza cel mai mult, de aceea pauza intre eforturi va fi mai mare, pe cand dupa eforturile de indemanare si de rezistenta organismul isi revine cel mai rapid, putandu-se efectua mai multe antrenamente pe zi' (N. Zimkin). In legatura cu acest aspect, se pune si problema raportului dintre volum si intensitate , in care un rol deosebit il au pauzele dintre repetari, in acest sens recomandandu-se:

- dupa efort maximal (90-100%), pauza de 3-5';

- dupa efort submaximal (75-85%), pauza 1'30'-3';

- dupa efort mediu (60-70%), pauza 45'-2';

- dupa efort mic (40-50%), fara pauza.

Calitatile motrice sunt in stransa legatura (interdependenta) cu deprinderile si priceperile, interdependenta care trebuie inteleasa in sensul ca insusirea deprinderilor si priceperilor motrice necesita un anumit grad de dezvoltare a calitatilor motrice, pe care il si influenteaza. Orice actionare pentru influentarea calitatilor motrice, realizata prin exercitarea deprinderilor si priceperilor motrice, influenteaza perfectionarea si consolidarea deprinderilor si priceperilor motrice respective. Orice influentare asupra unei calitati motrice, are atingeri indirecte si asupra celorlalte calitati motrice.

6.3. Viteza

6.3.1. Generalitati

Definitiile date acestei calitati motrice, desi formulate diferit, au acelasi continut, viteza fiind prezentata ca expresie a rapiditatii cu care se efectueaza o miscare (vezi formula generala a vitezei = spatiul parcurs in unitate de timp). Executia actelor motrice poate fi exprimata in termeni calitativi (foarte repede, rapid, lent, foarte lent = tempou) si calitativi (care se refera la durata= scurta, foarte scurta, medie). Viteza poate fi uniforma sau neuniforma, modificarea vitezei in timpul executiilor fiind specifica efectuarii miscarilor corpului omenesc (cresterea vitezei poarta numele de acceleratie, iar scaderea ei, e deceleratie).

Cursivitatea executiei confera exercitiului corectitudine, trecerile de la un moment la altul al miscarii trebuind sa fie line; urmarind acest parametru ne putem da seama de nivelul atins in insusirea unei miscari, deoarece o miscare in curs de invatare nu pastreaza ritmul, se executa 'cu bruschete', nu are continuitate.

De asemeni, este important de retinut ca cea care da valoare miscarii este viteza optima de executie (si nu cea maxima).

S-a demonstrat ca viteza este conditionata genetic, depinzand in cea mai mare masura de zestrea ereditara a subiectului. Aceasta nu inseamna ca aceasta calitate nu poate fi influentata prin exercitare, chiar daca destul de putin. Ambii termeni de exprimare a vitezei - cantitativi si calitativi - pot fi influentati si indirect, prin dezvoltarea altor calitati care sa favorizeze manifestarea vitezei.

Caracteristica vitezei este determinata de aprecierea spatio-temporala a miscarilor, de care se leaga tempoul si ritmul. Tempoul reprezinta densitatea (numarul) miscarilor pe unitate de timp, care ne permite sa calculam intensitatea efortului si gradul de solicitare a organismului de catre un anumit exercitiu. Ritmul reprezinta efectuarea unui efort in timp si spatiu, precum si raportul dintre aceste doua marimi. El este legat insa si de alte calitati si manifestari ale organismului uman, fiind rezultanta a nivelului de coordonare, dar este legat si de precizie, abilitate, indemanare, etc. Astfel, efectuarea unui exercitiu intr-un ritm adecvat si cu o viteza optima, determina cursivitatea si eficienta exercitiului respectiv.

6.3.2. Factorii care conditioneaza viteza

Factorii care conditioneaza viteza sunt:

- mobilitatea si forta proceselor nervoase fundamentale (excitatia si inhibitia);

- frecventa si alternanta succesiunii impulsurilor neuromotoare, a comenzilir;

- timpul de reactie (latenta);

- timpul de transmitere a impulsurilor;

- ritmul optim de alternare a contractiei si relaxarii grupelor musculare angrenate;

- caliatea fibrelor musculare si a proceselor energetice;

- forta musculara;

- lungimea segmentelor, mobilitatea articulara, elasticitatea musculara;

- capacitatea de concentrare a vointei;

- capacitatea de coordonare a grupelor musculare.

Acesti factori pot fi influentati pozitiv printr-o exercitare bine condusa. Astfel, se poate actiona asupra scaderii cronaxiei, imbunatatindu-se excitabilitatea neuromusculara (prin scaderea perioadei de latenta). In ceea ce priveste calitatea fibrei musculare, este cunoscut ca un muschi care are mai multe fibre albe are o rapiditate de contractie mai mare, deoarece aceste fibre sunt mai bogate in compusi macroenergetici (de tipul creatin fosfat si acid adenozintrifosforic), precum si in glicogen, posedand si enzimele necesare producerii energiei anaerobe. Fibrele rosii contin mioglobina, glicogen si enzime. Fibrele rapide (albe) si cele lente (rosii) se deosebesc nu numai structural ci si din punct de vedere al miozinATP-azei, care este in cantitate cu atat mai mare cu cat contractia dureaza mai putin.

In ceea ce priveste lungimea segmentelor si inaltimea, acestea au o influenta decisiva de care trebuie sa se tina seama (segmentele mai scurte favorizeaza o viteza mai mare), iar in functie de dimensiunile corporale, barbatii au o mai buna viteza fata de femei.

- este rapiditatea de intuire [i ac]ionare `n func]ie de situa]iile de moment, cu ajutorul analizatorilor auditivi, vizuali sau a celor motorii (de exemplu: apsarea/presiunea pe schi, pe lam, etc.).

VITEZA

de reactie

de executie

de repetitie

de decizie

- denumita si reactie de raspuns sau timp de laten]a, consta in iuteala cu care un subiect raspunde la excitanti diversi; cu cat timpul de latenta este mai scurt, cu atat mai buna este viteza de reactie. - depinde de: -timpul de sesizare a semnalelor de catre analizatori (acuitatea ana-lizatorilor); -timpul de conducere a semnalelor si comenzilor pe reteaua nervoasa (ca-litatea conductorilor) - timpul de analiza si decizie (gandire, imagina-tie, analiza, sinteza).

este rapiditatea cu care se executa o miscare (actiune motrica, unitara ca structura) si reprezinta timpul scurs de la inceputul si pana la sfarsitul miscarii. - depinde de: - nivelul de insusire a tehnicii de executie; - asiguarea raportului optim intre forta si viteza.

- reprezinta frecventa cu care se pot repeta miscarile intr-un timp cat mai scurt. - depinde de: - amplitudinea miscarilor si frecventa lor maxima; - este importanta pentru actiunile motrice cu structura ciclica.

generala

reprezinta capacitatea organismului de a efectua, cu maximum de rapiditate, actele motrice, manifestand totodata reactii motrice rapide la diferiti excitanti.

specifica

- este implicata in executia diferitelor procedee si exerci-tii specifice unei probe, ramuri spor-tive sau activitati motrice.

alte forme

- uniforma; - neuniforma; - in regim de forta (detenta); - in regim de indemanare; - in regim de rezistenta.

6.3.3. Formele de manifestare ale vitezei

6.3.4. Metodologia educarii, reeducarii, consolidarii, mentinerii si dezvoltarii (ERCMD) vitezei

Acest proces este complex si, de aceea, se impune ca structurarea lui sa fie atotcuprinzatoare. Deprinderile si priceperile motrice folosite in acest scop, trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

- sa fie bine insusite, subiectul netrebuind sa se concentreze asupra detaliilor de executie;

- exercitiile trebuie astfel alese incat sa faciliteze executia cu mare viteza;

- durata totala se stabileste astfel incat, spre sfarsit, sa nu scada viteza de executie;

- repetarile trebuie sa se efectueze in asa fel incat durata lor sa nu afecteze subiectul prin crearea unei stari de plictiseala, care favorizeaza instalarea oboselii;

- pauzele trebuie sa fie suficient de lungi, pentru a asigura refacerea fiziologica si biochimica a organismului; pauzele nu trebuie sa fie nici prea lungi, deoarece se produce o estompare a excitatiei de pe scoarta, scazand capacitatea de efectuare in bune conditii a repetarilor urmatoare.

Dintre metodele folosite de specialisti pentru dezvoltarea vitezei, am selectionat pe cele cu aplicabilitate in domeniul nostru, astfel:

A.    Metoda educarii reactiei motrice simple, care contine:

- determinarea reactiei si repetarea acesteia la semnale ce apar inopinat sau la schimbarea situatiei ambiante;

- reactii repetate in situatii normale (exersarea analitica a reactiei motrice pe secvente de miscare, in conditii usurate);

- reactia senzo-motorie, prin care se urmareste dezvoltarea capacitatii de a distinge intervale scurte de timp intre actiunile motrice.

B.     Metoda educarii vitezei prin reactii complexe, care consta in:

- determinarea reactiei la un obiect in miscare;

- determinarea unor reactii cu alegerea unui raspuns.

C.    Metode pentru educarea vitezei de executie a miscarilor:

- metoda exercitiului repetat;

- metoda autodepasirii.

Exista si alte indicatii si metodologii privind influentarea vitezei, dintre care am selectat cateva, structurate pentru fiecare forma de manifestare a vitezei, astfel:

Pentru viteza de reactie se folosesc exercitii care presupun reactii prompte la diferite semnale (vizuale, auditive) dinainte stabilite, date spontan, prin surprindere. Exercitiile selectate trebuie programate adecvat, urmarind cu prioritate dezvoltarea vitezei de reactie. Desi, aparent, exercitiile sunt putine, variantele si imbinarea lor creaza o multitudine de tehnologii de actionare, de la cele mai simple, la unele cu grad sporit de complexitate.

Pentru viteza de executie si de repetitie, tehnologiile de actionare trebuie sa urmareasca cresterea continua a numarului de repetari in aceeasi unitate de timp sau efectuarea aceluiasi numar de repetari in unitati de timp din ce in ce mai scurte. Ritmul si tempoul pot fi liber alese (in functie de capacitatea fiecarui executant), dar in unele cazuri se recomanda ca specialistul sa impuna ritmul de executie (prin numaratoare sau batai ritmice), pe care treptat il accelereaza (actionand astfel asupra tuturor formelor de manifestare a vitezei - de reactie, de repetitie, de executie). Marirea vitezei de executie se mai poate realiza si prin usurarea obiectelor sau aparatelor utilizate in diferite tehnologii de actionare (gantere, mingi medicinale, etc.).

Viteza de decizie poate fi influentata concomitent cu imbunatatirea capacitatii de anticipatie, evident rolul hotarator avandu-l viteza de reactie. Sunt indicate tehnologiile incluse in activitati globale (jocuri), care solicita imaginatia, capacitatea de generalizare si alte activitati realizate pe un fond de problematizare.

6.4. Forta

6.4.1.Generalitati

Forta se defineste ca fiind capacitatea organismului uman de a realiza eforturi de invingere, mentinere sau cedare in raport cu o rezistenta interna sau externa, prin contractia uneia sau mai multor grupe musculare. Forta mai poate fi definita si ca fiind capacitatea organismului de a invinge o rezistenta prin efort muscular, sau posibilitatea motrica de a ridica, transporta, impinge sau trage unele greutati, pe baza contractiei musculare.

Forta se apreciaza in Kgf (kilograme forta) si se masoara cu ajutorul dinamometrului sau al greutatilor marcate. Valoarea ei (a lucrului mecanic efectuat) depinde de energia eliberata in unitate de timp si se situeaza, in medie, la o putere mecanica de 1,5 Kg./m/s.

6.4.2. Factorii care conditioneaza forta

Factorii care conditioneaza forta sunt:

- grosimea muschiului;

- numarul de fibre musculare angrenate in contractie;

- posibilitatile de coordonare a grupelor musculare;

- avantajul mecanic oferit de parghiile utilizate si de directiile in care actioneaza grupele musculare;

- calitatea proceselor metabolice si a substantelor energetice;

- nivelul de dezvoltare al celorlalte calitati motrice implicate in actiune (viteza, rezistenta);

- varsta si sex;

- factori psihici (vointa, motivatie).

FORTA

generala

specifica

statica

dinamica

mixta

- forta intregului sistem muscular, fara a fi vorba de o anumita speciali-zare; - se caracterizeaza prin gama larga de factori care o conditioneaza si prin dezvoltarea multila-terala a musculaturii.

- forta anumitor grupe musculare solicitate de speci-ficul ramurilor sportive, cores-punzatoare struc-turii miscarilor proprii acestora.

- manifestata in timpul con-tractiilor izo-metrice.

- manifestata in timpul con-tractiilor izo-tonice.

- combinata sau auxo-tonica.

maxima

relativa

- sau absoluta = cantitatea de forta dezvoltata de un individ intr-o con-tractie generala.

- raportul dintre forta absoluta si greutatea pro-priului corp.

de invingere

- forta necesara pentru invingerea unei sarcini ex-terne (impingere, tractiune, etc.).

de cedare

- forta care actioneaza in sensul miscarii - fota de amor-tizare (prinderea mingii, aterizarile din gimnastica, etc.).

alte forme

- in regim de viteza (detenta sau forta exploziva); - in regim de rezistenta - in regim de indema-nare.

6.4.3. Formele de manifestare ale fortei

6.4.4. Metodologia educarii, reeducarii, consolidarii, mentinerii si dezvoltarii fortei

In metodologia influentarii fortei trebuie respectate anumite cerinte. Din punct de vedere al specializarii noastre, acestea ar fi:

- grupele musculare asupra carora dorim sa actionam, se vor stabili dupa o explorare si evaluare prealabila;

- numarul de exercitii si repetari se vor stabili in raport cu particularitatile subiectului (deficienta, varsta, sex, nivelul dezvoltarii calitatilor motrice, etc.);

- pentru dezvoltarea fortei anumitor grupe musculare deficitare, se vor selectiona exercitii a caror influenta poate fi precis determinata si care pot fi executate corect de catre subiect;

- la stabilirea duratei pauzei de odihna intre repetari se va avea in vedere cantitatea si calitatea efortului depus (volum si intensitate);

- incarcaturile si cresterea lor se vor fixa rational, in raport cu particularitatile subiectului; numarul de repetari va fi invers proportional cu incarcatura;

- trebuie avut in vedere si raportul dintre masa musculara activa si surplusul de tesut adipos care creeaza unele dificultati in efectuarea exercitiilor de forta.

Forta si viteza se gasesc intr-un raport invers proportional si, ca urmare, in dezvoltarea fortei pure se actioneaza pe baza formulei:

F (forta) = M.max. (masa maxima) x a (acceleratia),

iar in cazul calitatii combinate forta-viteza, dezvoltarea fortei se realizeaza pe baza formulei:

F (forta) = M (masa) x a.max. (acceleratia maxima)

Pentru a putea influenta favorabil forta, ritmul de executie trebuie folosit trebuie sa fie mediu sau chiar mic. Ritmul rapid impune folosirea unor incarcaturi usoare si este indicat pentru dezvoltarea unor forme de manifestare a calitatii combinate viteza-forta. Folosirea unei mase mari impune ritm mai mic.

Cresterea fortei, efect ce apare la scurt timp de la inceperea activitatii, nu este insotita si de cresterea masei musculare, care se manifesta mult mai tarziu.

Dintre metodele folosite pentru dezvoltarea fortei, le amintim pe cele care se pot aplica in activitatea noastra:

- Metoda eforturilor repetate; - Metoda eforturilor dinamice; - Metoda eforturilor maxime; - Metoda eforturilor statice.

AUTOEVALUARE/TEME CURS INTERACTIV/TEME SEMINAR

1. Definiti calitatile motrice si prezentati cateva repere generale care le caracterizeaza.
2. Prezentati aspectele generale ale clasificarii calitatilor motrice.
3. Care este relatia dintre calitatile motrice si restabilirea organismului dupa eforturile specifice ?
4. Care este relatia dintre calitatile, deprinderile si priceperile motrice ?
5. Definiti calitatea motrica viteza si enuntati principalele aspecte care o caracterizeaza.
6. Definiti termenii de ritm si tempo. Exemplificati.
7. Care sunt factorii care conditioneaza viteza? Explicati.
8. Care sunt formele de manifestare ale vitezei? Definiti-le si exemplificati.
9. Care sunt conditiile care trebuie sa fie indeplinite de deprinderile si priceperile motrice folosite in scopul dezERCMD vitezei?
10. Exemplificati cateva metode folosite in ERCMD vitezei.
11. Definiti calitatea motrica forta si enuntati principalele aspecte care o caracterizeaza.
12. Care sunt factorii care conditioneaza forta? Explicati.
13. Care sunt formele de manifestare ale fortei? Definiti-le si exemplificati.
14. Care sunt cerintele care trebuie respectate in metodologia ERCMD fortei?
15. Exemplificati cateva metode folosite in ERCMD fortei.

6.5. Rezistenta

6.5.1. Generalitati

Rezistenta poate fi definita ca fiind capacitatea organismului de a efectua timp indelungat o activitate, fara a scadea eficacitatea ei. Rezistenta poate fi fizica, psihica, infelectuala, la starile de stress.

Manifestarea rezistentei este determinata de posibilitatile sistemelor cardio-vascular, respirator si ale celorlalte sisteme si functii care sustin efortul, precum si de nivelul de dezvoltare a unor calitati morale si de vointa.

Rezistenta se evidentiaza in actiunile motrice cele mai diferite, combinandu-se cu toate celelalte calitati si avand o zona specifica de manifestare in eforturile de durata, in mod deosebit, in cele de tip anaerob. Dar si actiunile motrice care reclama eforturi maximale si frecventa mare in repetarea lor, precum si cele care cer eforturi submaximale efectuate prin contractarea unei mari datorii de oxigen, necesita mentinerea unei durate de lucru ridicata, deci rezistenta in regim de viteza.

6.5.2. Factorii care determina rezistenta

Factorii care determina rezistenta sunt:

- posibilitatile sistemelor cardio-vascular, respirator, muscular si ale celorlalte functii ale organismului care sustin efortul;

- calitatea metabolismului si a surselor energetice;

- nivelul de dezvoltare al unor calitati psihice;

- nivelul de realizare a coordonarii de catre sistemul nervos central a aparatului locomotor si a functiilor vegetative, a activitatii muschilor agonisti si antagonisti, alternanta in contractie a fibrelor musculare;

- relatia dintre efort si pauza

REZISTENTA

generala

specifica

- sau de baza, reflecta posibilitatile organismului de a efectua eforturi de o intensitate moderata, intr-un timp mai indelungat; - este un efort predominant aerob, organismul lucrand in conditii de echilibru in privinta cheltuielilor ener-getice si a apro-vizionarii cu oxigen

- reprezinta aspectele particulare ale rezis-tentei, necesare intr-o anumita activitate (ramura de sport, munca, etc.) unde, pentru sustinerea unor eforturi, rezis-tenta se combina in forme extrem de complexe cu viteza sau forta.

regionala

locala

anaeroba

aeroba

- sau alactacida, este specifica eforturilor cuprinse intre 45'' si 2', intensitatea efor-tului fiind de 95-100%; rezistenta scurta (A. Dragnea).

- specifica pentru eforturile care depasesc 8' (de lunga durata); rezistenta lunga (A. Dragnea).

alte forme

- in regim de viteza; - in regim de andemanare; - in regim de forta.

6.5.3. Formele de manifestare a rezistentei

6.5.4. Metodologia educarii, reeducarii, consolidarii, mentinerii si dezvoltarii rezistentei

Principiul de baza in actionarea pentru influentarea rezistentei este cel al raportului dintre intensitate si volum, in care pe masura ce volumul creste, intensitatea scade si invers.

Un factor care are importanta in ERCMD rezistentei il reprezinta tempoul in care se lucreaza si incarcatuar, sarcina suplimentara adaugata exercitiului. De retinut ca tempourile ridicate favorizeaza dezvoltarea rezistentei in regim de viteza, iar cele scazute rezistenta de baza si ca incarcaturile medii si mici favorizeaza dezvoltarea rezistentei mai bine decat cele mari.

Orice exercitiu poate contribui la dezvoltarea rezistentei daca se mareste durata efortului. Pentru dezvoltarea rezistentei generale, recomandam urmatoarele:

- executarea exercitiilor intr-un ritm moderat, marind treptat timpul de repetare;

- la alergare se va mari treptat distanta sau timpul, sau se va scurta pauza;

- folositea Metodei circuitelor, cu accent pe rezistenta-forta;

- folosirea diferitelor forme de jocuri cu elemente din gimnastica, jocuri sportive, priceperi si deprinderi motrice aplicative, etc.

In metodologia ERCMD rezistentei, trebuie sa se respecte o serie de cerinte, dintre care amintim:

- gradarea treptata a eforturilor pentru evitarea agresarii sistemelor cardio-vascular si respirator;

- se va pune accentul pe exercitarea rezistentei generale, pe cresterea capacitatii organismului de a consuma oxigen;

- in ceea ce priveste volumul si intensitatea efortului, se vor avea in vedere particularitatile subiectului;

- se vor evita exagerarile de orice natura in exercitarea rezistentei, deoarece pot aparea influente negative reflectate in echilibrul functional al marilor functiuni organice.

Rezistenta se masoara prin durata, distanta sau numarul de repetari ale unui anumit efort efectuat cu o intensitate relativ constanta. Pe seama acestor trei parametri se pot construi numeroase tehnologii de influentare a rezistentei.

Dintre metodele care se folosesc in acest sens, amintim:

- Metoda eforturilor uniforme (foloseste eforturi fara variatii de ritm si tempou);

- Metoda eforturilor variabile (foloseste eforturi cu variatii de ritm si tempou);

- Metoda antrenamentului cu intervale sau fractionat.

6.6. Indemanarea

6.6.1. Generalitati

Daca ar fi sa facem o insumare a tot ceea ce s-a incercat ca definire a indemanarii, am defini-o triplu dimensional:

- ca o calitate motrica complexa (Epuran, Ludu, Siclovan);

- ca o aptitudine a individului de a invata rapid o miscare noua (Mateev, Novicov si colab., Mathews);

- ca o capacitate de a restructura rapid miscarile in conditii variate, in functie de cerintele concrete de efectuare a acestora.

Indemanarea sta la baza efectuarii oricarei sarcini motrice, ceea ce difera fiind tipul de indemanare si specificitatea ei in timpul executarii unei/unor miscari. Ca aptitudine complexa, indemanarea este destul de des definita ca abilitate sau, cu alte cuvinte, ca o aptitudine care poate realiza o coordonare fina a miscarilor (vechi si noi), cu precizie si indici superiori de viteza si forta, fara ca acestea sa fi fost executate anterior.

6.6.2. Factorii care conditioneaza indemanarea

Factorii care conditioneaza indemanarea sunt:

- gradul de dificultate a coordonarii, solicitat de exercitiile date;

- precizia executiei, care are ca efect si o mare economie de energie;

- timpul insusirii actiunii motrice, care este mai mic la un om indemanatec;

(primii trei factori, dupa Zatiorski)

- capacitatea scoartei cerebrale de a selectiona infoematiile primite si de a programa coordonat impulsurile necesare contractiei si relaxarii muschilor interesati in efectuarea actiunii motrice corespunzatoare situatiei date;

- nivelul de dezvoltare a analizatorilor;

- experienta motrica anterioara, indeosebi varietatea priceperilor si deprinderilor motrice stapanite;

- mobilitatea articulara, elasticitatea musculara si gradul de dezvoltare a celorlalte calitati motrice;

- gradul de stapanire a deprinderilor motrice si posibilitatea folosirii lor in conditii cat mai diferite;

- posibilitatea de a elabora actiuni motrice noi prin intrebuintarea adecvata a celor cunoscute;

- posibilitatea de a incadra si de a sincroniza propriile actiuni cu actiunile partenerului.

INDEMANARE

generala

specifica

alte forme

- capacitatea de a actiona si rezolva situatii variate.

- este caracteristica conditiilor de rezolvare a diverselor situatii, pentru obtinerea unor performante deo-sebite.

- in regim de viteza; - in regim de rezistenta; - in regim de forta.

6.6.3. Formele de manifestare a indemanarii

6.6.4. Metodologia educarii, reeducarii, consolidarii, mentinerii si dezvoltarii indemanarii

In metodologia influentarii indemanarii se va avea in vedere o actiune indreptata catre dezvoltarea coordonarii, imbagatirea bagajului de deprinderi motrice; volumul de lucru va fi mic, pauzele vor trebui sa asigure timpul de odihna. Cel mai bine se poate actiona asupra indemanarii in perioada dintre copilarie si adolescenta, in cazul pacientilor maturi trebuind sa se lucreze mai intens, timp mai indelungat si cu tehnologii mai stimulative.

Dintre principiile dupa care trebuie alese procedeele folosite pentru ERCMD indemanarii, amintim:

- folosirea unor pozitii de plecare pentru exercitiile alese, diferite de cele obisnuite;

- schimbarea tempoului si a sistemului de executie;

- limitarea spatiului in care se desfasoara exercitiul;

- impunerea unor restrictii in efectuarea tehnologiilor de actionare;

- schimbarea frecventa a tehnologiilor de actionare;

- cresterea complexitatii exercitiilor;

- efectuarea exercitiilor in conditii variate (de mediu, de ingreuiere, cu obiecte sau aparate portative, etc.).

In metodologia ERCMD indemanarii, distingem trei etape (dupa Farfel):

Prima etapa se caracterizeaza prin precizia in spatiu a coordonarii miscarilor, viteza miscarilor nefiind luata in consideratie; in aceasta etapa, accentul cade pe numarul de repetari.

A doua etapa este caracterizata de cresterea preciziei miscarilor in spatiu si scurtarea timpului de executie; in aceasta etapa apare diferentierea imbinarii perceperii spatiului cu timpul in efectuarea exercitiului.

A treia etapa este caracterizata prin posibilitatea de a se manifesta in conditii variate si chiar neobisnuite.

6.7. Mobilitatea

6.7.1. Generalitati

Mobilitatea este conditionata de structura si tipul articulatiilor, ca si de calitatea ligamentelor, tendoanelor si muschilor. Elasticitatea musculara este importanta deoarece, in exercitii, contractia agonistilor incepe inainte de intinderea antagonistilor. Ea se poate modifica, in mare masura, prin influenta proceselor neuropsihice de relaxare si prin exercitii de stretching. Pentru noi, este important de stiut ca reducerea elasticitatii antagonistilor in miscarile cu amplitudine este determinata de actiunea reflexa de aparare, de reducere a intinderii prin contractia aceluiasi muschi, care se opune miscarii. Gradul de mobilitate creste concomitent cu elasticitatea musculara.

6.7.2. Factorii care determina mobilitatea

Factorii care determina mobilitatea sunt:

- temperatura mediului ambiant;

- ritmul celor 24 de ore (dimineata mobilitatea este mai redusa, deoarece inhibitia provocata de somn diminueaza functiile);

- gradul de oboseala;

- varsta;

- sex;

- predispozitii genetice (unii se nasc cu laxitate articulara si este nevoie de fortificarea musculaturii pentru a proteja articulatia si a fixa mobilitatea in limite anatomice si fiziologice).

MOBILITATEA

activa

pasiva

- mobilitatea maxima intr-o articulatie, obtinuta prin activitatea musculara proprie; - este determinata de elasticitatea mutchilor antagonisti si de forta necesara mobilizarii segmentelor corpuri;

- mobilitatea maxima obtinuta intr-o articulatie, cu ajutorul unei forte externe; - este mai mare decat cea activa, cu care se afla in relatii de coordonare reciproca ti de interconditionare.

6.7.3. Formele de manifestare a mobilitatii

6.7.4. Metodologia educarii, reeducarii, consolidarii, mentinerii si dezvoltarii mobilitatii

Obiectivul principal urmarit prin dezvoltarea mobilitatii este de a imbunatati calitatea miscarii, deoarece mobilitatea este un factor important in educarea, invatarea, imbunatatirea, etc. deprinderilor motrice.

In metodologia influentarii mobilitatii se actioneaza asupra a doua elemente de baza:

- factorul articulatie, prin exercitarea componentelor articulare;

- factorul muscular, prin intindere.

Mobilitatea poate fi recastigata in cazul in care a fost diminuata, dar poate fi si dezvoltata. Tehnologiile de actionare folosite in exercitarea mobilitatii sunt numeroase, in functie de structura articulatiei (articulatii cu mobilitate mare, medie, mica) si de scopul urmarit. Acestea pot fi: exercitii pasive, active libere, active cu rezistenta (din partea kinetoterapeutului, partenerului sau cu autorezistenta) si ingreuiere (cu obiecte sau aparate portative), cu si la aparate (aparate din gimnastica, la care se lucreaza adaptat pentru recuperare, sau aparate specifice). Aceste exercitii pot fi executate simplu, adica o singura data cu trecere prin puncte fixe (de exemplu: indoirea trunchiului spre stanga si revenire la verticala, apoi spre dreapta si revenire), sau cu arcuiri (repetarea partii finale a miscarii, de doua, trei ori); miscarile de mai sus pot fi amplificate fie folosind membrele superioare in prelungirea corpului, fie cu mainile la ceafa (prelungirea bratului de parghie).

Pentru a obtine efectul dorit, este necesar ca exercitiile utilizate sa fie corect localizate, stabilindu-se si fixandu-se pozitia de lucru adecvata si planurile de actionare. De asemenea, se impune ca exercitiile sa fie legate ca executie a elementelor constitutive (repetari), cu amplitudine maxima (este vorba despre amplitudinea maxima posibila, fara a produce stari de disconfort), in serii a caror numar se stabileste in functie de posibilitatile subiectului (ca si numarul de repetari, de altfel). In pauzele dintre serii, se recomanda exercitii de relaxare. Ca si in alte situatii, se recomanda ca exercitiile de mobilitate sa se efectueze in regim de compensare (si pentru muschii agonisti si pentru antagonisti).

Numarul de serii, ca si cel de repetari, va creste treptat, de la o saptamana la alta, sau de la o zi la alta (atunci cand este posibil), cu o cifra care sa creasca gradul de eficienta, pastrand limitele impuse de particularitatile generale si specifice ale subiectului. Numarul de repetari va fi determinat de evaluarea momentului de la care pornim si tinand cont de faptul ca pacientul nu trebuie sa ajunga la oboseala (oboseala va da executii incorecte sau va determina scaparea de sub control a miscarii).

Una din metodele cunoscute si folosite in ultimul timp pentru cresterea supletii musculare, este stretching-ul, care are ca principiu de baza actiunea musculara in trei etape (trepte):

- contractie statica (izometrica);

- relaxare relativ totala;

- intindere lenta.

Muschiul sau grupa de muschi exercitate trebuie mentinute in stare de intindere o perioada de timp corespunzatoare posibilitatilor subiectului, dar nu mai putin de 5^^ la inceputul programului, dupa care se creste treptat pana se ajunge la solicitari apropiate de normal (10-80^^). Timpul de mentinere a intinderii creste treptat in functie de evaluare.

Exercitiile pentru mobilitate se adreseaza articulatiilor si muschilor, tendoanelor si, din acest punct de vedere, in cazul deficientilor dar si al normalilor, lucrul pasiv este, de multe ori, mai indicat decat cel activ.

AUTOEVALUARE/TEME CURS INTERACTIV/TEME SEMINAR

1. Definiti calitatea motrica rezistenta si enuntati principalele aspecte care o caracterizeaza.
2. Care sunt factorii care conditioneaza rezistenta? Explicati.
3. Care sunt formele de manifestare ale rezistentei? Definiti-le si exemplificati.
4. Care este principiul de baza care trebuie respectate in metodologia ERCMD rezistentei? Detaliati.
5. Care sunt cerintele care trebuie sa se respecte in metodologia ERCMD rezistentei?
6. Exemplificati cateva metode folosite in ERCMD rezistentei.
7. Definiti calitatea motrica indemanarea si enuntati principalele aspecte care o caracterizeaza.
8. Care sunt factorii care conditioneaza indemanarea? Explicati.
9. Care sunt formele de manifestare ale indemanarii? Definiti-le si exemplificati.
10. Care sunt principiile dupa care trebuie alese procedeele pentru ERCMD indemanarii? Exemplificati.
11. Care sunt etapele dupa care se desfasoara ERCMD indemanarii?
12. Definiti calitatea motrica mobilitatea si enuntati principalele aspecte care o caracterizeaza.
13. Care sunt factorii care conditioneaza mobilitatea? Explicati.
14. Care sunt formele de manifestare ale mobilitatii? Definiti-le si exemplificati.
15. Enntati principalele repere pentru ERCMD mobilitatii.

8. Indicii morfo-functionali ai organismului. Importanta cunoasterii lor, pentru Kinetoterapie

8.1. Generalitati

Viata omului este caracterizata de trei perioade principale:

I.           Perioada de crestere si dezvoltare (de evolutie);

II.         Perioada de maturitate si reproducere. In aceasta perioada, organismul nu stagneaza, ci involueaza treptat, deoarece incepand chiar de la nastere anumite componente se degradeaza si mor (de exemplu, celulele sistemului nervos);

III.       Perioada de involutie, echivalenta varstei inaintate (varsta a treia).

Prin crestere si dezvoltare se intelege complexul dinamic de procese si fenomene biologice, prin care trece organismul omenesc in evolutia sa, de la nastere si pana la maturitate.

Aceste notiuni, desi au o baza comuna si apar ca aspecte ale aceleiasi evolutii morfo-functionale, prin continutul lor sunt diferite. Astfel, in timp ce cresterea se desfasoara, mai ales, sub aspect cantitativ, pe baza inmultirii celulelor, tesuturilor, fibrelor musculare, etc. si poate fi urmarita prin masuratori repetate a inaltimii, greutatii, diametrelor, perimetrelor, capacitatii vitale, s.a., dezvoltarea reprezinta aspectul calitativ, dat de raportul dintre varsta si procesele de crestere si functionalitate a organismului omenesc. Dezvoltarea se apreciaza prin diferentierile caracterelor morfologice si functionale ale tesuturilor, prin perfectionarea si adaptarea progresiva a aparatelor si sistemelor, prin evolutia complexa si integrarea coordonata a lor intr-un tot unitar. Daca procesul de crestere poate fi masurat si controlat cu usurinta, dezvoltarea - ca ansamblu de modificari functionale, de imbunatatiri calitative - se cerceteaza si se apreciaza cu mai multa dificultate.

8.2. Factorii care conditioneaza cresterea si dezvoltarea organismului

Cresterea si dezvoltarea corpului sunt conditionate de factori endogeni (interni) si exogeni (externi), care se exercita pe toata durata vietii, avand o intensitate sporita in copilarie si tinerete.

Factorii interni care influenteaza cresterea si dezvoltarea organismului sunt: ereditatea si marile functiuni organice, coordonate de sistemul nervos si endocrin.

Ereditatea este o functiune fundamentala care asigura transmiterea caracterelor la urmasi, fiind strans legata de proprietatea celulelor tinere de a se inmulti si regenera. Jocul complicat al legilor ereditatii, fenomenele de dominanta si recesivitate, mutatiile si alte mecanisme genetice favorizeaza si mai mult aceasta variatie a caracterelor ereditare. Desi copilul este produsul ereditar al parintilor, el este o fiinta diferita de ei, avand caractere proprii rezultate din unirea - in proportii diferite - a celor doua patrimonii ereditare. Transmiterea caracterelor ereditare se face prin legi generale imuabile, dupa un adevarat cod genetic.

Factorii ereditari

Factorii de mediu extern

Sistemul nervos

Sistemul endocrin

Metabolismul

Exercitiul fizic

Ereditatea influenteaza atat forma corpului si structura tesuturilor, cat si functiile organice, evolutia si potentialitatea genetica a individului. Cercetarea atenta si metodica a antecedentelor ereditare poate aduce informatii pretioase pentru stabilirea diagnosticului si prognosticului unei afectiuni.

Functionarea aparatelor si sistemelor organice, conditioneaza viata si sanatatea fiecarui individ. In ceea ce priveste cresterea, sarcina principala este indeplinita de functiile metabolice, care antreneaza in efortul lor constructiv si functiile digestive, respiratorii si circulatorii. Dezvoltarea este conditiona de adaptarea si perfectionarea tuturor acestor functiuni la necesitatile vietii biologice si sociale. Sinergia lor functionala se schimba si se restabileste in functie de sex, in timpul fiecarei perioade de varsta.

Rolul coordonator al acestor fenomene variate este indeplinit de sistemele nervos si endocrin. O importanta deosebita se recunoaste factorilor endocrini care au o mare influenta asupra cresterii in inaltime si freutate, asupra dezvoltarii aparatului genital si caracterelor sexuale secundare (pilozitate, voce, sani, etc.), asupra tipului si gradului de evolutie somatica si organica. Analiza rolului pe care il au hormonii in procesul evolutiv al organismului, ne conduce spre mecanismele superioare de stimulare si reglare a cresterii si dezvoltarii, aflate sub conducerea sistemului nervos central si a celui vegetativ; ca atare, se poate afirma ca sistemul endocrin declanseaza actiuni pe care le dirijeaza sistemul neurovegetativ.

Cresterea somatica se desfasoara pe doua directii:

- crestere somatica globala, realizata prin sporirea masei;

- crestere somatica diferentiata, realizata prin modificarea formei si functiilor tesuturilor si organelor.

Cresterea in greutate este precedata si urmata de o crestere activa in inaltime. Aceasta alternanta corespunde activitatii ritmice si echilibrate a doua constelatii hormonale: una anabolica, dominata de vag, care stimuleaza cresterea ponderala si alta catabolica, dominata de actiunea simpaticului.

Factorii externi care influenteaza cresterea si dezvoltarea organismului se pot clasifica in:

- Factori care actioneaza asupra evolutiei intrauterine (topografia bazinului, durata sarcinii, felul de viata, alimentatia, starea de sanatate, eventualele tratamente medicale - medicamente toxice, iradieri - ale mamei).

- Factori are actioneaza asupra evolutiei extrauterine (micro- si macroclimatul inconjurator - aer, caldura, lumina, umiditate -, geoclimatul - asezarea geografica, natura solului, anotimpurile -, conditiile de mediu social-economic).

Cresterea si dezvoltarea copilului sunt conditionate si de alimentatie, digestie, absorbtie, repartizarea si fixarea elementelor plastice in celulele corpului, precum si de utilizarea elementelor plastice in conformitate cu nevoile organismului. La acestea se adauga valoarea de influentare a activitatilor motrice care, prin fenomenele de adaptare si supracompensare, ajung sa stimuleze (si, intr-o oarecare masura sa dirijeze) cresterea si dezvoltarea.

Toate activitatile motrice dezvolta aparatul locomotor, iar - prin aceasta - sunt angajate in activitate respiratia, circulatia, schimburile nutritive si procesele de regenerare, sistemele de reglare neuroendocrine; exercitarea lor desavarseste structura functionala a tesuturilor, stimuleaza cresterea si dezvoltarea si duce la o buna integrare a elementelor care alcatuiesc organismul.

8.3. Legile cresterii si dezvoltarii organismului

L E G I L E C R E S T E R I I SI D E Z V O L T A R I I C O R P U L U I

Legea cresterii inegale si asimetrice a tesuturilor si organelor

- De la nastere si pana la maturitate, cresterea tesuturilor si organelor este inegala (de exemplu, creierul creste de patru ori, ficatul de noua ori, splina de treisprezece ori, inima de douazeci de ori, intestinul de treizeci de ori); deci, tesuturile si organele cresc mai repede sau mai lent, unele se dezvolta continuu, altele cunosc perioade de stagnare sau chiar de involutie.

Legea ritmului diferit de crestere si dezvoltare

- Cele mai multe elemente somatice urmeaza ritmul de crestere al taliei si al greutatii corpului, doar organele pastrand un ritm propriu de crestere, diferentiare structurala si perfectionare functionala; astfel, importante variatii de ritm se inregistreaza la cresterea diferitelor parti ale regiunii corpului (de exemplu, capul creste de doua ori, trunchiul de trei ori, membrele superioare de patru ori, iar cele inferioare de cinci ori).

Legea schimbarii proportiilor si raporturilor dintre organism si partile componente

- Efectele celei de-a doua legi se traduc prin schimbari continue ale proportiilor si raporturilor dintre partile constitutive ale corpului si intreg; de exemplu, la nastere copilul este o fiinta disproportionata si imperfecta in comparatie cu adultul, disproportii existand inca din viata intrauterina, astfel: la embrion (doua luni), inaltimea capului este cat jumatate din cea a intregului corp; intrauterin membrele superioare sunt mai lungi decat cele inferioare, dupa nastere ele se egalizeaza, iar la 10 ani, membrele inferioare devin mai lungi.

Legea marilor alternante in crestere si dezvoltare

- Legea se refera la alternanta, in timp, intre crestere si dezvoltare, intre cresterea in inaltime si cea in greutate, intre bust si membrele inferioare, intre cresterea activa a dimensiunilor corpului si dezvoltarea organelor, s.a.m.d.

Legea cresterii si dezvoltarii diferet]iate pe sexe

- La fete, pubertatea incepe si se termina mai devreme decat la baieti; in aceasta perioada ele depasesc (pentru scurt timp) cresterea baietilor (concomitent cu dezvoltarea sexuala, are loc si o dezvoltare osoasa, musculara, viscerala si psihica mai mare). - La baieti, domina cresterea centurii scapulare, iar la fete, cresterea bazinului si centurii pelvine.

Aceste legi definesc si fundamenteaza procesele de crestere si dezvoltare ale organismului uman.

8.4. Criterii si metode de apreciere a cresterii si dezvoltarii

8.4.1. Examenul somatoscopic

Aprecierea cresterii si dezvoltarii copiilor si tinerilor se face prin observarea analitica, statica a aspectelor morfologice ale intregului corp si a fiecarei parti separat si, la nevoie, prin probe dinamice, in cadrul examenului somatoscopic, examen care are urmatoarele caracteristici:

I. Se examineaza, mai intai, caracterele individuale globale, care vor fi orientate spre observarea:

I.a. Inaltimii si greutatii, armoniei intre intreg si parti, atitudinii si comportamentului motric; I.b. Aspectelor morfologice ale tegumentelor si fanerelor, ale tesuturilor subtegumentare, muschilor, oaselor, articulatiilor - la nivelul intregului corp;

I.c. Organelor si functiilor acestora, prin observarea formei si volumului cavitatilor in care sunt cuprinse si a manifestarilor motrice exterioare.

II. Se cerceteaza apoi caracterele morfologice si functionale partiale, pe regiunile si segmentele corpului, astfel:

- examinarea partii anterioare a subiectului, apoi a celei posterioare, apoi din profil, de sus in jos, observand la fiecare regiune si segment abaterile de la normal in ceea ce priveste: marimea, forma, simetria, aspecte patologice (malformatii, sechele, etc.), tulburari functionale decelabile pe baza unor manifestari exterioare, proportionalitatea in raport cu alte regiuni; la fiecare regiune, se observa mai intai global regiunea respectiva si, apoi, pe segmente;

III. Se poate completa cu probe dinamice simple, adresate intregului corp, unor regiuni sau segmente si cu o serie de investigatii functionale ale principalelor aparate si sisteme ale organismului.

8.4.2. Examenul antropometric

Examenul antropometric completeaza examenul somatoscopic cu date care dau informatii in legatura cu cresterea si dezvoltarea celor investigati, pe baza carora se pot calcula indicii de proportionalitate. Asadar, aceste doua modalitati de examinare se interpatrund, completandu-se reciproc si formand asa numitul examen somato-antropometric sau antropo-somatoscopic.

Pentru examenul antropometric se folosesc:

- cadrul somato-antropometric;

- trusa antropometrica, care contine:

- panglica centimetrica (banda metrica), pentru masurarea perimetrelor si a lungimii segmentelor;

- compase, pentru masurarea diametrelor (biacromial, bitrohanterian);

- taliometru, pentru masurarea inaltimilor (corp, bust);

- cantar, pentru masurarea greutatii;

- dinamometre, pentru masurarea fortei;

- spirometru, pentru masurarea capacitatii vitale, etc.

Rezultatele obtinute prin masuratori se prelucreaza statistic si se compara cu 'cifrele medii', calculate pe varste si sexe, sau cu 'valorile standard' ale cresterii si dezvoltarii, cunoscute din literatura de specialitate, subiectii putand fi incadrati in trei categorii:

- sub cifrele medii sau valorile standard - hipo- sau subdezvoltati;

- in jurul cifrelor medii sau a valorilor standard - normal dezvoltati;

- peste cifrele medii sau valorile standard - hiper- sai supradezvoltati.

Dupa efectuarea masuratorilor, aprecierea se face atat global, la nivelul intregului corp, cat si pe fiecare regiune si segment in parte.

8.4.3. Indicii antropometrici si fiziologici

Compararea, asocierea sau raportarea valorilor obtinute prin aplicarea examenului antropometric si functional intre ele, are ca rezultat stabilirea unor indici antropometrici si fiziologici, care exprima o serie de caracteristici complexe ale corpului omenesc, cum ar fi: corpolenta, robustetea, proportionalitatea dintre segmentele corpului. Unii dintre indicii cei mai importanti pentru aprecierea cresterii si dezvoltarii sunt:

A. Indicele 'de corpolenta-Bouchard' sau 'de nutritie - Quetelet', se calculeaza impartind greutatea (in kg. sau in g.), la talie (in dcm. sau cm.) (G/T)

La adulti, pentru o corpolenta medie sau o stare buna de nutritie, fiecarui centimetru din inaltimea corpului trebuie sa-i corespunda 400 g. greutate corporala (barbati) si 390 g. (femei); valoarea indicelui se interpreteaza astfel:

- peste 500 -> corpolenta crescuta;

- intre450-500-> tendinta de ingrasare;

- intre 390/400-450 -> zona normala

- intre 300-390/400 -> corpolenta scazuta;

- sub 300 -> nutritie nesatisfacatoare.

B. Indicele 'pulmonar (de rezistenta)-Demeny', reprezinta raportul intre capacitatea vitala (in cm.³) si greutatea corporala (in kg.) (CV/G); valoarea indicelui se interpreteaza astfel:

- peste 60 -> foarte bun;

- intre 60-55 -> bun;

- intre 55-50 -> mediu;

- sub 50 -> slab.

C. Indicele 'toracic-Erissmann' se calculeaza scazand din perimetrul toracic mediu, jumatate din inaltimea taliei (Pt.-T/2); acest indice da indicatii privind gradul de dezvoltare a toracelui si proportia intre lungimea si grosimea trunchiului, valoarea sa medie fiind de 5,8 (barbati adulti) si 3,5 (femei).

D. Indicele 'de proportionalitate-Adrian Ionescu' rezulta din scaderea jumatatii taliei din inaltimea bustului (B-T/2); la barbatul adult valoarea medie a indicelui este de 5-6 cm., iar la femei de 3-4 cm. indicele de proportionalitate prezinta variatii in functie de varsta, astfel:

- la trei ani: - aprox. 9 cm., la baieti;

- aprox. 8 cm., la fete;

- la pubertate: - aprox. 3 cm., la baieti;

- aprox. 4 cm., la fete;

- in jur de 19 ani: - aprox. 4 cm., la baieti;

- aprox. 6 cm., la fete;

Acest indice este mult folosit in auxologie si in pediatrie, pentru cercetarea cresterii normale si depistarea cazurilor patologice, iar in ortopedie si in controlul medical al sportivilor, pentru aprecierea proportionalitatii corpului.

8.5. Cresterea globala a corpului

In lucrarile de specialitate, cresterea globala este reprezentata prin indicii de inaltime si greutate.

Inaltimea este influentata mai mult de ereditate si mai putin de factorii de mediu, de aceea ea reprezinta un factor mai stabil decat greutatea si variaza in limite mai restranse (nu scade decat in cazuri foarte rare).

Inaltimea corpului sau talia este considerata unul dintre principalii indicatori ai cresterii somatice. Valorile taliei se pot imparti in trei grupe: mijlocii, mari si mici, la care se pot adauga grupele extreme, foarte mari si foarte mici.

Greutatea este un indice foarte labil, care depinde mai putin de factorii genetici si mai mult de influentele mediului extern (alimentatie) si intern (metabilism), fiind deci un indice sensibil si semnificativ pentru functia metabolica si capacitatea organismului de a fixa sau pierde rezervele nutritive. Evolutia greutatii variaza in limite mai largi decat a taliei; ea poate sa ramana stationara, sa creasca sau sa scada. Raportate la varsta cronologica, valorile greutatii pot fi medii, mici sau mari, foarte mari si foarte mici.

In viata intrauterina, greutatea si inaltimea corpului cresc intens si progresiv, depinzand in special de starea de nutritie a mamei. Dupa nastere, corpul creste intr-un ritm din ce in ce mai lent, insa cu variatii individuale din ce in ce mai mari.

Prin raportarea greutatii la talie se pot face aprecieri cu privire la gradul de corpolenta si armonie in dezvoltarea somatica.

La greutate mai pot fi raportate si alte date morfologice si functionale, ca de exemplu, capacitatea vitala si forta musculara, aceste raportari ajutand la aprecierea robustetii si vigorii corpului.

8.6. Cresterea segmentara a corpului

Cresterea globala a inaltimii si greutatii corpului este rezultatul cresterii segmentelor care il compun: cap, gat, trunchi, membre superioare si membre inferioare.

Ritmul inegal al cresterii acestor segmente determina schimbari continue in proportiile corpului. Cele mai spectaculoase faze ale evolutiei au loc in viata intrauterina si in primii ani de dupa nastere. A doua perioada de mari schimbari este pubertatea, in timpul careia se produce maturizarea sexuala.

In studiul cresterii segmentare, se cerceteaza mai intai capul si gatul, apoi trunchiul si membrelor superioare si la sfarsit membrele inferioare.

8.7. Cresterea si dezvoltarea elementelor somatice, a aparatelor si sistemelor organice

8.7.1. Cresterea si dezvoltarea elementelor somatice

a.       Pielea si tesuturile subcutanate

b.      Muschii scheletici

c.       Oasele

d.      Articulatiile

8.7.2. Cresterea si dezvoltarea aparatelor si sistemelor organice

a.       Aparatul respirator

b.      Aparatul circulator incepe sa se dezvolte inca din primele luni de viata intrauterina.

c.       Aparatul digestiv

d.      Aparatul uro-genital

e.       Sistemul endocrin

f.        Sistemul nervos

g.      Organele de simt

8.7.3. Cresterea si dezvoltarea corpului pe varste si sexe

Cresterea si dezvoltarea copilului se desfasoara in doua etape distincte: prenatala si postnatala.

Viata intrauterina incepe in momentul in care celula primara, ovulul fecundat, se fixeaza in mucoasa intrauterina unde, gasind conditii favorabile, creste si se inmulteste.

Viata extrauterina a fost impartita schematic in trei etape:

- prima etapa, a evolutiei, corespunzatoare varstei de crestere si dezvoltare;

- a doua etapa, varsta maturitatii;

- a treia etapa, involutiva, corespunzatoare varstei inaintate.

Pentru noi, cea mai importanta este prima etapa care, la randul ei, se imparte in trei perioade:

- copilaria

- adolescenta

- tineretea

Varsta copilariei

Copilaria se imparte in trei parti: copilaria mica, mijlocie si mare.

a. Copilaria mica sau prima copilarie, se imparte in: - perioada de nou-nascut

- perioada de sugar

- perioada de copil mic

Noul nascut este considerat copilul in primele patru saptamani de viata. Viata noului nascut este dominata de procesele vegetative.

Sugar este socotit copilul in primul sau an de viata.

In aceasta perioada, cresterea si dezvoltarea corpului se desfasoara intr-un ritm care scade treptat, dar care ramane totusi cel mai rapid din intreaga perioada de viata extrauterina.

Copilul mic (1-3 ani) creste mai incet decat sugarul, din punct de vedere somatic, dar se dezvolta intens organic si psihic.

b. Copilaria mijlocie (3-6/7 ani)

In aceasta perioada corpul copilului continua sa creasca in inaltime si greutate, realizand valori medii aproape egale la ambele sexe.

c.      Copilaria mare, incepe la 6/7 ani si se incheie la 10/11 ani.

Varsta adolescentei

Adolescenta incepe in perioada prepubertara, se manifesta din plin in perioada pubertara si continua in perioada postpubertara. Durata si ritmul schimbarilor ce caracterizeaza perioada adolescentei variaza destul de mult la cele doua sexe; evolutia este mai scurta si ritmul mai accelerat la fete decat la baieti.

a.       Perioada prepubertara incepe, la ambele sexe, in jurul varstei de 10/11 ani si dureaza, la fete in medie doi ani, pana la 12/13 ani, iar la baieti patru ani, pana la 14/15 ani.

b.      Perioada pubertara ocupa un interval de timp cuprins intre 12/13 si 15/16 ani la fete si intre 14/15 si 17/18 ani la baieti. Poate fi insa mai lunga sau mai scurta, dupa durata proceselor si fenomenelor complexe, care transforma copilul in adolescent.

c.       Perioada postpubertara (15/16 - 18/20 ani fete; 17/18-20-22 ani baieti)

Varsta tineretii

Este etapa de incheiere a cresterii si dezvoltarii generale a corpului, precum si a pregatirii pentru viata adulta.

8.7.4. Deficientele si tulburarile de crestere si dezvoltare

Prin deficiente si tulburari de crestere si dezvoltare se inteleg abaterile de la normal ale cresterii somatice si dezvoltarii organice si psihice, in perioadele de evolutie.

Deficientele in cresterea inaltimii si greutatii corpului sunt abateri de la normal care se pot constata comparand intre ei copiii, adolescentii si tinerii de aceeasi varsta si sex. e considera normala inaltimea si greutatea care se incadreaza intre cifrele medii stabilite pe varste si sexe. Pe cei care prezinta valori ale inaltimii mai mari decat media ii numim suprastaturali, pe cei cu valori mai mici substaturali; pe cei cu valori mai mari ale greutatii ii numim supraponderali, pe cei cu valori mai mici subponderali. Asociind aceste doua componente, inaltimea si greutatea, in notiunea de constitutie somatica, putem vorbi de valori somatice medii la normosomi (eurisomi), de valori scazute la hiposomi si crescute la hipersomi. Valorile extreme se incadreaza in notiunile de nanosomi (pitici) si giganti (uriasi).

a.       Deficientele prin insuficienta cresterii in inaltime a corpului

Hiposomia este o deficienta usoara atunci cand cresterea corpului se face proportional, cand functiile organice se desfasoara normal si cand valorile inaltimii si greutatii raman mai mici din cauza intarzierii cresterii.

Nanosomii sau piticii sunt deficienti nu numai prin talie foarte mica si greutate scazuta, ci mai ales prin caracterele morfologice si functionale care insotesc aceasta crestere insuficienta.

b.      Deficiente prin crestere ponderala insuficienta

- Insuficienta ponderala primara (greutatea corpului insuficienta inca din viata intrauterina) este conditionata de nasterea prematura, de imaturitate sau de debilitate congenitala.

- Insuficienta ponderala secundara (greutatea nu creste in ritmul potrivit, paralel cu inaltimea, intarzie in crestere sau scade temporar) se datoreaza tulburarilor digestive si de nutritie, acute si cronice, tulburarilor de metabolism, anorexiei de natura organica sau psihica, care duc la scaderea in greutate, sau unor afectiuni ale aparatului respirator, boli cronice ale cordului, vaselor si sangelui, boli constitutionale ale stomacului si colonului, boli cronice ale ficatului si splinei, paraziti intestinali sau ai cailor biliare, boli ale rinichilor si cailor urinare, care dau debilitati fizice si organice.

- Trebuie mentionata casexia (maladia Simonds), care este o stare de denutritie grava, cu slabirea accentuata a membrelor, care apare mai ales la fete in perioada pubertara si care este provocata de o anorexie nervoasa si mintala.

c.       Deficiente prin exces sau precocitate in cresterea staturii

Hipersomia se produce printr-o crestere rapida si prematura, printr-o intensa acceleratie a ritmului cresterii. Cresterea se prelungeste in timp dincolo de limitele ei normale. Aceste deficiente apar mai rar si sunt socotite mai putin grave decat hiposomiile sau nanismul.

Hipersomii nu sunt considerati deficienti atunci cand corpul lor creste proportional, organele si functiile lor fac fata necesitatilor varstei si cand au o dezvoltare psihica normala.

Din categoria hipersomiilor ca deficiente prin exces a cresterii in inaltime, face parte gigantismul.

Intre deficientele prin precocitate in cresterea staturii se incadreaza pubertatea precoce.

d.      Deficiente prin crestere ponderala excesiva

Deficientele prin crestere ponderala excesiva sunt reprezentate de diversele tipuri de obezitate. Obezitatea este acumularea in exces a unor rezerve adipoase, ca rezultat al unor cauze functionale (supraalimentatie, inactivitate fizica) si patologice (predispozitii ereditare si familiale, cauze digestive si metabolice, endocrine si nervoase sau asocieri ale acestora).

Dupa cantitatea depozitelor grasoase, obezitatea poate fi mica, mijlocie sau mare.

Dupa dispunerea acestor depozite, poate fi generala sau partiala.

Exista forme de obezitate anemica si forme pletorice, ca si forme benigne si maligne.

e.       Deficiente prin cresterea neproportionala a staturii

Disproportiile si disarmoniile de crestere se produc datorita fie unor cauze ereditare, fie altor cauze care actioneaza in viata intrauterina sau extrauterina. Ele pot fi globale sau partiale, definitive sau trecatoare si pot evolua singure sau asociate cu hiposomia sau hipersomia.

Deficientele care intereseaza corpul intreg sunt: acondroplazia (forma tipica de scurtare a corpului asociata cu cresterea neproportionala a membrelor), acromegalia (hipertrofie a extremitatilor membrelor superioare si membrelor inferioare, asociata cu deformatii cranio-faciale) si acromicria (cresterea este tulburata de atrofia scheletului si a tuturor tesuturilor de la nivelul extremitatilor, care prezinta un volum mic si o cianozare permanenta).

Deficientele partiale sunt determinate de disarmoniile dintre partea superioara si cea inferioara, dintre partea dreapta si cea stanga si dintre segmentele simetrice ale corpului. Se mai pot constata disproportii intre cap si trunchi, intre membrele superioare si membrele inferioare. La acestea se adauga o serie de defecte in forma si structura elementelor somatice si organice, ca: aplazii, hiperplazii, displazii, atrofii, hipertrofii, distrofii, dismorfisme, paramorfisme, alungiri, scurtari, ingrosari, subtieri, cresteri asimetrice si inegale (gigantism segmentar).

Asimetriile sunt deformatii destul de frecvente. Cresterea exagerata poate fi determinata de unele procese stimulatoare, ca osteomielita sau hiperemia cronica a cartilajelor osteogenetice (gigantism local). Intarzierea in crestere este provocata de procese paralitice sau traumatice, care produc o atrofie cu scurtarea si subtierea oaselor. Deviatiile si deformatiile capului si gatului, ale trunchiului si coloanei vertebrale, ale centurii scapulare si membrelor superioare, ale bazinului si membrelor inferioare, favorizeaza cresterea si dezvoltarea asimetrica a elementelor aparatului de sprijin si miscare.

Leziunile traumatice grave, interventiile chirurgicale sau ortopedice si toate procesele patologice care modifica forma, structura si functiunile corpului (amputatii, anchilozari, cicatrici profunde si intinse, etc.) pot deveni cauzele unei cresteri si dezvoltari asimetrice.

f.        Deficientele dezvoltarii morfofunctionale globale

Incetinirea, intarzierea, grabirea sau devierea proceselor si fenomenelor de evolutie, pot sa produca deficiente morfofunctionale importante.

Uneori se produc abateri de la normal la nivelul unui organ sau aparat, care pot sa produca o alterare a armoniei morfologice si o tulburare a sinergiei functionale. Alteori, intregul complex morfofunctional este impiedicat sa functioneze normal.

Incetinirile si opririle in evolutie prelungesc durata unei perioade de crestere si dezvoltare, sau transmit caracterele neevoluate perioadei urmatoare. Se foloseste frecvent notiunea de intarziere in dezvoltare, iar caracterelor involuate li se da numele perioadei din care provin (puerilism, infantilism - cand se defineste o ramanere in urma globala -, sau caractere puerile, infantile - cand acestea apar la varsta adolescentei sau tineretii).

Accelerarea excesiva duce la dezvoltarea precoce a unui organ sau a unei functii, sau chiar la evolutia prematura a organismului intreg (dezvoltarea prematura a caracterelor secundare sexuale, pubertate precoce, maturizare precoce globala sau partiala si chiar imbatranire precoce).

Devierile de la normal in evolutia organismului pot sa provoace modificari in sensul feminizarii baietilor si a masculinizarii fetelor (trecatoare, de obicei).

8.8. Importanta cunoasterii indicilor morfofunctionali ai organismului, pentru activitatea de kinetoterapie

Importanta cunoasterii indicilor morfofunctionali ai organismului este strans legata de finalitatea practicarii exercitiilor fizice, de a obtine cresterea normala si dezvoltarea fizica armonioasa, precum si o functionare la nivel superior a tuturor sistemelor organismului. Nivelul dezvoltarii acestor indici conditioneaza randamentul oamenilor in munca si in viata, ei constituind fondul biologic de baza pentru dezvoltarea calitatilor motrice si pentru formarea deprinderilor motrice. Formarea si perfectionarea acestor indici morfofunctionali se urmareste de-a lungul intregului proces instructiv-educativ-recuperator.

De aceea, indiferent de persoana care intra in atentia kinetoterapeutului, pentru a desfasura o activitate profilactica, terapeutica sau de recuperare, in primul rand este necesara aprecierea starii (capacitatii) functionale a organismului printr-o serie de teste, globale sau analitice. In toate situatiile insa, kinetoterapeutul este dator sa integreze exercitiul fizic printre factorii care conditioneaza excelenta umana (vezi schema de la 'Factorii care conditioneaza cresterea si dezvoltarea organismului').

AUTOEVALUARE/TEME CURS INTERACTIV/TEME SEMINAR

1. Care sunt principalele perioade care caracterizeaza viata umana?
2. Definiti cresterea si dezvoltarea si subliniati aspectele care le diferentiaza.
3. Care sunt factorii interni care conditioneaza cresterea si dezvoltarea si cum actioneaza acestia?
4. Care sunt factorii externi care conditioneaza cresterea si dezvoltarea si cum actioneaza acestia?
5. Care sunt legile cresterii si dezvoltarii? Explicati fiecare lege. Exemplificati.
6. Care sunt criteriile si metodele de apreciere a cresterii si dezvoltarii?
7. Definiti examenul somatoscopic si explicati continutul sau.
8. Definiti examenul antropometric si enumerati instrumentele folosite pentru atingerea scopurilor urmarite.
9. Cum se folosesc valorile obtinute prin efectuarea examenului antropometric pentru a incadra persoanele examinate in anumite categorii?
10. Ce sunt indicii antropometrici si fiziologici? Enumerati-i pe cei amintiti in curs si aratati in ce scop sunt folositi.
11. Efectuati masuratorile necesare pe un membru al familiei dvs., calculati indicii A, C si D si incadrati persoana testata in una din categoriile prezentate in curs. Comentati rezultatele.
12. Prin masurarea caror parametri se apreciaza cresterea globala a corpului? Caracterizati fiecare parametru.
13. Prin masurarea caror parametri se apreciaza cresterea segmentara a corpului?
14. La ce se refera cresterea si dezvoltarea elementelor somatice, a aparatelor si sistemelor organice? Detaliati cresterea si dezvoltarea corpului pe varste si sexe.
15. Definiti deficientele de crestere si dezvoltare si explicati modul in care se realizeaza incadrarea persoanelor in categorii dupa rezultatele examinarilor efectuate.
16. Enumetati si caracterizati deficientele prin insuficienta cresterii in inaltime a corpului.
17. Enumetati si caracterizati deficientele prin crestere ponderala insuficienta.
18. Enumetati si caracterizati deficientele prin exces sau precocitate in cresterea staturii.
19. Enumetati si caracterizati deficientele prin crestere ponderala excesiva.
20. Enumetati si caracterizati deficientele prin crestere neproportionala a staturii.
21. Enumetati si caracterizati deficientele dezvoltarii morfofunctionale globale.