SURSE DE FINANTARE PENTRU INTREPRINZATORI: FORME SPECIFICE, MANAGEMENTUL FLUXURILOR DE NUMERAR, ASIGURAREA ECHILIBRULUI FINANCIAR

SURSE DE FINANTARE PENTRU INTREPRINZATORI: FORME SPECIFICE, MANAGEMENTUL FLUXURILOR DE NUMERAR, ASIGURAREA ECHILIBRULUI FINANCIAR

1. Sursele de finantare ale intreprinderilor: forme specifice

Dupa stadiul sau de dezvoltare, mediul financiar pune la dispozitia intreprinderii o gama de mijloace de finantare mai mult sau mai putin substantiala. Finantarea este de o importanta vitala pentru supravietuirea si dezvoltarea intreprinderii.

Pe de o parte, intreprinderea trebuie sa obtina lichiditati pentru a-si onora datoriile cu scadenta apropiata, asigurandu-si echilibrul financiar pe termen scurt.

Pe de alta parte, intreprinderea trebuie sa promoveze investitii comerciale tehnologice sau sociale care sa-i permita sa se dezvolte in viitor. In acest caz se pune problema finantarii pe termen lung. Ca urmare finantarea conditioneaza supravietuirea intreprinderii, perspectivele sale de dezvoltare, performantele sale prezente si viitoare, autonomia proprietarilor si conducatorilor ei. De aici rezulta importanta care o are perfectionarea metodelor si instrumentelor de selectare a mijloacelor de finantare necesare intreprinderii.

Se pune astfel problema selectarii a patru tipuri de resurse de finantare:

Autofinantarea intreprinderii;

Orice intreprindere, fie ca se afla in faza de dezvoltare a activitatii sale sau in cea de mentinere a capacitatilor de productie, este nevoita sa atraga resurse pentru finantarea activitatii sale. Una din problemele managerului financiar este aceea legata de tipul de finantare la care ar trebui sa apeleze: surse proprii sau surse imprumutate. Odata ce s-a optat pentru una din modalitatile respective va fi necesara o corecta fundamentare a costurilor pe care aceasta le presupune pentru intreprindere. In acest fel se vor prezenta atat formele de finantare precum si modul in care ar trebui estimat costul acestora.

Dupa stadiul sau de dezvoltare, mediul financiar pune la dispozitia intreprinderii o gama de mijloace de finantare mai mult sau mai putin substantiale. Finantarea este de o importanta vitala pentru supravietuirea si dezvoltarea intreprinderii.

Pe de o parte, intreprinderea trebuie sa obtina lichiditati pentru a-si onora datoriile cu scadenta apropiata, asigurandu-si echilibrul financiar pe termen scurt.

Pe de alta parte, intreprinderea trebuie sa promoveze investitii comerciale tehnologice sau sociale care sa-i permita sa se dezvolte in viitor. In acest caz se pune problema finantarii pe termen lung. Ca urmare finantarea conditioneaza supravietuirea intreprinderii, perspectivele sale de dezvoltare, performantele sale prezente si viitoare, autonomia proprietarilor si conducatorilor ei. De aici rezulta importanta care o are perfectionarea metodelor si instrumentelor de selectare a mijloacelor de finantare necesare intreprinderii.

Se pune astfel problema selectarii a patru tipuri de resurse de finantare :

Autofinantarea intreprinderii;

Finantarea externa prin participarea la capitalul propriu al intreprinderii;

Finantarea externa prin imprumuturi de credite pe termen lung si scurt, acordat intreprinderii;

Creditarea dintre intreprinderi (creditul comercial).

Autofinantarea este constituita din surplusurile pe care intreprinderea le produce si care sunt folosite pentru finantarea activitatii sale viitoare.

Cresterea de capital propriu reprezinta aporturile de capital pe care intreprinderea leprimeste din exterior. Aceste aporturi pot fi furnizate de asociatii deja existente ,care sunt furnizori de capitalur. In ambele cazuri este vorba de o finantare externa, furnizorii de capital primind titluri de participare (actiuni, parti sociale) in schimbul aporturilor.

Imprumuturile sunt contracte facute de persoane fizice si juridice care raman creditorii intreprinderii si nu ca proprietari. Acestea sunt tot surse externe.

Creditul intern intreprinderii, reprezinta una din cele mai importante forme de finantare pe termen scurt din economie si consta in creditul comercial acordat de o firma pentru cumpararea si vanzarea unor bunuri si echipamente.

Dupa destinatia fondurilor, sursele de finantare se impart in :

Utilizari permanente;

Utilizari temporare (ocazionale);

Utilizarile permanente se refera la finantarea dotarii cu echipamente, la finantarea exploatarii si la finantarea trezoreriei.

Utilizarile temporare se refera la operatiile particulare efectuate cum ar fi finantarea exporturilor finantarea inovatiilor, finantarea investitiilor care vor aduce economie de energie, finantarea crearii de intreprinderi.

Autofinantarea

Autofinantarea corespunde resurselor noi obtinute din activitatea intreprinderii si destinate sa finanteze activitatea viitoare. Autofinantarea constituie modul de finantare original, intrucat corespunde primelor forme istorice ale avansarii de capital. Pe de alta parte ea reprezin forma fundamenta de finantare, deoarece celelalte moduri de finantare (finantarea directa si finantarea prin intermediere) constituie anticipari ale unei autofinantari viitoare.

Ca urmare autofinantarea este cel mai raspandit principiu de finantare si presupune ca intreprinderea isi asigura dezvoltarea cu forte proprii , folosind drept sursa de finantare o parte din profitul obtinut in exercitiul financiar expirat. Indicatorul principal de apreciere al autofinantarii il reprezinta capacitatea de autofinantare , care determina prin cele doua metode cunoscute

Importanta autofinantarii pentru finantarea intreprinderii

Autofinantarea constituie o resursa financiara, avand un statut deosebit in politica de finantare a intreprinderii. In primul rand, autofinantarea ,corespunde resurselor care permit realizarea de cheltuieli pentru mentinerea potentialului productiv, adica pentru compensarea uzurii fizice si morale a activelor pe termen lung (amortizare). In al doilea rand, autofinantarea asigura compensarea riscurilor de exploatare, referitoare fie la anumite elemente de activ (provizioane pentru deprecierea creantelor, a stocurilor,etc.), fie asupra ansamblului patrimoniului (previzioane pentru pierderi si cheltuieli).

In sfarsit, autofinantarea corespunde partii din rezultat care este mentinuta si reinvestita in activitatea intreprinderii. Primele doua componente ale autofinantarii corespund resurselor necesare pentru reconstituirea capitalurilor angajate permanent in activitate .

A treiea componenta permite sa se largeasca productia si sa se dezvolte activitatea intreprinderii si poarta denumirea de autofinantare de crestere.

Deci: Autofinantarea = (Amortizare-Provizioane) - Autofinantarea de mentinere + Profitul nedistribuit à Autofinantare de crestere. 

Autofinantarea poate viza doua directii fundamentale. Pe de o parte, autofinantarea vizeaza activele imobilizate (investitiile), iar pe de alta parte autofinantarea permite rambursarea datoriilor. Comparatia intre suma datoriilor pe termen lung si mediu si cea a marimii autofinantarii permite sa se aprecieze capacitatea de rambursare a dotoriilor.

Indicatorul care exprima capacitatea de rambursare de catre intreprindere a datoriilor este dat de raportul intre datoriile pe termen mediu si lung si marimea autofinantarii. Recurgerea la acest indicator se justifica prin faptul ca autofinantarea masoara capacitatea intreprinderii de a crea un surplus monetar, singura sursa de fonduri pentru rambursarea datoriilor pe termen mediu si lung. Daca acest raport prezinta valori mai mici de 2 ani rezulta ca intreprinderea dispune de o ridicata capacitate de rembursare si este in masura sa solicite noi imprumuturi fara sa se pericliteze solvabilitatea la termen. Intreprinderile pentru care acest indicator depaseste 3 ani are o scazuta capacitate de rambursare, iar recurgerea la noi datorii le agraveaza situatia.

Aceste considerente arata ca autofinantarea constituie fundamentul capacitatii de rembursare. Toata autofinantarea fiind obtinuta prin activitatea intreprinderii, ea apare ca singura garantie pentru autonomie si stabilitate financiara. Exista si alte surse stabile, in afara autofinantarii, cum ar fi cresterea de capital sau imprumuturile pe termen mediu si lung.

Dar insuficienta autofinantarii face sa se reduca posibilitatea de finantare externa fiindca furnizorii externi de fonduri nu vor accepta sa aduca resurse decat daca suma autinantarii este linistitoare.

Aporturile la capitalul propriu

Cresterea de capital social prin aport in numerar si in natura.

Aport extern la capitalul propriu corespunde, fie fondurilor aduse de proprietar pentru constituirea intreprinderii, fie fondurilor adaugate cu ocazia cresterii capitalului. Aceste aporturi se efectueaza :

fie in natura (cedarea catre intreprindere de imobile, materiele, active necorporale);

fie in bani lichizi sau numerar

In contrapartida, aducatorii de fonduri sunt recunuscuti ca participanti la capitalul intreprinderii, adica sunt proprietari a unei parti a capitalului devenind asociati. Cea mai mare parte a intreprinderilor se organizeaza ca societati de capital, adica societati in care aportul de capital se face prin titluri liber negociate, care nu angajeaza resposabilitatea conducatorului decat numai prescrisa.

Continutul si caracteristicile actiunilor

Forma cea mai raspandita, de constituire a capitalului social al societatilor pe actiuni este emisiunea de actiuni. Actiunile prezinta multe caracteristici :

titlul de participare care confera detinatorului calitatea de coproprietar, dandu-i dreptul de distribuire a beneficiilor sub forma de dividend;

titlul de coproprietar, fara valoarea garantata in sensul ca in caz de lichidare, actionarii vor fi despagubiti din ceea ce ramane dupa achitarea tuturor creditorilor;

actiunile nu aduc venituri certe marimea dividendelor anuale depinzand intotdeauna de rezultatele financiare ale societatii comerciale si de decizia de distribuire a dividendelor .

Din punct de vedere al valorii sceptice actiunile pot fii:

actiuni cu valoare nominala reprezentand suma minima pe care trebuie s-o depuna un actionar, capitalul social nefiind altceva decat suma valorilor nominale a actiunilor; la valoarea nominala se calculeaza si se remunereaza capitalul; valoarea nominala reprezinta minimul cu care se poate vinde o actiune si totodata maximul ca care se pote sporii capitalul;

actiuni fara valoare nominala care nu au pe titlu nici o valoare; valoarea lor se stabileste cu prilejul negocierii, urmand ca intreaga suma sa se mobilizeze la capitalul social.

In legatura cu valoarea actiunilor se mai intalneste si categoria de valoare reala, aceea cu care se vand si se cumpara actiunile, ea pote fi valoarea bursiera pentru societatile cotate la bursa si valoare intriseca (contabila) pentru actiunile necotate.

Din punct de vedere al dreptului pe care actiunile le confera detinatorilor intalnim:

cu privilegiu de vot, care este atasat actiunii si nu cumparatorului initial, astfel incat acest privilegiu se transfera fiecarui detinator succesiv, in cazul in care actiunea circula prin vanzare-cumparare; se exprima in AGA si CA si presupune dreptul de control al actionarilor care poate merge pana la preluarea conducerii societatii comerciale.

actiuni cu privilegiu de dividend, drept ce exista pentru toate actiunile, el decurgand din dreptul de coproprietate; acest drept este egal pentru diferite categorii de actiuni si nu devine valabil decat cand hotareste societatea comerciala sa distribuie dividende.

Deci actiunile pot fi:

fara drept specific de dividend

insotite de drept specific de dividend (cu privilegiu de dividend)

Actiunile cu privilegiu de dividend au certitudinea primirii dividendului in cazul in care profitul afectat distribuirii de dividende nu ajunge pentru toate actiunile existente.

Din masa totala a profitului actionarii pot primii randamente diferite in functie de acest privilegiu: actiunile privilegiate primesc sigur procentajul prevazut, in timp ce actiunile fara acest privilegiu pot primi mult mai mult, egal sau mai putin in raport cu randamentul actiunilor privilegiate. Aceste actiuni au ca avantaj siguranta si stabilirea veniturilor anuale si dezavantajul ca nu permit cresterea randamentului peste procentajul stabilit expres in actiuni.

Dreptul preferential de subscriere

Emisiunea de noi actiuni la un PE competitiv (situat intre VN si cursul vechi) face ca valoarea bursiera a actiunilor sa scada, creand aparenta ca vechii actionari sunt in pierdere.

In realitate, emisiunea de noi actiuni nu provoaca nici o pierdere pentru vechii actionari ca urmare a reglementelor legale privind dreptul preferential de subscriere, pe care-l dobandesc vechii actionari. Ei au dreptul de a cumpara preferential un numar de actiuni noi proportional cu numarul de actiuni vechi detinute si acestea actioneaza compensatoriu fata de scaderea valorii bursiere a actiunilor.

Dreptul prefential de subscriere = cursul vechi al actionarilor -noua valoare bursiera dupa efectuarea emisiunii.

n_*(C-P)

d_n

N+n