Scrigroup - Documente si articole

     

HomeDocumenteUploadResurseAlte limbi doc
AgriculturaAsigurariComertConfectiiContabilitateContracte
EconomieTransporturiTurismZootehnie

SURSE DE FINANTARE PENTRU INTREPRINZATORI: FORME SPECIFICE, MANAGEMENTUL FLUXURILOR DE NUMERAR, ASIGURAREA ECHILIBRULUI FINANCIAR

afaceri



+ Font mai mare | - Font mai mic



SURSE DE FINANTARE PENTRU INTREPRINZATORI: FORME SPECIFICE, MANAGEMENTUL FLUXURILOR DE NUMERAR, ASIGURAREA ECHILIBRULUI FINANCIAR

1. Sursele de finantare ale intreprinderilor: forme specifice

Dupa stadiul sau de dezvoltare, mediul financiar pune la dispozitia intreprinderii o gama de mijloace de finantare mai mult sau mai putin substantiala. Finantarea este de o importanta vitala pentru supravietuirea si dezvoltarea intreprinderii.



Pe de o parte, intreprinderea trebuie sa obtina lichiditati pentru a-si onora datoriile cu scadenta apropiata, asigurandu-si echilibrul financiar pe termen scurt.

Pe de alta parte, intreprinderea trebuie sa promoveze investitii comerciale tehnologice sau sociale care sa-i permita sa se dezvolte in viitor. In acest caz se pune problema finantarii pe termen lung. Ca urmare finantarea conditioneaza supravietuirea intreprinderii, perspectivele sale de dezvoltare, performantele sale prezente si viitoare, autonomia proprietarilor si conducatorilor ei. De aici rezulta importanta care o are perfectionarea metodelor si instrumentelor de selectare a mijloacelor de finantare necesare intreprinderii.

Se pune astfel problema selectarii a patru tipuri de resurse de finantare:

Autofinantarea intreprinderii;

Orice intreprindere, fie ca se afla in faza de dezvoltare a activitatii sale sau in cea de mentinere a capacitatilor de productie, este nevoita sa atraga resurse pentru finantarea activitatii sale. Una din problemele managerului financiar este aceea legata de tipul de finantare la care ar trebui sa apeleze: surse proprii sau surse imprumutate. Odata ce s-a optat pentru una din modalitatile respective va fi necesara o corecta fundamentare a costurilor pe care aceasta le presupune pentru intreprindere. In acest fel se vor prezenta atat formele de finantare precum si modul in care ar trebui estimat costul acestora.

Dupa stadiul sau de dezvoltare, mediul financiar pune la dispozitia intreprinderii o gama de mijloace de finantare mai mult sau mai putin substantiale. Finantarea este de o importanta vitala pentru supravietuirea si dezvoltarea intreprinderii.

Pe de o parte, intreprinderea trebuie sa obtina lichiditati pentru a-si onora datoriile cu scadenta apropiata, asigurandu-si echilibrul financiar pe termen scurt.

Pe de alta parte, intreprinderea trebuie sa promoveze investitii comerciale tehnologice sau sociale care sa-i permita sa se dezvolte in viitor. In acest caz se pune problema finantarii pe termen lung. Ca urmare finantarea conditioneaza supravietuirea intreprinderii, perspectivele sale de dezvoltare, performantele sale prezente si viitoare, autonomia proprietarilor si conducatorilor ei. De aici rezulta importanta care o are perfectionarea metodelor si instrumentelor de selectare a mijloacelor de finantare necesare intreprinderii.

Se pune astfel problema selectarii a patru tipuri de resurse de finantare :

Autofinantarea intreprinderii;

Finantarea externa prin participarea la capitalul propriu al intreprinderii;

Finantarea externa prin imprumuturi de credite pe termen lung si scurt, acordat intreprinderii;

Creditarea dintre intreprinderi (creditul comercial).

Autofinantarea este constituita din surplusurile pe care intreprinderea le produce si care sunt folosite pentru finantarea activitatii sale viitoare.

Cresterea de capital propriu reprezinta aporturile de capital pe care intreprinderea leprimeste din exterior. Aceste aporturi pot fi furnizate de asociatii deja existente ,care sunt furnizori de capitalur. In ambele cazuri este vorba de o finantare externa, furnizorii de capital primind titluri de participare (actiuni, parti sociale) in schimbul aporturilor.

Imprumuturile sunt contracte facute de persoane fizice si juridice care raman creditorii intreprinderii si nu ca proprietari. Acestea sunt tot surse externe.

Creditul intern intreprinderii, reprezinta una din cele mai importante forme de finantare pe termen scurt din economie si consta in creditul comercial acordat de o firma pentru cumpararea si vanzarea unor bunuri si echipamente.

Dupa destinatia fondurilor, sursele de finantare se impart in :

Utilizari permanente;

Utilizari temporare (ocazionale);

Utilizarile permanente se refera la finantarea dotarii cu echipamente, la finantarea exploatarii si la finantarea trezoreriei.

Utilizarile temporare se refera la operatiile particulare efectuate cum ar fi finantarea exporturilor finantarea inovatiilor, finantarea investitiilor care vor aduce economie de energie, finantarea crearii de intreprinderi.

Autofinantarea

Autofinantarea corespunde resurselor noi obtinute din activitatea intreprinderii si destinate sa finanteze activitatea viitoare. Autofinantarea constituie modul de finantare original, intrucat corespunde primelor forme istorice ale avansarii de capital. Pe de alta parte ea reprezin forma fundamenta de finantare, deoarece celelalte moduri de finantare (finantarea directa si finantarea prin intermediere) constituie anticipari ale unei autofinantari viitoare.

Ca urmare autofinantarea este cel mai raspandit principiu de finantare si presupune ca intreprinderea isi asigura dezvoltarea cu forte proprii , folosind drept sursa de finantare o parte din profitul obtinut in exercitiul financiar expirat. Indicatorul principal de apreciere al autofinantarii il reprezinta capacitatea de autofinantare , care determina prin cele doua metode cunoscute

Importanta autofinantarii pentru finantarea intreprinderii

Autofinantarea constituie o resursa financiara, avand un statut deosebit in politica de finantare a intreprinderii. In primul rand, autofinantarea ,corespunde resurselor care permit realizarea de cheltuieli pentru mentinerea potentialului productiv, adica pentru compensarea uzurii fizice si morale a activelor pe termen lung (amortizare). In al doilea rand, autofinantarea asigura compensarea riscurilor de exploatare, referitoare fie la anumite elemente de activ (provizioane pentru deprecierea creantelor, a stocurilor,etc.), fie asupra ansamblului patrimoniului (previzioane pentru pierderi si cheltuieli).

In sfarsit, autofinantarea corespunde partii din rezultat care este mentinuta si reinvestita in activitatea intreprinderii. Primele doua componente ale autofinantarii corespund resurselor necesare pentru reconstituirea capitalurilor angajate permanent in activitate .

A treiea componenta permite sa se largeasca productia si sa se dezvolte activitatea intreprinderii si poarta denumirea de autofinantare de crestere.

Deci: Autofinantarea = (Amortizare-Provizioane) - Autofinantarea de mentinere + Profitul nedistribuit à Autofinantare de crestere. 

Autofinantarea poate viza doua directii fundamentale. Pe de o parte, autofinantarea vizeaza activele imobilizate (investitiile), iar pe de alta parte autofinantarea permite rambursarea datoriilor. Comparatia intre suma datoriilor pe termen lung si mediu si cea a marimii autofinantarii permite sa se aprecieze capacitatea de rambursare a dotoriilor.

Indicatorul care exprima capacitatea de rambursare de catre intreprindere a datoriilor este dat de raportul intre datoriile pe termen mediu si lung si marimea autofinantarii. Recurgerea la acest indicator se justifica prin faptul ca autofinantarea masoara capacitatea intreprinderii de a crea un surplus monetar, singura sursa de fonduri pentru rambursarea datoriilor pe termen mediu si lung. Daca acest raport prezinta valori mai mici de 2 ani rezulta ca intreprinderea dispune de o ridicata capacitate de rembursare si este in masura sa solicite noi imprumuturi fara sa se pericliteze solvabilitatea la termen. Intreprinderile pentru care acest indicator depaseste 3 ani are o scazuta capacitate de rambursare, iar recurgerea la noi datorii le agraveaza situatia.

Aceste considerente arata ca autofinantarea constituie fundamentul capacitatii de rembursare. Toata autofinantarea fiind obtinuta prin activitatea intreprinderii, ea apare ca singura garantie pentru autonomie si stabilitate financiara. Exista si alte surse stabile, in afara autofinantarii, cum ar fi cresterea de capital sau imprumuturile pe termen mediu si lung.

Dar insuficienta autofinantarii face sa se reduca posibilitatea de finantare externa fiindca furnizorii externi de fonduri nu vor accepta sa aduca resurse decat daca suma autinantarii este linistitoare.

Aporturile la capitalul propriu

Cresterea de capital social prin aport in numerar si in natura.

Aport extern la capitalul propriu corespunde, fie fondurilor aduse de proprietar pentru constituirea intreprinderii, fie fondurilor adaugate cu ocazia cresterii capitalului. Aceste aporturi se efectueaza :

fie in natura (cedarea catre intreprindere de imobile, materiele, active necorporale);

fie in bani lichizi sau numerar

In contrapartida, aducatorii de fonduri sunt recunuscuti ca participanti la capitalul intreprinderii, adica sunt proprietari a unei parti a capitalului devenind asociati. Cea mai mare parte a intreprinderilor se organizeaza ca societati de capital, adica societati in care aportul de capital se face prin titluri liber negociate, care nu angajeaza resposabilitatea conducatorului decat numai prescrisa.

Continutul si caracteristicile actiunilor

Forma cea mai raspandita, de constituire a capitalului social al societatilor pe actiuni este emisiunea de actiuni. Actiunile prezinta multe caracteristici :

titlul de participare care confera detinatorului calitatea de coproprietar, dandu-i dreptul de distribuire a beneficiilor sub forma de dividend;

titlul de coproprietar, fara valoarea garantata in sensul ca in caz de lichidare, actionarii vor fi despagubiti din ceea ce ramane dupa achitarea tuturor creditorilor;

actiunile nu aduc venituri certe marimea dividendelor anuale depinzand intotdeauna de rezultatele financiare ale societatii comerciale si de decizia de distribuire a dividendelor .

Din punct de vedere al valorii sceptice actiunile pot fii:

actiuni cu valoare nominala reprezentand suma minima pe care trebuie s-o depuna un actionar, capitalul social nefiind altceva decat suma valorilor nominale a actiunilor; la valoarea nominala se calculeaza si se remunereaza capitalul; valoarea nominala reprezinta minimul cu care se poate vinde o actiune si totodata maximul ca care se pote sporii capitalul;

actiuni fara valoare nominala care nu au pe titlu nici o valoare; valoarea lor se stabileste cu prilejul negocierii, urmand ca intreaga suma sa se mobilizeze la capitalul social.

In legatura cu valoarea actiunilor se mai intalneste si categoria de valoare reala, aceea cu care se vand si se cumpara actiunile, ea pote fi valoarea bursiera pentru societatile cotate la bursa si valoare intriseca (contabila) pentru actiunile necotate.

Din punct de vedere al dreptului pe care actiunile le confera detinatorilor intalnim:

cu privilegiu de vot, care este atasat actiunii si nu cumparatorului initial, astfel incat acest privilegiu se transfera fiecarui detinator succesiv, in cazul in care actiunea circula prin vanzare-cumparare; se exprima in AGA si CA si presupune dreptul de control al actionarilor care poate merge pana la preluarea conducerii societatii comerciale.

actiuni cu privilegiu de dividend, drept ce exista pentru toate actiunile, el decurgand din dreptul de coproprietate; acest drept este egal pentru diferite categorii de actiuni si nu devine valabil decat cand hotareste societatea comerciala sa distribuie dividende.

Deci actiunile pot fi:

fara drept specific de dividend

insotite de drept specific de dividend (cu privilegiu de dividend)

Actiunile cu privilegiu de dividend au certitudinea primirii dividendului in cazul in care profitul afectat distribuirii de dividende nu ajunge pentru toate actiunile existente.

Din masa totala a profitului actionarii pot primii randamente diferite in functie de acest privilegiu: actiunile privilegiate primesc sigur procentajul prevazut, in timp ce actiunile fara acest privilegiu pot primi mult mai mult, egal sau mai putin in raport cu randamentul actiunilor privilegiate. Aceste actiuni au ca avantaj siguranta si stabilirea veniturilor anuale si dezavantajul ca nu permit cresterea randamentului peste procentajul stabilit expres in actiuni.

Dreptul preferential de subscriere

Emisiunea de noi actiuni la un PE competitiv (situat intre VN si cursul vechi) face ca valoarea bursiera a actiunilor sa scada, creand aparenta ca vechii actionari sunt in pierdere.

In realitate, emisiunea de noi actiuni nu provoaca nici o pierdere pentru vechii actionari ca urmare a reglementelor legale privind dreptul preferential de subscriere, pe care-l dobandesc vechii actionari. Ei au dreptul de a cumpara preferential un numar de actiuni noi proportional cu numarul de actiuni vechi detinute si acestea actioneaza compensatoriu fata de scaderea valorii bursiere a actiunilor.

Dreptul prefential de subscriere = cursul vechi al actionarilor -noua valoare bursiera dupa efectuarea emisiunii.

n*(C-P)

dn

N+n

  (N*C) n*P)

Dn= C - ___________________

N+n

 


Dn = dreptul preferential de subscriere;

N = numarul actiunilor vechi;

n = numarul actiunilor noi;

C = cursul vechi;

P = pretul de emisiune

Teoretic dreptul preferential de subscriere se vinde impreuna cu actiunea veche, adica este atasat de ea. In realitate de la inceputul perioadei de subscriere sunt detasate de actiunile vechi, negociindu-se pe o piata separata -piata drepturilor de subscrier.

Tehnica emiterii actiunilor

Suplimentarea capitalului social prin emiterea de noi actiuni si punerea in vanzare antreneaza un aport de noi capitaluri. Actiunile noi sunt identice cu cele vechi sub aspectul drepturilor pe care le confera. Vechii actionari au dreptul preferential de subscriere la dezvoltarea capitalului. Pretul de emisiune (PE) al noilor actiuni trebuie gandit incat sa fie suficient de mare fata de valoarea nominala (VN) pentru a detine fondurile suplimentare peste capitalul social. Diferenta dintre pretul de emisie si valoarea nominala se concretizeaza in prime de emisiune. La stabilirea PE trebuie sa se tina seama de:

fragilitatea cursului vechilor actiuni;

nivelul PE practicat de societatile concurentei

caracteristicile economico-financiare ale societatii de referinta.

Cu cat PE este mai mare cu atat mai mare trebuie sa fie numarul actiunilor puse in vanzare pentru a se implini suma totala a emisiunii. Pe de alta parte, numarul prea mare de actiuni emise conduce in viitor la plata unui volum mai mare de dividende, ceea ce greveaza asupra gestiunii de trezorerie. Numarul mai mic de actiuni impune un PE mai ridicat ceea ce pote prejudicia succesul activitatii de plasare a actiunilor pe piata.

Pentru cresterea capitalului in numerar exista:

cresterea VN a vechilor actiuni;

emiterea de noi actiuni

Cresterea VN a vechilor actiuni presupune apelul la actionarii existenti si acordul lor de a suplimenta cu fonduri capitalul social, operatie greu de realizat.

Emiterea de noi actiuni: operatie mai usoara. Actiunile puse pe piata pot fi cumparate de oricine, dar vechii actionari au dreptul preferential de cumparare. Dificultatea rezulta in stabilirea PE.

Cresterea capitalului social prin incorporarea rezervelor .

In cazul cresterilor de capital prin incorporarea rezervelor, intreprinderea incorporeaza in capitalul social o fractiune din rezervele reprezentand beneficiile anterioare obtinute si nedistribuite proprietarilor. Cu ocazia unei astfel de cresteri de capital se procedeaza la distribuirea de actiuni gratuite actionarilor proportional cu participarea lor la capitalul intreprinderii. Cresterea de capital social prin incorporarea rezervelor, nu aduce resurse financiare noi pentru societatea comerciala, deoarece si pana la incorporarea in capitalul social, intreprinderea dispune de sumele respective contabilizate la rezerve.

Dupa incorporare fiecare actionar dispune de mai multe actiuni, insa beneficiul se va imparti in functie de numarul de actiuni, astfel ca volumul dividendului pe actiune depinde de marimea totala a beneficiului .

Daca creste suma beneficiului, sporeste atat volumul total al dividendelor cat si randamentul actiunilor. Aceasta operatie de crestere de capital prin incorporarea rezervelor, contribuie la consolidarea increderii partenerilor de contract si a bancilor in intreprindere. Prin cresterea capiatlului social intreprinderea isi poate garanta mai bine creditele primite.

Dreptul de atribuire de actiuni

Distribuirea gratuita catre actionarii existenti nu este un privilegiu deoarece ele apartineau de drept tot actionarilor.

Dreptul de atribuire (este egal cu diferenta dintre valoare bursiera inainte si dupa emisiune. Emisiunea de actiuni distribuite "gratuit" se aseamana cu o emisiune obisnuita de actiuni in care pretul de emisiune este egal cu zero.

n * C

Da=___________

N+n

 


n= numarul actiunilor noi;

N=numarul actiunilor vechi;

C=cursul vechi;

P=pretul de emisiune;

Da = drept de atribuire.

Primind actiuni "gratuite" actionarii au tot mai multa incredere in viabilitatea intreprinderii, ca atare, ei ezita sa vanda actiunile la bursa manifestand tendinta pastrarii capitalului.

Cresterea capitalului prin conversia datoriilor

Aceasta modalitate de crestere a capitalului este proprie marilor societati comerciale pe actiuni, care anterior au efectuat imprumuturi obligatorii, emitand obligatiuni convertibile in actiuni si se poate realiza numai de catre acele societati care au cel putin doi ani vechime si doua bilanturi aprobate. Cu prilejul emisiunii se stabileste termenul in care se poate face conversiunea, precum si ratia de conversie ce va fi utilizata.

Obligatiunile convertibile in actiuni sunt preferabile obligatiunilor simple, caci permite detinatorului, dupa convertire, sa beneficieze de eventuala crestere economica a societatii comerciale. In acelasi timp obligatiunile convertibile sunt preferabile si actiunilor, caci daca nu sunt convertibile raman totusi obligatiuni aducatoare de castiguri anuale sigure.

Conversia obligatiunilor in actiuni se realizeaza cu prilejul unei cresteri de capital, cand creantierul pierde calitatea de obligatar, devenind actionar.

La fel ca incorporarea de rezerve, cresterea capitalului prin conversia datoriilor pare sa nu aiba incidenta asupra finantarii intreprinderii, fiindca se vireaza la capitalurile proprii o suma care figura anterior in conturile de datorii fara a se modifica marimea globala a resurselor. Toata operatia are trei incidente directe sau indirecte asupra finantarii.

In masura in care datoriile sunt transformate in participare la capital, intreprinderea scapa la o scadenta viitoare si creste stabilitatea finantarii;

Pentru ca suma datoriilor se diminueaza si cea a capitalurilor creste intreprinderea este mai putin indatorata, conversia datoriilor, conversia datoriilor ii va permite sa-si reconstituie capacitatea de indatorare (deci va putea sa solicite noi imprumuturi ) si implicit capacitatea de finantare.

Daca scadenta datoriilor care fac obiectul conversiei este apropiata, operatia efectuata micsoreaza presiunea exercitata asupra trezoreriei intreprinderii si se reduce astfel nevoile immediate de finantare. Fata de cele mentaionate se concluzioneaza ca dintre toate formele de crestere a capitalului numai cele care se fac prin aporturi in numerar si in natura apar in mod direct ca operatii de finantare. Cresterile de capital realizate prin incorporarea rezervelor sau conversia datoriilor sunt avantajoase prin restructurarea resurselor deja obtinute si nu afecteaza direct marimea lor totala.Toate aceste operatiuni exercita o influenta indirecta asupra conditiilor de finantare a intreprinderii.

Recurgerea la indatorare (imprumuturi)

Finantarile pe termen lung, prin indatorare sunt in toate cazurile, finantari externe.

Ele pot fi realizate sub forma directa, prin care intreprinderile care au nevoie de finantare se imprumuta direct de pe piata financiara direct de la detinatorii de capital, cat si in mod indirect, cand intre cei ce necesita finantare si cei care detin lichiditatile apar intermediarii financiari sub forma bancilor si altor institutii financiare nebancare.

O clasificare a diferitelor forme de indatorare s-ar prezenta astfel:

Forme de indatorare:

imprumut prin apel direct

imprumut obligatar

imprumuturi prin intermediari financiari pe termen lung si mediu

credite pe termen lung si mediu

leasing

credite pe termen scurt

credite de trezorerie



Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2311
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved