SURSE DE FINANTARE A INVESTITIILOR

SURSE DE FINANTARE A INVESTITIILOR

1. FINANTAREA INTREPRINDERILOR

Finantarea operatiunilor curente ale societatii si a programelor sale de dezvoltare este, neindoielnic, elementul-cheie al viitorului oricarei societati comerciale.

In planul de finantare, specialistii societatii trebuie sa includa acele instrumente financiare, modalitati de utilizare si conditii care sa fie atractive pentru potentialii creditori/investitori, dar care sa ofere, in acelasi timp, cele mai avantajoase conditii pentru societatea respectiva.

Societatile comerciale isi finanteaza activitatea curenta si programele de dezvoltare din doua surse principale: din fondurile generate de insasi desfasurarea unei activitati profitabile, retinand din profit sume destinate continuarii activitatii sau din fondurile atrase din afara societatii.

Instrumentele financiare utilizate in mobilizarea de fonduri din afara societatii se pot grupa in doua mari categorii:

* instrumente financiare de tipul imprumuturilor (credite bancare, obligatiuni);

* instrumente financiare de tipul actiunilor.

In orice moment al procesului de selectare a unui instrument financiar, trebuie sa se tina seama de faptul ca vorbim de atragerea banilor altora, deci este necesara imbinarea intereselor societatii cu ale investitorilor. Prin urmare, selectarea instrumentului financiar ce va fi utilizat si modalitatea de plasare a acestuia catre investitori se realizeaza plecand de la aceste premise si, in general, tinand cont de patru factori importanti care se analizeaza atat independent, cat si prin relatiile dintre acestia:

* Caracteristicile tipului de instrument financiar avut in vedere;

* Modalitatile de plasare;

* Disponibilitatea fondurilor pe pietele financiare, interna si internationala;

* Situatia prezenta si viitoare a societatii, pespectivele de crestere ale acesteia.

In alegerea tipului de instrument financiar se iau in considerare trei variabile esentiale:

* dreptul investitorului asupra veniturilor viitoare ale societatii;

* dreptul investitorului de a participa la luarea deciziilor;

* dreptul investitorilor asupra activelor societatii in cazul lichidarii.

OBLIGATIUNEA, ca instrument financiar, este o forma de imprumut; ea ofera investitorilor un venit fix, dar sigur (in limita riscului asumat cu privire la posibilitatea aparitiei insolvabilitatii societatii), se poate oferi celor interesati in pachete mici si are un risc mai mic pentru investitor, cu precizarea ca, intr-un mediu inflationist, riscul creste considerabil.

ACTIUNILE sunt titluri de valoare care ofera detinatorului un venit rezidual - adica dreptul sau se exercita numai asupra unei parti din veniturile societatii, respectiv acea parte care ramane dupa plata tuturor obligatiilor societatii, inclusiv dupa plata inprumuturilor de orice tip si a dobanzilor aferente. Investitia in actiuni ofera investitorului doua forme de venituri:

* dividendele;

* veniturile suplimentare obtinute din cresterea valorii actiunilor cumparate.

Neoferind un venit fix, riscul investitiei in actiuni este mult mai mare, dar obtinerea unor venituri mai mari este probabila. Obtinerea finantarii necesare prin emisiune suplimentara de actiuni si plasarea acesteia pe piata (interna sau internationala) este o solutie viabila daca avantajele pur economice sunt corelate cu anumite considerente de ordin strategic:

* atragerea unor investitori, fie strategici, fie financiari;

* privatizarea societatii comerciale astfel incat plasarea unei parti din capital catre sectorul privat sa constituie un prim pas in atingerea acestui obiectiv;

* expunerea societatii pe plan international si facilitarea accesului viitor al societatii respective la aceasta piata, atat ca piata de desfacere si aprovizionare, cat si ca piata pe care se pot obtine viitoare finantari. Succesul acestora depinde in mare masura de cateva elemente esentiale:

1) situatia financiara a societatii - care trebuie prezentata cu acuratete potentialilor investitori;

2) programele de dezvoltare, cu alte cuvinte destinatia pe care o vor lua fondurile atrase in urma efectuarii operatiunii, care trebuie sa fie temeinic si realist fundamentate;

3) volumul finantarii - care trebuie corelat cu viitoarea capacitate de generare de venituri fundamentata pe baza programelor de dezvoltare;

4) calitatea managementului;

5) posibilitatea de vanzare rapida a actiunilor astfel dobandite, in cazul investitorilor financiari.

Exista, bineinteles, si alti factori care influenteaza alegerea celei mai eficiente modalitati de finantare, dar unul dintre acestia - factorul timp - este determinant; o solutie la un moment dat poate fi foarte buna, dar, intr-o alta perioada de timp, total neinspirata.

2. SURSELE PROPRII PENTRU INVESTITII

Fondurile proprii ale agentilor economici (ceea ce reprezinta, in esenta, autofinantarea lor) exprima capacitatea acestora de a produce resurse de investitii din activitatea de exploatare si din alte activitati. Elementul definitoriu al autofinantarii il reprezinta asigurarea dezvoltarii activitatii pe seama resurselor financiare proprii.

Se considera ca intreprinderea se autofinanteaza, intr-un orizont de timp mediu (un ciclu de productie si investitional), daca ea are capacitatea de a obtine asemenea rezultate financiare care sa-i permita rambursarea creditelor si plata dobanzilor aferente. Prin urmare, politica de autofinantare a intreprinderii nu inseamna renuntare la imprumuturi bancare.

Profitul net rezultat din exercitiul financiar este repartizat atat pentru dezvoltare, cat si pentru alte destinatii: dividendele actionarilor, premii pentru salariati etc.

Agentul economic se autofinanteaza atunci cand obtine un profit care poate servi, in acelasi timp, ca remunerare a capitalurilor angajate si ca sursa de investitii, care sa contribuie la marirea sau mentinerea competitivitatii sale pe piata.

In vederea dezvoltarii afacerii, firmele aloca acestui scop o parte din profit, constituind, astfel, o parte din capitalul pentru expansiune.

Un anumit sprijin ce se poate acorda firmelor, ar fi aplicarea unui sistem fiscal rezonabil, adica o impozitare a profiturilor la cote care sa nu descurajeze acumularea pentru investitii. In aceasta idee s-a luat masura de inlocuire a sistemului de inlocuire a sistemului de impozitare bazat pe cota de 45% cu unul bazat pe o cota de 38% intr-o prima faza, pentru ca apoi sa se ajunga la cota de 25%. Odata cu aceasta, au fost desfiintate scutirile si reducerile de impozite pe profit.

Reducerea cotei de impozitare a profitului are urmari favorabile pe un plan mai larg si anume: posibilitatea mai mare de acumulare pentru firma; prin investitii creste potentialul intreprinderii; are loc cresterea cifrei de afaceri, a profitului, deci a bazei de impozitare, ceea ce implica bani mai multi pentru bugetul de stat.

Micsorarea sarcinii fiscale pe profitul intreprinderii, ca si scutirea de impozitul aferent profitului reinvestit, reprezinta sau ar trebui sa reprezinte o strategie a oricarui stat unde se doreste o relansare a economiei.

Amortismentul cumulat serveste intreprinderii pentru finantarea innoirii activelor fixe (imobilizarilor) ajunse la limita duratei lor de functionare, precum si pentru nevoile de dezvoltare - modernizare. In principiu, disponibilitatile banesti provenite din amortismente sunt destinate investitiilor. Se poate insa, ca o parte din amortismente sa fie intrebuintata pentru rambursarea imprumuturilor, pentru finantarea activitatii de exploatare (cresterea stocurilor, creditarea clientilor etc.).

Politica de amortizare este folosita in vederea sprijinirii procesului de dezvoltare a productiei.

Teoretic, exista trei metode de calcul al amortizarii:

* liniara;

* regresiva;

* accelerata.

Ultima metoda are o anumita valoare practica. In tara noastra se aplica, in general, metoda liniara. Reglementarile legale prevad posibilitatea pentru unele firme sa aplice amortizarea accelerata. Astfel este grabita recuperarea valorilor imobilizate, intreprinderea formandu-si intr-un timp mai scurt disponibilitati banesti necesare consolidarii sale economice.

Incasarile din vanzarea utilajelor scoase din functiune servesc drept capital pentru investitie. Unele elemente de active fixe sunt vandute inainte de incheierea duratei lor de functionare sau la sfarsitul acesteia, ca materiale vechi. Sumele incasate alimenteaza fondul de dezvoltare din care se finanteaza investitiile. Este important ca de aceste sume sa se tina seama la aprecierea necesarului de capital pentru achizitia unui nou utilaj. Pentru acesta ele se scad din pretul de achizitie al noului utilaj.

Pot fi situatii cand unele masini, cladiri etc., existente in proprietatea firmei, sunt utilizate la un nou proiect al sau de dezvoltare-modernizare. In acest caz, valoarea reziduala a respectivelor active reprezinta o economie de capital banesc, legata de noul proiect. Aceste utilaje, insa, constituie un element al efortului investitional, valoarea lor ramasa este inclusa in totalul cheltuielilor de investitii initiale.

Activele fixe devenite disponibile, datorita restructurarii activitatii firmei, dar inca bune de exploatare, sunt vandute, inchiriate, date in locatie de gestiune etc., avand loc fenomenul de dezinvestire.

Emiterea si vinderea de actiuni

Economisirile de bani se fac atat de catre populatie, cat si de catre agentii economici. Conditia esentiala a economisirii o constituie dezvoltarea productiei materiale, cresterea in ritm sustinut a produsului intern brut.

Se disting doua segmente ale pietei de capital: unul in care nu se folosesc hartiile de valoare (gestionat de bancile comerciale) si altul in care sunt folosite hartiile de valoare (actiuni, obligatiuni etc.), segment in care actioneaza bursa de valori.

Piata de capital cuprinde:

a) bancile si institutiile financiare specializate, care, pe langa rolul lor principal de finantare a agentilor economici, ajuta in a lansa emisiunile de actiuni si obligatiuni; in aceasta situatie, bancile joaca un rol intermediar;

b) bursele de valori mobiliare, care creaza posibilitatea cotarii si negocierii titlurilor; joaca un rol de intermediar atunci cand detinatorul de titluri doreste disponibilitati, acesta putand sa le vanda altor persoane prin intermediul burselor;

c) alti intermediari (companii de asigurare): intre cei care ofera capital si cei care solicita capital relatia are loc pe o piata, la care se disting doua componente:

* piata primara, care include emisiunile titlurilor de valoare (actiuni, obligatiuni etc.) si achizitionarea acestora de catre diferiti agenti ai cumparatorilor care poseda capital;

* piata secundara, care se bazeaza pe bursele de valori mobiliare unde se negociaza actiuni si obligatiuni.

Emiterea si vinderea de actiuni pe piata constituie o alta cale importanta de finantare a investitiilor, asigurand procurarea de lichiditati. Actiunea este un titlu de valoare care atesta dreptul de proprietate al unei persoane asupra unei 'parti' dintr-o societate pe actiuni. Valoarea nominala a unei actiuni este data de sporul de capital social preconizat si de numarul de actiuni in care este impartit capitalul depus pentru infiintarea societatii comerciale. Pretul de piata sau cursul actiunii este dat de performantele economice ale societatii care a emis-o.

Daca o intreprindere este subcapitalizata si ea lucreaza cu o tehnologie veche, evident ca nu are sanse sa realizeze venituri foarte mari, din care apoi sa se dezvolte si, implicit, sa-si creasca valoarea actiunilor. Numai atunci cand devine puternica, o intreprindere poate vinde bine actiunile sale, la un pret mult mai mare decat valoarea lor nominala.

Finantarea societatilor comerciale prin emiterea de actiuni, prezinta avantajul ca investitorul este recompensat numai atunci cand firma realizeaza profit si este capabila sa plateasca dividende. In plus, capitalul investit nu trebuie returnat decat in momentul in care firma este lichidata (in masura in care aceasta are posibilitati).

Cresterea de capital a firmei presupune fie majorarea valorii nominale a actiunilor vechi (o metoda mai putin folosita), fie emisiunea de actiuni noi. Aceasta se face la valoarea nominala a vechilor actiuni sau la o valoare majorata, determinata de valoarea bursiera a vechilor actiuni sau la o valoare majorata, determinata de valoarea bursiera a actiunilor vechi. La randul sau, pretul actiunii este influentat de numarul de actiuni care se emite, la un volum al castigurilor totale ale firmei si al dividendelor de platit, castigurile si dividendele la o actiune sunt afectate de numarul de actiuni. Astfel, o firma care preconizeaza o emisiune de actiuni pentru prima data poate stabili pretul la care actiunea va fi vanduta prin numarul de actiuni oferite.

Bursa de valori este o institutie caracteristica economiei de piata, constituind 'ringul' pe care se intalnesc cererea si oferta de capital, astfel incat pretul la care se efectueaza tranzactiile financiare sa fie cel de piata.

In conditiile unei stari normale a pietei, firma cu beneficii mari si in crestere reuseste sa mantina si chiar sa sporeasca pretul actiunilor sale, pentru ca ea reprezinta interes pentru public, pentru investitori. Daca, insa, firma intampina o serie de dificultati, care se reflecta in profituri scazute, actionarii devin sceptici, pierd increderea in firma, dispare interesul fata de firma din partea celor ce ar dori sa investeasca. In cazul unei astfel de intreprinderi, scade cererea fata de actiunile sale, se inregistreaza scaderea cursului actiunilor sale.

Sunt si perioade cand pretul scazut al actiunilor la bursa se datoreaza starii deprimate a pietei, conjuncturii economice proaste si nu situatiei deficitare a firmei. In acest caz, nu are loc o micsorare a masei profiturilor, ci doar modificarea evaluarii lor pe piata, scaderea cursului datorandu-se cresterii ratei dobanzii sau a ratei de capitalizare.

Un segment al pietei de capital este piata OTC (Over The Counter), piata extrabursiera, care inlesneste mult accesul la o sursa continua de capital lichid, impunand exigente mai mici societatilor comerciale, comparativ cu piata bursiera.

Societatile comerciale au incredere mai mare in bursa, deoarece aici exista mai multa informatie, exista mai multe reglementari. Pe piata extrabursiera, dimpotriva, este o informare mai redusa si, deci, un grad de risc mai ridicat.

Bursa de valori va juca rolul de piata reprezentativa - deschisa celor mai importante firme din sectorul privat - in timp ce piata OTC, mai permisiva si dinamica, ar trebui sa asigure un mecanism reglementat si supravecheat de tranzactionare pentru masa de actiuni detinute in mod public.

Posesorul de actiuni isi poate vinde aceste titluri, daca firma este cotata la bursa, si poate obtine profit din aceasta vanzare. Desigur, exista si posibilitatea ca vanzarea sa se faca in pierdere, insa avantajul acestui plasament este ca se poate schimba oricand actiunea pe bani lichizi.

Practica tarilor dezvoltate arata ca numai unele intreprinderi pot sa fie cotate la bursa de valori. In tara noastra Normele Metodologice pentru admiterea societatilor comerciale la Cota Oficiala a Bursei prevad faptul ca firma trebuie sa respecte regulile de lichiditate si de garantare a titlurilor.

Intreprinderile ce pot accede la cotarea bursiera trebuie sa indeplineasca anumite conditii:

* sa fie societati deschise (cu actionariat diversificat si public);

* sa aiba un anumit capital;

* performante financiare (profituri nete in ultimii doi ani de activitate);

* o rentabilitate financiara minima (de 15% fara inflatie) si capacitatea de a distribui dividende (pe cel putin 3 ani in urma);

* sa dispuna de un management profesionist (personal de conducere recunoscut pentru competenta profesionala si integritate morala).

Cotarea si tranzactionarea actiunilor la bursa poate aduce avantaje majore unei companii in crestere. Printre acestea se numara posibilitatea strangerii de noi capitaluri in timpul ofertei publice sau in emisiuni ulterioare, cresterea lichiditatii valorilor mobiliare, cresterea rapiditatii efectuarii transferului dreptului de proprietate, cresterea prestigiului societatii, cresterea interesului investitorilor straini, cointeresarea angajatilor prin vanzarea cu prioritate de actiuni.

Mijloacele de finantare a unei investitii pot fi constituite de catre firma si prin imprumuturile obligatare, adica pe baza obligatiunilor emise. Pentru detinatorul acestor titluri se creaza dreptul de a primi dobanda, de obicei anuntata in timpul momentul emisiunii, cumparatorul de obligatiuni stiind astfel ce venit va avea in viitor.

Spre deosebire de actiuni, care dau dreptul celor ce le detin de a participa la conducerea intreprinderii, obligatiunile nu genereaza acest drept. In schimb, in calitate de creditori ai societatii comerciale, detinatorii de obligatiuni primesc din partea acesteia promisiunea ca li se va plati valoarea obligatiunii plus dobanda. In anumite situatii, detinatorilor de obligatiuni le sunt platite datoriile inaintea dividendelor actionarilor. Din acest motiv, obligatiunile sunt considerate de multe ori mai avantajoase decat actiunile.

Un rol important pentru constituirea resurselor de investitii il au fondurile mutuale. Acestea sunt institutii financiare care colecteaza economiile banesti ale populatiei pe calea emiterii si vanzarii de actiuni. Aceste economii sunt fructificate prin plasamente de capital pe piata financiara. Detinatorii de actiuni incaseaza anual dividende. Aceste actiuni pot fi vandute fie fondului mutual, care le va rascumpara, fie prin intermediul Bursei de valori.

Bursa poate fi o sursa de finantare pentru marile proiecte de investitii (de dezvoltare sau strategice) nu numai pentru firme, ci si pentru stat. Se preconizeaza ca pe piata bursiera sau pe piata extrabursiera sa fie tranzactionate si titlurile de stat (bonurile de tezaur), la care sa aiba acces nu numai bancile comerciale, ci si alte catgorii de investitori (de exemplu fondurile mutuale). Aceste valori imobiliare vor fi foarte atractive, datorita faptului ca sunt garantate de stat.

3. SURSE EXTERNE FIRMEI

3.1. SURSE AUTOHTONE PENTRU INVESTITII

ALOCATIILE DE LA BUGETUL DE STAT PENTRU INVESTITII

Aceste alocatii au ca destinatie realizarea unor proiecte de anvergura, in ramuri vitale ale economiei nationale, a caror existanta este necesara in dezvoltarea economico-sociala a tarii.

In conditiile economiei de piata, de la bugetul de stat se aloca fonduri pentru investitii, de regula in volume cat mai mici posibil, asigurand resurse doar pentru domenii care nu pot face fata pietei si concurentei, deci nu prezinta interes pentru investitorii particulari. In general, aceste fonduri sunt folosite pentru domeniile ce trebuie tinute sub controlul statului.

Datorita crizei, starii de declin in care se afla, multe intreprinderi industriale duc lipsa de resurse proprii pentru investitii. In aceste conditii, societatile comerciale cu capital de stat, care au perspective de viabilitate, sunt sprijinite prin subventii de la buget, garantari de credite etc., in timp ce altele, care nu mai au nici o sansa de redresare, vor da faliment.

De asemenea, se intervine cu fonduri de la buget pentru facilitarea acordarii de credita bancare unor agenti economici. Este vorba de credite cu dobanzi stimulative (reduse), diferenta pana la nivelul ratei de pe piata capitalurilor fiind suportata de stat. Astfel guvernul sprijina agentii economici din agricultura si industrie care se dovedesc viabili in noua structura economica.

In anumite cazuri, ajutoarele de stat pot facilita ajustarile structurale din economie prin incitatiile pe care le ofera pentru a incuraja ramuri insuficient de competitive in a-si reduce capacitatea excedentara de productie sau pentru a determina retragerea unor intreprinderi din domenii neprofitabile de activitate. La fel de bine, insa, subventiile pot induce comportamente neeconomice, intarziind sau impiedicand masuri de ameliorare a productivitatii sau de rationalizare a operatiilor productive. Principalele efecte negative ale ajutoarelor de stat rezulta din distorsionarile modului de alocare a resurselor in economie si afectarea mediului concurential, cu generari de pierderi de eficienta.

In unele cazuri, cu totul particulare, ajutoarele de stat pot servi, insa, mobiluri economice, atunci cand sunt indreptate in domeniile unde utilizarea lor poate duce la o crestere a eficientei economice pe termen lung, mai mare decat cea care ar rezulta natural, din functionarea nealterata a mecanismelor economice (cazul investitiilor care genereaza 'efecte de antrenare', de regula cele din cercetare-dezvoltare sau infrastructura).

In prezent se impune aplicarea unui program de restructurare in economie, care sa decida ferm ce anume este viabil si ce nu, in baza unor repere clare. Astfel va fi posibila dirijarea resurselor existente exclusiv spre intreprinderile viabile, cu sanse de redresare.

Desigur, unele intreprinderi de stat vor da faliment, antrenand cresterea somajului. Tocmai de aceea este necesara conjugarea programului de restructurare cu politici ferme de creare a unor conditii optime de dezvoltare a capitalului privat (autohton sau/si strain), sectorul privat fiind singurul capabil sa absoarbe resursele de forta de munca disponibilizate de sectorul de stat. Doar un sector particular puternic poate sustine, prin taxele pe care le plateste, suportul financiar necesar dezvoltarii activitatilor bugetare.

IMPRUMUTURILE BANCARE PE TERMEN LUNG SI MIJLOCIU

In structura resurselor de finantare a unei investitii, o anumita proportie pot sa o detina imprumuturile bancare pe termen lung si cele pe termen mijlociu.

Firmele apeleaza la aceste credite bancare atunci cand resursele proprii sunt insuficiente, in cazul unora cu activitati mai putin rentabile, iar in cazul altora, cu activitate prospera, atunci cand isi propun proiecte de mare anvergura.

Functionarea normala a sistemului bancar si a structurilor pietei de capital constituie o conditie absolut necesara pentru mobilizarea resurselor financiare necesare dezvoltarii economice. Nu se poate vorbi de afaceri de anvergura fara o institutie a creditului puternica si fara acele mijloace de mobilizare rapida a capitalului pe care trebuie sa le asigure piata de capital.

Imprumutul bancar pe termen lung si mediu reprezinta unul din principalele canale de functionare a pietei capitalurilor; prin el se mobilizeaza resurse banesti disponibile temporar, ce se creaza in economie.

Intreprinderile apeleaza la credite pe termen lung sau mijlociu atunci cand resursele proprii sunt insuficiente, fie din cauza rentabilitatii scazute, fie tocmai pentru ca sunt rentabile si isi propun proiecte de anvergura pentru extinderea activitatii.

Recurgerea la imprumuturi bancare este subordonata unor cerinte specifice pietei financiare, in sensul de a respecta principiul echilibrului financiar al firmei si solvabilitatii sale in caz de conjunctura nefavorabila. Asadar, firma va trebui sa tina seama de structura fondurilor de finantare, pentru a nu se ajunge la favorizarea riscului financiar. Dupa cum se stie, o pondere ridicata a imprumutului bancar in totalul resurselor de finantare ale firmei slabeste potentialul acesteia de a face fata variatiilor conjuncturale, cand se pune problema de a avea lichiditati, necesare achitarii datoriilor.

Alegerea unei structuri a capitalului firmei depinde de talia si maturitatea ei. Daca firma este de dimensiuni mari si are o putere sporita pe piata, desigur poate permite o pondere mare a datoriei pe termen lung si mijlociu, pentru ca va putea sa faca fata eventualelor dificultati cu multa usurinta. Explicatia consta in eficienta ridicata a operatiunilor financiare pe care le realizeaza, in castigurile mari obtinute.

Finantarea bancara implica solvabilitatea intreprinderii. Este foarte important ca firma sa fie sigura ca va dispune, la datele prevazute, de lichiditatile necesare returnarii imprumutului si platii dobanzilor aferente. De aceea, in utilizarea acestei surse, intreprinderea va trebui sa tina seama de marimea beneficiilor pe care le va genera proiectul de investitie. Ea nu va putea sa se indatoreze pentru o suma superioara profiturilor sale. Cu cat ecartul dintre imprumutul bancar si nivelul profitului firmei va fi mai strans, cu atat riscul lipsei de lichiditati va fi mai mare.

Exista mai multe forme de credite, in functie de garantiile care stau la baza lor:

a) Imprumuturi bancare ce se acorda pe baza de garantii materiale. Aceste garantii se refera la capitalul sau patrimoniul firmei, in special unele elemente ale activului imobilizat, care ar putea fi valorificate la nevoie pentru recuperarea datoriei.

b) Credite ipotecare. Cel ce solicita creditul ipotecheaza o valoare, in general cladiri, terenuri si mijloace circulante cu mare transferabilitate (convertire rapida in lichiditati). Aceasta categorie de credite este, in general, mai restransa, fiind legata de micii investitori si se refera la locuinte, la micile investitii din agricultura, la micile investitii ale antreprenorilor care lucreaza pe cont propriu, asociatii familiale, S.R.L.-uri etc.

c) Creditele de cash-flow. Aceste credite nu sunt garantate material. Singura garantie este studiul de fezabilitate al proiectului. In tarile dezvoltate, creditul de cash-flow este categoria de credit cea mai raspandita. Orice intreprindere, indiferent de dimensiunile sale, poate beneficia de imprumut cu garantie de cash-flow, acordat in conditii avantajoase, daca finantatorul va fi convins ca la termenul convenit isi va putea recupera banii si incasa dobanda aferenta pentru aceasta prestare de servicii.

In principiu, creditul de cash-flow implica cele mai mari riscuri, comparativ cu celelalte categorii de credite. Astfel, daca volumul creditelor acordate cu garantie materiala doar 5% ajung la pierdere, la creditele cash-flow pierderea este de 20% si chiar mai mare. Acest lucru este de inteles si acceptat de catre banci, constituindu-si societati de asigurare si provizioane de risc.

Desi pot fi riscuri la unele afaceri, ele sunt compensate prin rentabilitatea pe care o asigura proiectele finantate prin creditele de cash-flow, luate in ansamblul lor. Proiectele respective au o contributie deosebit de importanta la dezvoltarea economiei nationale. De altfel, creditele de cash-flow se acorda pentru proiecte bine definite, in care fluxul de numerar previzibil este fundamentat pe baze realiste.

In concluzie, subliniem faptul ca orice imprumut inseamna un efort financiar pentru societatea comerciala, implicand plati la scadenta la care bancile adauga diverse cerinte - de la garantii pana la controlul societatii. De aceea, intreprinderile recurg la solutia emiterii de actiuni si plasarea lor in randul salariatilor si/sau in public (la persoane fizice si juridice), precum si la emisiunea de obligatiuni.

Operatiunile de credit efectuate de unitatile bancare au la baza prudenta bancara - prin limitarea riscului insolvabilitatii - ca principiu fundamental de politica bancara pentru investitiile pe termen scurt si mediu.

Pentru creditele acordate, banca percepe dobanzi si comisioane, care se stabilesc in functie de destinatia si durata de rambursare, elemente ce se insciu in contractele de credit. Pentru creditele restante, agentii economici platesc dobanzi majorate.

Conform prevederilor Legii nr. 33/1991 privind activitatea bancara, la acordarea creditelor, societatea bancara urmareste ca solicitantii sa prezinte credibilitate si toate operatiunile de credit si de garantie sa fie consemnate in documente contractuale din care sa rezulte clar toti termenii si toate conditiile respectivelor tranzactii.

In situatia incalcarii conditiilor contractuale stabilite, inclusiv a celor referitoare la destinatia creditului sau in cazul in care situatia economico-financiara a solicitantului de credit nu mai asigura conditiile de rambursare, banca poate intrerupe imediat, fara preaviz, utilizarea creditului aprobat, conform art.20 din Legea nr.33/1991.

Imprumuturile mari acordate unui singur debitor, nu pot depasi cumulate 20% din fondurile proprii ale bancii, conform prevederilor art.29 din Legea nr.33/1991 privind activitatea bancara si Normele Bancii Nationale a Romaniei nr.5/1992 si nr.2/1994. Un imprumut este considerat mare in sensul acestor prevederi, atunci cand suma tuturor imprumuturilor acordate unui singur debitor, inclusiv a garantiilor si a altor angajamente asumate in numele acestuia, depaseste 10% din fondurile proprii ale societatii bancare.

Se considera un singur debitor, orice persoana sau grup de persoane fizice sau juridice care beneficiaza impreuna, sau cu titlu individual, de imprumuturi si garantii acordate de aceeasi societate bancara si care sunt legate economic intre ele.

Regiile autonome pot contracta credite in proportie de cel mult 20% din veniturile brute realizate de acestea in anul precedent, conform prevederilor art.9 din Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unitatilor economice de stat.

Banca acorda credite de investitii agentilor economici in vederea cresterii eficientei acestora, a profitabilitatii lor, in conditiile asigurarii profitului bancar cu risc minim.

Creditele solicitate pentru activitatea de investitii pe termen scurt sau mediu, se acorda numai in limita plafoanelor comunicate de Directia de Trezorerie si Titluri.

Unitatile bancare acorda agentilor economici, in completarea surselor proprii, credite necesare acoperirii cheltuielilor pentru realizarea investitiilor de natura celor de mai jos:

- achizitionarea si montarea de utilaje independente, echipamente sau linii tehnologice, achizitionarea de mijloace de transport, cladiri, spatii productive si comerciale, terenuri sau alte mijloace fixe prevazute in Legea nr.15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat in active corporale si necorporale;

- construirea de noi spatii productive si comerciale;

- amenajarea, dezvoltarea, modernizarea sau retehnologizarea unor obiective existente, precum si asigurarea utilitatilor necesare functionarii acestora.

Regiile autonome si societatile comerciale cu capital majoritar de stat pot beneficia de credite de pana la 75% din valoarea investitiei, determinata pe baza preturilor din ofertele prezentate in Nota de fundamentare tehnico-economica a investitiei, sau in studiul de fezabilitate, dupa caz.

Societatile comerciale cu capital majoritar privat, infiintate in baza Legii nr.31/1990 privind societatile comerciale, pot beneficia de credite de pana la 80% din valoarea investitiei determinata pe baza preturilor din ofertele prezentate in Nota de fundamentare tehnico-economica a investitiei sau in studiul de fezabilitate, dupa caz.

Diferentele de 25%, respectiv 20% se acopera din surse proprii. In cazul in care societatea a demarat investitia inaintea solicitarii creditului, pot fi considerate ca aport propriu al acesteia la investitie si cheltuielile deja efectuate, dovedite cu acte justificative, cu conditia sa fie achitate si inregistrate in contabilitatea societatii.

Agentii economici in primul an de activitate (care au desfasurat activitate minim 6 luni), pot beneficia de credite de investitii numai daca au un capital social varsat de peste 5.000 mii lei. Nivelul maxim al creditului acordat este de 60% din valoarea invastitiei. Diferenta de 40% se acopera din surse proprii.

TRASATURILE CARACTERISTICE ALE CREDITULUI

Creditul este operatiunea prin care se ia in stapanire imediata resurse, in schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, in mod normal insotite de plata unei dobanzi ce remunereaza pe imprumutator.

Operatiunea priveste doua parti. Oparte acorda creditul, cealalta parte il primeste, sau altfel spus se indatoreaza.

Operatiunile de credit pot interveni intr-o gama ampla de relatii de la cele intre indivizi sub forma unor acorduri personale simple, pana la tranzactiile formalizate ce se efectueaza pe piete monetare sau financiare foarte dezvoltate si formulate in cadrul unor contracte complexe. O parte importanta a relatiilor de credit priveste mobilizarea capitalurilor disponibile si a economiilor.

Esenta raportului de credit se dezvaluie prin trasaturile caracteristice urmatoare:

1. Subiectele raportului de credit: creditorul si debitorul prezinta o mare diversitate in ceea ce priveste apartenenta la structurile social-economice, motivele angajarii in raportul de credit si durata angajarii sale, astfel ca ierarhizarea acestor laturi, in amanunt, este dificila. O apreciere generala asupra naturii participantilor la procesul de creditare: creditori si debitori, contureaza trei categorii principale si de ampla cuprindere: intreprinderile, statul si populatia.

Raportul de credit implica primordial redistribuirea unor capitaluri aflate in stare de disponibilitate, ceea ce presupune existenta unor procese de economisire sau acumulari monetare.

In economie actioneaza trei mari categorii de participanti:

* unitati excedentare;

* unitati deficitare;

* unitati cu situatii alternative, respectiv uneori excedentare, alteori deficitare.

Cresterea veniturilor populatiei prin angajarea masiva in procesele economice, prin nivelul inalt al productivitatii muncii si prin amplitudinea spiritului de prevedere si economisire, caracteristici ale evolutiei contemporane in toate tarile dezvoltate, a facut din populatie un factor major in desfasurarea raporturilor de credit, in primul rand, in postura de creditor. Aceste tendinte, de crestere absoluta si relativa a economiilor populatiei, pun noi probleme optimizarii procesului de mobilizare si utilizare a acestor economii. Pe acest fundal se desfasoara modificari calitative printre care transformarea economiilor din disponibilitati monetare in economii financiare, fapt ce influenteaza radical activitatea intermediarilor - bancile. In calitate de debitori alaturi de intreprinderi si populatie se afirma amplu, in toate tarile dezvoltate, statul.

2. Promisiunea de rambursare, element esential al raportului de credit, presupune riscuri, si necesita in consecinta, adesea, angajarea unei garantii. In raporturile de credit, riscurile probabile sunt:

* riscul de nerambursare;

* riscul de imobilizare.

Riscul de nerambursare consta in probabilitatea intarzierii platii sau incapacitatii de plata datorita conjuncturii, dificultatilor sectoriale, sau deficientelor imprumutatului.

Pentru prevederea riscului trebuie sa se analizeze temeinic imprumutatul prin prisma cerintelor respectarii raportului de credit sub diverse aspecte: umane (competenta, moralitate), economice (situatia internationala, nationala, cadrul profesional), financiare (situatia financiara, indatorarea existenta, capacitatea de rambursare), juridice (forma juridica, legaturile juridice cu alte intreprinderi).

Se poate actiona pentru diviziunea riscului prin colaborari cu alte institutii de credit. Evident, prevenirea riscului este strict legata de procedurile de garantare a imprumutului.

Riscul de imobilizare survine la banca, sau la detinatorul de depozite, care nu este in masura sa satisfaca cererile titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni nereusite a creditelor acordate. Efectele negative ale unei asemenea situatii, care afecteaza major pe deponent, pot fi prevenite prin administrarea judicioasa a depozitelor si creditelor de catre banci; angajarea de credite pe baza hartiilor de valoare, mobilizarea efectelor (la piata monetara), prin rescont si alte operatiuni.

Creditele care se acorda, de regula, prin banci, angajeaza fonduri ce nu apartin bancii. De aici necesitatea, in scopul unei ferme gestiuni a fondurilor ce ii sunt incredintate, ca bancherul sa-si intareasca pozitia sa de creditor prin garantii personale sau reale.

Garantia personala este angajamentul luat de o terta persoana de a plati, in cazul in care debitorul este in incapacitate de plata.

In cazul garantiei simple, garantul are dreptul de a discuta asupra indeplinirii obligatiei sale, de a cere executarea primordiala a debitorului si, in cazul in care exista mai multi garanti, sa raspunda numai de partea sa.

In cazul garantiei solidare, garantul poate fi tras la raspundere pentru a plati, concomitent sau chiar inaintea debitorului, daca aparent prezinta conditii preferabile de solvabilitate.

Garantiile reale cuprind retinerea, gajul, ipoteca si privilegiul. Dreptul de retinere asigura creditorului posibilitatea de a retine un bun corporal, proprietate a debitorului atat timp cat creditul n-a fost achitat integral. Pentru aceasta trebuie indeplinite anumite conditii: bunul corporal detinut de creditor sa aiba legatura cu creanta; iar creanta trebuie sa fie certa si exigibila.

Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun in garantia creditului - gajul. Gajarea poate avea loc cu sau fara deposedare. Daca gajarea are loc fara deposedare, creditorul primeste un titlu de recunoastere a gajului care face obiectul publicarii (de exemplu gajarea fondurilor de comert).

Creditorul titular al gajului are, in virtutea gajarii, anumite drepturi: de preferinta (de a fi platit inaintea altora, in cazul vanzarii bunului ce reprezinta garantia), de urmarire (daca se schimba proprietarul bunului), de retinere (pastrarea obiectului gajului) si de vanzare.

Ipoteca este actul prin care debitorul acorda creditorului dreptul asupra unui imobil, fara deposedare si cu publicitate. Ipoteca confera creditorului dreptul de preferinta si dreptul de urmarire. Ipoteca poate fi legala (prevazuta de lege),convenita (consimtita prin contract) sau judiciara (acordata de organele judecatoresti).

Privilegiul este dreptul conferit de lege unor creditori de a avea prioritate in a fi platiti atunci cand dispun de o garantie asupra unei parti sau asupra totalitatii patrimoniului debitorului.

Creditorul privilegiat dispune de dreptul de preferinta si de dreptul de urmarire.

Privilegiile pot fi generale si speciale, respectiv mobiliare si imobiliare. Oricare ar fi garantiile oferite, creditorul nu poate sa piarda din vedere ca o buna garantie nu trebuie sa fie decat o precautie suplimentara, si nu un suport al unui risc mai mult decat probabil.

Creditorul, respectiv bancherul, este interesat in primul rand de derularea normala a procesului de creditare si mai putin de anomaliile acestuia, chiar daca acestea ii aduc unele recompense.

3. Termenul de rambursare ca trasatura specifica a creditului are o mare varietate, de la termene foarte scurte (24 ore, termen practicat intre banci pe pietele monetare) pana la 30 - 50 ani.

Pentru creditele pe termen scurt, credite acordate intreprinderilor, sau credite de consum, este caracteristica rambursarea integrala la scadenta. Creditele pe termen mijlociu si lung implica adesea rambursarea esalonata, fapt ce inseamna ca, pe parcurs, la termene stabilite (lunare, trimestriale etc.), o data cu platile cuvenite pentru dobanzi se ramburseaza o parte din imprumut.

4. Dobanda este o caracteristica esentiala a creditului. Intr-o economie stabila, in cadrul acordului de credit s-a incetatenit clauza dobanzii fixe, respectiv dobanda cuvenita in cadrul acordului de credit este acceptabila pentru ambele parti, pentru intregul imprumut si pe toata durata creditului.

In conditiile presiunii inflationiste din anii '70, s-a instituit regimul dobanzilor variabile (sensibile), situatie in care dobanzile se modifica periodic (de regula semestrial) functie de nivelul dobanzii pe piata.

3.2. SURSELE PENTRU INVESTITII EXTERNE TARII

Resursele financiare interne ale tarii sunt insuficiente in raport cu nevoile mari de investitii, determinate de cerinta restructurarii economiei, indeosebi pe plan tehnologic. Odata cu solutionarea problemei resurselor, prin atragerea de capital strain, este facilitat accesul la tehnologie. In fond, apelarea la surse externe pentru investitii reprezinta import de capital.

Atragerea capitalului strain are loc prin credite si prin investitii directe de capital.

CREDITELE EXTERNE

Creditele externe se clasifica in:

* credite guvernamentale sau cu garantie guvernamentala, in spatele carora este statul;

* credite bancare, unde riscul este exclusiv al bancilor;

* credite acordate de institutii internationale, precum Fondul Monetar International, Banca Internationala de Reconstructie si Dezvoltare, Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare.

Creditele guvernamentale se intemeiaza pe conventia incheiata intre guvernul tarii care va acorda credite si guvernul celei care va primi credite, stabilindu-se totodata si plafoane de garantii ale imprumuturilor. In cadrul plafoanelor stabilite se pot primi credite pentru a se achizitiona masini, utilaje, echipamente etc. numai din tara creditoare. Guvernul Romaniei este autorizat sa contracteze si sa garanteze, impreuna cu B.N.R., credite financiare externe, necesare aprovizionarii cu materii prime de baza si finantarii investitiilor. Dreptul de a contracta si garanta este limitat la suma de 2 mld.$.

Creditele externe pe termen lung sunt acordate conditionat de catre institutiile si organismele internationale de specialitate in vederea atingerii obiectivelor propuse. De exemplu, Fondul Monetar International, nu cere decat garantii generale, de politica economica, adica aplicarea anumitor masuri, in perioada de timp pentru care s-a luat imprumutul, care permit inaintarea pe linia reformei economice, astfel incat sa se redreseze balanta de plati a tarii si sa se inapoieze imprumutul. La fel, Banca Mondiala si Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare acorda credite conditionat, adica numai imprumuturi 'pe proiect' pentru a finanta proiecte de investitii. Toate celelalte banci pretind o garantie materiala (angajarea aurului, legarea finantarii de un flux comercial si garantarea cu produsele respective). Acestea acorda creditul pe baza unor studii de fezabilitate si in conditiile unor puternice garantii de solvabilitate.

Investitiile directe de capital strain sunt una din caile cele mai profitabile pentru procesul redresarii. Ele antreneaza schimbari substantiale pentru ca astfel sunt atrase tehnici si tehnologii moderne, se aplica managementul adevarat. Pe langa participarea la capital si sustinerea retehnologizarii, firma straina poate asigura comenzi si piete, chiar o pregatire mai eficienta a fortei de munca.

Activitatea de investitii poate beneficia de unele facilitati create prin schimburile de marfuri dintre tari, referitoare la bunurile pentru investitii. Pentru a construi o fabrica sau a reutila o intreprindere se pot folosi credite pe termen lung (10 - 15 ani) acordate de furnizorii externi.

Importul de capital se reflecta adesea intr-un deficit de cont curent, deci prin deficitul balantei de plati externe. In aceste situatii sunt afectate rezervele de valuta ale tarii.

Deficitul de cont insa, poate fi compensat printr-un excedent la contul de capital. Pentru aceasta, trebuie avute in vedere doua conditii esentiale:

* sa se puna accent pe investitii directe de capital strain;

* intrarile de capital sa gaseasca in interiorul tarii o anume organizare structurala, in sensul de sistem institutional, de mecanisme, cum ar fi cele financiare, bancare, piata de capital, pana la intreprinderi.

In perioada actuala, tara noastra nu isi acopera deficitul de cont propriu prin excedent la contul de capital, pentru ca intreprinderile asigura un procent redus, deci atractivitatea pentru investitii straine este mica. Daca investitiile straine directe si intrarile de capital prin imprumut ar fi mari, atunci nu s-ar mai apela la credite publice sau la imprumuturi ale Bancii Nationale pe pietele externe ca sa acopere deficitul de cont curent. Pentru atragerea investitorilor straini si/sau obtinerea de credite, o tara trebuie sa indeplineasca unele conditii, si anume:

* sa aiba un grad cat mai mare de solvabilitate;

* sa aiba asigurate, prin lege, posibilitatea recuperarii in caz de faliment a sumelor imprumutate;

* sa aiba o rata a inflatiei care sa poata fi prognozata;

* sa aiba o legislatie corespunzatoare.

In acelasi timp, proiectele ce urmeaza sa fie finantate trebuie sa asigure rentabilitate ridicata, ceea ce inseamna ca, pe langa recuperarea banilor sa permita obtinerea unui castig substantial.

Realizarea acestui deziderat presupune indeplinirea unor conditii si criterii cum sunt:

* costuri de productie competitive;

* existenta mainii de lucru calificate sau a posibilitatii de recrutare si instruire;

* existenta posibilitatii legale de desfacere a contractului de munca in cazul celor indisciplinati;

* cadrul legal adecvat pentru actiuni revendicative;

* posibilitatea realizarii unor produse de calitate;

* facilitati privind taxele si impozitele pe perioada de realizare a investitiei;

* siguranta ca statul nu va nationaliza investitia;

* posibilitatea transferarii legale a profitului pentru care s-a platit impozitul.

Prin reglementarile adoptate in tara noastra s-au creat conditii pentru atragerea capitalului strain in economia romaneasca, stabilindu-se garantii importante investitorilor din strainatate, dar si controlul necesar al guvernului in acest domeniu.

Din profiturile in lei, cuvenite partii straine, o cota stabilita prin lege poate fi transferata in strainatate in valuta convertibila prin schimb valutar, daca plata acestei cote nu se face din contul in valuta al societatii comerciale. De asemenea, investitorii straini pot efectua repatrierea capitalului investit si a produsului lichidarii sau vanzarii investitiei.

De mentionat ca participarea capitalului strain la finantarea intreprinderilor noastre este benefica nu numai prin asigurarile de capitaluri, ci si in alte privinte, cum ar fi:

* procurarea de materii prime, a unor tehnologii si masini moderne;

* accesul pe piete de desfacere etc.

Afluxul de investitii straine in Romania este conditionat de asigurarea stabilitatii pe plan politic si social, de inaintarea ferma pe calea unei reale reforme economice.

INVESTITIILE DIRECTE DE CAPITAL

Activitatea economica de realizare a investitiilor in context international a devenit o preocupare din ce in ce mai ampla. Ea se infaptuieste in legatura cu construirea sau dezvoltarea de intreprinderi, obiective sociale, culturale si administrative, instalatii militare, prospectiuni geologice.

Obiectivele construite, in cazul unei investitii internationale directe, raman definitiv sau pentru o anumita perioada in proprietatea investitorului strain. Tara beneficiara a investitiei prin agentii economici rezidenti, poate participa la realizarea obiectivului finantat in context international intr-o proportie stabilita prin negociere si in conformitate cu legislatia din tara respectiva (si atunci avem o societate mixta) sau nu participa, firma rezultata fiind in totalitate in proprietatea investitorului strain.

Realizarea de obiective prin investitii straine are loc pe baza unor strategii economice, financiare si sociale ale investitorului si ale beneficiarului investitiei respective.

Pentru investitorul strain realizarea unui obiectiv este motivata, in primul rand, de avantajele economice pe care le estimeaza:

- cucerirea unui segment de piata in tara unde se realizeaza investitia, evitand barierele tarifare si netarifare;

- folosirea unor materii prime, a fortei de munca si a altor resurse existente in tara beneficiara a investitiei, fara a face cheltuieli suplimentare de transport, cheltuieli cu pregatirea fortei de munca, etc.;

- intrarea cu produse finite pe piata limitrofa tarii unde se face investitia, cu cheltuieli reduse de transport si service, etc;

Pentru agentul economic local si tara sa, apelarea la investitia straina se bazeaza pe o serie de avantaje previzionate:

- introducerea in firma existenta sau in firma noua a unor utilaje, solutii tehnologice si organizatorice de varf, cu efecte favorabile in intrega economie nationala;

- amplificarea folosirii capacitatilor de productie existente prin largirea pietei, noile produse putand fi exportate sub noua marca, mai cunoscuta pe piata internationala;

- valorificarea unor resurse locale (materiale, de forta de munca, constructii, in domeniul trasportului, telecomunicatiilor, culturale, etc.).

Motivatia financiara este la fel de importanta ca si cea economica. Ea fundamenteaza decizia de investitii atat pentru investitor, cat si pentru tara beneficiara.

Pentru investitorul strain conteaza:

- avantajele financiare sub forma dividendelor pe care poate sa le repartizeze in totalitate sau in anumite proportii, conform legislatiei din tara primitoare a investitiei;

- avantajele fiscale sub forma reducerilor si scutirilor de impozite, taxe vamale, etc.;

- avantajele monetare in privinta schimbului valutar, serviciilor bancare, etc.

Pentru tara beneficiara a investitiilor strategia financiara are in vedere cresterea profitului la firmele realizate prin investitia straina, posibilitatea incasarii de impozite imediat (TVA, impozit pe salarii, terenuri, etc.) sau in perspectiva, dupa trecerea unei eventuale perioade de scutire a impozitului pe profit.

In multe cazuri, motivatia realizarii unei investitii in strainatate are drept continut principal dorinta investitorului de a penetra intr-o zona de interese strategice (de ordin politic, militar) pentru tara sa.

La randul sau, primitorul investitiei conteaza pe rolul social al investitiei (cresterea numarului locurilor de munca), dar si pe schimbarea raporturilor de forte in plan regional, odata cu investitia tara investitorului schimbandu-si atitudinea fata de securitatea in zona.

De exemplu, dificultatile economice si monetare care au marcat economia Mexicului in anul 1995 au atras interventia Administratiei SUA. Circa 35 miliarde de dolari din rezerva guvernamentala au fost puse la dispozitia Mexicului pentru a opri caderea monedei mexicane. Gestul SUA a fost justificat, in principal, de apararea intereselor investitorilor sai care dispun de numeroase investitii in Mexic. O cadere prea mare a monedei mexicane afecta si interesele acestor investitori, riscul valutar afectand castigurile la capitalul investit in Mexic.

Orice investitie in context international este insotita de strategii severe de reducere sau eliminare a riscurilor. Gama riscurilor care ameninta o investitie straina este foarte larga. Ea cuprinde riscuri economice, fiscale, monetare, sociale, politice, naturale, etc.

Pentru fiecare categorie de risc, investitorul solicita garantii din partea partenerului si a tarii sale. Aceste garantii vizeaza:

- asigurarea ca obiectivele construite nu vor fi nationalizate, expropriate sau rechizitionate;

- asigurarea unor despagubiri reale in cazurile in care, din motive exceptionale, se face un transfer de proprietate;

- asigurarea posibilitatii de transfer in strainatate a dividendelor, a sumelor rezultate din vanzarea de actiuni si din lichidarea investitiei;

- asigurarea unui regim fiscal care sa prevada facilitati in primii ani de functionare si pe parcurs;

- existenta unui regim juridic clar si ferm, cu prevederi care sunt in concordanta cu dreptul international.

La randul sau, tara primitoare va trebui sa se asigure in privinta situatiei financiare a investitorului, a functionarii obiectivului pentru o perioada care sa fie mai mare decat perioada de scutire de impozite, a dorintei investitorului de a reinvesti in tara respectiva o parte din profit, a respectarii angajamentelor care pot sa aduca avantaje economice, financiare, sociale promise.

Toate aceste strategii vor face obiectul legislatiei privind regimul investitiilor straine (pentru Romania, Legea nr.35/1991) si al contractelor si acordurilor de plati incheiate la nivel de state si de agenti economici.

Realizarea obiectivelor de investitii in strainatate pune probleme financiare deosebit de complexe. In primul rand, este necesar sa se stabileasca structura aportului investitorului strain.

In conformitate cu Legea nr.35/1991, aportul investitorului strain in Romania poate consta in:

- capital in valuta liber convertibila;

- masini, utilaje, mijloace de transport, subansambluri, piese de schimb si alte bunuri;

- servicii, drepturi de proprietate industriala si intelectuala - brevete, licente, know-how, marci de fabrica si de comert, drepturi de autor, traducator, editor, cunostinte si metode de organizare si conducere;

- venituri si profituri din activitati realizate in Romania, precum si bunuri si valori dobandite in conditiile legii, dupa plata impozitelor si a taxelor prevazute de lege.

In tarile care doresc atragerea de capital strain, au fost infiintate institutii specializate, de tipul Agentiei Romane de Dezvoltare care functioneaza in tara noastra. Ele analizeaza bonitatea investitorului, domeniul si modalitatea in care urmeaza a fi efectuata investitia, cuantumul capitalului investit, respectarea legislatiei locale si a conditiilor ecologice, sociale, morale, etc.

Pe baza acestei analize, ARD acorda calitatea de investitor strain solicitantilor, eliberandu-le un Certificat de investitor. Acest certificat este opozabil autoritatilor romane pentru dovedirea drepturilor investitorului strain.

In SUA, de problematica finantarii investitiilor din strainatate se ocupa institutia O.P.I.C. (Overseas Private Investment Corporation). Creata in 1971, O.P.I.C. finanteaza si promoveaza investitiile viabile in strainatate, pe baza de imprumuturi pe termen lung si subscrieri de obligatiuni. De asemenea, institutia respectiva acorda garantii agentilor economici care fac investitii in strainatate.

Criteriile urmarite, de regula, de investitorii straini, conform unui studiu al Universitatii Harvard din SUA sunt reprezentate de:

* Restrictiile privind repatrierea capitalului strain;

* Permisiunea pentru penetrarea capitalului strain;

* Existenta unor discriminari in raport cu firmele locale;

* Starea de convertibilitate si stabilitatea monedei;

* Stabilitatea politica din tara beneficiarului de investitii straine;

* Protectia vamala pentru produsele obtinute din viitoarea investitie;

* Nivelul si posibilitatile de acces la piata locala de capital;

* Nivelul inflatiei anuale pe ultimii cinci ani.

In Japonia, de sprijinirea si promovarea investitiilor in strainatate, se ocupa mai multe institutii, cum ar fi: Banca de Export-Import a Japoniei, Oficiul Japonez de Comert Exterior, Fondul de cooperare economica cu strainatatea.

Statul francez acorda sprijin si garantii pentru investitorii francezi care doresc sa investeasca in strainatate prin Banca Franceza de Comert Exterior si prin COFACE (fond de cooperare si asigurare a comertului exterior, folosit in special pentru sprijinirea si garantarea investitorilor care determina, prin investitia lor in strainatate, o suplimentare a exportului francez).