AGRICULTURA ROMANIEI

1.1 LECTIILE TRECUTULUI

Agricultura Romaniei se afla in prezent la rascrucea dintre recuperarea unor decalaje istorice produse intr-o perioada de 45 ani sub regimul comunist si in peste un deceniu de tranzitie la economia de piata, si o noua etapa a reformei menita sa pregateasca conditiile implementarii mecanismelor comunitare de politica agricola si rurala.In primele etape ale reformei au avut loc multe ezitari si ramaneri in urma,dar s-au produs mutatii pozitive profunde si ireversabile.

Agricultura Romaniei a suferit povara a doua tranzitii,"de la capitalism la socialism si de la socialism la capitalism ''[1]. Ambele tranzitii i-au dezmembrat structurile de baza si au provocat crize ale societatii rurale, ca urmare a distrugerii bazei materiale si a scaderii productiei si productivitatii agricole.Intamplarea sau unii factori obiectivi au facut ca durata celor doua tranzitii sa fie aproximativ egala ca timp din punctul de vedere al definitivarii optiunilor de organizare a exploatarii pamantului in urma reformelor agrare, infaptuite cu scopuri diferite si in conditii diferite.Intre 1949-1962 a avut loc colectivizarea agriculturii, forma de organizare economica pentru care s-a optat a fost cooperative agricole de productie.Intre 1991-2002 s-a desfasurat procesul de retrocedare a terenurilor catre fosti proprietari si s-au pus bazele agriculturii private, iar acum sunt previzibile accelerarea formarii stucturilor agricole de piata si incheierea tranzitiei.

Economia de comanda a construit un sistem de productie bazat pe marea exploatatie de stat si cooperatista pentru a obtine produsele necesare securitatii alimentare,ignorand legile pietei, si nu a reusit sa faca sa functioneze sectorul agroalimentar si sa stimuleze taranimea sa produca, aceasta fiind lipsita de exercitarea dreptului de proprietate si nu participa direct la deciziile de productie si de repartizare a veniturilor.Ca urmare, s-au adancit dezechilibrele sociale si ale pietei, care s-au intrepatruns cu inconsecventa si incoerenta masurilor de reforma din primele etape ale tranzitiei.

Unele dintre mecanismele de politica agicola imprumutate din experienta tarilor dezvoltate si promovate in Romania cu sprijinul organismelor internationale nu au produs efectele scontate.Neexistand experiente in lume cu privire la trecerea de la socialism la capitalism, dupa zeci de ani ruptura agricultorilor de piata, unele neajunsuri si greseli sunt explicabile.

Experienta noastra arata ca trecerea brutala de la o forma de organizare economica la alta aduce perturbari mult mai mari ofertei agricole decat trecerea de la o forma de proprietate la alta, daca cele doua laturi ale procesului de formare a structurilor agrare private nu sunt abordate impreuna.O stare aproape identica a cunoscut-o agricultura Romaniei dupa reforma agrara din 1945, urmata de colectivizarea fortata si de pierderea interesului economic al agricultorului rupt de piata.Pana la colectivizare, piata a impus legile ei si orasele erau bine aprovizionate cu legume si produse animale, desi cu pretul infometarii taranului roman.

In jurul marilor orase existau centre de aprovizionare cu legume proaspete si lapte.Dar nici micile gospodarii taranesti si nici formele asociative si apoi cooperativele agricole nu au putut asigura necesarul de cereale si seminte oleaginoase, de carne de pasare si oua pentru pietele urbane fara modernizare. Imbunatatirea aprovizionarii pietei interne si cresterea exportului au fost legate de organizarea si dotarea moderna a intreprindelor agricole de stat si a unor cooperative agricole. In istoria zbuciumata a Romaniei, agricultura a trecut greu prin cele doua tranzitii dureroase.Prima tranzitie de la capitalism la socialism" s-a incheiat cu sfarsitul colectivizarii agriculturii (1962) si a fost un esec politic si economic. Exodul rural, nemai intalnit in lume, produs de industrializarea si urbanizarea accelerate si de mecanizarea unor sectoare ale agriculturii fara dezvoltarea armonioasa a economiei rurale, monopolul de stat impus de industriile din amonte si aval si intregul complex de situatii datoare economiei centralizate au situat agricultura Romaniei mult in urma tarilor europene cu conditii naturale apropiate. Formele cooperatiste erau organizate de sus in jos, preponderent in productia agricola, aprovizionarea cu input-uri industriale si comercializarea produselor se facea cu prioritate prin intermediul comertului de stat, la preturi stabilite, fundamentate pe criterii subiective si nu pe principii de piata.Finantarea si creditarea agriculturii erau asigurate de catre structurile de stat, cu tendinte de dezvoltare a creditului cooperatist dirijat de stat.Dobanzile reduse nu puteau stimula formarea ofertei agricole competitive din cauza preturilor administrative, fixate la niveluri foarte reduse pentru a proteja consumatorii si a se transfera resursele necesare spre procesul de industrializare.Transferurile din agricultura catre industrie si nivelul scazut al veniturilor agricultorilor au determinat un proces rapid de parasire a zonelor rurale si o lipsa acuta de forta de munca pentru zootehnie, horticultura si alte activitati cu necesar mare de forta de munca manuala.

Mecanizarea agriculturii nu a limitat efectele negative ale exodului rural si nu a asigurat, in conditiile slabe de diversificare de atunci, un nivel ridicat al productivitatii agricole si cresterea bunastarii de ansamblu a zonelor rurale.

Sectorul cooperatist al agriculturii, desi detinea cea mai mare parte a terenurilor agricole si a fortei de munca active, nu asigura decat o parte redusa din cota de piata.Sectorul de stat livra cea mai mare parte din productia marfa la cereale, oleaginoase, carne de pasare si porc, oua, legume de sera etc.

Pe ansamblu, agricultura nu era perfomanta si nu asigura un nivel satisfacator al consumului, dar multe intreprinderi de stat si unele cooperative obtineau randamente ridicate, cu toate ca mediul macroeconomic era ostil si proprietatea era de stat sau, in cazul sectorului cooperatist, deciziile principale erau luate la nivel central.Cea mai mare pierdere resimtita azi pe piata se datoreaza tocmai restrangerii numarului intreprinderilor performante si a ofertei interne la unele produse alimentare de baza.Performanta se datora managementului competitiv si modernizarii tehnice si tehnologice, realizate din considerente multiple, economice si politice, in unele intreprinderi de stat si cooperative agricole.In anumite cazuri este greu de sustinut ca managerii de azi s-ar adapta cu mai mare dificultate la existentele pietei decat s-au adaptat multi dintre acestia la restrictiile impuse de economia de comanda si de conducerea politica de atunci.Capacitatea managerilor din agricultura explica si cresterea exportului agricol, care se facea in conditiile pietei concurentiale si la preturile mondiale.Romania avea sold relativ echilibrat al balantei comerciale agricole, importurile fiind formate mai ales din material biologic pentru zootehnie, furaje proteice si supernuclee pentru complexele de pasari si porci, produse fitosanitare de productie a plantelor si animalelor, utilaje agricole si tehnologii etc.

Exportul de produse agricole asigura finantarea importurilor de input-uri pentru marile complexe zootehnice si investitiile in modernizare, iar in ultimii ani au asigurat o parte din plata datoriei externe, cu pretul lipsei de alimente pe piata interna.Politica de comert exterior nu a contribuit la bunastarea populatiei, nici direct prin import de alimente si nici indirect prin asigurarea valutei, ci mai degraba sustinea ineficienta economiei nationale si a complexelor zootehnice de dimensiuni gigantice.

Tendintele care se manifesta in prezent in procesul de privatizare a fostelor intreprinderi agricole de stat, de crestere excesiva a dimensiunilor teritoriale, in anumite cazuri, pot avea efecte negative pe termen lung asupra pietei si a echilibrului spatiului rural.

Anul 1990 marcheaza inceputul tranzitiei la economia de piata in Romania si al transformarilor structurilor agrare, pe cale democratica, cu sprijinul statului, prin politici de orintare si sustinere a ajustarii lor la exigentele pietei concurentiale.In perioada 1990-2002 au avut loc prefaceri structurale fundamentale in agricultura, dar nu s-a reusit formarea bazei necesare unei piete agricole functionale.

Reforma agricola in unele etape ale tranzitiei nu s-a fundamentat pe o viziune de perspectiva.Initial, s-a elaborat si aplicat Legea fondului funciar nr.18/1991 care a promovat prioritar obiective de justitie sociala pentru proprietari.Legea avea o serie de neajunsuri si nu exista un consens al factorilor politici privind o strategie agricola coerenta care sa se bazeze pe obiective de performanta economica.Modificarile aduse Legii nr.18/1991, prin reglementarile ulterioare, nu au reusit sa armonizeze obiectivele de eficienta economica cu cele de justitie sociala.Legea nr.1/2000, cu modificarile ulterioare, este in prezent, in curs de aplicare si de finalizare a retrocedarilor de terenuri sau de fixare a nivelului despagubirilor pentru suprafetele care nu sunt disponibile.

Politicile agricole nu si-au propus sa influenteze concomitent legaturile dintre atribuirea pamantului si inzestrarea tehnica.S-a facut protectie sociala si nu s-au creat locuri de munca in zonele rurale, ceea ce a adancit saracia.Nu a avut loc directionarea sustinerii spre dezvoltarea serviciilor agricole si a infrastructurilor rurale, spre organizarea cooperativelor de colectare (comercializare) a produselor agricole, ci s-au acordat anumite sume la hectar fara nici o raspundere a beneficiarului.Prin aceste masuri, in multe cazuri, nu s-a asigurat nici macar protectie sociala, ci a avut loc o risipa de fonduri.O parte semnificativa din beneficiari o reprezentau rezidentii urbani sau taranii prea in varsta ca sa produca pentru piata cantitati semnificative.

Pe de alta parte, stucturile agricole de azi ale Romaniei sunt diferite si de cele ale tarilor membre ale Uniunii Europene cu potential agricol similar si nu pot fi restructurate nici cu masurile anilor '60 si nici cu mecanisme de sustinere a preturilor si veniturilor de care au beneficiat Grecia si Portugalia cand au devenit membre.Complexitatea abordarii structurilor agricole romanesti se datoreaza nu numai revenirii la formele de exploatare antebelice, ci si faptului ca este imperios necesar sa se atinga in termen scurt un nivel de organizare si performanta care sa asigure avantaje dupa aderarea la Uniunea Europeana.

Mecanismele de politica agricola folosite pana in prezent si sistemul de gestiune a subventiilor nu au asigurat atingerea obiectivelor urmarite, ci au dus la irosirea de importante resurse bugetare si la transformarea noilor forme de exploatare privata a pamantului in structuri neperformante de subzistenta sau la falimentul unor intreprinderi agricole care nu s-au putut adapta la mediul macroeconomic ostil agriculturii.

Ruptura dintre procesul de privatizare si organizarea exploatarii pamantului cu mijloace tehnice moderne este una dintre cauzele principale ale crizei agriculturii romanesti.Parcelarea excesiva a terenurilor si separatia dintre proprietate si exploatarea acestuia cu folosirea tehnicii existente la acea data, in conditiile subaprecierii capacitatii manageriale a specialistilor agricoli, a dus la distrugerile de patrimoniu cunoscute si la restrangerea pietei la unele produse agroalimentare din productia interna si la cresterea importurilor de alimente.

Capitalizarea agriculturii nu a fost un obiectiv explicit al politicilor agricole si in general in acest sector este necesara o abordare a tuturor componentelor tehnologice pentru a se asigura cresterea productivitatii agricole .Chiar si in cazul unor agenti economici competitivi s-a produs o decapitalizare treptata sau chiar brusca, in urma unor investitii bazate pe imprumuturi bancare si a fiscalitatii excesive.Creditele neperformante nu sunt numai rezultatul unui management slab sau al unei politici agricole orientate prioritar spre marile sau micile exploatatii, ci sunt si rezultatele politicilor de macrostabilizare practicate indelungat, si a marginalizarii agriculturii.Aceste efecte sunt si urmarea lipsei unei strategii sectoriale fundamentale si corelate pe principii economice, a lipsei unei piete agricole functionale care nu poate exista fara oferte competitive de marfuri si servicii.

Politicile agricole ale tranzitiei au fost deficitare in ceea ce priveste reflectarea proceselor economice din Romania, folosirea conceptelor si principiilor stiintifice de fundamentare a mecanismelor aplicate, precum si a calculelor de impact asupra performantei agriculturii.Au fost aplicate uneori mecanisme si programe elaborate de firme de consultanta straine, fara calcule de impact bazate pe realitati romanesti si fara participarea directa a specialistilor romani la elaborarea lor.Lipsa previziunilor si a gandirii prospective, ca si asteptarea desfasurarii evenimentelor pentru a constata ulterior ce nu a mers si ce trebuia facut au prelungit nejustificat reforma agricola si au irosit resursele.

1.1.1.Evolutia structurilor funciare pana in anul 1990

In Romania, proprietatea asupra pamantului si exploatarea acestuia au o istorie zbuciumata.Pana in secolul al XIX-lea, toate terenurile din Principatele Romanesti-Moldova si Valahia-se aflau sub jurisdictia domneasca, fiind atribuite boierilor impreuna cu satele apartinatoare.O alta parte din terenuri apartineau taranilor liberi.

In anul 1829, in urma Razboiului ruso-turc, Imperiul Otoman, a invins, a cedat Tarii Romanesti raioanele Braila, Giurgiu si Turnu, precum si baltile si canalele dunarene.Aceste terenuri au intrat in proprietatea statului, care le-a arendat.In anul 1831, aproximativ 6,6% din veniturile statului proveneau din aceasta sursa.

In urma reformei agrare din 1864 (Legea rurala nr.14/26 august 1864) , peste 1,7 mil. ha au trecut in posesia taranilor si a statului (571,9mii ha au intrat in proprietatea statului).In urma reformei agrare din anul 1921 taranii au fost improprietariti cu peste 5 mil. ha, marii proprietari fiind despagubiti de catre stat pentru proprietatile cedate.

In perioada 1864-1906 au fost vandute din domeniul statului 1.543.839 ha cultivabile. In anul 1884 a fost promulgata Legea Domeniilor Coroanei, revenind Curtii regale 132.114 ha in exploatare, precum si posibilitatea de a achizitiona in nume propriu de la stat 81.972 ha (in localitatile Predeal, Manastirea, Brosteni, Poieni si Zorleni).

Structura proprietatii inainte de al doilea razboi mondial s-a caracterizat prin parcelare in grupele de exploatatii mici si formarea unui nucleu de exploatare comerciala avand peste 50 ha.

Numarul si suprafata exploatatiilor agricole pe clase de (anul 1930)

(tabelul 1.)

Sursa:M Bulgaru"Dreptul de a manca" , Ed. Economica,Bucuresti,1996

Cea mai mare parte din exploatatiile agricole (74,9% din total) detineau intre 0-5 ha (2,25 ha pe o gospodarie taraneasca). Exploatatiile mijlocii (10-50 ha), care reprezentau 7,2% din numarul total, detineau 19,8% din suprafata totala (16,57 ha pe o exploatatie). Marile latifundii reprezentau 0,4% din numarul total al exploatatiilor agricole si detineau 27,7% din suprafata totala. Numarul exploatatiilor cu peste 50 ha era de 25.000, din care 12.800 exploatatii detineau intre 50-100 ha. Circa 10% din numarul total de exploatatii detineau peste 10 ha (52% din totalul suprafetelor), ceea ce arata un nivel avansat de concentrare a terenurilor pentru acea vreme.

Gospodariile taranesti mici produceau pentru autoconsum si in mica masura pentru piata, exploatatiile mijlocii produceau pentru autoconsum si piata interna, iar marile exploatatii si in special marile mosii mai ales pentru export.In perioada 1930-1941, gradul de concentrare a suprafetelor pe o exploatatie a crescut in grupele 5-10 ha si 50-100 ha.

Structura proprietatii in anii 1930-1941

(tabelul 2.)

Sursa:M Nastase"Dimensiunea optima a exploatatiilor agricole"-teza de doctorat ASE,1999

La 20 ani dupa reforma agrara din 1921, structura proprietatilor se caracteriza printr-un grad ridicat de faramitare a suprafetelor in grupele mici (1-3 ha), ca urmare a mostenirii si a vanzarii terenurilor si s-a manifestat o tendinta de formare a exploatatiilor de dimensiuni economice. In zece ani exploatatiile sub 5 ha au crescut ca numar, iar suprafetele s-au redus, revenind o suprafata medie de 2 ha in 1941, fata de 2,3 ha in 1930. Modificari mai relevante, in sensul cresterii dimensiunilor medii, au avut loc in grupa 50-100 ha (o crestere de la 60,8 ha pe o exploatatie la cca. 70 ha in 1941) si in grupa cu peste 500 ha (in care dimensiunea medie s-a redus de la 1.323,3 ha, la 1.250,3 ha).

Structura de proprietate antebelica, sub actiunea fortelor pietei, a lipsei unor politici de stimulare a formarii dimensiunilor economice si a saraciei rurale excesive, a avut evolutii lente spre formarea exploatatiilor viabile, dar acestea erau asemanatoare cu cele din tarile vest europene.

Unul din primele acte de justitie sociala in favoarea taranilor, dupa al doilea razboi mondial, elaborat si aplicat initial de Guvernul Dr. Petru Groza, a fost "Decretul-Lege nr. 187' din 23 martie 1945[3]. Legea reformei agrare a fost conceputa astfel incat sa fie sprijinite gospodariile particulare pentru a deveni puternice si productive

Conceputa de specialisti care cunosteau agricultura europeana si romaneasca, Legea reformei agrare era realista si urmarea mentinerea unor structuri agrare bazate pe exploatatia familiala, care sa produca pentru piata si sa asigure dreptatea sociala pentru taranii saraci, ostasii si urmasii celor morti in razboi. Din pacate, ulterior, au fost incalcate prevederile legii, a urmat o lunga perioada de expropieri, abuzuri, colectivizare fortata, in care agricultura Romaniei s-a abatut de la cursul firesc al dezvoltarii si modernizarii postbelice europene. Tinand seama de evenimentele istorice produse de cel de-al doilea razboi mondial si de consecintele lor, se pot intelege mai bine dificultatile tranzitiei de la economia de comanda la economia de piata.

Dupa reforma agrara din 1945 s-a produs un nou val al faramitarii proprietatilor. Numarul total al exploatatiilor (fara Basarabia si Bucovina de Nord) era de 5.492,2 mii (fata de 3.280 mii in anul 1930), la o suprafata totala de 14.580,5 mii ha.In anul 1948, structura exploatatiilor agricole era formata din gospodarii taranesti cu suprafete pana la 5 ha (75,2% din total), intre 5-10 ha (17,9 %), 10-20 ha (4,7 %), intre 20-50 ha (1% din total) si peste 50 ha (0,2%). Exploatatiile cu suprafete intre 20-50 ha detineau 7,3% din suprafata totala, iar cele cu peste 50 ha 6,4%. Fermele de stat detineau 6,4% din totalul suprafetei.

Gruparea exploatatiilor dupa suprafata de teren detinuta in anii

1930 si 1948

(tabelul 3.)

Sursa:Dezvoltarea economiei RPR 1948-1957.Ed. Academiei,Bucuresti 1958

Desi in anul 1948 exista o structura de proprietate favorabila formarii exploatatiilor de dimensiuni intre 20-50 ha , prevederile Legii reformei agrare din 1945 nu s-au respectat si s-a dat o orientare diferita organizarii agriculturii, proprietatea individuala fiind practic desfiintata, cu exceptia unor zone de dealuri inalte si de munte.

In anul 1949 au inceput actiunile de desfiintare a exploatatiilor cu suprafete de peste 10 ha, terenurile fiind preluate de stat prin modalitati diferite, inclusiv prin declararea taranilor chiaburi, dusmani ai poporului si confiscarea averilor.

In urma aplicarii Decretului nr 83/1949 si a altor acte abuzive privind confiscarea terenurilor si a unor bunuri rurale, guvernul comunist a deposedat proprietarii de exploatatii individuale comerciale. Terenurile agricole rezultate din expropiere si din confiscarile ce au urmat au intrat in proprietatea statului care, impreuna cu cele existente inainte de razboi, s-au constituit in sectorul de stat al agriculturii.

In perioada 1949-1962 politica agricola a statului a avut ca prioritate colectivizarea agriculturii private, in ciuda rezistentei si refuzului taranimii de a se inscrie in formele cooperatiste de organizare de tipul colhozurilor sovietice. Desi declarat formal, liberul consimtamant al taranilor a fost incalcat prin metode dure si abuzive si s-au organizat de sus in jos diferite tipuri de asociatii (intovarasiri), pana la generalizarea gospodariilor colective, in 1962 (ulterior numite cooperative agricole de productie). Desi colectivizat, pamantul a ramas in proprietatea taranilor si, pe aceasta baza, Legea nr. 18/1991 a reconstituit dreptul de proprietate asupra acestuia.

Forma de proprietate obsteasca rezultata in urma socializarii pamantului si a unor bunuri si animale s-a considerat a fi cea mai buna solutie pentru efectuarea mecanizata a lucrarilor agricole si in vederea producerii de marfuri pentru piata. Cooperatia in productia agricola era nesemnificativa in Romania antebelica, formele de cooperare s-au dezvoltat in domeniul comercializarii produselor, a creditului rural (banci cooperatiste), cumpararea pamantului etc.

Ca urmare a reformelor agrare, patrimoniul statului a fost diminuat succesiv, ajungand ca in anul 1940 acesta sa detina: 420 mii ha teren agricol, 520mii ha balti 300 mii ha terenuri inundabile si 200 mii ha suprafete forestiere.In anul 1945 patrimoniul statului era de numai 281 mii ha teren agricol, organizat in 243 de ferme.

Patrimoniul privat-particular, in anul 1945, era divizat intre 5,5mil proprietari: cei mai numerosi (26,8% din total), respectiv 1,47mil proprietari, detinand intre 1-2 ha/gospodarii; gospodariile cu cca.50 ha erau in numar de 15,1mii.

In aprilie 1952, cand s-a incheiat oficial procesul de colectivizare a agriculturii, sectorul socialist de stat si cooperatist detinea 96% din suprafata arabila a tarii.

Structura suprafetelor pe forme de proprietate

-decembrie 1962-

(tabelul 4.)

Sursa :Anuarul statistic al R.S.Romania,1996

In urma colectivizarii s-au format 5398 cooperative agricole (1962), care detineau 64,8% din terenul agricol si 78,9% din arabil. Nu au fost cuprinse in cooperativele agricole 882 mii familii situate in unele zone de deal si mai ales de munte, care detineau in proprietate 6,0% din suprafata agricola si 3,5% din arabil. Lotul de teren primit in folosinta unei familii de cooperatori era de 0,30 ha, cu conditia participarii la activitatea cooperativei.

Dupa anul 1962 a inceput un proces de restructurare si modernizare tehnica a agriculturii care a avut efecte economice pozitive pana la mijlocul deceniului '80, in special in sectorul de stat care era mai bine inzestrat si organizat in ferme specializate dupa sistemul fermier american. Sectorul cooperatist nu a inregistrat performanta, datorita inzestrarii tehnico-materiale insuficiente si lipsei de coerenta necesara intre inputuri si mai ales a lipsei de stimulare a cooperatorilor a caror venituri erau extrem de reduse. Dupa anul 1980, formele de organizare a agriculturii romanesti si-au epuizat resursele de dezvoltare, iar lipsa stimulentelor economice a multiplicat saracia rurala. A urmat o perioada de stagnare si de reducere a performantei si in sectorul de stat, mai bine inzestrat din punct de vedere tehnico-material. Din cauza eforturilor de plata a datoriei externe, modernizarea agriculturii s-a incetinit, cu efecte negative de durata.

Performanta scazuta a agriculturii romanesti in perioada economiei de comanda se datora lipsei initiativei private, proprietatii de stat si colective generalizate si asezarii intregului sistem pe principii de conducere excesiv centralizata si nu pe baza cerintelor pietei concurentiale.

La mijlocul anilor '80, partea covarsitoare a suprafetei agricole, a tractoarelor, utilajelor si animalelor se afla in forme de organizare cooperatista si de stat.

Stuctura unitatilor agricole in anul 1985

(tabelul 5.)

Sursa:Anuarul statistic al R.S.Romania,1986

1.1.2 Evolutia structurilor funciare in primul deceniu al tranzitiei     la economia de piata

Anul 1989 a adus ample modificari in structura fondului funciar al Romaniei pe forme de proprietate, marcand inceputul tranzitiei la economia de piata,bazata pe o structura de proprietate privata. Cadrul legislativ care a promovat reforma funciara este urmatorul :

- Decretul-lege nr. 42/1990 privind unele masuri pentru stimularea taranimii;

- Legea fondului funciar nr. 18/1991;

- Legea nr. 169/1997 pentru modificarea si completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991;

- Legea 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si forestiere;

- Modificarile aduse de Parlamentul Romaniei, in anul 2001, la Legea 1/2000;

- Legea nr. 198/2001 privind privatizarea societatilor comerciale agricole cu capital majoritar de stat (care detin terenuri agricole).

Reforma funciara, aplicata in baza Legii nr. 18/1991, a determinat aparitia a trei tipuri de proprietate asupra terenurilor: domeniul public; domeniul privat al statului; domeniul privat - particular.

In structura de proprietate asupra pamantului, ponderea covarsitoare era detinuta de cooperativele agricole de productie (60,8% din suprafata agricola si 72,3% din suprafata arabila), constituite in unitati de dimensiuni medii si mari (intre 500 - 2000 ha, in unele cazuri, mai putine la numar, si cu peste 2.000 ha), cu suprafete comasate in sole si parcele pe care se puteau executa mecanizat lucrarile agricole. Lucrarile de organizare a teritoriului erau executate in majoritatea cooperativelor agricole si au fost coordonate cu lucrarile de zonare a productiei agricole si de imbunatatiri funciare, in special cu amenajarile pentru irigatii.

Aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor, dar a provocat si un sir de acte abuzive privind patrimoniul celor 4260 cooperative agricole existente la acea data.Lichidarea cooperativelor agricole s-a facut nu prin evaluarea contabila a patrimoniului si vanzarea la licitatie, ci prin sustrageri; impartirea animalelor s-a facut dupa criterii subiective membrilor cooperatori; vanzarea utilajelor si constructiilor s-a facut la preturi derizorii, in cele mai multe cazuri in urma demolarilor. Patrimoniul pomicol si viticol s-a depreciat in lipsa executarii lucrarilor de intretinere, iar amenajarile funciare au fost distruse in cea mai mare parte.

O parte din patrimoniul cooperativelor agricole s-a regasit in gospodariile taranesti, dar nu a contribuit la relansarea acestora. Alta parte din patrimoniu a fost transferata, la libera optiune a fostilor membri cooperatori, noilor asociatii si societati agricole infiintate in baza Legii nr. 36/1991 privind societatile agricole si alte forme de asociere in agricultura.

Distrugerea unei parti importante din patrimoniul fostelor cooperative agricole si parcelarea excesiva a terenurilor trecute in proprietatea detinatorilor de drept au urmari grave pe termen lung asupra competitivitatii agriculturii. Invocarea criteriilor de justitie sociala si abuzurile savarsite au prelungit perioada de tranzitie a Romaniei la economia de piata cu multi ani.

Sectorul de stat din agricultura a detinut, in 1989, 29,7% din terenul agricol si 22,7% din terenul arabil.In patrimoniul viticol al fostelor intreprinderi agricole de stat intrau 28% din suprafetele de vii si 30% de livezi. Intreprinderile Agricole de Stat detineau 31,7% din fondurile fixe ale agriculturii, iar Statiunile pentru Mecanizarea Agriculturii 20,8%. Sectorul de stat al agriculturii detinea 50% din efectivele de porcine si pasari, exploatate in complexe de tip industrial si asigura cea mai mare parte din fondul pietei la cereale, floarea soarelui, carne de porc si pasare si exportul de produse agricole (carne de porc si pasare, vin, fructe, legume de sera etc).

Persoanele ale caror terenuri au fost trecute in proprietatea statului, in urma actelor de expropriere si a altor masuri speciale, au devenit la cerere actionari la societatile comerciale agricole (fostele IAS), infiintate in baza Legii nr. 15/1990. Aceste persoane au primit acte de proprietate pentru 10 ha echivalent arabil, primesc sau vor primi, in functie de posibilitati, pana la 50 ha hectare arabil de familie (fostii proprietari si mostenitorii acestora).

Legea nr. 1/2000 permite reconstituirea dreptului de proprietate pana la 50 ha pe vechile amplasamente, cu scopul formarii unor exploatatii comerciale. Resursele de constituire a acestor drepturi sunt: suprafetele de teren din rezerva comisiilor comunale, suprafetele aflate in proprietatea comunei, oraselor sau municipiilor, terenuri aflate in proprietatea privata a statului, daca persoanele respective au fost deposedate abuziv etc. In cazul in care nu se poate face reconstituirea dreptului de proprietate integral din sursele stabilite de lege, se vor acorda despagubiri.

Aplicarea legislatiei privind privatizarea fondului funciar a creat numeroase neajunsuri, prin excesiva faramitare a terenurilor si nemultumirea vechilor si noilor proprietari. Exista in prezent circa 5,5 milioane de proprietari si circa 47 milioane de parcele. Nu au fost pusi in posesie decat o parte din solicitantii de terenuri agricole, iar modificarile la Legea 18/1991 contribuie la o si mai mare faramitare a terenurilor.

Stadiul aplicarii legislatiei fondului funciar

(tabelul 6.)

Sursa: Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor

Structura fondului funciar pe forme de proprietate arata predominarea proprietatii private asupra principalului mijloc de productie din agricultura - pamantul.In legislatia initiala a fost posibila restituirea unei suprafete in limita a 10 ha echivalent arabil pentru o gospodarie. Fata de anul 1948 (dupa reforma agrara din 1945), cand ponderea proprietarilor care detineau sub un hectar era de 36% din total, in anul 1998 acestia reprezentau 45%; ponderea proprietarilor cu 1-2 ha era de 27%, scazand in prezent la 24%; ponderea proprietarilor cu peste 2 ha era 37% si a scazut la 31%. Acest proces negativ a continuat si in anii urmatori. Este imperios necesara accelerarea procesului de punere in posesie a proprietarilor de terenuri, eliminarea tendintelor de faramitare a proprietatilor funciare, consolidarea proprietatii in vederea formarii unei baze durabile pentru dezvoltarea activitatilor economice viitoare.

Domeniul privat detinea in anul 2001,86,3% din suprafata arabila a tarii iar domeniul public si mixt 13,63 %; patrimoniul viticul era detinut in proportie de cca. 80% de sectorul privat , iar patrimoniul pomicul in proportie de 73% revenea sectorului privat.Pajistile naturale reveneau in proportie de 74,3% sectorului privat.In totalul terenului agricol sectorul privat detine 82%, iar sectorul public si mixt 18%.

Cel mai important factor pozitiv al schimburilor structurale din perioada de tranzitie la economia de piata este asezarea agriculturii pe temelia proprietatii private. Daca acest proces s-ar fi realizat fara distrugerile materiale si a structurilor de organizare viabile care puteau fi adaptate cerintelor pietei concurentiale, Romania ar fi azi mai aproape de performantele europene.

Lipsa unor politici agricole si strategii fundamentate stiintific, educatia economica scazuta in diferite structuri decizionale si in randurile agricultorilor, in conditiile unei economii destructurate si ale dezacordurilor din sanul clasei politice privind reforma, au fost cauzele determinate ale unor nereusite si ale ramanerii in urma a reformei funciare.

1.2. LOCUL AGRICULTURII IN ECONOMIA ROMANIEI

Agricultura Romaniei a avut un rol important in structurarea economiei nationale de-a lungul istoriei si continua sa fie un factor de care depinde formarea sistemului economic de piata. Contributia agriculturii la procesul general de dezvoltare este comparabila cu cea a industriei si, in masura mai redusa, cu sectorul serviciilor, spre deosebire de tarile dezvoltate unde acesta din urma a devenit factorul motor.

Agricultura a fost sursa directa de locuri de munca pentru industriile din amonte si aval, comert, infrastructura, etc, pana in 1989 si a suportat socurile industrializarii si colectivizarii, ca si ale restructurarii si privatizarii industriei dupa 1989.

Evolutia agriculturii in economia Romaniei

(tabelul 7.)

Sursa: Anuarele statistice ale Romaniei, CNS, Institutul National de Statistica - 1980,2000

Evolutia valorii adaugate brute in agricultura Romaniei, in perioada 1990-2000, este atipica in raport cu perioada anterioara si cu restul economiei.Pana in anul 1999 s-au manifestat variatii anuale semnificative, dar nivelul VAB din agricultura a fost superior anului 1989, cu toate ca valoarea totala a productiei agricole era inferioara cu cca. 20%. Aceasta se explica prin scaderea consumurilor intermediare in agricultura si respectiv inlocuirea capitalului cu munca vie si cresterea preturilor la alimente. Fata de valoarea adaugata bruta si PIB la nivelul economiei nationale si fata de VAB din industrie, VAB din agricultura arata ca aceasta a fost mai rezistenta la socurile reformelor si a absorbit forta de munca disponibilizata din industrie. Intoarcerea unui numar mare de persoane in mediul rural a atenuat gravitatea somajului si a franat cresterea acestuia. Se poate vorbi de o contributie a agriculturii la limitarea caderii economice de ansamblu, in primele etape ale tranzitiei.

Evolutia valorii adaugate brute a fost determinata de mai multi factori: cererea de produse alimentare, nivelul productiilor, aplicarea Legii 18/1991, privatizarea sectorului agroalimentar, conditiile climatice, subventiile agricole, protectia la frontiera etc.

Cresterea puternica a VAB din agricultura in anul 1990, fata de 1989, se datoreaza cererii efective ridicate de produse agroalimentare ca urmare a cresterii salariilor, in conditiile unei productii mai mari. Inainte de 1990 preturile produselor agricole erau sub valoare, respectiv sub costuri. Scaderea brusca a VAB in anii 1991 si 1992 se datoreaza scaderii productiei agricole in procesul de restituire si parcelare a terenurilor si distrugerii patrimoniului cooperativelor agricole.

Din 1993 pana in 1996 urmeaza o perioada de crestere a productiei agricole, s-au introdus subventiile la producator si exista un sistem de protectie ridicat, ceea ce a determinat cresterea VAB.Din 1997 s-au liberalizat preturile produselor agricole, s-a introdus sistemul de sustinere directa pentru micii producatori pe baza cupoanelor valorice si s-a redus protectia la frontiera. Pe fondul practicarii unei agriculturi de subzistenta si a deteriorarii productiei in sectorul de stat a avut loc scaderea ofertei interne, concomitent cu reducerea veniturilor populatiei si a cererii de alimente. Ca urmare, a inceput un proces de reducere a VAB. Dupa o usoara crestere, in anul 1998, urmeaza o scadere accentuata a VAB in agricultura, care continua si in prezent. Fata de ansamblul economiei si de industrie, unde s-a oprit declinul si a inceput o usoara crestere, din anul 2000, agricultura se situeaza sub nivelul anului 1989 din punct de vedere al VAB. Productia agricola este in scadere dupa anul 1996, mai ales ca urmare a reducerii efectivelor de animale si a secetei din ultimii ani. Scaderea accentuata a VAB din agricultura, concomitent cu cresterea ponderii populatiei ocupate in acest sector, evidentiaza un proces accelerat de reducere a productivitatii agricole cu impact negativ asupra ansamblului economiei. Agricultura si-a epuizat resursele acumulate in trecut, iar faptul ca s-a realizat privatizarea celei mai mari parti din pamant si bunuri agricole nu este suficient pentru relansare si redresare. Decalajul agriculturii fata de industrie si alte sectoare tinde sa se mareasca pe masura reducerii capitalului fix si a stagnarii procesului investitional. Structurile agricole de subzistenta si reducerea productivitatii agricole maresc decalajul agriculturii romanesti fata de agricultura Uniunii Europene.

Fata de perioada anterioara anului 1990, agricultura Romaniei cunoaste un recul general al productiei si productivitatii, cu impact negativ asupra formarii pietei interne competitive.Scaderea relativa a agriculturii in PIB, in forta de munca ocupata si in comertul exterior cu produse agricole, in perioada 1950-1989, se inscrie in evolutiile pozitive ale procesului general de dezvoltare economica care a caracterizat st tarile dezvoltate dupa razboi.

Cu toate excesele colectivizarii fortate si a exodului rural, agricultura a cunoscut un proces intens de modernizare tehnica si tehnologica si au fost transferate spre alte sectoare importante resurse materiale si de forta de munca.

Evolutia generala a agriculturii a atins cel mai ridicat nivel in deceniul '80, cand productivitatea muncii a crescut de circa 2,5 ori, iar exportul de produse agricole a atins limita maxima din intreaga noastra istorie (1439 mii $ in 1980).In deceniul '90 insa, inzestrarea tehnica a incetinit si in lipsa corelatiilor optime a tuturor factorilor care concura la sporirea productivitatii agricole, nivelul performantei economice scazand continuu.

Stagnarea generala a agriculturii dupa anul 1985 si variatiile anuale mari ale indicatorilor sintetici, dupa anul 1989, arata ca o economie nestructurata pe principiile pietei libere nu influenteaza pozitiv contributia agriculturii la procesul general de dezvoltare economica, intrucat nu are industrii in amonte care sa asigure input-uri suficiente si ieftine si nici industrii alimentare care sa aiba piete de desfacere active pentru o populatie cu venituri suficient de ridicate ca sa stimuleze cererea de produse alimentare.

Mutatiile care au avut loc in agricultura Romaniei in perioada de tranzitie arata ca factorii hotaratori ai eficientei economice depind de piata intrucat structurile agrare formate in procesul de privatizare si politicile de ajustare structurala a ofertei nu au fost compatibile cu exigentele pietei, nu s-au asigurat conditii de crestere a eficientei economice si a bunastarii populatiei.

Apropierea de piata a agriculturii romanesti este lenta. Piata interna a unor produse agroalimentare cunoaste caderi sensibile, iar piata externa s-a restrans.Lipsa de performanta a gospodariilor taranesti care produc prioritar pentru autoconsum si evolutia firava a sectorului privat care produce pentru piata, conjugate cu demolarea filierelor agroalimentare, au dus la adancirea caracterului de subzistenta a agriculturii si la pierderea unor segmente ale pietei interne.Lipsa de competitivitate a produselor agroalimentare romanesti pe piata externa a determinat scaderea dramatica a exporturilor si cresterea importurilor.In anul 2000, fata de anul 1999, exporturile de produse agroalimentare au scazut cu 30%, iar deficitul comercial al sectorului agroalimentar a reprezentat 22% din deficitul comercial total.

Desi din anul 2000 au inceput sa se inregistreze unele progrese in economie, ramanerea in urma a agriculturii este resimtita puternic in prezent. Agricultura suporta tot mai greu procesul lent de reforma si impactul negativ al restructurarii industriilor din amonte si aval. Contributia acestei ramuri la procesul general de crestere economica este redusa si nesigura, de la an la an, in functie de variatiile climatice. Desi in primii ani ai tranzitiei agricultura a suportat mai usor jocul reformei, pe masura dezorganizarii bazei materiale, a slabei capitalizari si a risipei de resurse creste subzistenta celei mai mari parti a exploatatiilor agricole care nu produc pentru piata, ci pentru autoconsum.

1.2.1.Bazele initiale ale reformei agricole

Reforma economica urmareste formarea si functionarea pietei concurente, iar reforma din sectorul agricol este o componenta de baza a acesteia.Formarea pietei agricole concurentiale necesita reforma structurilor agrare, reforma institutionala si administrativa pe baza unor politici agricole care este necesar sa urmareasca eficienta sistemului economic de piata.Reforma poate produce mutatii profunde in agricultura si in intregul sector agroalimentar, prin privatizarea si consolidarea structurilor private si dezvoltarea durabila a spatiului rural.In agricultura Romaniei procesul de privatizare a pamantului s-a produs rapid in baza Legii fondului funciar nr. 18/1991, dar necorelat cu privatizarea celorlalte bunuri agricole si cu organizarea exploatarii economice.Finalizarea privatizarii terenurilor agricole si silvice continua si in prezent

Reconstituirea si constituirea dreptului de proprietate al membrilor cooperatori, care au adus pamant in cooperativa, si al mostenitorilor acestora (pana la 10 ha echivalent arabil de familie), a unor membri cooperatori care nu au adus pamant dar au muncit in cooperativa si ulterior reconstituirea dreptului de proprietate pana la 50 ha echivalent arabil de familie (Legea nr. 1/2000) nu au produs pana in prezent efectele economice scontate.Masurile initiale ale reformei agricole au determinat parcelarea excesiva a terenurilor si formarea unui numar de peste 4 mil. de gospodarii taranesti de subzistenta, cu o suprafata medie de cca. 2,47 ha (anul 2001).[6]

Agricultura este pentru Romania una dintre cele mai importante resurse ale dezvoltarii, cu conditia sa devina competitiva si integrata armonios in sectorul agroalimentar.Indelung marginalizata, agricultura nu a fost o prioritate a guvernelor post decembriste, in ciuda declaratiilor oficiale facute in acest sens si a faptului ca restructurarea economiei romanesti este puternic dependenta de agricultura si ca, cel putin pe termen scurt si mediu, programele de dezvoltare nu pot avea succes daca nu se asigura linistea sociala, strans legata de securitatea alimentara a intregii populatii.Asigurarea securitatii alimentare si protectia resurselor naturale, ca si intelegerea problematicii complexului de aspecte legate de peste 42% din populatia activa a tarii ocupate in sectorul agricol, reprezentand intre 70-80% din forta de munca rurala si a carui potential este subutilizat, sunt probleme vitale pentru fundamentele economiei de piata care se pun in prezent si in perspectiva integrarii avantajoase in Uniunea Europeana.Rolul de factor principal de mentinere a echilibrului ecologic atribuit azi agriculturii si spatiului rural este o importanta prioritate a dezvoltarii globale si europene si trebuie constientizat de puterea publica si folosit ca un mare avantaj comparativ al Romaniei in procesul de aderare.

Este adevarat ca dezvoltarea economica a tarilor care au atins performante ridicate in lumea de azi se datoreaza industriilor, serviciilor si mai nou informaticii. Toate tarile dezvoltate au insa o agricultura performanta si un grad ridicat de asigurare a autosuficientei alimentare.Atingerea acestor obiective a fost posibila pe calea unor politici riguros fundamentate care au asigurat armonizarea dezvoltarii de ansamblu prin sustinerea agriculturii ca factor de antrenare a celorlalte activitati economice.

Lipsa unei strategii clare in vederea infaptuirii reformei funciare, a evaluarii impactului aplicarii Legii 18/1991 asupra formarii pietei agricole au pus bazele unei agriculturi de subzistenta. Modul de aplicare a principiului justitiei sociale pentru taranii a caror terenuri au fost colectivizate fortat s-a dovedit a fi un esec pentru ei si pentru asigurarea autosuficientei alimentare a tarii.Si aceasta in conditiile in care alte tari din Europa Centrala si de Est au restituit pamantul proprietarilor de drept fara a afecta exploatarea moderna a acestuia, iar in Europa Occidentala concentrarea terenurilor a durat zeci de ani si sunt cunoscute costurile ridicate ale ajustarilor structurale ale exploatatiilor agricole la cerintele pietei.

Decolectivizarea agriculturii romanesti s-a facut prin distrugerea patrimoniului fostelor cooperative agricole, prin demolarea constructiilor, distrugerea instalatiilor din perimetrele irigate si vanzarea utilajelor sau a unor piese componente unor grupuri sau persoane fizice, mai mult sau mai putin transparent.Au fost demolate sau li s-a schimbat destinatia depozitelor de aprovizionare cu fructe si legume a marilor orase si centre industriale, cu urmari grave asupra productiei interne si a consumului urban, asigurat de catre intermediari la preturi de specula si prin cresterea importurilor.

Intarzierea elaborarii unor strategii coerente pe termen mediu si lung, lipsa capacitatii administrative la nivel de sector si in profil teritorial, precum si a cadrului legislativ necesar tranzitiei agriculturii la economia de piata au prelungit acest proces in mod nejustificat si au creat mari dificultati pentru reformele care se infaptuiesc in prezent in vederea accelerarii procesului de armonizare a legislatiei romanesti cu cea comunitara.

Sustinerea agriculturii de catre stat este o abordare simplista a problemei functionarii sectorului agroalimentar.Acesta trebuie privit ca un sistem integrat in care agricultura se poate dezvolta armonios, daca se integreaza cu amontele si avalul sau. Industria si serviciile din amonte joaca un rol primordial in procesul de formare a complexului economic agroindustrial.Ori, amontele agriculturii a suferit puternice socuri ale reformei si nu a fost tratat in legatura cu reforma agricola.Ca urmare, industriile si serviciile din amonte de agricultura au suportat atat lipsa finantarii pe calea sprijinului guvernamental, cat si a cererii din partea producatorilor agricoli.Agricultura, ca o componenta a sectorului agroalimentar modern, poate sa se autosustina, daca functioneaza fluxurile de marfuri spre consumatori si se asigura pe aceasta cale resursele financiare.

Romania are o suprafata agricola pe locuitor de 0,65 ha si arabila de 0,41, ha, fata de cca. 0,35 ha suprafata agricola utilizata pe locuitor in Uniunea Europeana. Peste 51% din suprafata agricola si peste 64% din suprafata arabila se situeaza in zonele I si II de fertilitate.[7]

Specialistii apreciaza ca numai pe suprafetele agricole din aceste zone (circa 6 mil ha arabil), in conditii de valorificare rationala a terenului, s-ar putea obtine recolte de 2-3 ori mai mari decat in prezent. Agricultura poate valorifica rational si rapid resurse regenerabile, ceea ce-i confera un loc important in procesul de accelerare a reformei economice, ca urmare a rolului jucat in antrenarea dezvoltarii ramurilor din amonte si aval si a folosirii potentialului uman din spatiul rural.

Structurile agrare de baza necesare formarii si functionarii pietei concurentiale se constituie intr-un sistem de componente si relatii de interdependenta flexibile in spatiu si timp ce tin de: predominarea si consolidarea proprietatii private; organizarea economica a agricultorilor in forme de exploatare viabile; formarea unor structuri de productie in functie de cerintele consumatorilor; modernizarea si diversificarea tehnica si tehnologica a exploatatiilor in vederea obtinerii unor partizi mari de marfuri de calitate si cu costuri competitive; organizarea structurilor de marketing astfel incat sa se asigure de-a lungul canalelor de aprovizionare si distributie fluxurile materiale si banesti necesare reluarii la timp a procesului de productie; formarea infrastructurilor de finantare agricola si rurala; formarea filierelor agroalimentare; dezvoltarea rurala complexa si durabila etc.

Abordarea structurilor agrare in contextul formarii sistemului agroalimentar modern impune o viziune de ansamblu si sectoriala a cadrului legislativ si institutional, bazat pe politici si strategii stiintific fundamentate cu privire la agricultura, amontele si avalului acesteia. O asemenea viziune a lipsit in primele etape ale reformei si poate fi de inteles acest lucru. in etapele care au urmat a continuat insa sa se mentina lipsa de fundamentare stiintifica a politicilor agricole si coerenta programelor si masurilor necesare in procesul de aplicare.

Necesitatea ajustarii rapide a structurilor agricole la exigentele pietei concurentiale este strindenta pentru Romania, atat pentru faptul ca securitatea alimentara este pusa in pericol de numerosi factori ce tin de mersul reformei si de conditiile climatice nefavorabile din ultimii ani, cat si pentru ca economia este puternic dependenta de agricultura.Importantul potential de resurse agricole si numeroasele avantaje comparative care se pierd cu fiecare an agricol, intrucat resursele naturale si umane nu se pot conserva ca in cazul resurselor conventionale, pledeaza pentru eliminarea rapida a puternicelor disfunctionalitati in structurile agrare.

Agricultura Romaniei este in prezent predominant un sector privat, similar din punct de vedere al structurilor funciare cu situatia tarilor vest europene dupa razboi.In agricultura romaneasca au avut insa loc prefaceri necunoscute in aceste tari.Partea pozitiva si esentiala a schimbarilor petrecute o constituie transformarea structurii de proprietate si deschiderea agriculturii catre piata.

Modul actual de asigurare a hranei populatiei si a materiilor prime pentru industriile agricole se bazeaza pe sectorul privat, pe cresterea rolului pietei in incurajarea concurentei, dar acest sector nu este structurat, masurile de reforma din primele etape au fost haotice si nu au stimulat adaptarea agricultorilor la mecanismele care actioneaza in conditii de liberalizare a pietei.In etapele care au urmat, masurile de reforma au inceput sa aiba in vedere obiective de performanta economica, dar nu pot avea efectele scontate din cauza dificultatilor aparute initial, a finantarii insuficiente si lipsei unui management adecvat.Aceste impedimente trebuie depasite in cel mai scurt timp.Luand in considerare schimbarile structurale pozitive de pana acum, experienta acumulata si deschiderea externa a Romaniei, evolutiile viitoare ale agriculturii si sectorului agroalimentar in ansamblul sau trebuie asezate pe principiile pietei care impun reglementari specifice, un cadru legislativ si institutional adecvat si o administratie capabila sa aplice legislatia si sa realizeze reforma in cel mai scurt timp.

Faptul ca piata agricola a Romaniei nu este functionala si nu poate face fata inca presiunilor concurentei internationale constituie o preocupare majora, dar aceasta nu inseamna sa ne opunem pietei. Dimpotriva, trebuie sa fie creat cadrul institutional si legislativ care sa grabeasca transformarea structurilor agricole si sa asigure cresterea competitivitatii produselor agroalimentare pe piata, prin stabilirea mecanismelor de politica agricola la care aceasta sa reactioneze pozitiv.

Masurile brutale si antieconomice de colectivizare fortata au durat 11 ani si s-a instituit un sistem de exploatare a resurselor bazat pe decizii excesiv centralizate si pe instrumente si mecanisme de politica agricola imprumutate de la Uniunea Sovietica, unde agricultura era asezata pe traditiile tariste ale obstilor satesti transformate in colhozuri si a domeniilor marilor proprietari transformate in colhozuri.Ca urmare a politicii de industrializare, bazata pe practici inadecvate economiei romanesti, exodul rural a atins proportii nemai intalnite.De la 74% cat era ponderea populatiei agricole ocupate in totalul populatiei ocupate, in anul 1950, a scazut la 27,5% in anul 1989.

Esecul politicii de socializare a agriculturii si distrugerea bazelor sanatoase ale vietii rurale, pana in 1989, si-au pus amprenta asupra evolutiilor agricole in perioada de tranzitie spre economia de piata.Paradoxul situatiilor create este cu atat mai mare cu cat scopurile si modalitatile, ca si asistenta straina acordata Romaniei, au cu totul alta conotatie in prezent, dar rezultatele intarzie.

Lectiile istoriei agriculturii romanesti si experienta tarilor cu agricultura dezvoltata nu au avut rezonanta normala in formularea si aplicarea masurilor de politica agricola. Cu toate ca experimentele istorice nu arata cum se poate trece in mod eficient de la structuri agricole bazate pe proprietatea de stat si colectiva la proprietatea privata, nu se justifica nivelul de azi al productiei agricole. Era necesar ca lectiile istoriei sa fie rapid invatate, creat un corp de specialisti competenti si pusa in miscare cercetarea agricola romaneasca, inclusiv cercetarea de economie agrara care are traditie, pentru a se invata mecanismele economiei de piata, a limita distrugerile de patrimoniu si risipa de resurse.