DREPTUL COMUNITAR AL AFACERILOR

DREPTUL COMUNITAR AL AFACERILOR

"Curtea de justitie europeana" - Deleanu, Gyula spete:

Social Fonds voor Diamantarbeiders, pg. 38

Begvelin, pg. 53

Capolongo, pg. 64

Reyners, pg. 71

Dassonville, pg. 77

Van Binsbergen, pg. 85

Steinike & Weinlig, pg. 91

Bouchereau, pg. 103

United Brands, pg. 110

Hoffman - La Roche, pg. 135

Cassis de Dijon, pg. 142

Franta, Italia, Regatul Unit c. Comisia, pg. 164

Luisi si Carbone, pg. 178

Hofner si Elser, pg. 228

Keck si Mithouard, pg. 263

Hughes de Lasteyrie du Saillant, pg. 406

www. uropa.eu.int

www. ier.ro (Institutul European Roman)

I.        PRELIMINARII

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, 6 state europene s-au grupat in 3 comunitati: prima comunitate instituita a fost CECO, aparuta ca urmare a unui tratat incheiat la Paris in anul 1951. Datorita caracterului experimental al constructiei europene, acest tratat a fost incheiat pe o perioada de 50 de ani. In prezent, CECO nu mai este in vigoare.

Dupa succesul obtinut cu aplicarea tratatului CECO, in 1957 au fost incheiate la Roma alte doua 2 tratate: Tratatul de Instituire a CEE si Tratatul de Instituire a CEEA sau Euroatom.

Cele 6 state fondatoare ale Comunitatilor au fost: Franta, RFG, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia. Tratatul CECO a fost incheiat in principal pentru a se realiza reconcilierea intre Franta si Germania dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Carbunele si otelul au fost alese datorita ponderii economice a acestor industrii la momentul incheierii tratatului (Robert Schuman, Jean Monnet).

Ulterior s-au alaturat celor 3 comunitati Marea Britanie, Islanda si Danemarca (1973), Grecia (1981), Spania si Portugalia (1986), Austria, Finlanda si Suedia (1995), Cehia, Polonia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, Cipru, Malta, Lituania, Letonia, Estonia (2004), Romania, Bulgaria (2007).

Prima reforma importanta a Comunitatilor s-a realizat prin Actul Unic European (1986) la Luxemburg si Haga. Obiectivul central fixat prin Actul Unic European a fost acela al realizarii pietei interne. In prezent, piata interna este definita in cadrul Tratatului de Instituire a Comunitatilor Europene, la articolul 14 ca "un spatiu fara frontiere interioare in care este asigurata libera circulatie a marfurilor, a persoanelor, a serviciilor, si a capitalurilor. Denumirea de Act Unic European se explica prin cele doua categorii de dispozitii pe care acesta le contine: o categorie de dispozitii prin care se modifica tratatele constitutive; o alta categorie de dispozitii referitoare la cooperarea intre statele membre in domeniul politicii externe. Actul Unic European a permis extinderea competentelor Comunitatii Economice Europene in noi domenii precum coeziunea economica si sociala, cercetarea si dezvoltarea tehnologica, mediul inconjurator.

In anul 1992, s-a semnat Tratatul de la Maastricht prin care a fost instituita Uniunea Europeana ca o structura fara personalitate juridica bazata pe trei piloni: Comunitatile, Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC), Cooperarea in Domeniul justitiei si al Afacerilor Interne (JAI). Obiectivul principal al Tratatului de la Maastricht l-a constituit instituirea Uniunii Europene. Denumirea Tratatului Comunitatii Economice Europene a fost schimbata in Tratatul de Instituire a Comunitatii Europene. Aceasta modificare se explica prin aceea ca Comunitatea nu mai avea vocatie exclusiv economica. Prin Tratatul de la Maastricht a fost itrodusa in Tratatul privind instituirea Comunitatii Europene notiunea de "cetatenie" a Uniunii Europene. Aceasta nu se substituie notiunii de cetatenie a statelor membre. Ea implica insa dreptul persoanelor ce o detin de a circula si de a se stabili in mod liber pe teritoriul statelor membre; deptul persoanelor care au aceasta cetatenie de a alege si de a fi alese in cadrul alegerilor locale si a celor europene din statul unde isi au resedinta; dreptul de a beneficia de protectie diplomatica si consulara intr-o tara terta din partea oricarui stat membru daca propria tara nu este reprezentata pe plan diplomatic sau consular in respectivul stat. Dreptul de a se adresa mediatorului instituit in conformitate cu dispozitiile Tratatului C.E.; dreptul de a se adresa oricarei institutii comunitare in una din limbile Uniunii Europene si de a primi un raspuns in aceeasi limba. Obiectivul principal introdus in cadrul Tratatului C.E. prin Tratatul de la Maastricht l-a constituit realizarea Uniunii Economice si Monetare. Uniunea Economica implica o coordonare a politicilor economice ale statelor membre. Uniunea Monetara presupune instituirea unor rate de schimb ireversibile intre monedele nationale si trecerea la moneda unica, euro.

Prin Tratatul de la Maastricht au fost extinse competentele Comunitatilor Europene in noi domenii precum educatie si tineret, sanatate publica, cultura, protectia consumatorilor, industrie, retele transeuropene.

In anul 1997 a fost semnat Tratatul de la Amsterdam. Au fost renumerotate articolele din Tratatul privind Instituirea Uniunii Europene si cele din Tratatul privind instituirea Comunitatilor Europene. Prin Tratatul de la Amsterdam o parte din cel de-al treilea pilon al Uniunii Europene a fost introdusa sub forma unui titlu nou in cadrul Tratatului C.E. Acest titlu poarta denumirea de "Vizele, azilul, imigrarea si alte politici privitoare la libera circulatie a persoanelor". In consecinta, in prezent, cel de-al treilea pilon al Uniunii Europene este format din "Cooperarea politieneasca si judiciara in materie penala."

In anul 2001 s-a semnat Tratatul de la Nisa prin care a fost realizata reforma institutionala necesara in vederea extinderii Uniunii Europene spre tarile din Europa Centrala si de Est. In cadrul prezentat, dezvoltarea dreptului comunitar al afacerilor (DCA) a depins de sistemul juridic comunitar si de procesul efectiv de integrare la nivel european.

DCA este o materie pluridisciplinara care reuneste norme juridice apartinand unor ramuri de drept diferite (comercial, civil, financiar). Reunirea intr-un ansamblu a acelorasi norme este rezultatul eforturilor doctrinei, nefiind opera legiuitorului. In cadrul DCA sunt analizate prioritar reglementarile legale comunitare consacrate lucratorilor independenti, intreprinderilor (in acceptiunea data acestor entitati in jurisprudenta CJCE) si statelor membre. DCA prezinta urmatoarele caracteristici:

ESTE UN DREPT SUPRAPUS SISTEMELOR JURIDICE ALE STATELOR MEMBRE. Transferul anumitor competente de la statele membre catre Comunitati se realizeaza partial si progresiv. Chiar daca nu este expres inscrisa in cadrul textelor legale comunitare, regula in prezent este aceea a competentei concurente ale C.E. si statelor membre. In unele domenii are preeminenta rolul C.E. (ex. in domeniul pietei interne datorita aspectelor cu caracter transfrontalier). In alte domenii este prioritar rolul statelor membre (ex. domeniul politicii industriale). Competentele C.E. se coreleaza cu cele ale statelor membre pe baza principiului subsidiaritatii (art. 5, al. 1 din Tratatul C.E.). Potrivit art. 5, al. 1, in domeniile care nu tin de competenta sa exclusiva, Comunitatea nu intervine decat si in masura in care obiectivele activitatii proiectate nu pot fi realizate de statele membre intr-o masura suficienta si pot asadar sa fie realizate mai bine la nivel comunitar datorita dimensiunilor sau efectelor actiunii proiectate. In cazul unui conflict intre o norma comunitara si o norma din cadrul dreptului intern, va avea prioritate norma comunitara, astfel in cauza Costa c. ENEL, CJCE a evidentiat instituirea prin tratatele constitutive a unei ordini juridice proprii, distincta de ordinea juridica a statelor membre, iar cu prilejul afacerii Simmenthal (n. 106/77) CJCE a precizat ca dreptul comunitar se integreaza in cadrul ordinii juridice aplicabile pe teritoriul fiecaruia din statele membre "cu rang de prioritate." Problema controversata in legatura cu raportul dintre dreptul comunitar si dreptul intern este aceea a modului de solutionare a unui eventual conflict intre normele comunitare si cele de ordin constitutional. In dreptul nostru (art. 148, al. 2,3 din Constitutie) ca urmare a aderarii, prevederile tratatelor constitutive precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne. Aceasta regula se aplica si pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene. Dispozitiile art. 148, al. 2,3 nu semnifica totusi ca reglementarile legale comunitare ar avea preeminenta in raport cu normele de ordin constitutional, pentru ca in tara noastra se mentine un control de constitutionalitate in ceea ce priveste dispozitiile din tratatele constitutive si din celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu. Potrivit practicii actuale a Curtii Constitutionale, acquis-ul comunitar (tratatele constitutive si reglementarile derivate din acestea) se situeaza pe o pozitie intermediara intre Constitutie si celelalte legi (dec. 148/2003). Mai retinem ca ideea prioritatii reglementarilor legale comunitare, in raport cu dreptul statelor membre, reiese din Protocolul privitor la principiul subsidiaritatii si al proportionalitatii anexat la Tratatul de la Amsterdam, precum si intr-un mod mai net din dispozitiile art. I - 6 din Tratatul de Instituire a unei Constitutii pentru Europa.

ESTE UN DREPT "DESCENTRALIZAT" in sensul ca dispozitiile legale comunitare care au efect direct (au aplicabilitate directa) pot sa fie invocate de particulari in fata organelor de jurisdictie nationala. (In dreptul intern au efect direct: regulamentele; deciziile adresate particularilor; directivele care nu au fost transpuse in dreptul intern sau au fost transpuse gresit. Avizele si recomandarile au caracter facultativ.)

ESTE UN DREPT INTEGRATOR in sensul ca Tratatul C.E. este un tratat cadru care necesita in vederea aplicarii existenta unui drept derivat (regulamente, directive, decizii).

Din anul 1952 pana in prezent, DCA a cunoscut o dezvoltare inegala. Din anul 1952 pana in anul 1986 (Actul Unic European) au fost adoptate cele mai multe din reglementarile legale comunitare fundmentale care ne intereseaza in cadrul DCA.

In anul 1986, prin Actul Unic European a fost instituit obiectivul realizarii pietei interne.

In anul 1992, prin Tratatul de la Maastricht a fost instituita Uniunea Europeana si s-a stabilit ca obiectiv central in cadrul Tratatului C.E. realizarea Uniunii Economice Monetare.

In 1997, prin Tratatul de la Amsterdam, o parte din cel de-al treilea pilon al Uniunii Europene a fost inclusa in Tratatul C.E.

In 2001, prin Tratatul de la Nisa a fost realizata reforma institutionala necesara in vederea extinderii Uniunii Europene spre tarile din Europa Centrala si de Est. Constant, de la un tratat la altul, a sporit puterea executiva a Comisiei, Parlamentul European s-a implicat intr-o masura tot mai mare in procesul normativ si s-a trecut intr-un numar tot mai mare de domenii la adoptarea in Consiliu a actelor comunitare cu majoritate calificata.

[Consiliul European - impulsuri U.E., sefi de state si de guverne; Consiliul Europei - nu este organ U.E.; Consiliul de Ministri sau Consiliul - organ decizional al U.E.]

Totodata, Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene a afirmat in practica ei efectul direct a numeroase dispozitii legale cuprinse in cadrul Tratatului C.E. care sunt analizate la DCA.

Constructia comunitara a inregistrat neajunsuri, de pilda nu exista in prezent la nivelul Comunitatii o politica industriala uniforma.

In 1992 a fost instituit printr-un tratat incheiat la Porto, Spatiul Economic European. Tratatul de la Porto a fost incheiat intre C.E. si statele membre, pe de o parte (in prezent Uniunea Europeana nu are personalitate juridica) si statele membre ale AELS (Asociatia Europeana a Liberului Schimb) pe de alta parte, care sunt Islanda, Liechtenstein si Norvegia cu exceptia Elvetiei (Elvetia face parte din AELS). Tratatul de la Porto cuprinde in domeniul circulatiei marfurilor, a persoanelor, a serviciilor si a capitalurilor precum si in domeniul concurentei, reguli apropiate de cele continute in cadrul Tratatului C.E.

II.     PIATA INTERNA - CELE 4 LIBERTATII FUNDAMENTALE

Dupa cum reiese din definitia data pietei interne in cuprinsul art. 14 din Tratatul C.E. aceasta presupune urmatoarele 4 libertati fundamentale: 1) libera circulatie a marfurilor 2) a persoanelor 3) a serviciilor 4) a capitalurilor.

Obiectivul realizarii pietei interne a fost considerat indeplinit la sfarsitul anului 1992. Pana la data aratata au fost adoptate cele mai multe din directivele de armonizare a legislatiei statelor membre care fusesera preconizate printr-o carte alba a Comisiei ce a precedat incheierea Actului Unic European.

In prezent, activitatea care se desfasoara la nivel european urmareste aprofundarea pietei interne.

LIBERA CIRCULATIE A MARFURILOR (LCM)

LCM este un regim in cadrul caruia marfurile nu intampina la frontiere niciun obstacol stabilit de statele membre, indiferent daca sunt importate sau exportate intre tarile din Comunitate. Asigurarea LCM intre statele membre implica inlaturarea obstacolelor pecuniare cat si suprimarea obstacolelor ce nu au caracter pecuniar. Unele obstacole afecteaza direct circulatia marfurilor intre state - taxele vamale - altele aduc atingere in mod indirect principiului LCM - taxele cu efect echivalent sau masurile cu efect echivalent restrictiilor cantitative.

A)    INTERZICEREA INTRE STATELE MEMBRE A TAXELOR VAMALE LA IMPORT SI LA EXPORT - UNIUNEA VAMALA (U.V.)

Potrivit art. 23 din Tratatul C.E., C.E este fondata pe o uniune vamala care cuprinde ansamblul schimburilor de marfuri si care implica interzicerea intre statele membre a taxelor vamale la import si export si a oricaror taxe cu efect echivalent, precum si adoptarea unui tarif vamal comun in relatiile cu tarile terte.

Potrivit art 25 din Tratatul C.E., taxele vamale la importuri si exporturi sau taxele cu efect echivalent sunt interzise intre statele membre. Aceasta interdictie se aplica si taxelor vamale cu caracter fiscal.

Potrivit art 26 din Tratatul C.E., taxele tarifului vamal comun sunt fixate de Consiliu, care hotaraste cu majoritate calificata, la propunerea Comisiei.

Articolele 23 si 25 din Tratatul C.E. prin care se interzic intre statele membre taxele vamale si taxele cu efect echivalent au efect direct (sunt direct aplicabile). Din prevederile articolului 23 reiese ca uniunea vamala presupune inlaturarea taxelor vamale si a taxelor cu efect echivalent intre statele membre precum si aplicarea unui tarif vamal comun in raporturile dintre statele membre si tarile terte. Astfel, sunt create conditiile pentru dezvoltarea globala si armonioasa a statelor ce fac parte din Uniunea Europeana. Asigurarea LCM intre statele membre nu presupune insa doar inlaturarea obstacolelor pecuniare existente intre acestea. Ea implica in plus inlaturarea obstacolelor netarifare existente intre statele membre (restrictiile cantitative, masurile cu efect echivalent).

Intelegerea notiunii de UV face necesara precizarea domeniului de aplicare a reglementarilor din Tratat si din Codul Vamilor Comunitare, care privesc acest concept.

a)      DOMENIUL DE APLICARE SPATIAL

Teritoriul vamal comunitar cuprinde, in principiu, teritoriile statelor membre. In acest sens sunt dispozitiile cu caracter descriptiv ale art. 3 din Codul Vamilor Comunitare (CVC). Totusi, din ratiuni de ordin politic, geografic sau istoric, o serie de teritorii de mica intindere care fac parte din teritoriul statelor membre nu sunt incluse in cadrul teritoriului vamal comunitar (ex: teritoriile de peste mari ale Frantei).

Pe de alta parte, din cadrul teritoriului vamal comunitar face parte teritoriul Principatului Monaco si teritoriul Republicii San Marino. Teritoriile statelor cu care Comunitatea a incheiat acorduri de asociere sau acorduri comerciale nu sunt incluse in cadrul teritoriului vamal comunitar, deoarece intre parti continua sa subziste mai ales obstacole netarifare.

b)      DOMENIUL DE APLICARE MATERIAL

Dupa cum reise din dispozitiile art. 23 din Tratatul C.E., uniunea vamala priveste toate sectoarele economiei. In cuprinsul art. 23 se afirma ca UV cuprinde ansamblul schimburilor de marfuri. Notiunea de marfa este inteleasa in conformitate cu jurisprudenta CJCE. In scopul precizarii notiunii de marfa avem ca reper doua definitii retinute in jurisprudenta CJCE. Conform primei definitii prin marfa se intelege orice bun evaluabil in bani susceptibil sa formeze obiect al unor contracte comerciale. Conform celei de-a doua definitii prin marfa se intelege orice bun transportat peste o frontiera in scopul unor tranzactii comerciale.

Corespunzator art. 4, paragraful 7 din Codul Vamilor Comunitare (CVC), marfurile comunitare sunt urmatoarele:

marfurile obtinute in intregime in cadrul teritoriului vamal comunitar (animalele, recoltele)

marfurile care circula liber in Comunitate (art. 24 din Tratatul C.E.; acestea sunt marfurile care provin din tarile terte pentru care au fost indeplinite formalitatile de import si au fost percepute taxele vamale si taxele cu efect echivalent exigibile in acel stat membru), daca nu au beneficiat de restituirea totala sau partiala a acestor taxe si impuneri.

marfurile obtinute in cadrul teritoriului vamal comunitar prin prelucrarea unor bunuri care circula liber in Comunitate sau prin prelucarrea unor bunuri obtinute in intregime in Comunitate si a unor bunuri care circula liber in Comunitate.

Toate celelalte marfuri sunt considerate marfuri necomunitare. In cazul marfurilor necomunitare se face distinctie intre originea nepreferentiala si originea preferentiala. Originea nepreferentiala constituie regimul juridic de drept comun. Originea preferentiala a marfurilor este stabilita prin tratatele internationale incheiate de Comunitate cu tari terte sau unilateral de Comunitate. Originea preferentiala implica aplicarea unor taxe la import mai reduse de catre Comunitate.

In ipoteza in care procesul de prelucrare a unei marfi s-a desfasurat in mai multe state potrivit art. 24 din CVC, marfa este originara din statul unde a avut loc ultima prelucare sau transformare substantiala, justificata din punct de vedere economic, realizata intr-o intreprindere echipata in acest scop, care a condus la obtinerea unui produs nou sau care reprezinta un stadiu de fabricatie important. In principiu, operatiunile de asamblare nu sunt semnificative pentru determinarea originii marfurilor. Ca regula, se poate retine ca o operatiune de asamblare care conduce la sporirea a mai putin de 10% a valorii marfii, nu are relevanta pentru stabilirea originii marfii. Situatia se modifica insa in eventualitatea in care operatiunea de asamblare reprezinta stadiul de fabricatie determinant in cadrul caruia se concretizeaza destinatia diferitelor elemente componente ale marfii, iar marfa dobandeste proprietati calitative specifice (ex: asamblare auto).

c)      DOMENIUL DE APLICARE TEMPORAL

Prin Tratatul CEE, uniunea vamala trebuia realizata pana la inceputul anului 1970. Acest obiectiv a fost indeplinit mai devreme in cursul anului 1968.

B)     INTERZICEREA INTRE STATELE MEMBRE A TAXELOR CU EFECT ECHIVALENT TAXELOR VAMALE LA IMPORT SAU EXPORT

In art. 23 si 25 din Tratatul CE se prevede interzicerea intre statele membre a taxelor cu efect echivalent, dar aceasta sintagma nu este definita in cuprinsul reglementarilor legale comunitare. Semnificatia ei a fost precizata in jurisprudenta CJCE. Pentru intelegerea notiunii aratate tinem seama de definitia formulata de CJCE cu prilejul afacerii fondului social pentru lucratorii care prelucrau diamante (Belgia). Din hotararea Curtii, pronuntata in afacerea mentionata reies urmatoarele caracteristici ale taxelor cu efect echivalent:

sunt obstacole pecuniare. Obstacolelor care nu au caracter pecuniar li se aplica dispozitiile din Tratat consacrate interzicerii intre statele membre a restrictiilor cantitative si a masurilor cu efect echivalent.

nu are importanta marimea, denumirea sau modul de aplicare a taxei ce a fost instituita; chiar daca taxa ceruta este minima, ea este interzisa pentru ca poate conduce la o crestere a pretului marfurilor.

Aspectele de ordin pecuniar sunt decisive intrucat o anumita taxa ar putea avea efect disuasiv datorita formalitatilor administrative care trebuie indeplinite pentru plata ei. Denumirea taxei solicitate nu are importanta.

In practica s-a retinut ca statele membre au instituit taxe cu efect echivalent sub denumirea de taxa speciala, taxa de trecere, supliment de pret etc.

Modul de aplicare al taxei nu are insemnatate. Taxa poate fi ceruta, de pilda, pentru verificarea calitatii marfurilor care se exporta, pentru eliberarea unei licente de import etc.

taxele cu efect echivalent sunt impuse unilateral in statele membre de autoritatile publice centrale sau locale

taxele cu efect echivalent sunt cerute pentru ca marfurile trec frontiera. Nu are importanta ca ele sunt incasate intr-un stadiu ulterior, acela al prelucrarii marfurilor sau al comercializarii lor.

nu are insemnatate cine este beneficiarul taxei (statul sau o alta persoana juridica), nici scopul pentru care taxa este ceruta. Nu a avut importanta, in speta, ca veniturile obtinute nu erau folosite in domeniul economic.

Taxele cu efect echivalent sunt interzise chiar daca nu au caracter protectionist.

Ulterior afacerii evocate, CJCE a stabilit in practica ei ca o taxa instituita in cadrul unei regiuni dintr-un stat membru cu privire la marfurile care se introduceau in acea regiune si referitor la marfurile ce se scoteau din acea regiune, taxa menita sa procure venituri autoritatilor locale este o taxa cu efect echivalent (CJCE, 14.09.95, cauzele nr 485, 486, 193, Simitzi). Astfel Curtea a retinut ca absenta unor asemenea taxe constituie o conditie prealabila indispensabila pentru realizarea uniunii vamale - notiunea de taxa cu efect echivalent este mai larga.

Cu prilejul afacerii fondului social pentru lucratorii care prelucrau diamante Curtea a retinut totodata ca nu sunt taxe cu efect echivalent urmatoarele:

taxele instituite in cadrul multilateral (ex: la nivelul Comunitatii se poate decide realizarea unor controale fitosanitare sau veterinare si plata taxelor aferente. Aceste masuri favorizeaza circulatia marfurilor in Comunitate. Taxele aferente controalelor instituite nu trebuie sa depaseasca insa costul acestor controale. Institutiile comunitare nu sunt nici ele abilitate sa instituie taxe cu efect echivalent.

taxele solicitate pentru serviciile prestate agentilor economici. Serviciul prestat trebuie sa procure insa un avantaj real agentului economic in cauza iar cuantumul taxei trebuie sa fie proportional cu serviciul furnizat.

taxele interne la care face referire art. 90 din Tratatul CE.

Dispozitiile art. 90 se justifica prin caracterul insuficient al armonizarii in materie fiscala la nivel comunitar. Se poate observa ca nivelul TVA si al unor accize este diferit de la un stat membru la altul. Prin prevederile articolului 90 se urmareste in principal plasarea produselor straine importate si a bunurilor indigene intr-o situatie similara din punct de vedere fiscal. Potrivit art. 90 niciun stat membru nu supune, direct sau indirect, produsele altor tari membre unor impozite interne de orice natura superioare celor care se aplica, direct sau indirect, produselor nationale similare. In plus, niciun stat membru nu supune produsele celorlalte tari membre unor impozite interne de natura sa protejeze indirect alte produse. Art. 90 cuprinde 2 reguli dupa cum in tara de import exista sau nu produse similare bunurilor straine importate. In situatia in care in tara de import exista produse similare celor importate, se aplica regula de la art. 90 (1). In caz contrar, se ia in considerare regula de la al. (2) al aceluiasi articol.

Dupa cum s-a hotarat in jurisprudenta CJCE produsele similare sunt cele care au proprietati apropriate sau care corespund acelorasi necesitati ori asteptari ale consumatorilor.

In cuprinsul art. 90 (1) nu se face referire la produse identice ci doar la bunuri similare. Aceasta expresie este inteleasa in sens larg. De exemplu bauturile alcoolice pot fi considerate bunuri similare. In cazul acestora analogia nu poate fi dusa prea departe. Dupa cum s-a decis in practica CJCE, vinul este un produs similar whisky-ului, cele 2 bunuri fiind diferite sub aspectul modului de fabricatie, al gustului, al gardului de alcool si a asteptarilor consumatorilor.

Daca in tara de import exista produse similare bunurilor straine introduse in respectivul stat, aceeasi taxa trebuie sa se aplice atat bunurilor straine cat si produselor indigene. Aceasta idee reiese din dispozitiile art. 90 (1). Prevederile aratate trebuie intelese insa intr-un sens mai larg. Ele au menirea de a determina plasarea bunurilor importate si a produselor indigene similare in aceeasi situatie din punct de vedere fiscal. In consecinta, nu este suficient ca aceeasi taxa sa se aplice produselor straine si bunurilor indigene. Se solicita in plus ca faptul ce genereaza plata impozitului respectiv sa fie acelasi, criteriile pe baza carora este calculata taxa instituita sa fie identice. Taxa trebuie perceputa in acelasi stadiu de prelucrare sau comercializare a bunurilor, termenul pentru plata taxei sa fie acelasi pentru ambele categorii de produse iar sanctiunile pentru neplata taxei trebuie sa fie, in principiu, aceleasi.

In eventualitatea in care in tara de import nu exista produse similare, se aplica regula de la art. 90 (2). In aceasta ipoteza statele membre pot institui taxe interne cu conditia ca ele sa fie justificate prin criterii obiective.

In legatura cu dispozitiile art. 90 (2) se poate observa ca raportul de concurenta intre doua produse poate fi numai partial sau potential (ex: concurenta intre vin si bere).

Taxele instituite nu trebuie sa urmareasca fixarea preferintelor consumatorilor in scopul avantajarii produselor indigene. Pentru a se stabili daca preferintele consumatorilor se pot sau nu modifica in timp se va tine seama de conditiile pietei si de posibilitatile de evolutie a acestora in imprejurarea asigurarii liberei circulatii a marfurilor intre statele membre. Cu toate ca in cuprinsul art. 90 se face referire la bunurile importate, in cadrul jurisprudentei CJCE s-a stabilit ca textul mentionat poate fi invocat inclusiv in circumstantele in care un anumit bun indigen ar fi supus unei taxe mai mari atunci cand este exportat decat in eventualitatea in care este comercializat pe piata nationala.

Dispozitiile art. 90 au efect direct. Particularii trebuie sa opteze insa intre invocarea prevederilor art. 25 din Tratat prin care sunt interzise taxele cu efect echivalent si invocarea art. 90 prin care sunt prohibite taxele interne cu caracter discriminator.

In sensul art. 25 o anumita taxa este solicitata pentru ca marfa trece o frontiera. Corespunzator art. 90 o anumita taxa poate sa se aplice atat bunurilor straine cat si celor indigene, dar este posibil sa fie nesocotit principiul egalitatii de tratament.

Dupa cum mai reiese din hotararea CJCE in afacerea analizata, prevederile art 23 si 25 din Tratat prin care sunt interzise intre statele membre taxele cu efect echivalent au aplicabilitate directa.

RECUPERAREA TAXELOR VAMALE SI A TAXELOR CU EFECT ECHIVALENT PERCEPUTE PRIN INCALCAREA REGLEMENTARILOR LEGALE COMUNITARE

In eventualitatea in care se percep taxe vamale sau taxe cu efect echivalent sau taxe interne cu efect discriminator, cu incalcarea reglementarilor comunitare, se produc consecinte atat pe plan normativ cat si pe plan social.

Pe plan normativ statul membru care a instituit o taxa ilicita trebuie sa renunte la masura adoptata. In unele situatii este posibila si extinderea avantajelor consimtite in cazul bunurilor indigene, la produsele straine. Dupa cum s-a stabilit in jurisprudenta CJCE principiul prioritatii dereptului comunitar in raport cu dreptul national nu permite mentinerea unor prevederi legale nationale contrare dispozitiilor comunitare, intrucat se creeaza o situatie ambigua, subiectii de drept aflandu-se intr-o stare de incertitudine cu privire la posibilitatea lor de a se prevala de dispozitiile legale comunitare.

Pe plan fiscal, taxele incasate prin incalcarea reglementarilor legale comunitare, trebuie restituite celor care le-au platit. Dupa cum se cunoaste, hotararile CJCE pronuntate pe baza art. 234 din Tratatul C.E. prin care sunt interpretate dispozitiile legale comunitare au in principiu efect retroactiv. In consecinta, judecatorul national trebuie sa tina seama de o hotarare a CJCE inclusiv privitor la raporturile juridice stabilite anterior pronuntarii acelei hotarari. Numai in conditiile aratate se poate asigura aplicarea uniforma a prevederilor legale comunitare pe teritoriul tuturor statelor membre de la momentul intrarii in vigoare. Cu titlu exceptional, o hotarare a Curtii pronuntata pe baza art. 234 din Tratatul C.E. are efecte numai pentru viitor, asemenea efecte putand fi justificate prin motive de securitate juridica. In cuprinsul hotararii Curtii trebuie sa se indice ca interpretarea Curtii produce efecte juridice numai pentru viitor.

In scopul obtinerii restituirii unei taxe percepute in mod ilicit, subiectii de drept vor tine seama de regulile de procedura existente in fiecare stat membru. Principiul imbogatirii fara justa cauza poate fi invocat pentru a se refuza sau limita restituirea unei taxe incasate ilicit, daca aceasta a fost repercutata de agentul economic care a platit-o asupra subiectilor de drept situati in cadrul lantului economic in aval. Dupa cum s-a subliniat in practica CJCE, intr-o economie de piata fondata pe principiul liberei concurente imprejurarea de a sti daca o anumita taxa incasata in mod ilegal a fost sau nu repercutata ulterior de catre cel ce a platit-o asupra altor subiecti de drept si masura in care aceasta a avut loc, implica o marja de incertitudine ce nu poate fi imputata sistematic persoanei care a platit taxa respectiva. Problema analizata se simplifica in eventualitatea in care corespunzator regelementarilor legale dintr-un stat membru o anumita taxa, dupa ce a fost platita, trebuia repercutata de agentul economic care a achitat-o asupra subiectilor de drept situati in aval.

PRINCIPALELE DESTINATII VAMALE PREVAZUTE IN CADRUL REGLEMENTARILOR LEGALE COMUNITARE

Aceastea sunt:

a)      Libera circulatie a marfurilor

Dupa cum reise din dispozitiile art. 24 din Tratatul C.E. o marfa dintr-un stat tert circula liber in Comunitate dupa achitarea taxelor vamale la import, a taxelor cu efect echivalent si indeplinirea celorlalte formalitati vamale intr-un stat membru. Achitarea taxei vamale implica situarea marfii in cadrul nomenclaturii tarifare, identificarea originii marfii, calcularea valorii in vama, stabilirea taxelor vamale datorate si verificarea respectarii de catre importator a obligatiilor pe care le presupun etapele anterioare. Valoarea in vama se calculeaza in functie de valoarea tranzactionala a marfii, adica in functie de pretul efectiv platit sau care urmeaza sa fie platit pentru aceea marfa. Daca nu se poate aplica aceasta metoda de calcul se ia in considerare valoarea tranzactionala a unor marfuri identice introduse in cadrul Comunitatii la un moment cat mai apropiat de momentul vamuirii. Cand nu se poate aplica nici aceasta metoda se ia in considerare valoarea tranzactionala a unor marfuri similare.

b)      Zonele libere si antrepozitele libere

Acestea sunt locuri din cadrul teritoriului vamal comunitar unde marfurile pot fi introduse fara plata taxelor vamale la import si fara indeplinirea formalitatilor vamale. Durata stationarii marfurilor in zonele sau antrepozitele libere nu este limitata in timp. Fiecare stat membru hotaraste daca organizeaza sau nu pe teritoriul sau zone sau anrtrepozite libere.

c)      Antrepozitele vamale

Sunt locuri autorizate de auotritatile vamale si aflate sub controlul lor unde marfurile pot fi depozitate fara plata taxelor vamale la import. Spre deosebire de antrepozitele libere, marfurile trebuie prezentate in vama urmand ca ele sa primeasca aceasta destinatie vamala.

d)      Admiterea temporara

Reprezinta introducerea unei marfi in cadrul teritoriului vamal comunitar cu exonerarea totala sau partiala de la plata taxelor vamale la import, urmand ca dupa un timp marfa respectiva sa fie scoasa in afara teritoriului vamal comunitar in aceeasi stare cu exceptia uzurii ei normale. In cuprinsul reglementarilor legale comunitare sunt prevazute marfurile ce pot primi aceasta destinatie vamala. Aceastea pot fi de exemplu marfuri prezentate la targuri sau expozitii, aparatura medicala, instalatii pentru inlaturarea consecintelor unor calamitati naturale, ambalaje si containere etc.

e)      Perfectionarea activa

Aceasta destinatie vamala poate fi folosita atat pentru marfuri necomunitare (perfectionare activa in sistem suspensiv) cat si pentru marfuri comunitare (perfectionare activa in sistemul rambursului). De regula, perfectionarea activa este folosita pentru marfuri necomunitare. Ea implica introducerea unei marfi dintr-un stat tert fara plata taxelor vamale la import in cadrul Comunitatii pentru ca acea marfa sa fie supusa unei operatiuni de prelucrare, transformare sau reparare. Produsele astfel obtinute sunt denumite produse compensatoare. In cuprinsul autorizatiei eliberate de autoritatile vamale este aratata operatiunea de perfectionare care va fi realizata, durata in cadrul careia aceasta se va desfasura si rata de randament (cantitatea sau procentul de produse compensatoare care va rezulta). Dupa cum am mentionat, perfectionarea activa se poate realiza si prin folosirea unor marfuri comunitare, ceea ce implica restituirea taxelor vamale la import ce au fost achitate.

f)        Perfectionarea pasiva

Aceasta presupune scoaterea cu titlu temporar a unor marfuri comunitare in afara teritoriului vamal comunitar pentru ca ele sa fie supuse unei operatiuni de perfectionare. Produsele compensatoare sunt introduse apoi in Comunitate cu exonerarea totala sau partiala de la plata taxelor vamale la import.

g)      Transformarea sub control vamal

Implica supunerea unei marfi dintr-un stat tert unei oparatiuni ce ii modifica felul sau starea initiala inainte ca marfa respectiva sa fie vamuita. In cuprinsul reglementarilor comunitare sunt aratate marfurile pentru care poate fi folosita aceasta destinatie vamala (ex: cerealele pot fi uscate inainte de vamuirea lor, intrucat taxele vamale la import se stabilesc pentru aceste bunuri in functie de greutatea lor).

h)      Exportul

Inseamna scoaterea definitiva a unei marfi in afara teritoriului vamal comunitar, de regula fara plata unor taxe vamale la export.

C)    INTERZICEREA INTRE STATELE MEMBRE A RESTRICTIILOR CANTITATIVE SI A MASURILOR CU EFECT ECHIVALENT

Inlaturarea obstacolelor netarifare intre statele membre se realizeaza atat prin aportul jurisprudentei, cat si prin armonizarea legislatiilor tarilor din Comunitate. Notiunea de masuri cu efect echivalent a fost precizata cu prilejul jurisprudentei Dassonville. Potrivit definitiei formulate de CJCE, cu prilejul cauzei Dassonville, masurile cu efect echivalent restrictiilor cantitative sunt orice reglementari comerciale ale statelor membre susceptibile sa afecteze direct sau indirect, actual sau potential, comertul intracomunitar. In cuprinsul Tratatului C.E. se prevede la art. 28 ca restrictiile cantitative la import precum si toate masurile cu efect echivalent sunt interzise intre statele membre. Corespunzator art. 29 din Tratatul C.E., restrictiile cantitative la export precum si toate masurile cu efect echivalent sunt interzise intre statele membre. Dispozitiile art. 28 si 29 au efect direct in cadrul ordinii juridice nationale a tarilor din Comunitate.

In art. 95, paragraful 1 din Tratatul C.E. se stabileste ca in Consiliu pot fi adoptate masuri de armonizare a legislatiilor statelor membre care sa aiba ca scop instituirea si functionarea pietei interne. Dispozitiile art. 95, paragraful 1 nu pot fi intelese in sensul ca restrictiile cantitative si masurile cu efect echivalent ar fi interzise intre statele membre numai in domeniile in care au fost adoptate masuri de armonizare a legislatiilor tarilor din Comunitate. Inlatuarea restrictiilor cantitative si a masurilor cu efect echivalent se realizeaza prin aportul jurisprudentei cat si ca urmare a armonizarii legislatiei statelor membre.

Art. 28-29 din Tratatul C.E. folosesc notiunea de restrictie cantitativa si cea de masura cu efect echivalent. Restrictiile cantitative ar putea consta in interzicerea totala a importului, exportului sau a tranzitului unor marfuri ori in stabilirea unor cotingente sau cote la export sau la import. De regula, in practica ei, CJCE ia insa in considerare aceste notiuni impreuna. Dupa cum s-a pronuntat Curtea in afacerea Dassonville, restrictiile cantitative si masurile cu efect echivalent sunt reglementari comerciale ale statelor membre. Notiunea de reglementare comerciala a unui stat membru este inteleasa in contextul analizat in sens larg. Restrictiile cantitative si masurile cu efect echivalent pot fi instituite prin dispozitii legislative de reglementare sau administrative ale statelor membre, prin prevederi ale unor tratate internationale, prin recomandari emanand de la autoritatile publice, pot sa constea in practici generale si constante ale organelor administrative, in comportamente pasive si tolerante ale organelor administrative fata de faptele unor particulari. Obstacolele netarifare pot fi adoptate prin hotarari judecatoresti ale instantelor nationale sau prin reguli deontologice ale unor organizatii profesionale supuse controlului autoritatilor publice si care pot aplica sanctiuni disciplinare membrilor lor.

Restrictiile cantitative si masurile cu efect echivalent sunt comportamente sau acte ale statelor membre ori imputabile acestora, indiferent daca ele au sau nu caracter obligatoriu pentru cei carora li se adreseaza.

Dupa cum se poate observa, restrictiile cantitative si masurile cu efect echivalent pot apartine puterii legislative, executive sau judecatoresti. Ele pot fi adoptate inclusiv de organele locale ale administratiei de stat. Din cele aratate nu trebuie sa se deduca insa ca institutiile comunitare ar fi abilitate sa instituie restrictii cantitative si masuri cu efect echivalent intre statele membre.

Restrictiile cantitative si masurile cu efect echivalent vizeaza operatiuni economice cu marfuri susceptibile sa formeze obiect al comertului intre statele membre. Nu are relevanta in raport cu art. 28, 29 din Tratatul C.E. daca operatiunile economice respective sunt operatiuni civile sau comerciale in inteles strict.

Reglementarile comerciale ale statelor membre pot afecta direct sau indirect comertul intracomunitar. Ele pot fi adoptate in ideea impiedicarii sau a stanjenirii schimburilor intre statele membre dupa cum e posibil ca masurile luate sa urmareasca alte scopuri dar sa aiba ca rezultat stanjenirea comertului intracomunitar.

Reglementarile comerciale ale statelor membre sunt susceptibile sa afecteze in mod actual sau potential comertul intracomunitar. In alte cuvinte, ele pot sa stanjeneasca efectiv schimburile intre statele membre sau sa produca asemenea consecinte in viitor. Prin urmare, in vederea aplicarii art. 28 sau 29 din Tratatul C.E. nu este necesar sa se astepte pana la momentul la care consecintele restrictive se produc efectiv. Este indeajuns sa se poata aprecia cu grad suficient de probabilitate ca o anumita masura ar putea afecta comertul intracomunitar. Chiar in eventualitatea in care masura nationala adoptata are consecinte restrictive minore, dispozitiile art. 28 sau cele ale art. 29 vor putea fi puse in practica.

Aplicarea dispozitiilor pertinente din Tratatul C.E. nu este conditionata de evidentierea volumului schimburilor intracomunitare ce ar putea sa fie afectat de o restrictie cantitativa sau de o masura cu efect echivalent. Pe de alta parte, o influenta ipotetica sau prea aleatorie si prea indirecta asupra schimburilor intracomunitare nu este suficienta pentru ca masura luata sa fie considerata o masura cu efect echivalent.

Masurile prin care se urmareste asigurarea desfasurarii pe termen lung a comertului intracomunitar cu un anumit produs nu sunt masuri cu efect echivalent, chiar daca ele au consecinte restrictive pe termen scurt.

Restrictiile cantitative si masurile cu efect echivalent pot privi numai bunurile care se importa, bunurile care se importa si bunurile indigene, produsele care se exporta sau produsele care se exporta si cele care se comercializeaza pe piata nationala. De regula, restrictiile cantitative si masurile cu efect echivalent vizeaza fie doar bunurile care se importa, fie bunurile care se importa si produsele indigene. Dintre masurile cu efect echivalent privitoare numai la bunurile care se importa mentionam:

Masurile prin care se stabilesc preturi minime sau preturi maxime de vanzare a produselor importate.

Masurile prin care li se solicita importatorilor sa verifice sistematic compozitia marfurilor pentru a stabili daca aceasta corespunde sau nu indicatiilor furnizorilor straini.

Masurile prin care desfasurarea operatiunii de import este conditionata de indeplinirea anumitor formalitati cum ar fi obtinerea unei licente de import sau intocmirea unei declaratii care sa fie vizata de organele administrative.

Controalele sistematice la frontiere constituie si ele masuri cu efect echivalent.

Masurile nationale prin care cumparatorii sunt indemnati sa achizitioneze produse indigene.

Masurile prin care se solicita ca bunurile importate sa respecte cerinte de ordin tehnic si calitativ care nu sunt solicitate in cazul bunurilor indigene, precum si masurile prin care importul bunurilor este conditionat de respectarea principiului reciprocitatii.

Restrictiile cantitative si masurile cu efect echivalent care pot viza atat bunurile importate cat si produsele indigene sunt urmatoarele:

Masurile care privesc fixarea preturilor de vanzare.

Masurile care privesc productia marfurilor cum sunt cele referitoare la denumirea, forma, dimensiunile, greutatea sau compozitia marfurilor.

Masurile privitoare la modul de prezentare a marfurilor (ambalaj, etichete).

Masurile prin care se fixeaza cerinte de ordin tehnic si calitativ ce depasesc efectul restrictiv specific unor asemenea criterii.

Nu sunt considerate restrictii cantitative sau masuri cu efect echivalent reglementarile din statele membre care privesc modalitatile de vanzare a bunurilor. Aceasta regula s-a conturat in jurisprudenta CJCE cu prilejul cauzei Keck si Mithouard.

Cu prilejul cauzei Keck si Mithouard, CJCE a reiterat definitia masurilor cu efect echivalent restrictiilor cantitative formulata cu prilejul afacerii Dassonville. Curtea a observat apoi ca reglementarea legala franceza prin care se interzicea revanzarea in pierdere nu avea ca obiect schimburile de marfuri intre statele membre. Totusi, Curtea a evitat sa afirme ca o reglementare legala nationala care nu are ca obiect schimburile de marfuri intre statele membre nu ar putea afecta comertul intracomunitar. Intr-adevar, potrivit jurisprudentei Dassonville, masurile cu efect echivalent sunt nu numai masuri prin care se aduce atingere in mod direct comertului intracomunitar, ci si masurile prin care comertul intre statele membre e afectat indirect. Curtea nu a plasat analiza sa nici pe planul masurilor care afecteaza in mod indirect comertul intracomunitar, nici pe acela al masurilor care au consecinte prea aleatorii si prea indirecte asupra schimburilor intracomunitare si in consecinta nu sunt considerate masuri cu efect echivalent. In cuprinsul ei Curtea a distins intre doua categorii de masuri nationale:

Masurile care privesc marfa ca atare (masurile referitoare la denumirea, forma, dimensiunile, greutatea, compozitia marfurilor, ambalarea, etichetarea acestora si masurile referitoare la operatiunea de import (masuri privitoare la licente de import, analizarea sistematica a marfurilor de importatori, controale sistematice la frontiera) care sunt considerate in continuare masuri cu efect echivalent.

Masurile prin care se limiteaza sau se interzic anumite modalitati de vanzare, masurile ce se aplica tuturor agentilor economici ce desfasoara acelasi gen de activitate pe teritoriul statului membru in cauza si care afecteaza identic, in drept si in fapt, comercializarea produselor importate si a produselor indigene. Aceasta categorie de masuri nationale nu este inclusa in cadrul notiunii de masuri cu efect echivalent.

Curtea a admis ca o reglementare nationala prin care se interzice revanzarea in pierdere poate avea consecinte asupra volumului vanzarii produsului, inclusiv asupra volumului vanzarii produselor importate. Curtea a considerat ca o asemenea reglementare nu aduce atingere principiului liberei circulatii a marfurilor fiind vorba de deosebiri care pot sa apara in functie de particularitatile fiecarei legislatii nationale. Se aprecia ca in cadrul hotararii ei Curtea a aplicat principiul subsidiaritatii.

Masurile privitoare la persoanele care pot comercializa anumite bunuri, cele referitoare la momentul sau locul vanzarii unor produse nu sunt masuri cu efect echivalent (reglementarile nationale prin care se stabileste orarul de deschidere a magazinelor sau cele prin care se instituie cerinta ca unele produse sa fie vandute numai in locuri special autorizate).

Metodele de promovare a vanzarilor (de ex. masurile din domeniul publicitatii comerciale) nu sunt incluse nici ele in categoria masurilor cu efect echivalent.

In general, masurile privitoare la modalitatile de exercitare a unei activitati comerciale nu sunt masuri cu efect echivalent (termene si conditii pentru obtinerea unei autorizatii necesara in vederea desfasurarii unei activitati comerciale, referitoare la transportul sau depozitarea marfurilor, privitoare la preturile de vanzare a marfurilor).

Cu prilejul cauzei Keck si Mithouard, Curtea a subliniat ca reglementarile nationale privitoare la modalitatile de vanzare trebuie aplicate tuturor agentilor economici care desfasoara acelasi gen de activitate pe teritoriul statului luat in considerare. Aceste masuri se analizeaza in cadrul national. Ele pot privi orice produs, se pot referi la un grup de produse similare, ori la un grup de produse diferite, dupa cum pot viza un singur produs.

Dupa cum am aratat, reducerea si eliminarea restrictiilor cantitative sau a masurilor cu efect echivalent intre statele membre se realizeaza nu numai prin aportul jurisprudentei ci si ca urmare a armonizarii legislatilor intre statele membre. Referitor la armonizarea legislatiilor intre statele membre sunt relevante prevederile art. 95 paragr. 1 din Tratatul CE. Potrivit art. 95 paragr. 1, prin derogare de la art. 94 si in afara de cazul in care Tratatul dispune altfel, dispozitiile urmatoare se aplica pentru realizara obiectivelor de la art. 14. Consiliul adopta masuri care vizeaza apropierea dispozitiilor legislative de reglementare si administrative ale statelor membre care au ca obiect instituirea si functionarea pietei interne, hotarand conform procedurii de la art. 251 si dupa consultarea Comitetului Economic si Social.

Corespunzator art. 94, Consiliul adopta directive pentru apropierea dispozitiilor legislative de reglementare si administrative ale statelor membre care au o incidenta directa asupra instituirii si functionarii pietei comune, hotarand in unanimitate, la propunerea Comisiei si dupa consultarea Parlamentului European si a CES.

Art. 95 paragr. 1 are caracter derogatoriu in raport cu art. 94. Dispozitiile art. 95 paragr. 1 se aplica in domeniul pietei interne, afara de cazul in care Tratatul CE dispune altfel.

In ceea ce priveste reducerea si eliminarea restrictiilor cantitative si a masurilor cu efect echivalent nu exista prevederi specifice in cuprinsul Tratatului ceea ce inseamna ca se vor aplica dispozitiile art. 95 paragr. 1. Art. 95 paragr.1 permite adoptarea unor masuri de armonizare a legislatiilor statelor membre; art. 94 se refera numai la directive ca mijloc de armonizare a legislatiilor statelor membre. Potrivit art. 95 paragr. 1, masurile de armonizare se adopta in cadrul procedurii de codecizie, Consiliul hotarand cu majoritate calificata; conform art. 94 directivele de armonizare se adopta de Consiliu in unanimitate. Sub aspectele semnalate prevederile art. 95 paragr. 1 sunt mai avantajoase in raport cu cele ale art. 94.

LIMITE ALE APLICARII PRINCIPIULUI LIBEREI CIRCULATII A MARFURILOR

Anumite motive pot justifica instituirea unor obstacole fara caracter pecuniar intre statele membre in domeniul circulatiei marfurilor. Unele dintre aceste motive sunt aratate in cuprinsul Tratatului CE, altele au fost evidentiate in jurisprudenta CJCE. Potrivit art. 30 din Tratat, dispozitiile art. 28 si 29 nu impiedica interdictiile sau restrictiile la import, export sau tranzit, justificate de motive de morala publica, ordine publica, securitate publica, protectia sanatatii si vietii persoanelor, a animalelor, ocrotirea vegetalelor, protectia tezaurelor nationale cu valoare artistica, istorica sau arheologica, protectia proprietatii industriale si comerciale. Totusi, aceste interdictii sau restrictii nu trebuie sa constituie un mijloc de discriminare arbitrara, nici o restrictie deghizata in comertul dintre statele membre. Motivele de la art. 30 pot sa fie invocate numai in cazul instituirii unor obstacole netarifare. Ele nu pot justifica instituirea unor taxe vamale sau a unor taxe cu efect echivalent intre statele membre. Motivele de la art. 30 nu au caracter economic. Pe de alta parte, se poate observa ca enumerarea de la acest articol are caracter limitativ.

Fiecare stat membru poate determina semnificatia conceptelor aratate in art. 30. De exemplu, fiecare stat membru poate stabili semnificatia notiunii de morala publica sau sa decida nivelul de protectie a sanatatii si vietii persoanelor pe care doreste sa le asigure. Invocarea motivelor de la art. 30 se realizeaza insa sub controlul CJCE in functie de reperele fixate in jurisprudenta acesteia. In cadrul art. 30 nu sunt mentionate domenii in care statele membre ar avea competente exclusive. Tarile din Comunitate pot lua in considerare unul din motivele mentionate la art. 30 atata timp cat la nivelul Comunitatii nu au fost adoptate pe temeiul art. 95 paragr. 1, in domeniul respectiv, masuri de armonizare a legislatiilor statelor membre.

In legatura cu protectia proprietatii industriale si comerciale mentionam ca la nivel comunitar s-a conturat teoria epuizarii dreptului. Potrivit teoriei epuizarii dreptului, titularul unui drept de proprietate industriala sau comerciala se poate opune in statul membru unde el beneficieaza de ocrotire, la importul unui produs dintr-un alt stat membru daca aceasta ar insemna incalcarea dreptului sau. Totusi, in situatia in care, cu consimtamantul sau, un produs a fost pus in circulatie intr-un alt stat membru titularul dreptului de proprietate industriala sau comerciala nu se va putea opune apoi la importul acelui produs in propria tara.

In ceea ce priveste motivele ce pot justifica instituirea unor obstacole netarifare intre statele membre si care au fost evidentiate in jurisprudenta CJCE luam in considerare mai intai hotararea Curtii pronuntata in afacerea Cassis de Dijon (lichior francez). Hotararea Curtii in cauza Cassis de Dijon cuprinde doua reguli importante:

Potrivit unei prime reguli, un bun legal produs si comercializat intr-un stat membru poate fi comercializat in orice tara din Comunitate;

Conform unei alte reguli, exigente imperative, justificate prin interesul general, pot permite instituirea intre statele membre a unor obstacole fara caracter tarifar la import.

In legatura cu prima regula aratata, se poate observa ca in absenta unor masuri de armonizare a legislatiilor statelor membre, fiecare tara din Comunitate poate adopta reglementari privitoare la productia, comercializarea sau utilizarea marfurilor. La nivel comunitar, au fost adoptate pe temeiul art. 95 paragr. 1 o serie de masuri de armonizare a legislatiilor statelor membre in scopul inlaturarii intre acestea a obstacolelor cu caracter tehnic.

Tinand seama de diversitatea produselor care pot forma obiect al schimburilor intracomunitare, la nivel european nu puteau fi luate masuri de armonizare pentru toate bunurile obtinute in statele membre. Pe de alta parte, prezervarea produselor traditionale din statele membre contribuie la diversitatea si bogatia economico-sociala a Comunitatii. In circumstantele mentionate prin hotararea pronuntata in afacerea Cassis de Dijon a fost evidentiat principiul recunoasterii reciproce corespunzator caruia un bun legal fabricat si comercializat intr-un stat membru poate fi comercializat in orice tara din Comunitate. Fiecare stat membru poate stabili nivelul de protectie a sanatatii persoanelor, a consumatorilor, a mediului inconjurator pe care doreste sa le asigure. In situatia in care un bun importat corespunde in mod satisfacator exigentelor din tara de import privitoare la protectia sanatatii persoanelor, a consumatorilor, a mediului etc. el poate fi pus in vanzare chiar daca mijloacele prin care asemenea exigente au fost indeplinite in tara de origine a produsului sunt diferite fata de mijloacele prin care aceleasi exigente sunt satisfacute in tara de import. Principiul recunoasterii reciproce se intemeiaza pe increderea reciproca intre statele membre. Dupa cum am aratat, la nivel comunitar au fost adoptate o serie de masuri de armonizare a legislatiilor statelor membre precum si o serie de standarde europene. Marfurile care corespund reglementarilor comunitare sau standardelor europene pot circula fara restrictii intre statele membre.

Cu prilejul cauzei Cassis de Dijon, Curtea de Justitie a evidentiat ca o serie de exigente imperative precum cele care tin de eficacitatea controalelor fiscale, protectia sanatatii publice, corectitudinea tranzactiilor comerciale si protectia consumatorilor pot justifica instituirea unor obstacole ce nu au caracter pecuniar in domeniul liberei circulatii a marfurilor. Enumerarea motivelor care pot explica instituirea unor asemenea obstacole nu a avut in cadrul jurisprudentei Cassis de Dijon caracter limitativ. De altfel, in practica CJCE, motivelor aratate li s-au alaturat ulterior altele: protectia mediului inconjurator, protectia productiei cinematografice, protectia retelei publice de telecomunicatii etc. Exigentele imperative la care CJCE s-a referit pentru prima oara cu prilejul jurisprudentei Cassis de Dijon, exprima valori de interes general din statele membre ce sunt socotite demne de a fi protejate si la nivel comunitar in domeniile in care competenta statelor membre si cea a Comunitatii este o competenta partajata. Exigentele imperative mentionate sunt analizate in doctrina sub denumirea de exceptii jurisprudentiale de la principiul liberei circulatii a marfurilor. Asemenea exigente imperative au fost evidentiate in jurisprudenta si ele permit instituirea unor obstacole netarifare in domeniul liberei circulatii a marfurilor. Credem ca, in mod riguros, ele trebuie examinate sub denumirea de valori de interes general care permit instituirea unor restrictii cantitative sau masuri cu efect echivalent.

Intre motivele de la articolul 30 si exigentele imperative evidentiate in jurisprudenta CJCE, exista conexiuni importante. Astfel unele din cele doua categorii de motive pot sa se presupuna reciproc. De exemplu, ocrotirea vegetalelor (motiv prevazut la art. 30) contribuie la protectia mediului inconjurator. Protectia mediului inconjurator contribuie la randul ei la protectia vietii si sanatatii persoanelor. In unele hotarari ale CJCE s-a facut referire atat la motivele de la art. 30 cat si la asa-numitele exceptii jurisprudentiale. Dupa cum se poate observa, sanatatea publica este mentionata deopotriva intre motivele de la art. 30 si exigentele imperative aduse in atentie cu prilejul cauzei Cassis de Dijon. Intre cele doua categorii de motive exista insa si deosebiri semnificative: (1) enumerarea de la art. 30 din Tratat are caracter limitativ; exigentele imperative care sunt retinute in jurisprudenta CJCE sunt in continua dezvoltare. (2) motivele de la art. 30 pot fi invocate in cazul instituirii unor restrictii la import si export; exigentele imperative ale CJCE pot fi invocate numai pentru instituirea unor restrictii la import.

CONDITIILE IN CARE POT SA FIE INVOCATE MOTIVELE DE LA ART. 30 DIN TRATAT SI EXIGENTELE IMPERATIVE (exceptiile jurisprudentiale)

Acestea sunt urmatoarele:

a)      In domeniul in care a fost adoptata o masura nationala cu caracter restrictiv nu trebuie sa existe o masura de armonizare a legislatiilor statelor membre. Dupa cum am mentionat in cuprinsul art. 30 din Tratat, nu sunt aratate domenii care ar tine de competenta exclusiva a statelor membre, prin urmare, la momentul la care la nivel comunitar ar fi adoptata o masura de armonizare a legislatiilor statelor membre, tarile din Comunitate nu s-ar mai putea prevala de motivul reglementat la art. 30 cu privire la care a intervenit o masura de armonizare. Totusi, masura de armonizare luata la nivel comunitar ar trebui sa aiba caracter exhaustiv, in caz contrar, statele membre ar putea institui obstacole netarifare in domeniile in care ele si-ar mentine o competenta reziduala. Conditia analizata este valabila, dupa cum reiese din jurisprudenta Cassis de Dijon si in imprejurarea in care se invoca o asa-numita exceptie jurisprudentiala.

b)      Masura nationala adoptata nu trebuie sa aiba caracter discriminator. Ea nu trebuie sa dezavantajeze produsele importate in raport cu cele indigene, sau produsele exportate in raport cu cele comercializate pe piata nationala. In cuprinsul art. 30 se prevede in mod expres ca interdictiile sau restrictiile instituite nu trebuie sa constituie un mijloc de discriminare arbitrara nici o restrictie deghizata in comertul dintre statele membre. Aceste sintagme sunt analizate in jurisprudenta CJCE impreuna; Curtea nu ataseaza vreo insemnatate practica celor doua concepte. Pe de alta parte se poate observa ca expresia discriminare arbitrara nu este una tautologica. Astfel, in jurisprudenta CJCE s-a retinut ca masurile adoptate intr-un stat membru pentru a lupta impotriva anumitor daunatori ai vegetalelor pot sa difere dupa cum este vorba de produse importate sau de produse indigene.

c)      Masura nationala luata trebuie sa fie necesara pentru atingerea obiectivului urmarit.

d)      Masura nationala adoptata trebuie sa respecte principiul proportionalitatii. Astfel, in situatia in care acelasi obiectiv poate fi atins prin adoptarea mai multor categorii de masuri, va trebui sa fie preferata cea care aduce cel mai putin atingere principiului liberei circulatii a marfurilor intre statele membre (de exemplu, in numeroase imprejurari protectia consumatorilor se poate realiza prin informarea adecvata a acestora, nefiind necesar sa se interzica importul unor bunuri straine).

CLAUZELE DE SALVGARDARE

Def. Dispozitii continute in cadrul dreptului originar si a celui derivat care permit, sub controlul Comisiei, instituirea unor masuri nationale cu caracter temporar sau nu, care sunt derogatorii de la dispozitiile legale comunitare.

Clauzele de salvgardare de la art. 95, parag. 4 din Tratatul CE:

in cazul in care dupa ce Consiliul sau Comisia a adoptat o masura de armonizare, un stat membru considera necesar sa mentina dispozitiile nationale justificate prin exigentele importante prevazute la art. 30 sau referitoare la protectia mediului inconjurator sau a mediului de lucru, le va notifica Comisiei indicand motivele mentinerii dispozitiilor respective.

art. 95, parag. 5 din Tratatul CE fara a aduce atingere paragr. 4: daca dupa adoptarea de catre Consiliu sau Comisie a unei masuri de armonizare, un stat membru apreciaza necesar sa introduca dispozitii nationale, bazate pe noi probe stiintifice privitoare la protectia mediului inconjurator sau a mediului de lucru datorita unei probleme specifice a acelui stat membru, aparuta ulterior adoptarii masurii de armonizare, va notifica Comisiei masurile avute in vedere precum si motivele luarii lor.

Dispozitiile parag. 4 sunt mai suple fata de paragr. 5 (parag. 4 permite mentinerea unor dispozitii nationale cu caracter derogator; parag. 5 permite introducerea unor masuri nationale cu caracter derogator)

indiferent daca e vorba de mentinerea sau instituirea unor noi masuri de statele membre, clauzele de salvgardare aratate pot sa fie invocate dupa ce a fost luata o masura de armonizare la nivel comunitar; prin aceasta ele se deosebesc de exceptiile legale (art. 30) si de cele jurisprudentiale.

Parag. 4 poate fi invocat pe baza unuia din motivele de la art. 30 din Tratatul CE precum si a altor doua motive retinute in practica in calitate de exceptii jurisprudentiale (protectia mediului inconjurator si a mediului de lucru).

Parag. 5 poate fi valorificat numai daca se invoca unul dintre cele doua motive retinute in practica ca exceptii jurisprudentiale (protectia mediului inconjurator si a mediului de lucru).

Invocarea parag. 5 presupune ca intr-un stat membru sa fi aparut o problema specifica dupa adoptarea masurii de armonizare si sa existe noi probe stiintifice referitoare la protectia mediului inconjurator si a mediului de lucru.

Art. 95, parag. 10:

masurile de armonizare adoptate in temeiul acestui articol cuprind, in cazurile necesare, o clauza de salvgardare care autorizeaza statele membre sa adopte masuri provizorii supuse unei proceduri de control comunitar pentru unul sau mai multe din motivele fara caracter economic prevazute la art. 30.

se intemeiaza pe ideea ca in ipoteza adoptarii unei masuri de armonizare, statele membre sunt primele care pot sesiza problemele ce apar in urma aplicarii acele masuri. In consecinta, statele membre pot sa adopte masuri cu caracter provizoriu daca masura de armonizare contine o clauza de salvgardare in acest sens; ulterior, initiativa revine insa Comisiei, care va propune adaptarea masurilor de armonizare luate, initiativele statelor membre neputand avea decat caracter provizoriu.

LIBERA CIRCULATIE A PERSOANELOR (LCP) si SERVICIILOR (LCS)

Trebuie luate la un loc pentru ca:

LCS nu poate fi asigurata pe deplin in absenta LCP

reglementarile comunitare consacrate celor 2 libertati se refera in mod direct la persoanele fizice si juridice

principiul egalitatii de tratament se aplica in ambele domenii

dispozitiile legale comunitare (o parte) pot sa fie avute in vedere in mod adecvat in ambele domenii: in DCA ne intereseaza reglementarile legale comunitare consacrate persoanelor fizice sau juridice care desfasoara o activitate independenta.

Tinand seama ca unele dispozitii legale comunitare referitoare la lucratorii salariati pot sa fie luate in considerare in mod adecvat si in cazul lucratorilor independenti, vom examina inclusiv libera circulatie a lucratorilor salariati in Comunitate. Pentru a intregi tema LCP fizice, vom analiza prevederile legale comunitare prin care se reglementeaza LCP independent de desfasurarea unei activitati profesionale.

In cuprinsul Tratatului CE exista o serie de dispozitii consacrate LCP in legatura cu desfasurarea unei activitati profesionale. In cazul lucratorilor (salariati sau nesalariati) sunt avute in vedere reglementarile art. 39 din Tratatul CE. Prevederile art. 43 din Tratatul CE (dreptul de stabilire), 49 si 50 (libera prestare a serviciilor) pot sa fie invocate si de persoane juridice.

LIBERA CIRCULATIE A LUCRATORILOR SALARIATI

Art. 39 din Tratatul CE prevede ca libera circulatie a lucratorilor in Comunitate este asigurata.

Art. 39, parag. 2 precizeaza ca aceasta implica eliminarea intre lucratorii statelor membre a tuturor discriminarilor fondate pe cetatenie in ceea ce priveste angajarea, remunerarea si celelalte conditii de lucru.

Art. 39, parag. 3, sub rezerva limitarilor justificate prin motive de ordine publica, securitate publica, sanatate publica, implica dreptul lucratorilor:

a)      de a accepta ofertele efective de munca

b)      de a se deplasa liber in acest scop pe teritoriul statelor membre

c)      de a se afla in unul din statele membre in scopul exercitarii unei activitati conforme cu dispozitiile legislative de reglementare si administrare care carmuiesc angajarea lucratorilor nationali

d)      de a ramane pe teritoriul unui stat membru dupa ce au fost angajati in acea tara in conditiile care se stabilesc de Comisie prin masuri de aplicare

Dispozitiile art. 39, parag. 4 nu sunt aplicabile locurilor de munca din administratia publica.

Pentru ca o persoana fizica sa poata invoca art. 39, ea trebuie sa indeplineasca doua calitati:

sa aiba cetatenia unui stat membru - la nivel comunitar nu exista reglementari referitoare la conditiile de obtinere/retragere a cetateniei in statul membru → fiecare stat membru stabileste cerintele care trebuie indeplinite in scopul obtinerii cetateniei lui; pe planul dreptului comparat se aplica principiul jus sanguinis sau principiul jus soli fara sa fie exclusa o combinare a acestor principii.

sa desfasoare o activitate salarizata - notiunea de lucrator salariat are o semnificatie comunitara; potrivit jurisprudentei CJCE lucratorul salariat este persoana care desfasoara o activitate cu valoare economica certa in beneficiul si sub conducerea altei persoane, in schimbul unui salariu; motivele care au determinat o persoana sa lucreze in alt stat membru decat cel caruia ii apartine nu au relevanta.

Dispozitiile art. 39 se pot aplica inclusiv in cazul in care persoana fizica obtine un salariu inferior celui necesar pentru subzistenta in tara de primire, indiferent daca ea are sau nu alte venituri. De regula, art. 39 se invoca in ipotezele in care o persoana desfasoara o activitate salariata in alt stat membru decat cel caruia ii apartine. Totusi, nu este exclusa luarea in considerare a stipulatiilor art. 39 atunci cand o persoana fizica desfasoara o activitate salariata intr-o tara terta, cu conditia ca raportul juridic de munca sa aiba o legatura relevanta din perspectiva dreptului comunitar cu sistemul juridic al unui stat membru.

Pentru a se stabili daca exista sau nu o asemenea legatura relevanta pot sa fie avute in vedere unele dintre criteriile folosite in dreptul international privat (ex: art. 6 din Conventia de la Roma asupra legii aplicabile obligatiilor contractuale prevede ca in circumstantele in care partile nu au stabilit legea ce va guverna contractul de munca, acesta va fi supus fie legii statului unde salariatul isi indeplineste in mod obisnuit activitatea, chiar daca e detasat temporar in alta tara, fie legii statului unde se afla sediul societatii care l-a angajat daca prin natura functiei sale salariatul isi indeplineste activitatea in mai multe state. In consecinta, locul unde salariatul isi indeplineste in mod obisnuit activitatea sau unde se afla sediul persoanei juridice care l-a angajat (resedinta persoanei fizice etc.) pot constitui criterii pe baza carora sa se afirme ca exista o legatura relevanta cu sistemul de drept al unui stat membru. Problema stabilirii existentei unei legaturi relevante cu sistemul de drept al unui stat membru e distincta de problema solutionarii unui conflict de legi in spatiu pe baza normelor de drept international privat.

Stabilirea daca un lucrator salariat ar putea sau nu sa invoce prevederile legale comunitare consacrate lucratorilor salariati chiar in propria tara:

ex: Daca fata de o persoana se ia masura interzicerii parasirii localitatii, acea persoana ar putea sa solicite sa se examineze o asemenea masura in raport cu prevederile legale comunitare pertinente?

Raspunsul nuantat al CJCE este ca in cazul in care persoana in cauza s-a prevalat anterior de reglementarile legale comunitare ea va putea apoi sa le invoce in propria tara (ex: o persoana care a desfasurat un timp o activitate profesionala (salarizata sau independenta) in alt stat membru, revenind apoi in propria tara va putea invoca dispozitiile legale comunitare prin care se solicita recunoasterea experientei profesionale dobandita in strainatate). Aceasta solutie se justifica prin ideea de a nu-i defavoriza pe nationali in raport cu cetatenii altor state membre in propria tara. Rezulta ca in cazul in care o persoana salariata nu a parasit niciodata propria tara, acea persoana nu va putea invoca pentru intaia oara in statul caruia ii apartine reglementarile legale comunitare consacrate liberei circulatii a lucratorilor salariati pentru ca este vorba de o siuatie juridica interna iar reglementarile legale comunitare nu vizeaza astfel de situatii.

Dispozitiile art. 39 au efect direct - pot fi invocate in raport cu autoritatile nationale ale statelor membre cat si cu angajatorul.

CONDITIILE IN CARE LUCRATORII INDEPENDENTI POT SA INVOCE DISPOZITIILE LEGALE COMUNITARE CONSACRATE LIBEREI CIRCULATII

Lucratorii independenti se pot prevala fie de dispozitiile referitoare la dreptul de stabilire, fie de cele privitoare la libera circulatie a serviciilor. Potrivit art. 43 din Tratat, restrictiile privind libertatea de stabilire a cetatenilor unui stat membru pe teritoriul unui alt stat membru sunt interzise. Aceasta interdictie se extinde in egala masura si asupra restrictiilor ce privesc infiintarea de agentii, sucursale sau filiale de cetatenii unui stat membru stabiliti pe teritoriul altui stat membru.

Sub rezerva dispozitiilor capitolului referitor la capital, libertatea de stabilire implica accesul la activitatile independente si la exercitarea lor precum si constituirea si gestionarea intreprinderilor si in special a societatilor in sensul art. 48 (2) in conditiile prevazute pentru proprii sai cetateni de legea tarii unde are loc stabilirea. Dispozitiile principale consacrate liberei prestari a serviciilor sunt cele de la art. 49, 50 din Tratatul CE. Conform art. 49, restrictiile privind libera prestare a serviciilor in interiorul Comunitatii sunt interzise in ceea ce ii priveste pe resortisantii statelor membre, stabiliti intr-un alt stat al Comunitatii decat cel al destinatarului prestatiei. Alineatul 2 prevede ca Consiliul, cu majoritate calificata, la Propunerea Comisiei, poate extinde beneficiul dispozitiilor consacrate serviciilor la prestatorii de servicii care sunt resortisanti ai unui stat tert si care sunt stabiliti in interiorul Comunitatii.

Potrivit art. 50, in sensul Tratatului, sunt considerate servicii prestatiile furnizate in mod obisnuit contra unei plati in masura in care nu sunt guvernate de dispozitiile referitoare la libera circulatie a marfurilor, a capitalurilor si a persoanelor. In alineatul 2 al art. 50 se spune ca serviciile cuprind in special:

a)      activitatile cu caracter industrial

b)      activitatile cu caracter comercial

c)      activitatile artizanale

d)      activitatile profesiunilor liberale

Al. (3) Fara a aduce atingere dispozitiilor capitolului referitor la dreptul de stabilire, prestatorul poate pentru executarea prestatiei sale, sa exercite activitatea cu titlu temporar in statul unde furnizeaza prestatia in conditiile impuse de respectivul stat propriilor cetateni.

Dupa cum se poate observa, dispozitiile privitoare la libera prestare a serviciilor are caracter subsidiar in raport cu cele referitoare la libera circulatie a marfurilor, a capitalurilor si a persoanelor (art. 50 (1)). In alte cuvinte, dispozitiile aratate se aplica numai in cazul in care nu pot fi luate in considerare reglementarile legale comunitare consacrate celorlalte trei libertati fundamentale ce caracterizeaza piata interna. Prevederile art. 43, 49, 50 se aplica persoanelor fizice si persoanelor juridice.

In cazul persoanelor fizice se solicita ca acestea sa aiba cetatenia unui stat membru si sa desfasoare o activitate independenta. Aspectele referitoare la cetatenie se analizeaza potrivit termenilor prezentati in contextul examinarii situatiei lucratorilor salariati.

Referitor la notiunea de lucrator nesalariat, CJCE a precizat ca activitatea unei anumite persoane este caracterizata ca o activitate nesalariata in functie de gradul de independenta al respectivei persoane si de riscul economic pe care aceasta si-l asuma. Din punct de vedere practic este adesea relevant pentru aplicarea reglementarilor consacrate lucratorilor independenti ca persoana in cauza nu primeste un salariu pentru activitatea desfasurata.

Valorificarea prevederii articolului 43 presupune infiintarea unui stabiliment, a unei structuri durabile in tara de primire. Corespunzator art. 43, dreptul de stabilire se poate exercita cu titlu principal sau cu titlu secundar. In cazul dreptului de stabilire cu titlu principal, o persoana fizica isi incepe activitatea profesionala in alt stat decat cel caruia ii apartine sau isi transfera intreaga activitate dintr-un stat membru in altul. In ipoteza dreptului de stabilire cu titlu secundar, o persoana fizica care are un stabiliment intr-un stat membru, deschide apoi un alt stabiliment dependent de primul in acelasi stat membru sau intr-o tara diferita din Comunitate. In schimb, aplicarea prevederilor consacrate liberei prestari a serviciilor nu implica in mod necesar implementarea durabila pe teritoriul statului unde serviciile sunt furnizate. Dupa cum reiese in mod expres din stipulatiile art. 50 (3), activitatea de prestare a serviciilor este o activitate cu titlu temporar. Pentru o activitate determinata, persoanele fizice trebuie sa opteze intre invocarea dispozitiilor art. 43 sau invocarea prevederilor articolelor 49, 50.

Intre ipoteza dreptului de stabilire cu titlu secundar si cea a liberei prestari a serviciilor, exista similitudini si deosebiri. In ambele situatii persoana fizica in cauza trebuie sa aiba un stabiliment intr-un stat membru. Acesta nu este neaparat stabilimentul principal. Asadar, o persoana fizica ar putea sa aiba un stabiliment principal in afara Comunitatii, sa-si organizeze apoi un al doilea stabiliment intr-un stat membru si pornind de la cel de-al doile stabiliment, sa valorifice, intr-o etapa ulterioara, fie posibilitatile pe care i le ofera prevederile art. 43, fie pe cele care le presupun dispozitiile articolelor 49, 50.

Intre cele doua ipoteze mentionate exista insa si deosebiri. Astfel, in cazul dreptului de stabilire cu titlu secundar o persoana fizica isi poate organiza stabilimentul secundar in tara unde si-a deschis stabilimentul principal (de exemplu o persoana de cetatenie romana isi incepe activitatea profesionala la Paris iar apoi isi deschide un stabiliment secundar la Starsbourg). Daca se invoca dispozitiile consacrate liberei prestari a serviciilor, din termenii art. 41 (1) reiese ca prestatorul si destinatarul prestatiei trebuie sa fie stabiliti in state membre diferite. In practica, aceasta cerinta a fost atenuata, CJCE subliniind ca esential este ca prestatia sa aiba caracter transfrontalier. Asadar, art. 49 se poate aplica in conditiile in care prestatorul si destinatarul sunt stabiliti in acelasi stat membru daca prestatia are caracter transfrontalier.

Dispozitiile consacrate liberei circulatii a lucratorilor independenti pot fi luate in considerare afara daca este vorba de o situatie pur interna. Aceasta problema se analizeaza in termeni similari celor prezentati in contextul examinarii situatiei lucratorilor salariati.

LIBERA CIRCULATIE A PERSOANELOR, POTRIVIT DISPOZITIILOR Directivei nr. 2004/38

D 2004/38 vizeaza dreptul cetatenilor UE si a membrilor familiei acestora de a circula si de a se stabili in mod liber pe teritoriul tarilor din Comunitate. Dupa cum se poate remarca, dispozitiile din directiva au ca reper calitatea de cetatean al UE. Concret, D 2004/38 contine prevederi consacrate urmatoarelor aspecte:

conditiile in care persoanele care au cetatenia UE si membrii familiei acestora pot sa circule si sa se stabileasca in tarile din Comunitate.

Conditiile in care persoanele care au cetatenia UE si membrii familiei acestora pot sa dobandeasca un drept de sedere permanenta in tarile din Comunitate.

Limitele aduse liberei circulatii a persoanelor pe motive de ordine publica, securitate publica sau sanatate publica. D 2004/38 nu contine reglementari cu caracter exhaustiv consacrate liberei circulatii a persoanelor. Dispozitiile directivei se completeaza cu prevederile altui izvor din cadrul dreptului derivat: Regulamentul 1612/68 privitor la libera circulatie a lucratorilor in interiorul Comunitatii. Dispozitiile regulamentului se refera in principal la lucratorii salariati. Din cuprinsul regulamentului aratat au fost abrogate prevederile consacrate notiunii de familie. Persoanele care beneficiaza de principiul liberei circulatii, potrivit Directivei 2004/38 sunt urmatoarele:

o       Persoana care are cetatenia UE. Dupa cum am aratat, persoana care are cetatenia unui stat membru detine si cetatenia UE. Cetatenia UE presupune, intre altele, dreptul persoanei in cauza de a circula si de a se stabili pe teritoriul tarilor din Comunitate.

o       Membrii familiei persoanei care are cetatenia UE. Aceasta sintagma se interpreteaza atat in functie de dispozitiile D 2004/38 cat si tinand seama de prevederile din dreptul intern al statelor membre. Urmatoarele persoane au calitatea de membru al familiei persoanei care are cetatenia UE:

Sotul - unele state din Comunitate cum ar fi Belgia, Spania, Olanda etc. reglementeaza casatoria intre persoanele de acelasi sex. In consecinta, o asemenea casatorie va putea fi luata in considerare in alt stat membru care o admite (de ex. 2 persoane de acelasi sex, casatorite in Belgia, vor putea invoca dispozitiile D 2004/38 in Olanda). Majoritatea statelor membre nu admit casatoria intre persoanele de acelasi sex. O astfel de casatorie nu va putea fi invocata intr-un stat membru care nu o admite intrucat Comunitatea nu are competenta sa impuna statelor membre reglementari in domeniul dreptului familiei.

Partenerul cu care persoana ce are cetatenia UE a contractat un parteneriat inregistrat potrivit legii unui stat membru si care in tara de primire este asimilat casatoriei. In unele state ale Comunitatii sunt reglementate asemenea parteneriate pentru a da posibilitatea persoanelor de sex diferit sau de acelasi sex sa-si organizeze raporturile patrimoniale fara a fi casatorite. Tremenii analizei sunt similari celor prezentati in legatura cu calitatea de sot.

Descendentii directi sub 21 de ani si cei aflati in intretinerea persoanei ce are cetatenia UE precum si descendentii directi sub 21 de ani si cei aflati in intretinerea sotului sau a partenerului, in acceptiunea prevazuta mai sus. Referirile din directiva la descendentii directi arata ca pot sa invoce reglementarile legale comunitare numai copiii nu si nepotii. Sintagma de persoana aflata in intretinere e interpretata in jurisprudenta CJCE in sens larg. Calitatea de persoana in intretinere rezulta dintr-o situatie de fapt, intretinerea asigurata de persoana care are cetatenia UE. Nu prezinta insemnatate motivele pentru care se asigura intretinerea nici daca persoana intretinuta ar putea sau nu sa isi procure singura resursele materiale necesare. In scopul aplicarii D 2004/38 nu se cere sa se constate neaparat ca exista o obligatie legala de intretinere.

Ascendentii directi ai persoanei care are cetatenia UE, ai sotului sau ai partenerului, daca se afla in intretinerea lor. Aceste dispozitii se aplica parintilor, nu si bunicilor persoanei care are cetatenia UE, sotului sau partenerului.

Pe de alta parte, statele membre sunt obligate sa faciliteze admiterea pe teritoriul lor ai altor membri ai familiei persoanei ce are cetatenia UE, care se afla in intretinerea persoanei ce are cetatenia UE, traiesc impreuna cu ea sau de care pentru motive grave de sanatate trebuie sa se ocupe persoana care are cetatenia UE.

Admiterea pe teritoriul tarii de primire a persoanelor aratate se realizeaza conform reglementarilor legale din dreptul intern. Statele membre sunt obligate sa faciliteze admiterea pe teritoriul lor a partenerului persoanei care are cetatenia UE daca este vorba despre o relatie durabila dovedita in mod corespunzator.

Subliniem ca in sensul D 2004/38 calitatea de membru de familie nu depinde de cetatenia persoanei in cauza.

Dispozitiile D 2004/38 nu se aplica insa persoanelor care nu doresc sa paraseasca propria tara. In consecinta, prevederile directivei mentionate nu pot fi folosite in scopul reunirii familiei persoanei ce are cetatenia UE in propria tara.

In cuprinsul directivei 2004/38 se distinge intre trei categorii de persoane: persoane care raman in tara de primire pe o perioada de cel mult 3 luni; persoane care raman in tara de primire pe o perioada mai mare de trei luni; persoane care au drept de sedere permanenta in tara de primire.

In cazul persoanelor care au cetatenie UE si care doresc sa ramana in tara de primire pe o perioada de cel mult 3 luni este suficient ca ele sa detina o carte de identitate sau un pasaport valabil. Aceste persoane nu au nevoie nici de viza de iesire si nici de viza de intrere in statul membru unde doresc sa se stabileasca. Membrii de familie care nu au cetatenia UE trebuie sa obtina viza de intrare a tarii de primire. Viza de intrare nu le este necesara daca detin un permis de sedere sau daca apartin unei tari terte pentru cetatenii careia statele membre nu solicita indeplinirea unei asemenea formalitati. In cadrul D 2004/38, nu este fixat un nivel al resurselor de care ar trebui sa dispuna persoana ce are cetatenia UE si membrii familiei sale pentru a se stabili in alta tara din Comunitate pe o perioada de pana la trei luni. Totusi, potrivit art 14 parag. 1 din directiva, cetatenii Uniunii si membrii familiei acestora au drept de sedere pentru o perioada de scurta durata pe teritoriul unui stat daca nu devin o povara exagerata pentru sistemul de asistenta sociala al statului membru gazda.

Pe de alta parte, lipsa resurselor materiale poate sa determine adoptarea unui comportament care sa aduca atingere ordinii publice din tara de primire.

Persoanele care au cetatenia UE si care pot ramane pe teritoriul tarii de primire o perioada mai mare de trei luni sunt urmatoarele:

Persoanele care desfasoara o activitate salariata sau independenta.

Persoanele care dispun pentru ele si membrii familie lor de resurse suficiente pentru a nu recurge la asistenta sociala dintara de primire precum si de asigurare medicala pentru orice riscuri s-ar putea ivi in tara de primire.

Persoanele inscrise in cadrul unei institutii publice sau private acreditata sau finantata potrivit legii tarii de primire sau conform practicilor administrative cu scopul principal de a urma studii, inclusiv studii de formare profesionala. Aceste persoane trebuie sa asigure autoritatilor tarii de primire printr-o declaratie sau un alt mijloc echivalent ca dispun pentru ele si membrii familiei de resurse suficiente pentru a nu recurge la asistenta sociala din tara de primire, precum si de asigurare medicala pentru orice riscuri s-ar putea ivi in tara de primire. Membrii familiei persoanei ce are cetatenia UE o pot insoti in tara de primire sau se pot alatura acesteia pentru o sedere de lunga durata cu conditia ca persoana ce are cetatenia UE sa poata fin inclusa in una din categoriile aratate anterior. Persoanele ce au cetatenia UE pot sa fie obligate sa se inregistreze in tara de primire. Potrivit D 2004/38 statele membre nu sunt obligate sa instituie o asemenea formalitate. Totusi, este de asteptat ca majoritatea tarilor sa valorifice posibilitatea ce le este conferita prin dispozitiile D 2004/38 intrucat statele membre sunt in general interesate sa cunoasca numarul strainilor care se afla pe teritoriul lor. Daca persoanele ce au cetatenia UE sunt obligate sa se inregistreze la autoritatile competente din tara de primire, termenul prevazut pentru indeplinirea acestei obligatii nu poate fi, potrivit D 2004/38, mai mic de trei luni de la data intrarii pe teritoriul tarii de primire.

Membrii de familie care nu au cetatenia UE sunt obligati sa solicite in cazul unei sederi de lunga durata eliberarea in tara de primire a unui permis de sedere. Cererea trebuie facuta in termen de trei luni de la intrarea pe teritoriul tarii de primire. Decizia privitoare la eliberarea permisului de sedere se ia in termen de cel mult sase luni de la solicitare, autoritatile competente avand la dispozitie un termen suficient pentru a verifica situatia persoanei in cauza. Permisul de sedere are o valabilitate de cinci ani. Tremenul de valabilitate poate fi mai mic, daca persoana care are cetatenia UE intentioneaza sa ramana o perioada mai scurta de timp pe teritoriul tarii de primire. Membrii de fmilie beneficiaza de un dept derivat. Ei se pot deplasa in alt stat membru numai in ipoteza in care persoana care are cetatenia UE este de acord sa se deplaseze in alta tara a CE. Valabilitatea permisului de sedere nu este afectata de absentele din tara de primire de pana la sase luni pe an, de o absenta mai indelungata determinata de satisfacerea serviciului militar sau de o absenta de pana la 12 luni consecutive pentru motive importante precum o sarcina sau nasetrea unui copil, o maladie grava, realizarea studiilor sau obtinerea unei formatii profesionale, detasarea in scop profesional in alt stat membru sau intr-o tara terta.

[permisul de sedere are caracter declarativ]

Omisiunea de a solicita eliberarea permisului de sedere se sanctioneaza, dar se impune respectarea principiului proportionalitatii. Potrivit jurisprudentei CJCE nu este posibila expulzarea persoanei in cauza sau aplicarea pedepsei inchisorii. In consecinta sanctiunea corespunzatoare este cea a amenzii.

SEDEREA DE LUNGA DURATA

Persoanele fizice isi mentin statutul de lucrator salariat sau independent pentru a beneficia de dreptul de sedere in tara gazda in mai multe ipoteze care sunt reglementate in cuprinsul D. 2004/38. Mentinerea statutului de lucrator beneficiaza si membrilor de familie, care pot astfel sa ramana in tara de primire. In cuprinsul directivei sunt reglementate mai multe situatii:

isi mentine statutul de lucrator persoana care si-a intrerupt temporar activitatea datorita bolii sau a unui accident.

statutul de lucrator se mentine pentru persoanele care au ajuns involuntar in somaj dupa ce au lucrat in tara gazda pe o perioada mai mare de 1 an, daca respectivele persoane sunt inscrise la Oficiul de Plasare a Fortei de Munca pentru a obtine un nou loc de munca.

isi mentin statutul de lucrator persoanele care se afla involuntar in somaj dupa implinirea termenului de valabilitate a unui contract de munca pe durata determinata inferioara unui an, precum si persoanele care se afla in mod involuntar in somaj inainte de a fi lucrat cel putin 12 luni in tara gazda. Aceste persoane trebuie sa fie inscrise la Oficiul de Plasare a Fortei de Munca pentru a ocupa un nou loc de munca. In cazul persoanelor aratate, tara gazda poate limita durata sederii acestora pe teritoriul ei, fara sa se poata prevedea insa o perioada mai scurta de 6 luni pentru ramanerea pe teritoriul tarii de primire.

persoanele care isi intrerup activitatea profesionala pentru a urma un stagiu de formare profesionala. Notiunea de formare profesionala are o semnificatie comunitara. Ea include orice forma de invatamant care permite unei persoane sa se pregateasca pentru o profesie sau meserie sau care confera aptitudinea particulara de a exercita o profesie sau o meserie indiferent de nivelul formarii profesionale, de varsta persoanei in cauza si chiar daca programa include discipline de cultura generala. Afara daca o persoana se afla in mod involuntar in somaj, trebuie sa existe legatura intre activitatea sa profesionala anterioara si stagiul de formare profesionala pe care il urmeaza.

In cuprinsul directivei sunt reglementate si o serie de situatii deosebite: decesul sau parasirea teritoriului tarii de primire de persoana ce are cetatenia UE; divortul; anularea casatoriei ori incetarea unui parteneriat inregistrat potrivit legii unui stat membru.

Referitor la ipotezele aratate, se face distinctie intre membrii de familie care au cetatenia UE si cei ce nu au cetatenia UE. Membrii care au cetatenia UE pot ramane pe teritoriul tarii gazda daca ei pot fi inclusi in una din categoriile de persoane care beneficiaza de dreptul de sedere de lunga durata pe teritoriul unui stat membru.

Membrii de familie ce nu au cetatenia UE sunt supusi unui regim diferentiat in functie de situatia in care se afla. In ipoteza decesului persoanei ce are cetatenia UE, sotul poate ramane pe teritoriul tarii de primire daca a avut resedinta in respectiva tara cel putin 1 an anterior decesului. In orice caz, in ipoteza decesului sau a parasirii tarii de primire de persoana ce are cetatenia UE, descendentii directi si parintele ce ii are in custodie, indiferent de cetatenia lor, pot sa ramana pe teritoriul tarii de primire daca descendentii directi au resedinta in statul gazda si sunt inscrisi intr-o institutie de invatamant pentru a studia acolo pana la incheierea studiilor.

In iopteza divortului, a anularii casatoriei sau a incetarii unui parteneriat inregistrat potrivit legii unui stat membru, fostul sot sau partener poate ramane pe teritoriul tarii gazda daca:

casatoria sau parteneriatul a durat cel putin 3 ani inainte de inceperea formalitatilor pentru incetarea casatoriei sau a parteneriatului din care cel putin 1 an uniunea respectiva a durat pe teritoriul tarii gazda.

copiii au fost incredintati persoanei ce nu are cetatenia UE.

un copil minor a fost incredintat persoanei ce are cetatenia UE iar persoana ce nu are cetatenia UE are dreptul de a-l vizita in tara gazda.

in situatii speciale precum cea in care casatoria sau parteneriatul a incetat datorita violentelor in familie la care a fost supusa persoana ce nu are cetatenia UE.

Dupa sederea neintrerupta pe teritoriul tarii gazda pe o perioada de 5 ani, persoana ce are cetatenia UE dobandeste un drept de sedere permanent. In aceleasi conditii, dobandesc un drept de sedere permanenta membrii de familie, indiferent de cetatenia lor. Continuitatea sederii in tara gazda nu este afectata de absente de pana la 6 luni pe an, de o absenta mai indelungata datorata necesitatii satisfacerii serviciului militar sau chiar de o absenta de pana la 12 luni consecutive pentru motive importante precum o sarcina sau nasterea unui copil, o maladie grava, realizarea studiilor, inclusiv a celor de formare profesionala, detasarea in scop profesional in alt stat membru sau o tara terta.

Lucratorii salariati si independenti precum si membrii familiei acestora pot beneficia de reglementarile mai avantajoase in ceea ce priveste dobandirea dreptului de sedere permanenta in tara gazda. Persoanele aratate pot dobandi un drept de sedere permanenta inainte de implinirea unei durate de 5 ani. In cuprinsul directivei sunt reglementate mai multe situatii:

dobandeste un drept de sedere permanenta lucratorul care si-a incetat activitatea profesionala in conditiile in care potrivit legii tarii de primire el are dreptul sa obtina o pensie pentru limita de varsta. In cazul pensionarii anticipate, se solicita ca lucratorul in cauza sa fi avut resedinta fara intrerupere pe teritoriul tarii gazda pe o perioada de cel putin 3 ani si sa fi lucrat in ultimele 12 luni in tara gazda.

obtine un drept de sedere permanenta lucratorul care si-a incetat activitatea datorita unei incapacitati permanente de munca. In cazul acestuia se solicita ca el sa fi avut, fara intrerupere, resedinta pe teritoriul tarii gazda pe o perioada de cel putin 2 ani. Aceasta conditie nu trebuie indeplinita in imprejurarea in care incapacitatea de munca a survenit datorita unui accident de munca sau unei boli profesionale, care da dreptul lucratorului sa obtina o indemnizatie integrala sau partiala din partea autoritatii competente a tarii gazda.

in situatia in care o persoana a lucrat fara intrerupere si a avut fara intrerupere resedinta pe teritoriul unui stat membru in cursul unei perioade de cel putin 3 ani, iar apoi a continuat o activitate profesionala in alt stat membru, mentinandu-si in prima tara resedinta unde a revenit, in mod obisnuit, in fiecare zi sau o data pe saptamana, perioadele lucrate in cel de-al doilea stat membru sunt luate in considerare pentru ca persoana in cauza sa poata fi inclusa in una din categoriile aratate anterior.

Cerintele privitoare la activitatea de formare profesionala sau la resedinta nu mai trebuie indeplinite daca sotul sau partenerul e cetatean al tarii gazda sau a pierdut cetatenia tarii gazda datorita incheierii casatoriei ori a stabilirii respectivului parteneriat.

Odata cu dobandirea unui drept de sedere permanenta de catre un lucrator, in conditiile aratate mai sus, beneficiaza de un asemenea drept si membrii familiei acestuia indiferent de cetatenia celor care locuiesc impreuna cu el.

CONDITIILE IN CARE PERSOANELE JURIDICE BENEFICIAZA DE REGLEMENTARILE LEGALE COMUNITARE CONSACRATE LIBEREI CIRCULATII

Dispozitiile art. 43, 49, 50 din Tratat pot fi invocate nu numai de persoanele fizice ci si de persoanele juridice. Potrivit art. 48 din Tratat, societatile constituite in conformitate cu legea unui stat membru si avand sediul statutar, administartia centrala sau sediul principal in interiorul Comunitatii, sunt asimilate, pentru aplicarea dispozitiilor consacrate dreptului de stabilire, persoanelor fizice care sunt cetateni ai statelor membre.

Prin societati se inteleg societatile civile sau comerciale inclusiv cooperativele si celelalte persoane juridice de drept public sau privat, cu exceptia celor fara scop lucrativ. In cuprinsul art. 55 din Tratat, care este inclus in capitolul denumit Serviciile, se precizeaza in mod expres ca dispozitiile art. 48 sunt aplicabile si domeniului serviciilor.

Textul art. 48 (2) se refera la persoanele juridice. In practica s-a admis ca principiul liberei circulatii poate fi invocat de entitati care nu au personalitate juridica daca ele au patrimoniu propriu si capacitate de a sta in justitie.

Din dispozitiile art. 48 reiese ca entitatile care invoca reglementarile legale comunitare trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

sa fie constituite in conformitate cu legea unui stat membru. Legea aplicabila statutului organic al unei persoane juridice se determina pe planul dreptului comparat fie in functie de criteriul sediului real al acesteia, fie in functie de criteriul locului de inregistrare a persoanei juridice. Textul art. 48 nu adopta o pozitie in formarea niciuneia dintre aceste conceptii, marginindu-se sa solicite ca entitatea in cauza sa fie constituita potrivit legii unui stat membru.

sa aiba sediul statutar, administratia centrala sau sediul principal in interiorul Comunitatii. Aceste criterii au caracter alternativ. Sediul statutar este sediul inscris in actul constitutiv. Notiunea de administratie centrala trimite la aceea de sediu real. Prin sediul principal se intelege locul unde se afla principala unitate de productie sau de comercializare a bunurilor persoanei juridice. Aceste distinctii au caracter relativ. De exemplu in dreptul belgian se pune semnul echivalentei intre sediul real si principal.

Sa aiba scop lucrativ. Aceasta sintagma este inteleasa in sens larg. O persoana juridica are scop lucrativ daca desfasoara o activitate economica contra unei plati. Prin urmare, in scopul aplicarii art. 48 nu se solicita ca persoana juridica in cauza sa urmareasca in mod necesar obtinerea profitului.

Dupa cum am aratat, persoanele fizice pot sa invoce art. 43 in cazul dreptului de stabilire cu titlu principal si a dreptului de stabilire cu titlu secundar, iar art. 49 si 50 in ipoteza liberei prestari a serviciilor.

In cazul persoanei juridice, s-a afirmat ca in ipoteza dreptului de stabilire cu titlu secundar si in cea a liberei prestari a serviciilor, ar trebui sa mai fie indeplinita o conditie: sa existe o legatura efectiva si continua a activitatii persoanei juridice cu economia unui stat membru.

In doctrina si in practica s-a sustinut ca o asemenea conditie s-ar impune pentru ca in imprejurarea contrara ar fi posibil ca o persoana juridica sa aiba numai sediul statutar in interiorul Comunitatii si sa beneficieze de reglementarile legale comunitare in circumstantele in care intreaga sa activitate (administrativa si economica) se desfasoara in afara Comunitatii. In cuprinsul unor hotarari, CJCE a aplicat aceasta conceptie interpretand insa conditia mentionata in sens larg. In jurisprudenta Curtii s-a retinut ca este indeplinita conditia aratata nu numai in eventualitatea in care o persoana juridica ar avea sediul real in interiorul Comunitatii, ci si in cazul in care ea si-a organizat in Comunitate o infrastructura mai simpla cum ar fi de pilda un simplu birou. Ulterior, Curtea a decis intr-o serie de cauze precum Centros (C213/97) sau Inspire Act (C-167/01) ca nu trebuie sa fie satisfacuta conditia mentionata. De exemplu, in afacerea Inspire Act Curtea a subliniat ca motivele pentru care o societate a fost constituita intr-un stat membru, in conditiile in care ea isi exercita activitatea in mod exclusiv sau in cea mai mare parte intr-un alt stat membru, nu o priveaza de dreptul de a invoca reglementarile legale comunitare consacrate principiului liberei circulatii. In alte cuvinte, o societate poate fi constituita intr-un anumit stat membru, sa nu desfasoare in acea tara nicio activitate si apoi sa-si organizeze o sucursala sau filiala in alt stat membru unde sa realizeze in intregime activitatile ei.

O situatie distincta este aceea de a sti daca o persoana juridica poate sau nu sa invoce dispozitiile art. 43 in legatura cu dreptul de stabilire cu titlu principal. Daca raspunsul este afirmativ, inseamna ca o persoana juridica ar putea sa-si transfere intreaga activitate dintr-un stat membru in altul fara sa intampine niciun fel de obstacole.

In legatura cu problema aratata, aducem in atentie hotararea Curtii pronntata in afacerea Hughes de Lasteyrie du Saillant.

Cu prilejul cauzei mentionate Curtea a retinut ca textul articolului 43 din Tratat are nu numai menirea de a permite cetatenilor straini sa fie supusi unui tratament egal in tara de primire cu nationalii respectivei tari, ci si in scopul de a impiedica instituirea unor restrictii in tara de plecare. Reglementarea franceza in materie fiscala prin care se impunea plata unui impozit pe veniturile inca nerealizate in ipoteza transferului domiciliului fiscal in alt stat membru a fost identificata de Curte ca fiind un obstacol in domeniul libertatii de stabilire, instituit in tara de plecare. Curtea a subliniat ca motive imperative de interes general pot permite instituirea unor obstacole in tara de plecare, dar reglementarea din legislatia franceza in cauza fusese adoptata fara respectarea principiului proportionalitatii.

Hotararea Curtii in afacerea mentionata credem ca are relevanta inclusiv in ceea ce priveste problema dreptului de stabilire cu titlu principal in cazul persoanelor juridice. In practica ei, Curtea de Justitie a distins, referitor la aceasta chestiune, intre obstacolele care sunt instituite in tara de plecare si cele care sunt instituite in tara de primire. Cu prilejul afacerii Daily Mail (1988) Curtea a decis ca transferul activitatii unei persoane juridice dintr-un stat membru in altul trebuie sa se realizeze pe baza reglementarilor legale din tara de plecare nu in functie de dispozitiile art. 43 din Tratat. Pentru a-si justifica decizia Curtea a retinut ca potrivit art. 293 din Tratatul CE statele membre trebuie sa inceapa negocieri intre ele, daca este nevoie pentru a garanta cetatenilor lor mentinerea personalitatii juridice in cazul transferarii sediului dintr-o tara in alta.

In materie nu a intrat insa in vigoare nicio conventie incheiata de statele membre. Asa fiind Curtea a dedus ca nu se aplica dispozitiile art. 43 din Tratatul CE.

Referitor la obstacolele din tara de primire, jurisprudenta Curtii a fost constanta in sensul ca asemenea obsatcole sunt interzise pe baza reglementarilor legale comunitare consacrate dreptului de stabilire.

Cauza pe care o examinam pare sa anunte un reviriment in ceea ce priveste jurisprudenta Curtii referitoare la obstacolele instituite in tara de plecare. In cauza era vorba de o persoana fizica care dorea sa-si transfere domiciliul fiscal in alt stat membru. Totusi, persoana respectiva era actionar semnificativ al unei societati comerciale. In conditiile in care Curtea a precizat ca nu sunt permise obstacole de natura fiscala in tara de plecare care l-ar descuraja pe un actionar semnificativ sa se stabileasca in alt stat membru, s-ar parea ca implicit Curtea a considerat ca transferul sediului real dintr-un stat membru in altul se poate realiza in mod liber.

In plus, se poate observa ca potrivit art. 48 din Tratat, persoanele care indeplinesc conditiile stipulate in cadrul acestui text sunt asimilate cetatenilor statelor membre si ca art. 293 din Tratat impune statelor membre sa inceapa negocieri in scopul transferarii sediului social al unei persoane juridice cu mentinerea personalitatii acesteia, numai in masura in care este nevoie sa se procedeze astfel.

Totodata, se mai poate retine ca in jurisprudenta s-a admis deja ca o societate care nu desfasoara nicio activitate intr-un stat membru se poate stabili apoi, cu titlu secundar, intr-o alta tara a Comunitatii. Ramane de vazut in viitor daca hotararea pronuntata de Curte va permite asigurarea pe deplin a liberei circulatii a persoanelor juridice potrivit art. 43 din Tratat sau ea va ramane numai o hotarare pronuntata pentru o situatie particulara.

SEMNIFICATII SI IMPLICATII ALE PRINCIPIULUI EGALITATII DE TRATAMENT IN CAZUL LIBEREI CIRCULATII A PERSOANELOR FIZICE SI A PERSOANELOR JURIDICE

Pentru lucratorii salariati urmeaza sa luam in considerare dispozitiile pertinente din Tratat, cele din Regulamentul nr. 1612/68 si dispozitiile Directivei 2004/38.

Pe baza textelor mentionate pot sa fie sintetizate semnificatiile si implicatiile principiului egalitatii de tratament in cazul lucratorilor salariati:

principiul egalitatii de tratament se aplica in ceea ce priveste conditiile de angajare, de salarizare, criteriile de avansare, desfacerea contractului de munca, chiar criteriile luate in considerare in vederea obtinerii unei locuinte etc. Dupa cum se poate observa, principiul aratat se aplica nu numai referitor la aspectele care sunt in legatura nemijlocita cu desfasurarea unei activitati salariate ci privitor la toate aspectele utile in scopul desfasurarii unei asemenea activitati. Potrivit principiului egalitatii de tratament, sunt interzise atat discriminarile evidente , fondate pe criteriul cetateniei, cat si discriminarile disimulate. In cazul discriminarilor disimulate, aceleasi criterii se aplica cetatenilor straini si nationalilor tarii gazda, dar ele tind sa ii dezavantajeze pe cetatenii straini (de pilda, in ipoteza in care se solicita ca o persoana sa fi avut resedinta o perioada de timp determinata in tara de primire sau sa fi dobandit experienta profesionala in tara de primire). Totusi cerintele care au la baza motive imperative de interes general pot fi acceptate chiar daca ele ar putea sa-i defavorizeze pe cetatenii altor state membre. In scopul facilitarii liberei circulatii a lucratorilor salariati pe plan comunitar, au fost adoptate doua directive pentru echivalarea diplomelor, certificatelor si altor titluri: D 89/48 si D. 92/51. Prin prima directiva s-a prevazut echivalarea diplomelor, certificatelor si a altor titluri obtinute in invatamantul superior pentru o durata a studiilor de minimum trei ani. In imprejurarea in care in tara de origine durata studiilor e mai mica cu cel putin un an fata de durata studiilor in tara gazda pentru aceeasi diploma, persoanei in cauza i se poate solicita in tara gazda sa faca dovada experientei profesionale. Daca pentru aceeasi diploma disciplinele studiate in tara de origine difera substantial de disciplinele studiate in tara de primire, persoanei in cauza i se poate cere sa se supuna unui examen de aptitudini sau sa urmeze un stagiu de adaptare de pana la trei ani. D. 92/51 a extins ulterior sistemul recunoasterii diplomelor, certificatelor si a altor titluri la o serie de profesii prevazute in cadrul directivei. Pe de alta parte, Comisia si statele membre stabilesc echivalente intre peste 200 de profesii din statele membre, aceste echivalente fiind publicate in JOUE. Asemenea echivalente intre profesiile din statele membre sunt stabilite in domenii precum industria textila, transporturile, turismul, industria constructiilor de masini, industria metalurgica, hotelarie, restaurante etc.

lucratorii salariati de cetatenie straina beneficiaza, in tara de primire, de avantajele sociale si fiscale consimtite nationalilor tarii gazda. Principiul egalitatii de tratament se aplica indiferent daca avantajele sociale acordate sunt sau nu in legatura directa cu contractul de munca. Asemenea avantaje sociale ar putea consta de exemplu in imprumuturi fara dobanda acordate la nasterea unui copil, tarie preferentiale la transportul pe calea ferata pentru familiile numeroase, burse acordate pentru ameliorarea pregatirii profesionale etc. Avantajele fiscale ar putea consta in anumite deduceri de la plata unor impozite si taxe. Aplicarea acestor dispozitii, care sunt cuprinse in Regulamentul 1612/68 este insa conditionata de desfasurarea efectiva a unei activitati salariate. Prin urmare, nu este suficient ca o persoana sa se afle in cautarea unui loc de munca pe teritoriul tarii de primire. La randul ei D. 2004/38 prevede ca lucratorii salariati pot beneficia de asistenta sociala inclusiv in cadrul primelor trei luni de sedere in tara gazda (art. 24, parag 2).

principiul egalitatii de tratament se aplicaprivitor la admiterea in scolile profesionale precum si in ipoteza admiterii in centrele de reeducare sau de adaptare (in caz de accident).

corespunzator Reg. 1612/68, principiul egalitatii de tratament este luat in considerare in cazul inscrierii in organizatiile sindicale precum si in ceea ce priveste dreptul de a alege si de a fi ales in cadrul organelor de conducere ale organizatiilor sindicale. In practica, aceasta dispozitie a fost aplicata pentru toate organizatiile prin care se urmareste apararea intereselor profesionale ale salariatilor.

cetatenii straini au acces, in conditii egale cu nationalii tarii de primire, la mijloacele din domeniul securitatii sociale. Potrivit art 42 din TCE, Consiliul, hotarand in cadrul procedurii de codecizie, adopta in domeniul securitatii sociale masurile necesare in scopul realizarii liberei circulatii a lucratorilor, instituind un sistem care sa asigure lucratorilor migranti si succesorilor in drepturi ai acestora:

a)      Cumulul tuturor perioadelor luate in considerare de diferitele legislatii nationale pentru a dobandii si mentine dreptul la prestatii sociale precum si pentru calculul acestor drepturi.

b)      Plata prestatiilor care se cuvin persoanelor rezidente pe teritoriul statelor membre. De exemplu art. 42 se poate aplica in circumstantele in acre obtinerea pensiei pentru limita de varsta este conditionata de desfasurarea unei activitati profesionale pe o durata minima de timp. In imprejurarea aratata, vor fi cumulate diferitele perioade in cursul carora o persoana fizica a lucrat in mai multe state membre. Pensia care i se datoreaza ii va fi platita in statul unde si-a stabilit resedinta. Pe plan european, nu exista un drept comunitar al securitatii sociale ci numai o serie de dispozitii prin care se urmareste coordonarea (nu uniformizarea) legislatiilor statelor membre.

Semnificatiile si implicatiile principiului egalitatii de tratament pe care le-am prezentat referitor la lucratorii salariati pot fi avute in vedere in mod adecvat si in cazul lucratorilor independenti. Astfel, in ceea ce-i priveste pe lucratorii independenti sunt interzise discriminarile ostensibile si cele disimulate referitoare la accesul la o activitate independenta si la desfasurarea acesteia; lucratorii independenti beneficiaza de tratament egal indiferent de cetatenia lor in domeniul avantajelor sociale si fiscale si pot face apel la asistenta sociala din tara gazda chiar in cursul primelor trei luni de sedere pe teritoriul tarii gazda; principiul egalitatii de tratament se aplica in domeniul formarii profesionale; principiul egalitatii de tratament este luat in considerare in ceea ce priveste inscrierea in organizatiile profesionale precum si referitor la dreptul de a alege si de a fi ales in organele de conducere ale acestora; in temeiul principiului egalitatii de tratament, cetatenii straini au acces in conditii egale cu nationalii tarii de primire la mijloacele din domeniul securitatii sociale.

Principiul egalitatii de tratament ar fi incalcat in cazul lucratorilor independenti daca de pilda s-ar interzice persoanelor apartinand altor state membre sa desfasoare unele activitati independente in tara gazda; realizarea unor activitati independente ar fi subordonata cerintei indeplinirii unor exigente specifice de cetatenii straini; in imprejurarea in care o activitate independenta se desfasoara pe baza unei autorizatii, aceasta ar fi eliberata in conditii mai dificile pentru cetatenii straini; desfasurarea unei activitati independente ar fi conditionata de existenta unei resedinte sau de realizarea in prealabil a unui stagiu in tara gazda; cetatenii straini ar fi supusi unor sarcini fiscale specifice; s-ar institui unele restrictii sau limitari in ceea ce priveste achizitionarea sau vanzarea de bunuri mobile sau imobile de cetatenii straini; s-ar aplica un tratament discriminator la acordarea de imprumuturi sau a ajutoarelor de stat cetatenilor straini.

Dispozitiile directivelor 89/48 si 92/51 sunt relevante si in cazul lucratorilor independenti. Privitor la lucratorii independenti au fost adoptate si o serie de directive care au vizat coordonarea sau armonizarea legislatiilor statelor membre pentru anumite profesii precum cea de arhitect, avocat, medic, dentist, infirmier etc. De exemplu, directiva referitoare la avocati prevede ca acestia isi pot reprezenta clientii in orice stat membru chiar fara sa aiba o resedinta in respectivul stat, cu conditia respectarii regulilor deontologice din tara unde practica in mod obisnuit avocatura si a reglementarilor deontologice din statul unde reprezinta un anumit client.

In jurisprudenta CJCE a fost afirmat cu prilejul cauzei Reyners efectul direct al dispozitiilor art. 43 din Tratat.

Potrivit dispozitiilor din Tratat, obstacolele in domeniul dreptului de stabilire si a liberei prestari a serviciilor trabuiau anlaturate intre statele membre in cursul unei perioade de tranzitie care se incheia la sfarsitul anului 1969. In acest scop, Consiliul a adoptat doua programe generale, primul consacrat dreptului de stabilire, celalalt privitor la libera prestare a serviciilor. Programele generale sunt planuri de activitate, ele nu au caracter normativ. Pe baza programelor generale ale Consiliului au fost ulterior adoptate o serie de directive in vederea inlaturarii obstacolelor in domeniul dreptului de stabilire si a liberei prestari a serviciilor. Pana la data cauzei Reyners nu s-a reusit insa inlaturarea tuturor obstacolelor existente intre statele membre in domeniul dreptului de stabilire si in plus o serie de directive care au fost adoptate nu au fost transpuse in dreptul intern al statelor membre. In aceste circumstante, sa pus problema daca prevederile art. 43 au sau nu efect direct. Dispozitiile art 43 pot fi apropiate de cele ale art 39 din Tratat, consacrat liberei circulatii a lucratorilor salariati al caror efect direct nu a fost niciodata contestat. Totusi, in cauza Reyners aparea necesar sa se hotarasca daca liberatea de stabilire in statele membre este sau nu conditionata de adoptarea unor masuri de armonizare a legislatiilor tarilor din Comunitate. Raspunsul Curtii a fost ca prevederile articolului 43 au efect direct de la sfarsitulperioadei de tranzitie, adoptarea unor masuri de armonizare a legislatiilor statelor membre poate facilita exercitarea acestei libertati fundamentale, dar nu pune sub semnul intrebarii efectul direct al reglementarilor de la art. 43. Asadar, adoptarea masurilor de armonizare a legislatiilor statelor membre la care se face referire in Tratat, la articolele 44 si 47 nu conditioneaza aplicabilitatea directa a dispozitiilor art. 43. Este adevarat insa ca, in unele situatii, afirmarea efectului direct al prevederilor art. 43 nu este suficienta pentru exercitarea dreptului de stabilire. De exemplu daca s-ar conditiona desfasurarea unei activitati independente de obtinerea unei diplome in tara gazda, aceasta problema nu ar putea fi rezolvata numai pe baza prebederilor art. 43. De aceea, la nivel comunitar, au fost adoptate directive privitoare la echivalarea diplomelor, certificatelor si altor titluri.

Privitor la Afacerea Reyners, mai retinem ca profesiile liberale nu presupun, in general, exercitarea autoritatii publice la care se refera art 45 din Tratat. In speta, Curtea a decis astfel referitor la profesia de avocat. Mai mult, in cazul in care in cadrul unei activitati anumite prerogative, care presupun exercitarea autoritatii publice, pot sa fie detasate de restul activitatii in cauza exceptia de la art. 45 va fi interpretata in sens strict, adica numai pentru activitatile care implica exercitarea autoritatii publice. De exemplu, in eventualitatea in care intr-un stat membru li s-ar recunoaste avocatilor dreptul de a autentifica actele pe care le indeplinesc, o asemenea activitate ar presupune exercitarea autoritatii publice. Totusi persoanele de cetatenie straina sr putea sa ofere consultatii juridice si sa reprezinte clientii in justitie, adica ele ar putea sa realizeze activitati tipice ale profesiei de avocat.

Ulterior, in practica, s-a pus problema efectului direct al dispozitiilor srt. 49 (1) si 50 (3) din Tratat. Aceasta problema a fost rezolvata cu prilejul cauzei van Binsbergen.

Reglementarile legale comunitare consacrate liberei prestari a serviciilor se pot aplica in cazul in care se deplaseaza prestatorul unui serviciu in alt stat membru; daca se deplaseaza beneficiarut unui anumit serviciu precum si in eventualitatea in care nu se deplaseaza nici prestatorul nici beneficiarul serviciului, dar prestatia are caracter trasfrontalier. In speta, reprezentantul lui van B. Se deplasa din Belgia in Olanda nefiind totusi exclusa trimiterea unor acte prin posta din Belgia catre instanta olandeza. Curtea a subliniat, in cuprinsul hotararii ei, ca in domeniul liberei circulatii a persoanelor instituirea cerintei ca pretstatorul sa aiba o resedinta in tara unde urmeaza sa furnizeze un anumit serviciu este de natura sa contribuie la negarea acestei libertati fundamentale, stipulata prin prevederile Tratatului. In eventualitatea in care intreaga activitate a prestatorului sau cea mai mare parte a activitatii sale se desfasoara in alt stat decat cel caruia ii apartine prestatorul, nu mai sunt aplicabile prevederile art. 49 si 50 din Tratat, ci dipozitiile art. 43 (dreptul de stabilire). Prin urmare, apare necesar sa se analizeze modul in care o anumita prestatie se integreaza in activitatea de ansamblu a prestatorului (activitate principala sau nu, frecventa sau periodicitatea ei). Din cele aratate nu trebuie sa se inteleaga totusi ca instituirea cerintei ca un anumit prestator sa aiba o resedinta in tara unde furnizeaza un serviciu este in toate situatiile incompatibila cu prevederile art. 49 si 50 din Tratat. O asemenea exigenta poate sa fie justificata prin motive imperative de interes general precum sunt cele privitoare la respectarea regulilor profesionale care sunt in legatura cu functionarea justitiei si cu normele deontologice. In cazul dreptului de stabilire, persoana apartinand altui stat membru se integreaza pe deplin in tara de primire. Aceasta persoana poate fi asadar supusa dispozitiilor legale din tara de primire. In schimb, in ipoteza liberei prestari a serviciilor, prevederile legale din tara de origine a prestatorului se coreleaza cu dispozitiile legale din statul unde va fi furnizat un anumit serviciu. In conditiile in care acelasi obiectiv este atins in tara de origine a prestatorului prin aplicarea unor criterii similare celor care sunt luate in considerare in statul unde este furnizat un anumit serviciu, nu mai e necesar sa se impuna prestatorului sa aiba o resedinta in statul unde furnizeaza respectivul serviciu.

Referitor la aplicabilitatea directa a art. 49 (1) si 50 (3) din Tratat este lesne de inteles ca odata ce In Afacerea Reyners Curtea a decis ca dispozitiile art. 43 sunt direct aplicabile o decizie similara a fost adoptata in cauza van B. Privitor la art. 49 (1) si 50 (3).

Intre cele doua afaceri exista similitudini.

Intre cele doua afaceri exista insa si oserie de deosebiri, astfel cauza Reyners ne intereseaza in domeniul dreptului de stabilire, iar problema ridicata era in legatura cu cetatenia unei persoane; cauza van. B. A intervenit in domeniul liberei prestari a serviciilor iar problema ridicata era in legatura cu resedinta unei persoane. Concret, reprezentantul lui van B. Era discriminat in raport cu conationalii sai care aveau resedinta in Olanda.

Membrii familiei lucratorului salariat sau independent beneficiaza si ei de principiul egalitatii de tratament. Membrii de familie, indiferent de cetatenia lor, care au dreptul de sedere sau dreptul de sedere permanenta intr-un stat membru, pot desfasura in tara gazda o activitate salariata sau independenta. De asemenea, ei pot recurge la asistenta sociala din tara gazda chiar in cursul primelor 3 luni de sedere si pot primi imprumuturi sau burse pentru realizarea studiilor, inclusiv a celor de formare profesionala.

Principiul egalitatii de tratament se aplica si celorlalte persoane ce au cetatenia UE, precum si membrilor familiei lor indiferent de cetatenie, dar persoane aratate nu pot recurge la asistenta sociala a tarii gazda, in cursul primelor trei luni de sedere, nici sa obtina inainte de dobandirea unui drept de sedere permanent, imprumuturi sau burse pentru realizarea studiilor inclusiv pentru formare profesionala (art. 23 si 24 din D. 2004/38).

Principiul legalitatii de tratament este luat in considerare si in cazul persoanelor juridice. In temeiul acestui principiu sunt interzise discriminarile pe criteriul natinalitatii. Aceleasi reglementari trebuie sa se aplice in materie fiscala iar persoanele juridice au acces in conditii egale in cadrul organizatiilor profesionale. Pe baza art. 44, paragraful 2, lit. g din Tratatul CE au fost adoptate o serie de masuri de coordonare a legislatiilor statelor membre in ceea ce priveste societatile comerciale. In mod specific, art. 44, paragr. 2, lit. g se refera la adoptarea unor masuri de coordonare in scopul echivalarii garantiilor care sunt cerute societatilor in statele membre pentru a proteja interesele asociatilor cat si pe cele ale tertilor. Astfel, pe plan comunitar, au fost adoptate directive referitoare la actele societatilor pe actiuni, in comandita pe actiuni si corespundere limitata precum si la informatiile carora trebuie sa li se asigure publicitate in statee membre; la constituirea societatilor pe actiuni si la modificarea capitalului ei social; la fuziunea interna a societatilor pe actiuni; la dizolvarea societatilor pe actiuni; la publicitatea sucursalelor infiintate intr-un stat membru de societate care are sediul in alte tara a Comunitatii; la societati cu raspundere limitata unipersonala etc.

Ulterior, pe temeiul articolului 308 din Tratatul CE au fost adoptate reglementari consacrate grupului european de interes economic si societatii europene. Potrivit art. 308 in situatia in care realizarea in cadrul functionarii pietei comune a unui obiectiv al Comunitatiiimpune o actiune a Comunitatii fara ca Tratatul sa fi prevazut prerogativele cerute in acest scop, Consiliul ia masurile adecvate hotarand in unanimitate la propunerea Comisiei si dupa consultarea Parlamentului european. Pe baza art. 308 din Tratat a fost adoptat Regulamentul 2137/85 consacrat grupului european de interes economic. Reglementarea comunitara se inspira din dispozitiile dreptului francez referitoare la grupul de interes economic. Grupul european de interes economic prezinta urmatoarele caracteristici principale:

Se constituie de cel putini 2 persoane fizice sau juridice apartinand unor state membre diferite. In cazul persoanelor juridice, ele trebuie sa aiba sediul statutar si administratia centrala in cadrul Comunitatii. In alte cuvinte, nu este suficient ca o persoana juridicasa aiba numai sediul statutar in interiorul Comunitatii.

Grupul european de interes economic (GEIE) se constituie prin contract, mentionindu-se in cuprinsul denumirii ca este vorba de o asemenea entitate. Grupul se inregistreaza la registrul indicat de legea statului unde isi are sediul.

GEIE se constituie pentru a inlesni sau pentru a permite dezvoltarea activitatii economice a asociatilor sai. De aici rezulta ca activitatea acestui grup este auxiliara in raport cu activitatea asociatilor sai. Obiectul de activitate al GEIE poate fi comercial sau civil (de exemplu: mai multe societati comerciale din statele membre pot constitui o asemenea entitate pentru a achizitiona in comun materii prime necesare in procesul de productie, mai multe cabinete avocatiale pot constitui un GEIE).

GEIE are sediul intr-un stat membru. El isi poate transfera sediul dintr-o tara in alta pe baza dispozitiilor din dreptul comunitar.

GEIE se constituie cu sau fara capital social. Partile sociale se transmit catre asociati sau terti cu acordul tutror asociatilor.

Administrarea grupului este realizata de persoane fizice sau persoane juridice, fiecare administrator poate reprezenta grupul in raporturile cu tertii.

Beneficiile si pierderile GEIE se impart intre asociati in proportia prevazuta in contract sau in lipsa unor asemenea stipulatii in parti egale.

Legea statului unde GEIE si-a stabilit sediul indica daca acesta are sau nu personalitate juridica. In orice caz, in temeiul Regulamentului 2137/85 GEIE poate deveni titular al unor drepturi, sa isi asume obligatii, sa stea in justitie. Pentru aspectele care sunt in legatura cu functionarea grupului si care nu sunt reglementate prin dispozitii legale comunitare, se aplica legea statului unde grupul si-a stabilit sediul. Prin urmare, regimul juridic al GEIE este doar partial un regim juridic transnational.

Pe baza art.308 din Tratatul CE a fost adoptat Regulamentul 2157/2001 referitor la societatea europeana (Societas europea) precum si Directiva 2001/86 privitoare la modul de implicarea salariatilor in administrarea societatii europene. Socieatatea europeana este tratata in statele memebre aidoma unei societati pe actiuni. Ea se constituie cu un capital social minim de 120.000 de Euro. Tinand seama de marimea capitalului social minim se intelege ca este relativ lesnicioasa constituirea unei societati europene. Totusi, este de asteptat ca societatile europene sa fie constituite mai ales de mari societati comerciale din statele membre in scopuri diferite precum realizarea unei fuziuni intre societati pe actiuni apartinand unor state membre diferite, realizarea unor operatiuni de restructurare in cadrul unui grup de societati sau participarea la proiecte importante din punct de vedere economic pe plan european.

Fondatorii unei societati europene pot sa fie numai persoane juridice. Ulterior, persoanele fizice pot dobandi actiuni in cadrul unei societati europene. In mod obligatoriu, sediul statutar si administratia centrala a societatii europene se afla in acelasi stat membru.

Societatea europeana se poate constitui pe mai multe cai:

a.       Prin fuziune - aceasta se poate realiza prin contopire sau absorbtie. Modalitate indicata de constituirea unei societati europene nu este deschisa decat societatilor pe actiuni. Ce putini 2 din societatile pe actiuni care participa la fuziune trebuie sa apartina unor state membre diferite. In principiu, la fuziune pot participa societati pe actiuni care au sediul statutar si administratia centrala in interiorul Comunitatii. Totusi, statele membre pot admite participarea la operatiunea de fuziune a unei societati pe actiuni care are numai sediul statutar in interiorul Comunitatii cu conditia ca ea sa aiba o legatura efectiva si continua cu economia unui stat membru (de exemplu: sa aiba o sucursala intr-un stat membru). Regulamentul 2157/01cuprinde dispozitii ample consecrate acestui mod de constituire a societatii europene. Pentru aspectele care totusi nu sunt prevazute in cadrul regulamentului urmeaza sa se aplice dispozitiile directivei care se refera la fuziunea interna a societatilor pe actiuni.

b.      Prin constituirea unei societati europene de tip holding. Aceasta modalitate de constituire poate fi folosita de societatile pe actiuni sau cu raspundere limitata. Ele trebuie sa apartina unor state membre diferite. Totusi, prin Regulamentul 2157/01 se admite constituirea unei societati europene de catre societati pe actiuni sau cu raspundere limitata din acelasi stat membru, cu conditia ca ele sa aiba de cel putini 2 ani o filiala sau o sucursala intr-un alt stat membru. Asociatii societatilor fondatoare ale societatii eurropene vor participa in cadrul societatii europene cu actiuni sau parti sociale care confera cel putini 50% din drepturile de vot in cadrul societatilor fondatoare. In schimb, asociatii vor primi actiuni ale societatii europene. Astfel, societatea europeana va ajuge sa controleze societatile fondatoare.

c.       Prin constituirea unei societati europene sub forma unei filiale comune. Constituire unei filiale comune reprezinta o forma de colaborare preferata de societatile comerciale care apartini unor grupuri de societati diferite. Regulamentul 2157/01 permita insa constituirea unei filiale comune de catre orice persoana juridica apartinand unor state membre diferite chiar persoane juridice din acelasi stat membru pot constitui o filiala comuna daca ele au de cel putin doi ani o filiala sau sucursala in alt stat membru.

d.      Prin transformarea unei societati pe actiuni intr-o societate europeana. O societate pe actiuni dintr-un stat membru care are de cel putin doi ani o filiala in alt stat membru se poate transforma intr-o societate europeana. Societatea europeana va avea sediul in statul unde si-a avut sediul societate pe actiuni. Societatea pe actiuni si filiala isi vor inceta activitatea, dar societatea nu-si va pierde personalitatea juridica.

e.       Prin constituirea unei filiale sub forma unei societati europene a unei alte societati europene. Societatea europeana poate sa detina 100% din capitalul social al filialei, care la randul ei este o societate europeana.

LIMITE ADUSE PRINCIPIULUI LIBEREI CIRCULATII A PERSOANELOR SI PRINCIPIUL LIBEREI CIRCULATII A SERVICIILOR

Cele doua principii care caracterizeaza piata interna pot sa fie supuse unor limite cesunt prevazute in cadrul dreptului comunitar sau care au fost retinute in jurisprudenta CJCE. In ceea ce priveste reglementarile legale comunitare, avem in vedere atat dispozitiile din Tratat, cat si cele din cadrul dreptului derivat. Restrictiile ce pot fi instituite in temeiul dispozitiilor legale comunitare se clasifica in doua categorii:

Restrictii stabilite in functie de natura sau de caracteristicile unor activitati.

Restrictii stabilite in functie de conditia resortisantilor statului membru.

Referitor la restrictia din prima categorie, in cuprinsul art. 39, paragr. 4 din Tratatul CE se stipuleaza ca locurile de munca din administartia publica raman rezervate nationalilor din fiecare stat membru. Aceasta dispozitie corespunde intereselor legitime ale statelor membre, sintagma aratata are o semnificatie comunitara intrucat este vorba de o dispozitie prin care se limiteaza libera circulatie a lucratorilor salariati in interiorul Comunitatii. Locurile de munca din adminstratia publica sunt ansamblul locurilor de munca care presupun participarea in mod direct sau indirect la exercitarea puterii publice si la functiunile care au ca obiect salvgardarea intereselor generale ale statului ori a altor colectivitati publice. Ele comporta, din partea celor ce le ocupa, existenta unei legaturi particulare de solidaritate fata de stat. De exemplu art. 39, paragr. 4 se aplica locurilor de munca din magistratura, diplomatie, administratie financiara, armata, politie etc. In schimb, art. 39, paragr. 4 nu justifica instituirea unui regim juridic derogatoriu pentru functionari in general. Imprejurarea ca in cadrul unei anumite structuri (de exemplu: un minister) de la un anumit nivel ierarhic locurile de munca presupun participarea la exercitarea puterii politice, nu justifica totusi refuzul admiterii de la inceput a unor persoane de cetatenie straina in cadrul respecivei structuri.

Dispozitiile art. 39, paragr. 4 nu se aplica in cazul unor locuri de munca precum cele din domeniul transportului aerian, maritim, pe calea ferata, urban sau regional; din domenul distributiei apei energiei electrice, gazului; din domeniul postei si telecomunicatiilor; din domeniul radioului si televiziunii; din domeniul operei si filarmonicilor.

In ceea ce priveste dreptul de stabilire si libera prestare a servicilor, art. 45 din Tratatul CE prevede ca reglementarile in materie nu se aplica activitatilor care presupun exercitarea in statul membru interesat, chiar cu titlu ocazional, a autoritatii publice. In sensul dispozitiilor legale comunitare, prin exercitarea autoritatii publice se intelege indeplinirea de prerogative, in afara dreptului general, de puteri de constrangere asupra persoanelor si a bunurilor si posibilitatea de a actiona independent de consimtamantul sau chiar de vointa unei alte persoane.

In temeiul art. 45, functiile de notar sau de executor judecatoresc pot fi exercitate numai de natinalii statelor membre. De asemenea, art. 45 se poate aplica in cazul persoanelor insarcinate cu conservarea si exploatarea fondului forestier, cinegetic sau piscicol. In schimb, art. 45 nu poate fi invocat privitor la profesiile liberale in general, anumite prerogative in cadrul unei profesii liberale determinate s-ar putea sa fie insa rezervate nationalilor statelor membre. De exemplu: medicii de cetatenie straina nu pot elibera certificate de inhumare.

Referitor la restrictiile din a doua categorie mentionata, acestea pot fi justificate prin anumite motive de ordine publica, de securitate publica (siguranta publica) sau de sanatatea publica. In acest sens, sunt dispozitiile art. 39 paragr. 3, ale art. 46 din Tratatul CE precum si prevederile Directivei 2004/38. Intelegerea notiunii de ordine publica se realizeaza atat pe baza jurisprudentei CJCE cat si pe temeiul dispozitiilor Directivei 2004/38. In scopul intelegerii acestei optiuni, aducem in atenti hotararea CJCE in cazul Bouchereau.

Restrictiile justificate prin motive de ordine publica sau de siguranta publica pot sa fie avute in vedere atat in domeniul liberei circulatii a persoanelor cat si in domeniul liberei prestarii a serviciilor. Asemenea restrictii pot fi luate in consierare privitor la persoanele fizice si la persoanele juridice. Desigur, Directiva 2004/38 se refera insa numai la persoanele fizice. Cu prilejul cauzei B., CJCE a precizat semnificatia notiunii de ordine publica.

In numeroase cause Curtea se refera atat la notiunea de ordine publica cat si la cea de securitate publica. S-ar putea afirma ca ordinea publica priveste fundamentele societatii, libertatea si securitatea persoanelor, iar siguranta publica se refera la fundamnetele statului si la securitatea acestuia. Totusi, trasarea unei linii de demarcatie intre cele doua concepte este dificila intrucat in numeroase situatii daca se aduce atingere ordinii publice se va aduce atingere implicit si sigurantei publice ; si invers.

Astfel, in ipoteza in care este tulburata in mod grav linistea publica, armonia sociala, sunt nesocotite deciziile legitime ale autoritatilor publice, se aduce atingere nu numai sistemului organizat de relatii intre persoanele care formeaza populatia unui stat, ci si fundamentelor statului.

Corespunzator hotararii Curtii de Justitie pronuntata in cauza B. ordinea publica poate fi invocata in situatia in care comportamentul unei persoane reprezinta o amenintare reala, actuala, si suficient de grava la adresa intereselor fundamentale ale societatii. Sintagma  interese fundamentale ale societatii   poate fi inteleasa diferit de la un stat membru la altul si chiar in cadrul aceleiasi tari de la o perioada la alta. Totusi, invocarea notiunii de ordine publica se va face tinand seama de reperele stabilite in jurisprudenta CJCE fiind vorba de o limitare adusa principiului liberei circulatii a persoanelor sau liberei circulatii a serviciilor. Dupa cum se observa, invocarea ordinii publice poate fi motivata numai de comportamentul personal. Ordinea publica si siguranta publica nu pot justifica expulzarile colective nici pe motivul preventiei generale. Considerentele de ordin economic nu permit invocarea ordinii publice sau a sigurantei publice. Imprejurarea ca o persoana a fost condamnata penal nu justifica ca atare invocarea ordinii publice sau a sigurantei publice. De exemplu: in cazul unei condamnari pentru o infractiune din culpa nimic nu lasa sa se intrevada ca persoana condamnata ar constitui o amenintare pentru interesele fundamentale ale societatii din tara de primire.

Amenintarea pentru interesele fundamentale ale societatii trebuie sa fie reala adica efectiva si demonstrabila, comportamentul anterior al persoanei in cauza va putea fi luat in considerare cu conditia sa existe indicia concludente ca exista o amenintare efectiva pentru interesele fundamentale ale societatii. O simpla ipoteza in acest sens nu este suficienta. Amenintarea trebuie sa fie actuala, adica sa solicita sa se aduca atingere unor valori considerate ca fiind intangibile la momentul la care este invocata ordinea publica. Amenintarea trebuie sa fie suficient de grava. O amenintare minora nu permite invocarea ordinii publice. De exemplu : nu orice tuburare a linistii publice permite invocarea acestei exceptii.

In eventualitatea in care tara gazda tolereaza comportamentul similar al propriilor resortisanti nu poate fi invocata ordinea publica.

Totusi, in scopul invocarii ordinii publice nu este necesar ca un anumit comportament sa fie interzis prin lege, fiind suficient ca autoritatile din tara gazda sa fi avut o pozitie neechivoca fata de respectivul comportament si sa fi incercat sa il contracareze prin masuri administrative. Astfel, autoritatile din tara gazda pot sa reactioneze cu rapiditate in variatele situatii ce implica ordinea publica.

Invocarea ordinii publice sau a securitatii publice se face cu respectarea conditiilor pe care le-am analizat si in cazul exceptilor legale si a celor jurisprudentiale de la principiul liberei circulatii a marfurilor: sa nu existe in domeniu o masura de armonizare a legislatilor statelor membre; masura nationala adoptata sa nu aiba carcater discriminator; masura nationala sa fie necesara pentru atingerea obiectivului urmarit; sa fie respectat principiul proportionalitatii.

Directiva 2004/38 cuprinde la art. 28 o serie de dispozitii care sunt menite sa asigure respectarea principiului proportionalitatii. Astfel, se solicita ca inainte de adoptarea unei decizii de expulzare sa se ia in considerare diversi factori precum durata pe parcursul careia persoana in cauza a fost stabilita in tara gazda, varsta ei, starea de sanatate, situatia familiala si economica, integrarea sa sociala si culturala in tara gazda, legaturile sale cu statul de origine. Persoanele ce au cetatenia UE si membrii lor de familie, indiferent de cetatenie, nu pot sa fie expulzati din tara gazda daca beneficiaza de un drept de sedere permanenta decat pentru motive grave de ordine publica sau siguranta publica. Pe de alta parte, numai motive imperative de siguranta publica definite ca atare de statele membre pot sa justifice decizia de expulzare a unui cetatean al Uniunii, care a avut in tara gazda resedinta in cei zece ani anteriori sau care este minor (afara daca expulzarea este in interesul minorului). [gata cu referirile la cazul B.]

Sanatatea publica poate sa constituie un alt motiv care sa permita instituirea unor restrictii in ceea ce priveste intrarea persoanelor straine pe teritoriul statelor membre sau care sa justifice expulzarea acestora din tara de primire. Maladiile ce pot fi invocate sunt aratate limitativ in cuprinsul art. 29, paragr. 1 din Directiva 2004/38. Pe de alta parte, in situatia in care o anumita maladie s-a declansat dupa trei luni de la data sosirii in tara gazda, persoana bolnava nu poate fi expulzata aplicanu-se principiul tratamentului egal cu nationalii tarii gazda.

Persoanei interesate trebuie sa i se notifice decizia prin care se restrictioneaza libertatea de circulatie sau de sedere in tara gazda. Persoana respectiva va fi informata cu privire la motivele de ordine publica, de siguranta publica sau de sanatate publica pe care se intemeiaza decizia luata, exceptand situatiile in care aceasta motivare ar fi contrara intereselor ce tin de siguranta statului. Totodata persoana in cauza va fi informata referitor la instanta de judecata sau la autoritatea administrativa unde poate ataca decizia luata, va fi precizat termenul in care decizia poate fi atacata precum si termenul in care trebuie sa paraseasca teritoriul tarii gazda. Exceptand situatiile urgente, termenul acordat pentru parasirea teritoriului tarii gazda nu poate sa fie, corespunzator dispozitilor directivei, mai mic de o luna in raport cu data notificarii. Notificarea se va realiza intr-o limba care ii permite persoanei interesate sa cunoasca continutul deciziei ce a fost luata (de regula, limba statului membru caruia ii apartine persoana in cauza). Dupa cum am aratat, persoana interesata poate sa atace in statul membru gazda decizia adoptata impotriva ei. In eventualitatea in care o asemenea decizie este atacata la autoritatea administrativa competenta sau la instanta de judecata si persoana in cauza formuleaza o cerere in scopul suspendarii aplicarii deciziei pana la momentul adoptarii unei hotarari, pesoana interesata nu va putea fi indepartata din tara gazda atata timp cat nu a fost adoptata o hotarare referitoare la suspendarea aplicarii deciziei. De la aceasta regula exista cateva exceptii. Astfel, inainte de adoptarea unei hotarari, persoana interesata poate fi expulzata daca:

Decizia de expulzare se bazeaza pe o hotarare judecatoreasca anterioara

Persoana in cauza a avut anterior acces la o cale de atac jurisdictionala

Decizia de expulzare se bazeaza pe motive imperative de siguranta publica definite ca atare de fiecare stat membru.

In cadrul caii de atac exercitata impotriva unei decizii de expulzare, va fi examinata legalitatea deciziei, faptele si circumstantele pe care se intemeiaza si daca este sau nu respectat principiul proportionalitatii. Persoana fata de care a fost adoptata o masura de interdictie poate sa solicite readmisia pe teritoriul unui stat membru dupa o perioada rezonabila de timp, calculata in functia de circumstante si in orice caz dupa trei ani de la aplicarea deciziei. Autoritatile din statul membru solicitat trebuie sa ia o hotarare in termen de sase luni de la formularea cererii. Formularea unei asemenea cereri nu permite persoanei in cauza sa intre pe teritoriul statului membru luat in considerare in cursul perioadei in care cererea ei este analizata.

Deciziile de expulzare nu pot sa fie emise de tara gazda cu titlu de masura accesorie a unei pedepse privative de libertate decat in conditiile respectarii Directivei 2004/38. In eventualitatea in care s-ar pune problema executarii unei decizii de expulzare dupa mai mult de doi ani de la data emiterii ei, va fi necesar sa se verifice daca persoana in cauza continua sa fie un pericol pentru ordinea sau siguranta publica din tara gazda.

In cuprinsul Directivei 2004/38 se precizeaza ca statele membre pot adopta dispozitii legale mai favorabile decat cele cuprinse in cadrul directivei.

Dupa cum am subliniat, unele limite aduse principiului liberei circulatii a persoanelor si principiului liberei prestari a serviciilor pot sa fie justificate prin motive imperative de interes general (exceptii jurisprudentiale). Cu prilejul cauzei Cassis de Dijon, CJCE s-a referit la exigente imperative de interes general. Intre motivele imperative de interes general si exigentele imperative de interes general nu exista, in esenta, decat o deosebire de ordin terminologic.

In cuprinsul unor hotarari pronuntate in legatura cu principiul liberei circulatii a persoanelor sau cu principiul liberei prestari a serviciilor, CJCE s-a referit in mod explicit la jurisprudenta Cassis de Dijon. Conditiile care trebuie indeplinite pentru invocarea unei exceptii jurisprudentiale in domeniul liberei circulatii a persoanelor sau a liberei prestari a serviciilor sunt aceleasi ca si in cazul invocarii unei exceptii jurisprudentiale in domeniul liberei circulatii a marfurilor.

Din cele aratate nu trebuie sa se inteleaga totusi ca exceptiile jurisprudentiale de la principiul liberei circulatii a marfurilor pot sa fie transpuse in mod mecanic in domeniul circulatiei persoanelor sau al prestarii serviciilor. De altfel, se poate observa ca in domeniul circulatiei persoanelor si al prestarii serviciilor prevaleaza, atunci cand sunt invocate exceptii jurisprudentiale, considerentele de ordin moral, etic sau religios. De exemplu, in practica au fost retinute ca fiind motive de interes general in domeniul liberei circulatii a persoanelor asigurarea eficacitatii controalelor fiscale, asigurarea colaborarii adecvate intre medic si pacient, protectia sanatatii publice. Intre motivele de interes general, retinute in domeniul liberei prestarii a serviciilor amintim: protectia consumatorilor, protectia destinatarilor unui serviciu, protectia mediului inconjurator.

Clauze de salvgardare

Unele clauze de salvgardare care pot sa fie invocate in domeniul liberei circulatii a marfurilor ar putea fi folosite si in domeniul liberei circulatii a persoanelor sau a serviciilor. Dintre numeroasele clauze de salvgardare care pot fi invocate in domeniile ce ne intereseaza aducem in atentie pe cele care se refera in mod direct la tara noastra. Astfel, in anexa 7 din Protocolul privitor la conditiile si modalitatile de admitere a Bulgariei si Romaniei la UE, protocol anexat Tratatului de aderare a celor doua tari la UE sunt prevazute mai multe clauze de salvgardare : statele membre ale Uniunii la data aderarii Romaniei pot sa isi liberalizeze partial sau complet piata fortei de munca pentru resortisantii romani sau pot sa mentina masurile restrictive stabilite potrivit dreptului intern sau tratatelor bilaterale incheiate cu Romania, pe o perioada de doi ani de la data aderarii. Aceasta perioada poate fi prelungita cu inca trei ani. Resortisantii romani care au acces pe piata fortei de munca a unui stat membru pentru o perioada de munca de cel putin 12 luni, beneficiaza in continuare de accesul pe piata fortei de munca a acelui stat membru dar nu si pe piata fortei de munca a celorlalte tari din Comunitate. In raport cu perioada de cinci ani mentionata, statele membre a caror piata a fortei de munca se confrunta sau s-ar putea confrunta cu perturbari grave, pot mentine restrictiile adoptate in baza dreptului intern sau a tratatelor bilaterale o perioada de inca doi ani dupa avizarea Comisiei.

In cuprinsul perioadei de 7 ani, pe care am aratat-o anterior, un stat membru care aplica dispozitiile Regulamentului 1612/68 prin care este consacrat principiul egalitatii de tratament in ceea ce priveste incheierea unui contract de munca si desfasurarea unei activitati salariate, poate sa adopte masuri de salvgardare daca se produc sau se prevede producerea unor perturbari pe piata fortei de munca care ar putea sa ameninte in mod grav nivelul de trais au nivelul de ocupare a fortei de munca intr-o anumita regiune sau in cadrul unei profesii. Masurile de salvgardare pot consta in suspendarea aplicarii dispozitiilor Regulametului 1612/68 referitor la acea regiune sau profesie. Pe perioada suspendarii aplicarii dispozitiilor Regulamentului 1612/68 se produc consecinte si referitor la membrii de familie. Sotul lucratorului roman si descendentii sub 21 de anis au aflati in intretinere care au avut resedinta in mod legal pe teritoriul statului membru gazda au acces imediat pe piata fortei de munca a statului membru gazda daca lucratorul roman a fost admis pe piata fortei de munca pe o perioada de cel putin 12 luni. Membrii de familie care au ajuns in statul gazda ulterior datei aderarii Romaniei nu au acces imediat pe piata fortei de munca daca este suspendata aplicarea dispozitiilor Regulamentului 1612/68. Respectivii membri de familie au acces pe piata fortei de munca a tarii gazda daca au locuit cel putin 18 luni in tara gazda sau din al treilea an dupa data aderarii, fiind luata in calcul data mai favorabila.

Dispozitiile specifice se aplica in cazul Germaniei si Austriei care pot deroga de la stipulatiile articolului 49, aliniatul 1 din Tratat in vedera limitarii in contextul prestarii serviciilor de catre societatile stabilite in Romania a dreptului lucratorilor de a munci in Germania sau in Austria. Restrictiile adoptate in Germania si Austria, in contextul mentionat pot fi mentinute atata timp cat cele doua tari aplica in materia liberei circulatii a resortisantilor romani dispozitiile din dreptul intern ori din tratatele bilaterale incheiate cu Romania.

LIBERA CIRCULATIE A CAPITALURILOR SI A PLATILOR

Potrivit articolului 56 din TCE, toate restrictiile privind circulatia capitalurilor intre statele membre precum si intre statele membre si tarile terte sunt interzise. De asemenea, toate restrictiile privind circulatia platilor intre statele membre precum si intre statele membre si tarile terte sunt interzise. Dispozitiile art. 56 referitoare la interzicerea restrictiilor in ceea ce priveste circulatia capitalurilor si a platilor intre statele membre au efect direct.

Notiunea de plati si cea de capitaluri pot fi intelese tinand seama de hotararea pronuntata de CJCE in cauza Luisi si Carbone.

Hotararea Curtii in cauza Luisi si Carbone prezinta relevanta atat in domeniul liberei prestari a serviciilor cat si in acela al libere circulatii a capitalurilor. Privitor la libera prestare a serviciilor, Curtea a subliniat ca dispozitiile din Tratat se aplica nu numai in circumstantele in care se deplaseaza persoana ce presteaza un serviciu (ipoteza reglementata in mod expres la art. 50 al.3 din Tratat) ci si in cazul in care se deplaseaza in alt stat membru beneficiarul unui anumit serviciu. Totodata, Curtea a evidentiat faptul ca prevederile legale comunitare consacrate liberei prestari a serviciilor se aplica indiferent daca o persoana beneficiaza sau nu de anumite servicii in cadrul activitatii ei profesionale. Asadar, preverile mentionate se pot aplica inclusiv in cazul unor calatorii turistice, pentru realizarea studiilor sau a obtine ingrijiri medicale in alt stat membru.

Referitor la circulatia capitaluirlor si circulatia platilor, Curtea a aratat ca platile sunt aferente prestarii unui serviciu. In general, se poate retine ca platile reprezinta contra-prestatii in cadrul unor tranzactii principale. Circulatia capitalurilor este constituita din operatiuni financiare ce vizeaza in esenta plasarea sau investirea fondurilor. Prin operatiunile subsumate circulatiei capitalurilor se urmareste obtinerea unor venituri din investitii, activitati bancare, activitati bursiere, sporirea productiei etc. operatiunile financiare subsumate circulatiei capitalurilor nu au legatura directa cu circulatia marfurilor sau a serviciilor. De exemplu, regurile privitoare la circulatia capitalurilor se aplica in ipoteza investitiilor imobiliare, a investitiilor pentru constituirea sau dezvoltarea unei societati comerciale sau sucursale, in cazul dobandirii unor actiuni cotate sau necotate la bursa, in ipoteza lansarii unor actiuni sau obligatiuni pe piata altor state membre, in cazul obtinerii unor imprumuturi pe termen mediu sau lung, in ipoteza miscarilor de fonduri in interes personal (donatii, succesiuni, imprumutui etc).

Spre deosebire de calatoriile de afaceri, pentru realizarea studiilor sau in scopul obtinerii unor ingrijiri medicale, in cazul calatoriilor turistice nu exista totdeauna un raport predeterminat intre doua parti prestabilite. Statele membre pot sa adopte masuri in temeiul articolului 58 din Tratat pentru a constata natura si realitatea unei tranzactii care reprezinta temeiul unei plati. Pe de alta parte, se poate observa o distinctie intre capitaluri si plati ce are relevanta in principal in cazul raporturilor dintre statele membre si tarile terte. Circulatia capitalurilor si a platilor este liberalizata complet in raporturile dintre statele membre. O serie de restrictii pot fi mentinute sau introduse in raporturile dintre statele membre si tarile terte. Unele dintre aceste restrictii vizeaza numai circulatia capitalurilor intre statele membre si tarile terte.

(gata cu speta L & C)

EXCEPTII DE LA PRINCIPIUL LIBEREI CIRCULATII A CAPITALURILOR SI A PLATILOR

In domeniul circulatiei capitalurilor si a platilor pot sa fie invocate dispozitiile art. 58 din Tratat indiferent daca este vorba despre raporturi intre statele membre sau intre statele membre si tarile terte. Art. 58 din Tratat permite statelor membre urmatoarele:

Sa aplice dispozitiile pertinente ale legislatiei lor fiscale, care stabilesc o distinctie intre contribuabilii ce nu se gasesc in aceeasi situatie in ceea ce priveste resedinta lor sau locul in care capitalurile lor sunt investite.

Sa ia masurile necesare in scopul prevenirii fraudelor in domeniul fiscal

Sa stabileasca proceduri de declarare a circulatiei capitalurilor in scop de informare administartiva sau statistica

Sa ia masurile justificate prin motive de ordine publica sau de siguranta publica.

Corspunzator dispozitiilor art. 57 din Tratat, in raporturile dintre statele membre si tarile terte pot fi mentinute sau introduse masuri cu caracter restrictiv in domeniul circulatiei capitalurilor daca acestea implica investitii directe.

Clauzele de salvgardare

In raporturile dintre statele memre si tarile terte in domeniul circulatiei capitalurilor art. 59 din Tratat permite adoptarea unor masuri de salvgardare in ipoteza in care circulatia capitalurilor cauzeaza sau ameninta sa provoace dificultati grave pentru functionarea UE. Pe de alta parte, in raporturile dintre statele membre si tarile terte poate fi invocata si clauza de salvgardare de la art. 60 din Tratat in domeniul circulatiei capitalurilor si a platilor. Aceasta clauza de salvgardare poate fi folosita de Consiliu daca in cadrul PESC este hotarata o actiune a Comunitatilor, vizand intreruperea sau reducerea relatiilor economice cu unul sau mai multe tari terte. In situatia aratata, Consiliul adopta masurile urgente necesare.

In mod specific, anexa 7 din Protocol contine mai multe clauze de salvgardare in domeniul liberei circulatii a capitalurilor. Astfel, Romania poate in cursul unei perioade de 5 ani sa mentine restrictii in ceea ce priveste dobandirea dreptului de proprietate asupra terenurilor destinate stabilirii unei resedinte secundare de catre resortisanti ai statelor membre sau ai tarilor care fac parte din SEE ce nu au resedinta in Romania. Asemenea restrictii se pot aplica si referitor la stabilimentele secundare ale societatilor constituite conform legii unui stat membru ori potrivit legii unei tari din cadrul SEE care nu sunt stabilite in Romania si nici nu au o sucursala sau reprezentanta in tara noastra.

In cazul in care este vorba de terenuri agricole, paduri si ternuri forestiere, Romania poate mentine restrictii privitoare la dobandirea dreptului de proprietate asupra lor pe 7 ani pentru cetatenii statelor membre, ai tarilor din cadrul SEE si pentru societatile constituite conform legii unui stat membru sau a legii unei tari din SEE, daca persoanele in cauza nu sunt nici stabilite nici inmatriculate in Romania. Astefl de restrictii nu se aplica agricultorilor indpendenti din statele membre care doresc sa se stabileasca in tara noastra.

REGULILE APLICABILE IN DOMENIUL CONCURENTEI

In domeniul concurentei distingem intre reglementari aplicabile intreprinderilor si cele care sunt luate in considerare in cazul statelor membre.

Referitor la intreprinderi vom analiza reglementarile prin care sunt interzise intelegerile monopoliste intre acestea (art.81 din Tratat) si regulile prin care este interzis abuzul de pozitie dominanta.

Notiunea de intreprindere are in contextul dispozitiilor art. 81 si 82 din Tratat o semnificatie comunitara. Aceasta semnificatie a fost precizata in jurisprudenta CJCE cu prilejul cauzei Hofner si Elser.

Potrivit hotararii CJCE in cauza H & E intreprinderea este orice entitate care desfasoara o activitate economica independent de statutul ei juridic si de modul in care este finantata. Dupa cum se observa, accentul este pus pe un criteriu de ordin economic nu pe unul juridic. Corespunzator jurisprudentei CJCE activitatile economice constau in oferirea unor bunuri sau servicii pe o piata determinata. Actionand pe o anumita piata, unele intreprinderi ar putea sa adopte comportamente care sunt prohibite de regulile aplicabile in domeniul concurentei. Activitatile economice pot fi realizate nu numai de entitati cu scop lucrativ ci si de entitati fara scop lucrativ. In mod obisnuit, activitatile economice sunt desfasurate contra unei plati.

In speta, Curtea a retinut ca activitatea de plasare a fortei de munca se poate realiza in sectorul privat si ca in orice caz activitatile de plasare a personalului si conducatorilor intreprinderilor pot intra in cocncurenta cu activitati similare desfasurate de intreprinderi private.

Oficiul Public pentru forta de munca din Germania indeplinea activitati de plasare a fortei de munca cu titlu gratuit. Curtea a considerat semnificativ faptul ca aceste activitati puteau fi realizate in concurenta cu activitatile indeplinite de intreprinderi private contra unei plati. Imprejurarea ca o anumita entitate isi desfasoara activitatea in domeniul social nu impiedica calificarea ei ca fiind o intreprindere. Pentru aplicarea notiunii de intreprindere nu are importanta daca entitatea luata in considerare are sau nu personalitate juridica. Notiunea de intreprindere se aplica societatilor comerciale, sucursalelor, societatilor civile, asociatiilor, fundatiilor, sindicatelor si chiar persoanelor fizice. O persoana fizica care presteaza servicii contra unei plati si isi asuma riscurile financiare, isi indeplineste activitatea in cadrul unei intreprinderi, chiar daca este vorba preponderent de o activitate intelectuala care nu implica reunirea unor mijloace materiale si umane.

Chiar daca cu prilejul cauzei analizate, Curtea nu a facut o precizare expresa, intreprinderea este o entitate ce desfasoara o activitate economica in mod autonom. Astfel, societatea mama si filiala ei, care nu dispune de autonomie in vederea stabilirii liniei sale de actiune pe piata, formeaza o singura intreprindere. Unitatea economica a celor doua prevaleaza asupra distinctiei formale datorata personalitatii juridice diferite a lor. Modul de finantare al entitatii analizate nu are relevanta in sensul ca regulile in domeniul concurentei se aplica atat intreprinderilor private cat si celor publice. Notiunea de intreprindere nu se aplica:

Statului si oricarui organ central sau local al acestuia care actioneaza ca autoritate publica. Situatia este diferita daca statul sau organele sale centrale sau locale se implica in activitati economice.

Organismelor din domeniul securitatii sociale care indeplinesc o functie cu caracter exclusiv social.

Potrivit art. 81 par. 1 din Tratat, sunt incompatibile cu piata comuna si interzise toate acordurile intre intreprinderi, toate deciziile asociatilor de intreprinderi si toate practicile concertate care sunt susceptibile sa afecteze comertul intre statele membre si care au ca obiect sau ca efect impiedicarea, restrangerea ori distorsionarea concurentei in interiorul pietei comune. Aceste dispozitii au aplicabilitate directa.

Notiunile de acord intre intreprinderi, decizie a asociatilor de intreprinderi si practica concertata au o semnificatie comunitara in contextul prevederilor art. 81. Corespunzator jurisprudentei CJCE, acordul intre intreprinderi se realizeaza in situatia in care doua sau mai multe intreprinderi isi exprima vointa intr-un mod determinat.

Notiunea de acord este mai larga decat aceea de contract. Ea se poate aplica in cazul actului constitutiv al unei societati comerciale, in ipoteza unui contract de vanzare-cumparare, a unei tranzactii si chiar in cazul unui angajament de onoare. Nu prezinta insemnatate daca acordul este scris sau oral, public sau secret, semnat sau nu.

Notiunea de acord intre intreprinderi se poate aplica, de asemenea, facturilor sau circularelor adresate de un concedent concesionarilor sai, daca acestea au fost acceptate fara rezerve de catre concesionari.

Dispozitiile art. 81 se aplica atat acordurilor orizontale intre intreprinderi cat si celor verticale. In cazul acordurilor orizontale, partile se situeaza la acelasi nivel economic (acordul incheiat intre doua intreprinderi producatoare a unor bnuri similare. In ipoteza acordurilor verticale, partile se afla pe trepte economice diferite (acordul intre un concedent si un concesionar).

Acordurile orizontale pot limita concurenta intre partile care au perfectat acordul. Acordurile verticale ar putea restrange concurenta intre una din parti si un tert.

In general, se considera ca acordurile orizontale sunt mai nocive in domeniul concurentei decat cele verticale pentru ca in ipoteza acordurilor verticale fiecare parte are interesul ca partenerul ei de afaceri sa nu dobandeasca o forta economica apreciabila.

Deciziile asociatilor de intreprinderi sunt acte de vointa colectiva care emana de la organul competent al unui grup profesional. De regula, in practica, asociatia de intreprinderi ia forma unei asociatii fara scop lucrativ. In scopul aplicarii prevederilor art. 81, par. 1 nu are importanta daca este vorba de o asociatie de drept public sau privat. In practica, asemenea decizii pot fi denumite directive, circulare, regulamente interioare, recomandari etc.

Constituirea unei asociatii de intreprinderi nu este interzisa. Reglementarile in domeniul concurentei se pot insa aplica in circumstantele in care actele adresate membrilor asociatiei pot produce consecinte negative in domeniul concurentei. Directivele adresate de catre o asociatie holding filialelor ei, care dispun de autonomie in vederea stabilirii liniei lor de actiune pot fi incluse in categoria deciziilor asociatilor de intreprinderi. In schimb, o intelegere intervenita intre doua asociatii de intreprinderi constituie, credem, un acord intre intreprinderi.

Practicile concertate exprima o forma de coordonare intre intreprinderi, care inlocuiesc cu buna-stiinta riscurile concurentei cu o cooperare practica intre ele ce conduce la conditii de concurenta ce nu corespund conditiilor normale de piata, tinand seama de natura produselor in cauza, de numarul si importanta intreprinderilor care actioneaza pe piata, de dimensiunile si caracteristicile pietei. Practicile concertate presupun existenta unui element obiectiv si a unuia subiectiv. Elementul obiectiv consta in comportamentul similar al mai multor intreprinderi pe piata. Singur, elementul obiectiv nu este suficient, intrucat fiecare intreprindere isi poate adapta in mod inteligent comportamentul pe piata in functie de cel al concurentilor sai. In situatia in care comportamentul similar al intreprinderilor pe piata este adoptat de acestea cu buna-stiinta se poate afirma ca suntem in prezenta unor practici concertate. De exemplu, practicile concertate pot consta in comunicarea intre intreprinderi a datelor de identificare a clientilor, a cantitatilor de bunuri vandute, a preturilor solicitate. Practicile concertate pot fi dovedite prin orice mijloc de proba, chiar prin proba cu martori. In numeroae ipoteze, s-a pornit de la comportamentul similar al unor intreprinderi pe piata si s-a aratat ca un asemenea comportament nu poate fi explicat decat prin existenta uor practici concertate. Fireste, intreprinderile in cauza pot sa incerce sa isi justifice altfel comportamentulpe care il adopta pe piata.

Practicile concertate nu implica existenta unui acord sau a unui plan intre intreprinderi. Dispozitiile art. 81 se pot aplica inclusiv in cazul in care mai multe intreprinderi nu s-au obligat la nimic, nici macar din punct de vedere moral. Semnificativ este faptul ca au avut loc contacte intre intreprinderi iar in urma acestora intreprinderile nu isi mai stabilesc autonom linia de actiune pe piata.

Practicile concertate inceteaza atunci cand nu mai exista contacte intre intreprinderi, iar comportametul acestora poate fi explicat pe baza conditiilor pietei.

Acordurile intre intreprinderi, deciziile asociatilor de intreprinderi si practicile concertate sunt contrare dispozitiilor art. 81, par. 1 daca sunt intrunite urmatoarele conditii:

ele sunt susceptibile sa afecteze comertul intre statele membre.

ele au ca obiect sau efect impiedicarea, restrangerea, distorsionarea concurentei.

ele au sau pot avea consecinte negative sensibile in domeniul concurentei.

Prima conditie se analizeaza in functie de jurisprudenta CJCE si de o comunicare a Comisiei din 2004, privitoare la notiunea de afectare a comertului intre statele membre. Notiunea de comert intre statele membre este inteleasa in sens larg. Ea nu se limiteaza la schimburile transfrontaliere traditionale cu produse sau servicii, ci include operatiunile economice internationale in general, inclusiv cele care sunt in legatura cu dreptul de stabilire intr-un stat membru. De exemplu, comertul intre statele membre ar putea fi afectat in cazul in care mai multe intreprinderi dintr-o tara a Comunitatii inlatura de pe piata o alta intreprindere. De asemenea, comertul intre statele membre poate fi afectat daca mai multe intreprinderi dintr-o tara a Comunitatii actioneaza in vederea compartimentarii pietei nationale astfel incat intreprinderi straine sa nu poata patrunde pe respectiva piata.

Comertul intre statele membre nu este susceptibil a fi afectat in situatia in care se poate stabili, cu grad suficient de probabilitate, pe baza unui ansamblu de elemente obiective, de drept si de fapt, ca intelegerea intervenita intre intreprinderi ar putea influenta direct sau indirect, in mod actual sau potential fluxurile de schimburi intre statele membre.

Din cele aratate se poate intelege ca nu este necesar sa se astepte pana la momentul la care consecintele negative se produc efectiv. Textul art. 81, parag. 1 poate fi aplicat in circumstantele in care este posibil sa apara consecinte negative in ceea ce priveste derularea comertului intre statele membre. Totusi, in cazul unor indoieli serioase, va trebui sa se astepte pana la momentul la care consecintele negative se produc efectiv.

Aplicarea art. 81, parag. 1 nu presupune, pe de alta parte, evidentierea volumului de schimburi intracomunitare, care ar putea fi afectat ca urmare a unor intelegeri intre intreprinderi.

Pentru a se stabili daca ar putea sau nu fi afectat comertul intre statele membre, se va tine seama in special de natura acordului incheiat, de produsele ce formeaza obiectul acestuia, de cotele de piata si de cifra de afaceri a intreprinderilor implicate, de cadrul economic si juridic in care se deruleaza acordul perfectat.

Acordurile transfrontaliere sunt susceptibile sa afecteze comertul intre statele membre. In cazul altor acorduri se impune o analiza mai amanuntita (de exemplu: ipoteza unui acord intre doua intreprinderi apartinand aceluiasi stat, prin care se va constitui o filiala comuna in statul respectiv). Daca produsele ce formeaza obiect al intelegerii intre intreprinderi sunt solicitate in cadrul comertului intracomunitar sau sunt necesare pentru sporirea capacitatilor de productie sau pentru infiintarea unor stabilimente secundare ale intreprinderilor in alte state membre, va fi mai usor sa se afirme ca intelegerea intervenita este susceptibila sa afecteze comertul intre statele membre. Cotele de piata si cifrele de afaceri ale intreprinderilor implicate sunt importante pentru a se demonstra ca acordul intervenit este susceptibil sa afecteze in mod sensibil comertul intracomunitar.

In cadrul conditiei analizate se va tine seama de barierele de fapt si de drept existente la intrarea pe piata, de caracterul lor relativ sau absolut.

Comertul intre statele membre ar putea fi, de exemplu, afectat in mod direct in cazul unui acord transfrontalier ce vizeaza produse care formeaza obiect al schimburilor intracomunitare.

Comertul intre statele membre ar putea fi afectat in mod indirect in imprejurarea in care doua intreprinderi incheie un acord cu privire la un produs ce nu constituie obiect al schimburilor intracomunitare, dar care intra in componenta unui produs finit ce formeaza obiect al unor asemenea schimburi.

Unele acorduri intre intreprinderi ar putea afecta efectiv schimburile intre statele membre, altele ar putea produce astfel de consecinte numai in viitor .

Comertul intre statele membre poate fi afectat ori de cate ori fluxurile de schimburi intre tarile din Comunitate sunt deturnate de la orientarea naturala pe piata. Aceasta cerinta poate fi socotita indeplinita inclusiv in unele situatii in care, ca efect al unui acord incheiat, se amplifica schimburile intre statele membre.

Prima conditie este considerata indeplinita numai in eventualitatea in care comertul intre statele membre este afectat sensibil. Acest criteriu este satisfacut in circumstantele in care cumulul cotelor de piata ale intreprinderilor participante la intelegere pe piata comunitara in cauza depaseste 5% si cifra de afaceri anuala in Comunitate depaseste 40 milioane euro.

In aczul acordurilor orizontale, se cumuleaza cifrele de afaceri anuale ale intreprinderilor participante la acord; in ipoteza acordurilor verticale se tine seama de cifra de afaceri a furnizorului.

Daca este vorba despre un acord care prin natura sa este susceptibil sa afecteze comertul intre statele membre, se considera suficient ca una din cerintele de mai sus sa fie indeplinita. In conditiile prezentate, va opera o prezumtie refutabila in sensul ca acordul dintre intreprinderi este susceptibil sa afecteze comertul intre statele membre.

Din cele de mai sus se poate intelege ca, de exemplu, comertul intracomunitar ar putea fi afectat in cazul unei intelegeri intre intreprinderi, care vizeaza teritoriul mai multor state membre; in ipoteza unei intelegeri intre intreprinderi, care priveste teritoriul unui singur stat membru; in cazul unei intelegeri intre intreprinderi situate in afara Comunitatii daca efectele anticoncurentiale se pot produce in cadrul Comunitatii; in ipoteza unei intelegeri intre intreprinderi din Comunitate cu privire la produse exportate in afara Comunitatii, daca efectele anticoncurentiale se pot produce in cadrul Comunitatii.

Aplicarea art. 81, parag. 1 nu necesita in toate situatiile determinarea pietei in cauza (a pietei relevante, pertinente, de referinta). De exemplu: se poate aprecia numai pe baza volumului vanzarii unui anumit produs ca ar putea fi afectat comertul intracomunitar. Totusi, in numeroase ipoteze este stabilita piata de referinta in cazul aplicarii art. 81, parag. 1. Piata de referinta are doua componente: piata produsului (serviciului), piata geografica.

Piata produsului este stabilita in functie de cerere si oferta. Cea mai importanta este cererea. Piata produsului poate fi reprezentata de un singur bun sau de un grup relativ omogen de bunuri. In general, mai multe bunuri fac parte din aceeasi piata a produsului daca se poate afirma pe baza caracteristicilor lor fizice functionale si calitative ca ele sunt interschimbabile. Preferintele cumparatorilor sunt importante iar uneori chiar decisive. De exemplu: intr-o cauza s-a hotarat ca exista o piata a parfumurilor de lux distincta de piata produselor cosmetice obisnuite.

In unele imprejurari, unui anumit bun pot sa-i corespunda mai multe piete (de exemplu: vitamina C poate fi folosita in scop nutritiv, dar si ca agent de fermentatie).

Bunuri cu caracteristici fizice similare s-ar putea sa fie comercializate pe piete diferite (de pilda, in domeniul alimentar exista o piata a zaharului si o piata a zaharinei). Pe de alta parte, bunuri cu caracteristici fizice diferite ar putea fi socotite interschimbabile (de exemplu: gazul, electricitatea, carbunele). In situatii izolate, unele bunuri diferite se comercializeaza numai impreuna (anumiti aditivi din domeniul alimentar).

Oferta este luata in considerare intrucat ea poate influenta cererea. In cadrul ofertei, se tine seama atat de vanzatorii actuali cat si de cei potentiali (vanzatori care, intr-o perioada rezonabila de timp, pot migra de pe o piata pe alta fara sa realizeze investitii deosebite.

Piata geografica este reprezentata de teritoriul unde intreprinderile se afla in concurenta, in circumstantele in care conditiile de concurenta sunt omogene. Omogenitatea conditiilor de concurenta se apreciaza in functie de numarul si repartizarea geografica a furnizorilor si clientilor, de caile de transport ce pot fi folosite, de costurile de transport, de eventualele bariere de fapt si de drept existente la intrarea pe piata.

In functie de elementele prezentate mai sus, piata relevanta poate fi piata mondiala, piata Comunitatii, piata mai multor state membre, piata unei tari din Comunitate, piata unei regiuni dintr-un stat membru.

A doua conditie este indeplinita in cazul in care o intelegere intre intreprinderi are ca obiect distorsionarea concurentei fara ca efectele negative sa se fi produs; in ipoteza in care o intelegere intre intreprinderi nu are ca obiect distorsionarea concurentei, dar genereaza asemenea consecinte; in ipoteza in care o intelegere intre intreprinderi are ca obiect si efect distorsionarea concurentei. In cuprinsul art. 81, parag. 1 sunt folositi trei termeni diferiti: impiedicarea, restrangerea, distorsionarea concrentei. Aceste distinctii nu au consecinte practice, fiind sanctionabile toate intelegerile intre intreprinderi care pot aduce atingere regulilor in domeniul concurentei.

Conform celei de-a treia conditii, consecintele negative in domeniul concurentei trebuie sa fie sensibile. Aceasta conditie se interpreteaza potrivit jurisprudentei CJCE si unei comunicari a Comisiei din anul 2001. In general, concurenta nu este afectata sensibil in situatia in care cumulul cotelor de piata ale intreprinderilor concurente, participante la o anumita intelegere nu depaseste 10 %, respectiv cumulul cotelor de piata ale intreprinderilor care nu sunt concurente ce participa la o intelegere nu depaseste 15%. Aceste praguri nu sunt avute in vedere pentru acordurile prin care sunt fixate preturile, se limiteaza productia sau sunt repartizate pietele, deoarece se apreciaza ca asemenea acorduri au consecinte negative deosebite.

SPECIFICARI ALE INTELEGERILOR MONOPOLISTE INTRE INTREPRINDERI

In cuprinsulart 81, parag. 1 sunt enumerate cinci categorii de intelegeri monopoliste intre intreprinderi. Enumerarea nu are caracter limitativ. In toate situatiile va trebui sa se demonstreze ca sunt intrunite conditiile cu caracter general precizate mai sus.

Cele cinci categorii mentionate sunt urmatoarele:

a)      Intelegerile prin care se fixeaza, direct sau indirect preturile de vanzare sau cumparare sau alte conditii ale tranzactiilor. Fixarea preturilor reprezinta o practica nociva in domeniul concurentei, deoarece preturile constituie un instrument de concurenta intre intreprinderi. Chiar in eventualitatea in care intreprinderile ar stabili preturi indicative sau baremuri cadru de calcul a preturilor, dispozitiile art. 81, parag. 1 vor fi aplicabile intrucat cocontarctantii pot cunoaste astfel care anume va fi politica de preturi urmata de concurenti. Preturile pot fi stabilite direct sau indirect. De exemplu: preturile pot fi stabilite indirect daca mai multe intreprinderi convin asupra reducerilor de pret pe care le vor consimti clientilor; in eventualitatea in care reducerea preturilor este determinata in functie de volumul total al vanzarilor participantilor la intelegere. Art. 81, parag.1, lit. a interzice nu numai fixarea preturilor ci si fixarea altor conditii ale tranzactiilor (cele privitoare la termenele de livrare, la garantiile acordate, la clauzele limitative de raspundere).

b)      Intelegerile privitoare la limitarea sau controlul productiei, a distributiei, a dezvoltarii tehnice ori a investitiilor. In numeroase situatii intreprinderile pot sa convina asupra unor cote de productie in scopul mentinerii preturilor la un nivel mai ridicat decat ar rezulta ca urmare a liberei concurente. Limitarea sau controlul distributiei se poate realiza atat in cadrul distributiei exclusive cat si al distributiei selective. In ipoteza distributie selective, furnizorul se angajeaza sa nu vanda produsele sale decat distribuitorilor selectionati de el, iar distribuitorii se obliga sa nu revanda produsele pbtinute decat altor distribuitori agreati de furnizor sau consumatorilor finali. Pentru produsele care prezinta un caracter tehnic pronuntat si pentru produsele de lux, distributia selectiva poate fi organizata fara incalcarea art. 81 (intelegerea monopolista nesanctionabila), daca ea are la baza criterii obiective, de ordin calitativ, aplicate in mod nediscriminator. Pentru asemenea produse, furnizorul poate solicita ca distribuitorul sa dispuna de forta de munca calificata, un spatiu adecvat de comercializare, de instalatii care sa aiba anumite caracteristici tehnice, sa stabileasca in mod adecvat orarele de vanzare, sa ofere anumite servicii anterior si ulterior vanzarii.

c)      Intelegerile privitoare la repartizarea pietelor sau a surselor de aprovizionare. Asemenea practici sunt deosebit de nocive in domeniul concurentei, intrucat prin compartimentarea pietelor sunt restabilite obstacolele pe care regulile comunitare consacrate pietei interne cauta sa le inlature. In cele mai multe situatii, repartizarea pietelor se realizeaza pe criterii geografice. Nu este exclusa o repartizare a pietelor in functie de datele de identificare ale clientilor, in functie de marfurile comercializate sau prin combinarea criteriilor mentionate anterior.

d)      Intelegerile privind aplicarea unor conditii inegale la prestatii echivalente partenerilor comerciali, prin care li se creeaza acestora un dezavantaj concurential. Conditiile inegale pot sa fie motivate de nationalitatea partenerilor comerciali, de locul unde se afla sediul acestora, de forta economica etc. Conditiile inegale pot consta, de exemplu: in practicarea unor preturi diferite, in termene diferite pentru plata pretului, in garantii diferite. Pentru a se stabili daca este sau nu vorba de prestatii echivalente se tine seama de o serie de criterii precum: nivelul economic la care se afla partenerii comerciali (angrosisti, vanzatori cu amanuntul, consumatori finali), cantitatea de marfa vanduta, durata contractului incheiat, fluctuatia generala a preturilor in timp. In cadrul acestor categorii de intelegeri monopoliste intre intreprinderi nu se solicita ca partenerii comerciali carora li se aplica conditii inegale sa se afle in raporturi de concurenta. Art. 81, par. 1, lit. d poate fi luat in considerare in ipoteza in care conditiile inegale se aplica, la prestatii echivalente, consumatorilor finali. In imprejurarea in care se aplica conditii inegale la prestatii echivalente, in jurisprudenta CJCE se considera ca acestea sunt de natura sa creeze un dezavantaj concurential partenerilor comerciali.

e)      Intelegerile prin care se conditioneaza incheierea contractelor de acceptarea de catre parteneri a unor prestatii suplimentare care nu au legatura, prin natura lor, sau conform uzantelor comerciale, cu obiectul respectivelor contracte. Oferirea unei prestatii suplimentare nu este interzisa, ceea ce se interzice prin dispozitiile art. 81, par. 1, lit. e este conditionarea incheierii unui contract de acceptarea unei prestatii suplimentare. Dispozitiile mentionate se aplica indiferent daca prestatia suplimentara are aceeasi natura sau o natura diferita in raport cu prestatia principala. De exemplu, textul la care ne referim poate fi luat in considerare in eventualitatea in care cumparatorul este obligat sa achizitioneze o cantitate mai mare de produse decat ii este necesara, ori daca el trebuie sa achizitioneze, alaturi de bunul pe care il doreste, un alt produs ce nu ii este util.

INTELEGERI MONOPOLISTE NESANCTIONABILE

Potrivit art. 81, par. 3, dispozitiile par. 1 pot fi declarate inaplicabile:

oricarui acord sau categorii de acorduri intre intreprinderi;

oricarei decizii sau categorii de decizii ale asociatiilor de intreprinderi;

oricarei practici concertate sau categorii de practici concertate, care contribuie la ameliorarea productiei sau a distribuirii produselor sau la promovarea progresului tehnic sau economic, rezervand consumatorilor o parte echitabila din profitul realizat si fara: a) sa impuna intreprinderilor interesate restrictii care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective; b) sa dea posibilitatea intreprinderilor sa elimine concurenta pentru o parte substantiala a produselor in cauza.

In conditiile aratate la art. 81, par. 3, o intelegere monopolista intre intreprinderi nu va fi sanctionabila, considerandu-se ca efectele ei pozitive prevaleaza asupra consecintelor negative in domeniul concurentei.

In cuprinsul art. 81, par. 3 se face referire, pe de o parte, la acorduri, decizii si practici concertate iar pe de alta parte la categorii de acorduri, decizii si practici concertate. Formularea se explica prin aceea ca in unele domenii au fost adoptate, pe baza art. 81, par. 3 regulamente de exceptare pe categorii. In acest sens amintim, de exemplu, Reg. Nr. 2790/1999 privitor la aplicarea art. 81, par. 3 unor categorii de acorduri verticale. In domeniile in care exista un regulament de exceptare pe categorii, va fi suficient sa se demonstreze ca intelegerea dintre intreprinderi respecta cerintele regulamentului pertinent. Pe de alta parte, nu este exclus ca o intelegere intervenita intre intreprinderi sa nu respecte cerintele regulamentului existent in domeniu si ea sa fie socotita nesanctionabila pe motiv ca sunt indeplinite conditiile de la art. 81, par. 3.

In cazul in care, in domeniul in care intervine o intelegere intre intreprinderi, nu exista un regulament de exceptare pe categorii, va trebui sa se demonstreze ca sunt indeplinite conditiile de la art. 81, par. 3.

In principiu, dispozitiile art. 81, par. 3 pot fi luate in considerare pentru orice intelegere monopolista intre intreprinderi. Totusi, in cazul intelegerilor intre intreprinderi care contin restrictii grave in domeniul concurentei, calificate astfel in jurisprudenta CJCE, in cuprinsul regulamentului de exceptare pe categorii sau a comunicarilor Comisiei, este putin probabil ca cerintele art. 81, par. 3 sa fie considerate indeplinite.

Conditiile de la art. 81, par. 3 se interpreteaza conform jurisprudentei CJCE si a unei comunicari a Comisiei din 2004. Aceste conditii sunt exhaustive si cumulative. Conditiilor aratate nu li se pot adauga cerinte pe baza dispozitiilor din dreptul comunitar sau intern.

Pe de alta parte, nu este necesar sa se verifice in toate situatiile, in ordinea stabilita in cuprinsul art. 81, par. 3, ca sunt indeplinite conditiile mentionate la acest paragraf, daca una din cele patru conditii nu este indeplinita, art. 81, par. 3 nu se aplica.

Art. 81, par. 3 cuprinde patru conditii, doua pozitive si doua negative:

Prima conditie POZITIVA: intelegerea intre intreprinderi sa contribuie la ameliorarea productiei sau a distribuirii produselor sau la promovarea progresului tehnic sau economic. Cerintele aratate au caracter alternativ. Ele se apreciaza in raport cu economia Comunitatii, nu numai in functie de interesele participantilor la acordul examinat. Intreprinderile participante la intelegere vor trebui sa prezinte beneficiile in domeniul eficacitatii care vor fi obtinute, legatura intre acordul incheiat si beneficiile care vor fi generate, gradul de probabilitate ca asemenea beneficii sa se produca efectiv si importanta lor, modalitatile in care se vor concretiza beneficiile in domeniul eficacitatii si termenul probabil pana la care acestea vor aparea. In cuprinsul primei conditii nu se face referire la progresul social, dar in jurisprudenta CJCE s-a retinut ca el poate fi subsumat progresului economic.

A doua conditie POZITIVA: intelegerea intre intreprinderi trebuie sa rezerve consumatorilor o parte echitabila din profitul realizat. Notiunea de consumatori include in context toate persoanele ce folosesc, direct sau indirect, produsele ce formeaza obiect al intelegerii intervenite intre intreprinderi. Intelegerea stabilita intre intreprinderi ar putea sa determine scaderea pretului produsului ce formeaza obiectul intelegerii. Aspectele de ordin pecuniar nu sunt insa decisive, conditia este indeplinita inclusiv daca intelegerea contribuie la imbunatatirea calitatii produselor, la lansarea unui produs nou pe piata, la protectia mediului inconjurator etc. Partea din profitul realizat ce revine consumatorilor este "echitabila" daca cel putin avantajele pentru consumatori echivaleaza consecintele negative ale intelegerii intervenite. Daca restrictiile in domeniul concurentei sunt mai severe, avantajele pentru consumatori vor trebui sa fie mai mari. Se asteapta ca avantajele pentru consumatori sa fie mai mari in situatia in care termenul pana la care se vor produce este mai lung. Nu se solicita sa se demonstreze ca in toate situatiile o intelegere va profita consumatorilor finali.

Prima conditie NEGATIVA: intelegerea nu trebuie sa impuna intreprinderilor interesate restrictii care nu sunt indispensabile pentru atingerea obiectivelor aratate la primul punct. Intreprinderile "interesate" sunt nu numai cele participante la acordul analizat, ci toate intreprinderile care suporta consecintele restrictive in domeniul concurentei (furnizori, clienti ai intreprinderilor ce au incheiat acordul). Aceasta conditie este examinata in functie de circumstantele concrete ale fiecarei cauze, ceea ce lasa largi prerogative de apreciere organelor comunitare si nationale competente in domeniul concurentei.

A doua conditie NEGATIVA: intelegerea nu trebuie sa dea posibilitatea intreprinderilor sa elimine concurenta pentru o parte substantiala a produselor in cauza. Sintagma aratata are o semnificatie comunitara, al carei inteles e precizat numai in functie de dispozitiile art. 81, par. 3. Pentru a se verifica indeplinirea acestei conditii, se va analiza nivelul de concurenta existent pe piata anterior si ulterior intelegerii care a intervenit. In cuprinsul unei asemenea analize se va tine seama, in principal, de concurenta actuala pe piata, dar si de concurenta potentiala. Pe o piata unde nivelul de concurenta este redus, orice restrictii suplimentare sunt dificil admisibile. In principal, in cadrul examinarii acestei conditii, vor fi luate in considerare cotele de piata ale intreprinderilor participante la intelegere si gravitatea restrictiilor in domeniul concurentei din cuprinsul intelegerii.

ABUZUL DE POZITIE DOMINANTA

Conform art. 82 din TCE, este incompatibila cu piata comuna si interzisa, in masura in care comertul intre statele membre poate fi afectat, exploatarea abuziva, de catre una sau mai multe intreprinderi, a unei pozitii dominante pe piata comuna sau pe o parte substantiala a acesteia.

Aplicarea art. 82 presupune sa fie intrunite conditiile:

Una sau mai multe intreprinderi trebuie sa detina o pozitie dominanta pe piata comuna sau pe o parte substantiala a acesteia.

Exploatarea abuziva a pozitiei dominante

Posibilitatea sa fie afectat comertul intre statele membre; aceasta conditie se analizeaza in functie de reperele pe care le-am prezentat in contextul cerintei similare de la art. 81, al. 1.

Principalele notiuni care ne intereseaza pentru aplicarea art. 82 le vom analiza pe baza hotararilor in cauzele United Brands si Hoffman - La Roche.

United Brands - Aplicarea art. 82 din TCE presupune intotdeauna determinarea pietei relevante, avand in vedere ca pozitia dominanta nu poate sa fie detinuta decat pe o anumita piata, care este necesar sa fie delimitata riguros. In cauza, CJCE a retinut sub aspect temporal, ca maturarea bananelor se produce pe parcursul intregului an. In continuare, Curtea a verificat daca pe parcursul intregului an, bananele sunt sau nu in mod rezonabil, interschimbabile cu alte fructe proaspete: pornind de la caracteristicile fizice ale bananelor (felul in care arata, consistenta, gustul, absenta samburilor, consumul facil), Curtea a retinut ca nu exista sau exista doar o interschimbabilitate limitata cu alte fructe proaspete. Ca atare, Curtea a concluzionat ca piata produsului este reprezentata de banane, nu de fructele proaspete in general. In ce priveste piata geografica, Curtea a hotarat ca ea este reprezentata de teritoriul a sase state membre, unde conditiile de concurenta erau similare. In cele sase state membre, bananele erau comercializate de la acelasi centru de vanzare si nu existau bariere la intrare. Costruile de transport erau diferite, insa este suficient sa se constate ca conditiile de concurenta sunt similare, nefiind necesar ca ele sa fie identice. Definind pozitia dominanta, Curtea a apreciat ca este vorba de o situatie de forta economica detinuta de intreprindere, de natura sa permita acesteia sa impiedice mentinerea unei concurente efective pe piata in cauza si care ii permite, totodata, sa adopte un comportament ce este intr-o masura apreciabila independent fata de concurenti, fata de clienti si in final, fata de consumatori.

Principala caracteristica a pozitiei dominante este aceea ca intreprinderea analizata poate sa adopte un comportament care este intr-o masura apreciabila independent fata de concurenti, clienti, consumatori.

In speta, Curtea a luat in considerare societatea din New York si reprezentanta ei din Rotterdam impreuna, apreciind ca ele detin o pozitie dominanta pe piata.

In cuprinsul art. 82 se face referire la pozitia dominanta detinuta pe piata de una sau mai multe intreprinderi. De regula, in dreptul concurentei, reprezentatul si reprezentantul sunt luati in considerare impreuna, intrucat se apreciaza ca reprezentantul nu dispune de suficienta autonomie in vederea stabilirii liniei sale de actiune pe piata.

Pozitia dominanta a unei intreprinderi pe piata este stabilita, de obicei, cu ajutorul mai multor criterii, fiecare nefiind insa decisiv. Cea mai mare parte din aceste criterii a fost evidentiata cu prilejul cauzei United Brands: gradul de integrare verticala al intreprinderii analizate; accesul in conditii avantajoase la sursele de aprovizionare; detinerea unor capacitati de productie ce permit onorarea oricaror comenzi; folosirea unor metode de fabricatie si a unor instalatii avansate din punct de vedere tehnic; forta de munca calificata; asigurarea transportului prin mijloace proprii; economiile de scara (economiile pe unitate de produs); asigurarea unui control generalizat al calitatii produsului; individualizarea produsului pentru consumator; detinerea unei retele perfectionate de comercializare a produsului; cota de piata detinuta de intreprinderea analizata si de intreprinderile concurente; decalajul intreprinderilor concurente in raport cu intreprinderea analizata din punct de vedere tehnic si al cercetarii stiintifice; barierele existente la intrarea pe piata (amploarea investitiilor necesare, durata lunga de recuperare a lor, fidelitatea consumatorilor fata de produs); renumele marcii; absenta concurentei potentiale.

Intre unele dintre aceste criterii exista legatura. De exemplu, asigurarea unui control generalizat al calitatii produsului contribuie la individualizarea produsului pentru consumator si poate sa determine fidelitatea consumatorilor fata de produs.

Cu prilejul unei alte afaceri, CJCE a decis ca detinerea pe parcursul unei durate rezonabile, a unei cote de piata mai mare de 50 % constituie, in absenta unor circumstante exceptionale, un indicator al pozitiei dominante. In schimb, o cota de piata mai mica de 10% nu permite in mod obisnuit sa se afirme ca intreprinderea care o detine are o pozitie dominanta pe piata.

In cauza United Brands, cele doua societati aveau o cota pe piata intre 40-45%.

Lipsa profitului sau chiar inregistrarea unor pierderi nu constituie criterii care ar permite sa se afirme ca intreprinderea analizata nu detine o pozitie dominanta pe piata.

Conform art. 82, pozitia dominanta trebuie detinuta pe piata comuna sau pe o parte substantiala a acesteia. Dimensiunea pietei geografice este semnificativa, dar in primul rand prezinta importanta aspectele de ordin economic. Sub aspect economic, se va tine seama de proportia in care, in cadrul pietei georgrafice, se obtine si se comercializeaza bunurile ce formeaza obiect al pietei produsului in raport cu nivelul de productie si de comercializare a lor in intreaga Comunitate.

In cauza United Brands, CJCE a hotarat ca abuzul de pozitie dominanta poate sa constea si intr-o repartizare a pietelor. Cele doua societati au interzis distribuitorilor sa revanda bananele obtinute inainte de maturarea lor. Interdictia era justificata prin intentia asigurarii calitatii produsului. Totusi, ea determina fixarea distribuitorilor pe piata locala si, in consecinta, o repartizare a pietelor. Asigurarea calitatii produsului trebuie sa se faca cu respectarea principiului proportionalitatii. In speta, acest principiu fusese insa incalcat.

Hoffman - La Roche - prezinta mai ales insemnatate pentru definitia data de CJCE notiunii de abuz de pozitie dominanta si pentru precizarile Curtii in legatura cu clauza ofertei concurente.

Conform definitiei formulate de CJCE cu prilejul acestei cauze, notiunea de abuz de pozitie dominanta este o notiune obiectiva, cu privire la comportamentul unei intreprinderi aflate pe o pozitie dominanta, de natura sa influenteze structura unei piete unde, datorita prezentei intreprinderii respective, nivelul de concurenta este deja redus, permitandu-i prin mijloace diferite de cele ale unei concurente obisnuite, sa impiedice nivelul de concurenta inca existent pe piata, ori dezvoltarea acestei concurente.

Pe baza definitiei aratate pot fi evidentiate principalele caracteristici ale notiunii de abuz de pozitie dominanta:

a)      Aceasta este o notiune obiectiva, prevederile art. 82 din Tratat se pot aplica inclusiv in situatia in care intreprinderea aflata pe o pozitie dominanta nu a urmarit sa incalce reglementarile in domeniul concurentei, dar s-a produs un asemenea rezultat. Din cele mentionate nu trebuie sa se inteleaga totusi ca prevederile art. 82 s-ar aplica ori de cate ori o intreprindere aflata pe o pozitie dominanta ar inlatura de pe piata concurentii actuali sau potentiali. O astfel de intreprindere poate sa renunte sa aprovizioneze un client cu un anumit bun datorita modificarii strategiei comerciale sau pentru ca un anumit client nu si-a indeplinit obligatiile contractuale asumate. In aceste situatii, dispozitiile art. 82 nu se vor aplica. Pe de alta parte, intreprinderea aflata pe o pozitie dominanta se poate dezvolta si poate dobandi noi clienti. O asemenea intreprindere nu este obligata sa-si favorizeze concurentii. Chiar daca ea ar ajunge sa detina un monopol pe piata art. 82 nu se va aplica intrucat dobandirea sau accentuarea unei pozitii dominante pe piata nu este interzisa.

b)      Intreprinderea aflata pe o pozitie dominanta foloseste mijloace diferite de cele ale unei concurente obisnuite. Art. 82 contine o serie de exemple in acest sens. Sub aspectul aratat, dispozitiile art. 82 sunt apropiate de cele ale art. 81, punctul 1. In jurisprudenta CJCE s-a subliniat ca intreprinderea aflata pe o pozitie dominanta are o responsabilitate particulara in ceea ce priveste respectarea regulilor in domeniul concurentei. Dispozitiile art. 82 nu vor fi inlaturate de la aplicare pe motivul ca intreprinderi concurente ale intreprinderii aflata pe o pozitie dominanta folosesc aceleasi mijloace ca si cele utilizate de intreprinderea care se gaseste pe o pozitie dominanta. Avanatjele obtinute de intreprinderea aflata pe o pozitie dominanta in raport cu furnizorii sau cu clientii vor fi analizate pe baza principiului proportionalitatii pentru a se decide daca este sau nu vorba de practici abuzive. In ipoteza inlaturarii de pe piata a unor concurenti actuali sau potentiali se va tine seama de modul in care intreprinderea aflata pe o pozitie dominanta s-a dezvoltat din punct de vedere economic.

c)      Curtea de Justitie a retinut o semnificatie larga a notiunii de abuz de pozitie dominanta, considerandu-l un abuz de structura. Dispozitiile art. 82 se pot aplica nu numai in situatia in care sunt prejudiciati de indata consumatorii ci si in cazul in care se aduce atingere structurii concurentei de pe piata. Prin inlaturarea de pe piata a unor concurenti actuali sau potentiali, consumatorii s-ar putea sa nu fie dezavantajati imediat, ci consecintele negative sa apara dupa o perioada mai lunga de timp. Art. 82 poate fi luat in considerare inclusiv in eventualitatea in care o intreprindere detine un anumit monopol pe piata. Prin prevederile art. 82 este ocrotita nu numai concurenta actuala existenta pe piata ci si concurenta potentiala. In contextul aplicarii art. 81, par. 1 am aratat ca intelegerea monopolista intre intreprinderi trebuie sa produca consecinte negative sensibile in domeniul concurentei. O asemenea conditie nu este pusa in legatura cu aplicarea art. 82 intrucat in ipoteza in care o intreprindere detine o pozitie dominanta pe o piata anume, nivelul de concurenta este deja redus pe acea piata si orice restrictii suplimentare nu sunt admisibile. Pe de alta parte, atat in situatia aplicarii art. 81, par. 1 cat si in cazul luarii in considerare a art. 82 este necesar sa se stabileasca ca e posibil sa fie afectat comertul intre statele membre. Comunicarea Comisiei din 2004 privitoare la notiunea de afectare a comertului intre statele membre se aplica atat referitor la art. 81, par. 1 cat si pentru art. 82 din Tratat. In consecinta, in ambele situatii va trebui sa se demonstreze ca este posibil ca comertul intre statele membre sa fie afectat in mod sensibil.

In cauza Hoffman LaRoche s-a pus problema de a sti daca introducerea unei clauze a ofertei concurente in contractele incheiate de societatea HL cu clientii ei constituie o prctica abuziva. In majoritatea contractelor perfectate, clauza ofertei concurnte fusese inclusa la cererea clientilor societatii HL. In mod obisnuit prin clauza ofertei concurente o parte numita promitent se angajeaza fata de cealalta parte, beneficiar, ca in situatia in care pe parcursul executarii contractului dintre promitent si beneficiar, beneficiarul va primi de la un tert concurent al promitentului o oferta mai anvantajoasa, indeosebi sub aspectul pretului, contractul dintre promitent si beneficiar sa fie adaptat la termenii ofertei concurente sau el sa fie reziliat.

In speta, Curtea de Justitie a decis ca art. 82 se poate aplica inclusiv in cazul in care intreprinderea aflata pe o pozitie dominanta nu a folosit forta ei economica pentru a-i determina pe cocontractanti sa accepte anumite practici abuzive. Clauza ofertei concurente, inclusa in contractele de aprovizionare incheiate de HL cu clientii sai a fost considerata contrara regulilor de la art. 82 datorita restrictiilor pe care aceasta le genera in domeniul concurentei: clauza permitea societatii HL sa cunoasca datele de identificare ale concurentilor ei si continutul ofertelor concurente; in ipoteza unei oferte concurente, HL putea opta intre varianta adaptarii contractului la termenii ofertei concurente si varianta renuntarii la beneficiul clauzei de aprovizionare exclusiva asumata de clientii ei; ofertele concurente nu erau luate in considerare decat daca proveneau de la societati care aveau o importanta similara sub aspect economic cu cea a societatii HL; ofertele concurente facute pentru o durata scurta de timp nu puteau conduce la modificarea contractului dintre HL si clientii ei.

APLICAREA PREVEDERILOR ARTICOLULUI 81 SI 82 DIN TRATAT POTRIVIT DISPOZITIILOR REGULAMENTULUI

Regulamentul 1/2003 a inlocuit Regulamentul 17/62 care a fost primul regulament de aplicare a prevederilor art. 81 si 82 din Tratat. In esenta, R1/2003 a fost adoptat pentru a permite autoritatilor competente in domeniul concurentei din statele membre si organelor de jurisdictie nationale sa aplice dispozitiile art. 81, par. 3 (dispozitiile art. 81, par. 3 au asadar efect direct) si pentru a degreva Comisia de o parte a activitatii pe care o presupune aplicarea art. 81 si 82.

Aspecte generale privitoare la aplicarea R1/2003

Potrivit dispozitiilor din regulament intelegrile dintre intreprinderi care indeplinesc conditiile de la art. 81, par. 1 fara sa indeplineasca cerintele de la art. 81, par. 3 precum si comportamentele intreprinderilor care indeplinesc conditiile de la art. 82 sunt interzise fara ca o decizie prealabila sa fie necesara in acest sens.

In alte cuvinte, comportamentele anteconcurentiale ale intreprinderilor sunt interzise cu caracter general pe baza art. 81 si 82 fara sa se impuna analizarea individuala a lor. Pe de alta parte, intelegerile monopoliste intre intreprinderi care indeplinesc conditiile de la art. 81, par. 3 nu sunt interzise fara ca o decizie prealabila sa fie necesara in acest sens.

In cazul aplicarii art. 81, par.1 sau a art. 82, partea sau autoritatea care invoca aceste texte trebuie sa faca dovada ca sunt intrunite conditiile luarii lor in considerare. In ipoteza aplicarii art. 81, par. 3 intreprinderile participante la o intelegere monopolista trebuie sa probeze ca sunt intrunite conditiile de la acest articol. Fireste, daca exista in domeniul in care a intervenit o intelegere monopolista intre intreprinderi un regulament de exceptare pe categorii, va fi suficient ca intreprinderile interesate sa arate ca sunt intrunite cerintele pe care le implica acel regulament. Totusi, conform art 29 din R1/2003 Comisia, din oficiu sau ca urmare a unei plangeri, poate decide ca o intelegere monopolista intre intreprinderi supusa dispozitiilor unui regulament de exceptare pe categorii genereaza consecinte incompatibile cu prevederile art. 81, par. 3. O asemenea decizie poate fi luata si de autoritatea competenta in domeniul concurentei dintr-un stat membru daca intelegerea monopolista intre intreprinderi produce efecte incompatibile cu prevederile art. 81, par. 3 pe teritoriul statului membru caruia ii apartine autoritatea in cauza sau pe o parte a teritoriului acestuia care prezinta caracteristicile unei piete geografice distincte.

Dupa cum am mentionat, prin R1/2003 se renunta, in principiu, la sistemul atestarilor negative si al exceptarilor (dispenselor) individuale. Totusi, potrivit art. 10 din Regulament, Comisia, actionand din oficiu in interesul comunitar, poate sa hotarasca ca nu se aplica, intr-o afacere determinata, art. 81, par. 1 sau art. 82 respectiv ca sunt intrunit conditiile de la art. 81, par. 3.

Prin dispozitiile R1/2003 se rezolva in mod expres problema raportului intre prevederile art. 81 si 82 din Tratat si respectiv reglementarile din dreptul national al concurentei din statle membre. In situatia in care autoritatile competente in domeniul concurentei sin statele membre si organele nationale de jurisdictie aplica prevederile art. 81 si 82, ele sunt obligate sa aplice si dispozitiile din dreptul national al concurentei. In schimb, in eventualitatea in care autoritatile aratate aplica dispozitiile din dreptul national al concurentei si comportamentele intreprinderilor sunt susceptibile sa afecteze comertul intracomunitar, ele sunt obligate sa aplice totodata prevederile art. 81 si 82. Prin R1/03 este asigurata prioritatea prevederilor legale comunitare in raport cu cele din dreptul national. Astfel, o intelegere intre intreprinderi care nu aduce atingere concurentei in sensul art. 81, par. 1 nu va putea fi prohibita pe baza dispozitiilor din dreptul national. O intelegere monopolista intre intreprinderi care respecta conditiile de la art. 81, par. 3 sau dispozitiile unui regulament de exceptare pe categorii, nu va putea fi interzisa pe baza prevederilor din dreptul national.

Pe de alta parte, o intelegere intre intreprinderi cu caracter monopolist potrivit art. 81, par. 1 nu va putea fi considerata nesanctionabila pe baza dispozitiilor din dreptul national. Regula prioritatii reglementarilor legale comunitare in raport cu cele din dreptul concurentei din statele membre se aplica si in legatura cu art. 82 din Tratat. Totusi, R1/03 permite statelor membre sa sanctioneze comportamente unilaterale ale intreprinderilor care nu sunt vizate de stipulatiile art. 82.

Reteaua europeana a concurentei organizata potrivit R1/03

Unul dintre principalele aporturi ale R1/03 a fost organizarea unei retele europene a concurentei ca forum de discutie si colaborare intre autoritatile competente in domeniul concurentei din statele membre precum si intre acestea si Comisie. Potrivit art.35 din Regulament fiecare stat membru desemneaza autoritatea ce face parte din aceasta retea (de ex.: Consiliul Concurentei).

In esenta, reteaua aratata permite realizarea schimbului de informatii intre autoritatile competente in domeniul concurentei din statele membre precum si intre acestea si Comisie.

Potrivit art. 22 din Regulament o autoritate competenta in domeniul concurentei dintr-un stat membru poate sa realizeze in numele si pe seama unei autoritati competente in domeniul concurentei din alt stat membru sau a Comisiei inspectii si alte masuri de ancheta pentru a stabili daca au fost sau nu incalcate dispozitiile art. 81 ori cele ale art. 82. Imprejurarea ca mai multe autoritati competente in domeniul concurentei din statele membre au fost sesizate sau actioneaza din oficiu privitor la aceeasi afacere in scopul aplicarii art. 81 ori a art. 82 din Tratat constituie un motiv suficient pentru ca acea afacere sa fie examinata in continuare numai de auotritatea cel mai bine plasata iar celelalte sa isi suspende procedura sau sa respinga plangerea primita. Autoritatea cel mai bine plasata este determinata in functie de o serie de elemente precum locul unde se produc consecintele anticoncurentiale, posibilitatea de a reuni probele necesare, posibilitatea de a pune capat comportamentelor anticoncurentiale.

In eventualitatea in care consecintele anticoncurentiale se produc pe teritoriul a cel putin trei state membre, se considera ca autoritatea cel mai bine plasata pentru a le analiza este Comisia. Pe de alta parte, Comisia poate respinge o plangere pe motivul ca aceasta este examinata de autoritatea competenta in domeniul concurentei dintr-un stat membru.

In eventualitatea in care o anumita afacere a fost deja analizata de o autoritate competenta in domeniul concurentei, o alta autoritate competenta in domeniul concurentei dintr-un stat membru sau Comisia poate respinge plangerea primita referitor la aceeasi afacere. Corespunzator prevederilor R1/03 autoritatea competenta in domeniul concurentei dintr-un stat membru trebuie sa informeze in scris Comisia inainte sau imediat dupa initierea primei masuri de ancheta daca isi propune sa analizeze o anumita afacere pe baza dispozitiilor art. 81 sau 82 din Tratat. In principiu, in termen de doua luni de la informare, Comisia poate decide sa examineze ea respectiva afacere. In aceasta eventualitate, autoritatea nationala se desesizeaza de acea afacere. In caz contrar, afacerea in cauza va fi examinata de autoritatea nationala. R1/03 contine mai multe dispozitii elaborate in scopul asigurarii aplicarii uniforme a art. 81 si 82 din Tratat de autoritatile competente in domeniul concurentei din statele membre. Astfel, conform art. 11 aceste autoritati trebuie sa informeze Comisia cu cel putin 30 de zile inainte de adoptarea unei decizii prin care vor solicita intreprinderilor sa inceteze comportamentele anticoncurentiale; vor accepta angajamente ale intreprinderilor in ideea respectarii regulilor in domeniul concurentei sau vor hotara ca nu se aplica dispozitiile unui regulament de exceptare pe categorii.

Potrivit art. 16 din Regulament, daca intr-o cauza determinata Comisia a adoptat deja o decizie, autoritatile competente in domeniul concurentei din statele membre nu pot lua o hotarare contrara deciziei Comisiei.

Comitetul Consultativ in materie de practici restrictive si pozitii dominante

Acest Comitet infiintat prin Regulamentul 17/62 a fost mentinut prin dispozitiile R1/03. Comitetul este format din reprezentanti ai autoritatilor competente in domeniul concurentei din statele membre. Consultarea Comitetului de Comisie este obligatorie in situatia in care aceasta isi propune adoptarea unei decizii prin care sa hotarasca ca nu se aplica art. 81, par. 1 sau art. 82; ca sunt intrunite conditiile de la art. 81, par. 3; prin care Comisia impune intreprinderilor sa inceteze anumite practici anticoncurentiale; prin care Comisia hotaraste plata unor amenzi sau a altor sume de bani; prin care Comisia accepta angajamente ale intreprinderilor in scopul respectarii dispozitiilor art. 81, par. 1 sau a art. 82; prin care Comisia adopta masuri cu caracter provizoriu; prin care Comisia hotaraste ca nu se aplica prevederile unui regulament de exceptare pe categorii.

Cooperarea organelor de jurisdictie nationala cu Comisia in scopul aplicarii art. 81 si 82 din Tratat

Fiecare stat membru stabileste care sunt organele de jurisdictie nationale competente sa aplice dispozitiile art 81 si 82. Acestea solutioneaza litigiile dintre participanti si se pronunta cu privire la deciziile luate de autoritatiile competente in domeniul concurentei din statele membre. In cazul in care organele de jurisdictie nationale trebuie sa aplice art. 81 sau 82 din Tratat, ele pot sa ceara Comisiei sa le comunice informatiile pe care aceasta le detine. Comisia va raspunde in termen de o luna.

Pe de alta parte, organele de jurisdictie nationale pot sa solicite Comisiei un aviz privitor la aplicarea art. 81 sau 82. Comisia va raspunde in patru luni de la solicitare.

Autoritatile competente in domeniul concurentei din statele membre si Comisia, actionand din oficiu, pot transmite observatii scrise organelor de jurisdictie nationale in legatura cu aplicarea art. 81 sau 82. Cu autorizarea organelor de jurisdictie nationale, aceste autoritati pot prezenta si observatii orale. Pentru a-si prezenta observatiile, autoritatiile aratate pot solicita organelor de jurisdictie nationale sa li se transmita documente necesare in scopul stabilirii unui punct de vedere in cauza. Corespunzator art. 16 din Regulament, in eventualitatea in care Comisia a adoptat o decizie privitor la aplicarea art. 81 sau 82 intr-o cauza determinata, organele de jurisdictie nationale nu pot lua o hotarare contrara deciziei Comisiei. Daca aceeasi afacere e analizata de Comisie, organele de jurisdictie nationale ar putea lua o hotarare anterior deciziei Comisiei. Ele trebuie sa evite insa ca hotararea lor sa fie contrara deciziei Comisiei, de aceea in cauzele complexe este recomandabil sa suspende judecarea afacerii si sa astepte decizia Comisiei. Pe de alta parte, in ambele ipoteze de mai sus, organele de jurisdictie nationale pot sa foloseasca mecanismul chestiunilor prejudiciale (acest mecanism nu poate fi utilizat de autoritatile competente in domeniul concurentei din statele membre).

APLICAREA ART. 81, PAR. 2 DIN TRATAT DE ORGANELE NATIONALE DE JURISDICTIE

Elementele principale legate de aplicarea art. 81, par. 2 le vom analiza avand ca reper hotararea pronuntata de CJCE in cauza Beguelin.

Afacerea B. prezinta semnificatie sub mai multe aspecte:

a)      In cauza, CJCE a hotarat ca acordul intervenit intre societatea mama B. si filiala ei din Franta nu este supus prevederilor art. 81 din Tratat, pentru ca filiala nu dispune de autonomie din punct de vedere economic. Pentru a decide astfel, CJCE a avut in vedere ca societatea mama detinea cvasitotalitatea capitalului social al filialei, interesele economice ale celor doua societati se confundau iar societatea mama controla integral administrarea filialei.

b)      Dat fiind ca societatea furnizoare isi avea sediul intr-o tara terta, s-a pus problema daca acordul de concesiune exclusiva poate sau nu sa afecteze comertul intre statele membre. Raspunsul Curtii a fost afirmativ intrucat consecintele anticoncurentiale se produceau in cadrul pietei comune. In dreptul concurentei are relevanta locul unde se produc consecintele anticoncurentiale, nu locul unde se afla sediile intreprinderilor participante la un acord sau locul unde acordul a fost incheiat.

c)      Referitor la afectarea sensibila a comertului intre statele membre si a concurentei, Curtea de Justitie a solicitat instantei franceze sa tina seama de mai multe elemente:

cota de piata a intreprinderii furnizoare;

cotele de piata ale distribuitorilor;

gradul de protectie teritoriala acordat de concedent distribuitorilor sai;

posibila combinatie intre clauzele de exclusivitate si alte clauze restrictive in domeniul concurentei;

numarul si cotele de piata ale intreprinderilor concurente (daca intreprinderile concurente sunt putine si detin cote de piata apropiate cotei de piata a concedentului, este mai probabila coordonarea comportamentului pe piata al intreprinderilor concurente;

natura produsului in cauza (daca aceasta necesita sau nu realizarea unor investitii de distribuitori; daca este cerut in cadrul comertului transfrontalier; daca este solicitat de consumatori in mod obisnuit).

folosirea de concedent, in general, a unor retele de distributie exclusiva;

folosirea retelelor de distributie exclusiva si de concurentii concedentului ceea ce ar favoriza coordonarea comportamentului furnizorilor si distribuitorilor pe paita.

In context, mentionam ca in general acordurile intre intreprinderile mici si mijlocii, cum era cazul in afacerea B., nu afecteaza sensibil nici comertul intre statele membre, nici concurenta.

d)      Privitor la aplicarea art. 81, par. 2 din Tratat, Curtea a retinut ca nulitatea la care se face referire in cuprinsul textului aratat are caracter absolut. Orice persoana interesata poate sa invoce dispozitiile art. 81, par. 2 indiferent daca ea este sau nu parte la acordul litigios. Avand caracter absolut, nulitatea nu poate fi confirmata. Organele de jurisdictie nationale trebuie sa constate nulitatea unui acord sau decizii ori de cate ori sunt intrunite cerintele din art. 81. Aceeasi sanctiune se poate aplica si in contextul luarii in considerare a art. 82. Organele de jurisdictie nationale vor hotara daca este nul intreg acordul intervenit sau numai o parte a acestuia in ipoteza in care ea poate fi separata de intreg. In dreptul roman, indiferent daca este vorba de nulitate absoluta sau relativa actul juridic e desfiintat cu efect retroactiv. Dispozitiile art. 81, par. 2 nu pot fi aplicabile decat de organele de jurisdictie nationale. De asemenea, numai acestea pot acordat daune interese. Comisia nu poate decide ca un anumit acord este nul sau sa consimta despagubiri particularilor prejudiciati de comportamentele anticoncurentiale.

REGULI APLICABILE IN DOMENIUL CONCURENTEI STATELOR MEMBRE

In cadrul acestei teme vom analiza regulile aplicabile intreprinderilor publice, regimul monopolurilor de stat cu caracter comercial si regulile aplicabile ajutoarelor de stat.

STATUTUL INTREPRINDERILOR PUBLICE

Potrivit art. 86, par. 1 din Tratat, statele membre au obligatia sa nu adopte si sa nu mentina privitor la intreprinderile publice si intreprinderile carora le acorda drepturi speciale sau exclusive, masuri contrare regulilor din Tratat in special celor de la art. 12 si 81 - 89.

Conform art. 86, par. 2, intreprinderilor carora li s-a incredintat gestiunea unor servicii de interes economic general sau care au caracterul unui monopol fiscal sunt supuse reglementarilor din Tratat, in special regulilor de concurenta in masura in care aplicarea acestor norme nu impiedica astfel, in drept sau in fapt, indeplinirea sarcinilor particulare care le revin. Dezvoltarea schimburilor comerciale nu trebuie sa fie afectata intr-o masura contrara intereselor Comunitatii.

Articolul 86, par. 3 prevede ca Comisia vegheaza la aplicarea dispozitiilor acestui articol si adreseaza statelor membre, in functie de necesitati, directivele sau deciziile adecvate.

Pe baza art. 86, par. 3, Comisia poate adopta directive sau decizii. Dupa cum s-a stabilit in jurisprudenta CJCE prevederile art. 86 par. 1 si 2 au efect direct.

Principalele caracteristici ale intreprinderilor publice le vom evidentia pe baza unei hotarari a CJCE din 1982 in cauza Franta, Italia si Regatul Unit vs. Comisia.

In cauza, cele trei state membre aratate au solicitat CJCE anularea Directivei nr. 80/723 privitoare la transparenta relatiilor financiare intre statele membre si intreprinderile publice. Cele trei state membre au sustinut ca Directiva nu era necesar sa fie adoptata, ca nu a fost respectat principiul proportionalitatii, ca prin dispozitiile Directivei intreprinderile publice erau discriminate in raport cu cele private si ca in cuprinsul Directivei au fost definite intreprinderile publice fara sa existe baza legala pentru un asemenea demers.

De la inceput se poate observa ca in contextul dispozitiilor art 86 din Tratat notiunea de intreprindere publica are o semnificatie comunitara. Natura juridica a unei intreprinderi in dreptul intern nu este decisiva pentru calificarea ei in raport cu stipulatiile art. 86 din Tratat. In scopul aplicarii art. 86 nu se solicita in mod necesar ca entitatea analizata sa desfasoare o activitate cu scop lucrativ, nici ca ea sa aiba o personalitate juridica distincta de cea a statului.

In speta, CJCE a retinut ca relatiile financiare care se stabilesc intre statele membre si intreprinderile publice sunt adesea complexe, iar evidentierea lor necesita folosirea unor mijloace specifice. Curtea de Justitie a aratat ca, spre deosebire de intreprinderile private, intreprinderile publice isi stabilesc linia de actiune pe piata sub influenta autoritatilor publice. Autoritatile publice exercita asupra intreprinderilor publice o influenta dominanta si urmaresc atingerea unor scopuri de interes general. Curtea de Justitie a considerat ca adoptarea D. 80/723 a fost necesara pentru a se institui o obligatie de informare cu privire la relatiile financiare dintre statele membre si intreprinderile publice si ca aceasta Directiva a fost adoptata cu respectarea principiului proportionalitatii. Totodata, Curtea a decis ca prin D. 80/723 intreprinderile publice nu au fost discriminate in raport cu intreprinderile private. Curtea de Justitie a aratat ca cele doua grupe de intreprinderi nu se afla, pentru motivele de mai sus, in situatii comparabile. Dupa cum reiese din dispozitiile art. 86, par. 1, intreprinderile publice trebuie sa respecte regulile in domeniul concurentei. Realizarea pietei interne nu ar putea fi asigurata prin aplicarea acestor reguli numai intreprinderilor private. Pe de alta parte, statele membre sunt obligate sa nu adopte masuri (legi, hotarari de guvern, prevederi administrative etc.) care sunt contrare regulilor in domeniul concurentei. Prin urmare, obligatiile care revin intreprinderilor publice in domeniul concurentei sunt dublate de obligatiile pe care le au in aceeasi materie statele membre.

De la regula conform careia intreprinderile publice trebuie sa respecte reglementarile in domeniul concurentei exista o serie de exceptii instituite prin dispozitiile art. 86, par. 2. Regula mentionata nu se aplica intreprinderilor care indeplinesc servicii de interes economic general, nici intreprinderilor care indeplinesc servicii ce au caracterul unui monopol fiscal dacia prin luarea in considerare a normelor din domeniul concurentei, intreprinderile aratate ar fi impiedicate sa indeplineasca sarcinile particulare ce le revin. Servicii de interes economic general pot fi indeplinite atat de intreprinderile publice cat si de de cele private. Fiecare stat membru stabileste care anume activitati economice pot fi incluse in categoria serviciilor de interes general. Aceste servicii pot fi asigurate in cadrul intregului teritoriu national sau numai intr-o anumita parte a acestuia. In esenta, exceptia de la art. 86, par. 2 este justificata prin ideea mentinerii echilibrului economic al intreprinderilor care indeplinesc servicii de interes economic general, dat fiind ca in interesul colectivitatii asemenea intreprinderi ar putea desfasura si activitati nerentabile economic. Prin activitatile care au caracterul unui monopol fiscal se urmareste procurarea unor venituri statului.

Curtea de justitie a retinut in cuprinsul hotararii ei ca in cazul intreprinderilor publice, autoritatile publice (autoritatile centrale, regionale sau locale) exercita o influenta dominanta datorita participarii lor financiare sau a regulilor care carmuiesc administrarea acestor intreprinderi. Potrivit dispozitiilor D. 80/723, influenta dominanta a autoritatilor publice este prezumata in urmatoarele situatii:

cand ele detin mai mult de jumatate din capitalul social subscris al intreprinderii;

cand ele dispun direct sau indirect de majoritatea voturilor atribuite in temeiul actiunilor sau partilor sociale ale intreprinderii;

cand pot sa desemneze mai mult de jumatate din membrii organului administrativ de directie sau supraveghere a intreprinderii.

Curtea de Justitie nu a retinut obligatia potrivit careia in cuprinsul D.80/723 ar fi definite intreprinderile publice. Totusi, conform tendintei majoritare din doctrina Directiva mentionata ofera cateva repere esentiale in scopul calificarii unei intreprinderi ca fiind o intreprindere publica.

Prevederile art. 86 nu se aplica organelor centrale si locale ale statelor membre care actioneaza ca autoritati publice.

Monopolurile de stat cu caracter comercial

Notiunea de monopol de stat este ambivalenta. Ea desemneaza atat dreptul exclusiv de a desfasura o anumita activitate economica (productie, prestari de servicii, import, export, comercializarea anumitor marfuri) cat si organismul care beneficiaza de un asemenea drept exclusiv. Corespunzator prevederilor art. 31 din Tratat, statele membre au obligatia sa adapteze monopolurile nationale cu caracter comercial astfel incat sa fie exclusa orice discriminare intre cetatenii statelor membre in ceea ce priveste conditiile de aprovizionare si de desfacere. Aceste dispozitii au efect direct. Ele vizeaza numai monopolurile de stat cu caracter comercial adica organismele care realizeaza activitati de import, export sau comercializare a marfurilor.

Corespunzator dispozitiilor art. 31, monopolurile de stat cu caracter comercial sunt organismele prin care un stat membru, de fapt sau de drept, controleaza, dirijeaza sau influenteaza direct sau indirect importurile sau exporturile intre statele membre. Dispozitiile art. 31 se aplica si monopolurilor de stat delegate, adica intreprinderilor private care ar beneficia de drepturi exclusive.

Obligatia de adaptare a monopolurilor de stat cu caracter comercial care revine statelor membre presupune urmatoarele:

inlaturarea drepturilor exclusive de import si de export;

inlaturarea dreptului exclusiv de comercializare a anumitor marfuri importate de angrosisti;

interzicerea discriminarilor in materie fiscala intre produsele importate si bunurile indigene distribuite prin acelasi monopol.

Dispozitiile art. 31 se iau in considerare, inclusiv in situatia in care un anumit organism nu controleaza in totalitate, dar influenteaza sensibil importurile sau exporturile intre statele membre.

Regimul ajutoarelor acordate statelor membre

Potrivit art. 87, par. 1 din Tratatul CE, cu exceptia derogarilor prevazute in cadrul Tratatului sunt incompatibile cu piata comuna: ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, indiferent de forma lor, care distorsioneaza sau ameninta sa distorsioneze concurenta, favorizand anumite intreprinderi sau productia unor marfuri, in masura in care afecteaza schimburile intre statele membre.

Conform art. 87, par. 2, sunt compatibile cu piata comuna:

a)      ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali cu conditia sa nu se faca discriminare in functie de originea produselor;

b)      ajutoarele destinate remedierii daunelor provocate de calamitati naturale sau alte evenimente asemanatoare;

c)      ajutoarele destinate economiei din anumite regiuni ale RFG afectate de divizarea Germaniei.

Potrivit art. 87, par. 3, pot sa fie considerate compatibile cu piata comuna:

a)      ajutoarele destinate favorizarii dezvoltarii economice a regiunilor cu un nivel de trai anormal de scazut sau caracterizate printr-un procent ridicat al somajului;

b)      ajutoarele destinate sa contribuie la realizarea unui proiect important de interes european comun sau sa remedieze o perturbare grava a economiei unui stat membru;

c)      ajutoarele destinate sa faciliteze dezvoltarea unor activitati sau a anumitor regiuni economice;

d)      ajutoarele destinate sa promoveze cultura si conservarea patrimoniului;

e)      alte categorii de ajutoare determinate prin decizia Consiliului.

Aplicarea art. 87, par. 1 presupune intrunirea urmatoarelor conditii:

acordarea unui ajutor de un stat membru sau prin intermediul resurselor de stat;

favorizarea prin masura luata a anumitor intreprinderi sau productiei unor marfuri;

masura adoptata trebuie sa distorsioneze sau sa ameninte sa distorsioneze concurenta;

masura luata sa afecteze comertul intre statele membre.

Vom evidentia in continuare principalele repere care sunt utilizate in doctrina si in practica pentru aplicarea reglementarilor din Tratat consacrate ajutoarelor de stat, tinand seama de hotararile CJCE in cauzele Capolongo si respectiv Steinike & Weinling.

In cauza, reclamantul a invocat prevederile art. 87, par. 1 prin care sunt interzise, in principal, ajutoarele de stat. CJCE a aratat ca aceste prevederi nu au efect direct. Prin dispozitiile paragrafelor 3 si 3 ale art. 87 sunt reglementate, de altminteri, anumite categorii de ajutoare de stat care sunt compatibile de plin drept cu piata comuna sau pot fi declarate compatibile cu piata comuna. Curtea a retinut insa ca deciziile Comisiei sau ale Consiliului adoptate pe baza art. 88 din Tratat pot fi invocate in fata organelor de jurisdictie nationale. De asemenea, CJCE a retinut ca pot fi invocate in fata organelor de jurisdictie nationale dispozitiile din regulamentele adoptate pe baza prevederilor art. 89 din Tratat.

Competenta generala in materia examinarii ajutoarelor de stat revine Comisiei.

Potrivit art. 88, par. 1, Comisia examineaza impreuna cu statele membre ajutoarele de stat existente. Conform art. 88, par. 3, masurile prin care un stat membru doreste sa instituie sau sa modifice un ajutor de stat trebuie sa fie notificate Comisiei anterior punerii lor in practica.

In materia examinarii ajutoarelor de stat Consiliul are potrivit art. 88, par. 2 o competenta exceptionala. Din motive politice, Consiliul, hotarand in unanimitate, poate decide ca un ajutor de stat instituit sau care urmeaza sa fie instituit este compatibil cu piata comuna in pofida pozitiei exprimata de Comisie.

Pe de alta parte, deciziile adoptate de Consiliu pe temeiul art. 87, par. 3, lit. e din Tratat nu au efect direct intrucat prin aceste decizii sunt fixate numai o serie de criterii cu caracter general, urmand ca ulterior Comisia sa hotarasca pe temeiul respectivelor criterii daca un anumit ajutor de stat poate sau nu sa fie considerat compatibil cu piata comuna.

Referitor la asertiunea potrivit careia taxa instituita in Italia ar fi fost o taxa cu efect echivalent, CJCE a reiterat mai intai conceptia ei conform careia textul art. 25 din Tratat prin care sunt interzise intre statele membre taxele cu efect echivalent are aplicabilitate directa. CJCE a aratat ca pe baza datelor transmise de instanta italiana nu se poate aprecia daca este vorba despre o taxa cu efect echivalent sau de o taxa care face parte dintr-un sistem general de impozite interne. Curtea a subliniat ca in cazul unei taxe cu efect echivalent nu are importanta cine este beneficiarul acesteia.

Pe de alta parte, CJCE a mentionat ca taxele care sunt incluse in cadrul unui sistem general de impozite interne nu sunt considerate, conform art. 90 din Tratat ca fiind taxe ilicite.

In fine, Curtea de Justitie a retinut ca o taxa instituita intr-un stat membru este o taxa ilicita daca veniturile astfel obtinute sunt destinate unor activitati ce profita in mod specific bunurilor indigene impozitate.

Cu prilejul hotararii pronuntate in cauza S&W, CJCE a reiterat ideea retinuta in cadrul hotararii ei pronuntata in afacerea C., idee corespunzator careia dispozitiile art. 87, par. 1 nu au efect direct. Organele de jurisdictie nationale nu pot sa decida ca un ajutor de stat este incompatibil sau compatibil cu piata comuna. Pe baza art. 88, par. 3 din Tratat organele de jurisdictie nasionale pot numai sa hotarasca ca un anumit ajutor de stat a fost acordat in conditii ilegale intrucat el nu a fost notificat, anterior punerii lui in practica, Comisiei. Prin urmare, dispozitiile art. 88, par. 3 au efect direct.

Faptul ca prevederile art. 87, par. 1 nu au efect direct nu impiedica organele de jurisdictie nationale sa solicite Curtii de Justitie sa se pronunte privitor la notiunea de ajutor de stat. De altminteri, mecanismul chestiunilor prejudiciale poate fi folosit de organele de jurisdictie nationale nu numai in situatia in care este vorba de interpretarea unor dispozitii legale comunitare care au efect direct.

Notiunea de ajutor de stat este mai larga decat aceea de subventie. Ajutoarele de stat pot consta in prestatii in bani sau in natura ori in atenuarea sarcinilor care greveaza in mod obisnuit bugetul unei intreprinderi.

In speta, ajutorul de stat nu era acordat direct de statul german. CJCE a retinut insa ca dispozitiile art. 87, par. 1, se aplica inclusiv in situatiile in care un ajutor de stat este acordat prin intermediul unui organism public sau privat constituit de autoritatile publice sau desemnat de ele sa indeplineasca un asemenea rol. Ajutoarele de stat favorizeaza anumite intreprinderi sau productia unor marfuri. Asa a fost cazul si in afacerea S&W. Asadar, ajutoarele de stat au caracter selectiv in functie de domeniul in care isi desfasoara activitatea anumite intreprinderi, de destinatia produselor acestora, de forma juridica a intreprinderilor.

Masurile generale de politica fiscala sau economica dintr-un stat membru nu reprezinta ajutoare de stat. Uneori, diferentele existente intr-un stat membru se pot explica prin natura sistemului in cauza. De exemplu, adoptarea unei legislatii specifice in materia reorganizarii si falimentului societatilor bancare ar putea fi explicata prin particularitatile sistemului bancar.

Dispozitiile art. 87, par. 1 au caracter obiectiv in sensul ca nu prezinta relevanta daca intreprinderile beneficiare ale unui anumit ajutor au dorit sau nu sa primeasca avantajele ce le-au fost consimtite. Ceea ce are importanta este efectul masurilor adoptate asupra intreprinderilor. In speta, ajutorul de stat se intemeia pe o masura legislativa adoptata in Germania. In scopul aplicarii art. 87, par. 1 nu se solicita in mod necesar ca avantajele constituite sa se intemeieze pe o anumita masura legislativa.

In cauza, Curtea a mai retinut ca ajutorul de stat acordat era finantat partial prin contributii ale intreprinderilor germane. Un ajutor de stat nu are in mod necesar caracter gratuit. Ajutoarele de stat pot consta in transmiterea cu caracter preferential a unor bunuri, in prestarea in conditii preferentiale a unor servicii, in acordarea unor credite cu dobanda redusa etc. Esential este faptul ca o intreprindere sau anumite intreprinderi beneficiaza de avantaje ce nu le-ar putea obtine in conditii obisnuite de pe piata. In speta, Curtea a subliniat ca prevederile art. 87, par. 1 se aplica in cazul persoanelor juridice de drept public sau privat, a intreprinderilor cu sau fara scop lucrativ sub rezerva stipulatiilor art. 86, par. 2 din Tratat. Problema care staruie este de a stabili daca avantajele acordate unor intreprinderi ce indeplinesc servicii de interes economic general, reprezinta sau nu ajutoare de stat. Potrivit jurisprudentei actuale a CJCE asemenea avantaje nu reprezinta ajutoare de stat daca ele nu depasesc ceea ce e necesar pentru a compensa sarcinile fiscale pe care le suporta intreprinderile in vederea indeplinirii unor servicii de interes economic general. Cum art. 86, par. 2 are efect direct, inseamna ca rolul organelor de jurisdictie nationale devine mai complex.

In speta S&W, autoritatile germane au sustinut ca masuri similare celor luate in RFG fusesera adoptate si de alte state membre pentru favorizarea produselor indigene. Curtea de Justitie a considerat ca nerespectarea de un stat membru asumate prin Tratat nu poate fi justificata prin aceea ca alte tari din Comunitate nu isi indeplinesc obligatiile asumate. Privitor la dispozitiile art. 25 si 90 din Tratat, Curtea de Justitie a aratat ca aceste dispozitii nu se aplica cumulativ. Asadar, o anumita taxa poate fi considerata ca fiind o taxa contrara prevederilor art. 25 sau o taxa adoptata prin incalcarea dispozitiilor art. 90. Curtea a retinut ca taxele cu efect echivalent la care se refera art. 25 se caracterizeaza prin specificitatea sau aplicarea lor in mod izolat. Taxele cu efect echivalent se aplica pentru ca marfurile trec o frontiera. Faptul ca sunt percepute la momentul prelucrarii sau al comercializarii bunului nu prezinta insemnatate pentru calificarea taxei instituite ca fiind o taxa cu efect echivalent.

In speta, CJCE a apreciat ca o taxa care permite finantarea unor activitati ce au menirea sa compenseze integral sau partial sarcinile fiscale suportate de intreprinderile indigene este o taxa cu efect echivalent. Aceasta conceptie nu mai este, in prezent, decat partial valabila. Jurisprudenta actuala a CJ este in sensul ca in eventualitatea in care o masura consimtita intreprinderilor indigene compenseaza partial o taxa platita de catre ele, se aplica dispozitiile art. 90, fiind vorba de o taxa interna cu caracter discriminator. In schimb, daca masura luata intr-un stat membru compenseaza integral taxa achitata de intreprinderile indigene este vorba de o taxa cu efect echivalent.

Dispozitiile art. 25 sau 90 se aplica cumulativ cu cele ale art. 87, par. 1. O anumita taxa care contravine dispozitiilor art. 25 sau ale art. 90 nu va putea fi considerata licita pe motiv ca ea permite acordarea unui ajutor de stat compatibil cu piata comuna.