PATOGENII

PATOGENII

Bolile parazitare ale plantelor agricole sunt produse de : virusuri, micoplasme, bacterii, ciuperci, plante parazite superioare (antofite) etc. In mod corespunzator, bolile produse de acesti patogeni se numesc: viroze, micoplasmoze, bacterioze, micoze si antofitoze.

1. VIRUSURI - VIROZE

Bolile produse de virusuri sunt cunoscute de mult, cum sunt de exemplu patarea lalelelor (1576) si mozaicul tutunului (1859), dar natura lor virotica a fost stabilita mult mai tarziu.

Numarul de boli produse de virusuri este ridicat si continua sa creasca. In ultimele sale lucrari, Pop (1986, 1988) descrie peste 372 virusuri ce produc viroze ale plantelor agricole.

Virusurile sunt foarte mici, nu se pot vedea decat cu microscopul electronic, sunt patogene si nu pot exista decat in organismele vii, pe baza carora se inmultesc.

Prin purificare s-a reusit obtinerea virusului mozaicului tutunului sub forma de paracristale (Stanley, 1935), virusul piticirii si indesirii tomatelor sub forma de cristale (Bowden si Pirie, 1939) etc., forme care sunt infectioase si transmit boala.

Studiul biochimic al virusurilor a aratat ca acestea pot fi considerate cu greu organisme. Pe de alta parte, ele nu pot fi considerate nici simple molecule. Ele sunt constituite dintr-un acid nuclear si o proteina. Fiecare virus este alcatuit fie din ARN (acid ribonucleic), fie din ADN (acid dezoxiribonucleic) si un anumit tip de proteina. Unele virusuri de dimensiuni mai mari pot contine cateva proteine.

Virusurile nu se inmultesc prin diviziune, ci au un mecanism propriu de multiplicare numai in celula plantei gazda. In acest fel, virusul nu consuma ca ceilalti patogeni continutul celulei, nici nu actioneaza prin toxine, ci prin modificarea celulei care incepe sa functioneze anormal.

Simptome si diagnoza. Actiunea virusurilor asupra plantelor, ca urmare a perturbarii metabolismului, incepe adesea cu schimbari mai greu de detectat, pentru ca in final sa se inregistreze numeroase simptome caracteristice.

Cel mai frecvent se poate observa o reducere a vitezei de crestere a plantelor afectate, ceea ce determina o talie mai mica a acestora sau chiar piticirea lor. Durata de viata a plantelor afectate este mai mica si se inregistreaza pierderi de recolta.

De regula, simptomele apar pe frunze, dar si pe alte organe se pot observa uneori numeroase schimbari morfo-anatomice. Exista si virusuri care pot infecta plantele fara sa produca simptome vizibile, acestea fiind denumite virusuri latente. Alteori, simptomele apar si evolueaza foarte repede si se poate observa, in curand dupa infectie, moartea plantei.

Evolutia simptomelor la cele mai multe boli virotice este lenta si intensitatea lor creste progresiv.

Leziunile locale apar mai frecvent la infectiile artificiale si se manifesta prin pete clorotice sau necrotice.

Mozaicurile de diferite tipuri se manifesta prin pete pe frunze, de forma si marime variabile, de culoare galbena sau galbena verzuie.

Patarile inelare se exteriorizeaza prin pete de forma neclara, clorotice sau necrotice, pe frunze, dar si pe fructe sau tulpini. Adesea aceste simptome tind sa dispara, desi virusul nu dispare.

Cloroza se manifesta sub forma de ingalbeniri de diferite nuante pe frunze, mai ales la virozele ce afecteaza sistemul vascular.

Schimbari ale morfologiei frunzelor. Aceste simptome depind de tipul virusului, tulpina virusului, planta gazda, conditii climatice etc. Se pot observa rasuciri, incretiri, forme de evantai, frunze de feriga etc. Alteori, apar enatiuni, care reprezinta excrescente pe nervuri sau intre nervuri, sau epinastii, adica orientarea limbului foliar cu varful spre sol.

In cazul virozelor, este mai rara aparitia tumorilor pe organele atacate.

Pe flori pot aparea decolorari ale petalelor sau perigonului.

Pe fructe se pot produce pete rugoase (mozaicul castravetilor), pete inelare (plum pox la prun si cais) ; pe fructele de par pot apare pietrificari (pear stony pit), iar pe cele de piersic afectate de verucozitate (peach wart) apar excrescente cu aspect de negi.

Pe radacini, simptomele sunt mai putin cunoscute, dar si pe acestea pot apare unele modificari : dimensiuni reduse, indesirea radacinilor (rizomania), necrozarea si distrugerea radacinilor, ceea ce duce la ofiliri.

Examinarea la microscopul optic a evidentiat reducerea dimensiunilor cloroplastelor, degenerarea floemului, prezenta lignificarilor, a scurgerilor de gome etc

Modificari fiziologice. Desi nu au enzime proprii, toxine sau alte substante, virusurile schimba puternic metabolismul celulei gazda.

Activitatea enzimatica, de regula, este ridicata, cum este de exemplu in cazul polifenoloxidazei la atacul cu virusul mozaicului tutunului, virusul mozaicului castravetilor, virusul Y al cartofului etc.

Fotosinteza este scazuta datorita reducerii continutului in clorofila si a eficientei clorofilei. Respiratia este crescuta imediat dupa inoculare si ramane ridicata sau scade in functie de virus, planta gazda etc.

Pot fi afectate si alte procese din metabolismul hidratilor de carbon, al azotului (in general creste), al substantelor de crestere, a celor fenolice etc.

Diagnoza exacta a bolilor virale cere destul de mult timp (mai ales in cazul plantelor test). Pentru cresterea vitezei de lucru si a exactitatii diagnozei se utilizeaza metode perfectionate ca : ELISA, metoda PCR (polymeras chain reaction) etc. (Van Balin, si Bouvert, 1995).

Morfologia si structura virusurilor. Particulele virale, denumite si virioni, au diferite forme : bastonas, paralelipipedica, sferica, de cartus, mormoloc etc. Dimensiunile lor sunt variate, de la 17-130 nm la cele sferice, la 120-1720 si 10-20 nm la cele alungite.

Genomul se gaseste in interiorul particulei virale si este format cel mai adesea din ARN (ribovirusuri) si mai rar ADN (dezoxiribovirusuri). Uneori, genomul nu este complet, lipsind acidul nucleic, dar virusul foloseste informatia genetica a altor virusuri ajutatoare (helper).

C a p s i d a. Genomul este inconjurat de o proteina, ca o mantie, care-i confera virusului anumite proprietati imunologiece. La unele virusuri exista si un invelis -"peplos'-, care asigura stabilitatea particulei si fixarea ei pe peretele celulei. Capsida este formata din numeroase molecule de proteine sau subunitati proteice, denumite capsomere.Virusurile sferice au ARN in interior printre capsomere, subunitatile proteice acoperindu-le intr-un singur strat.

Proprietatile virusurilor. Acestea sunt variate si reflecta, pe de o parte, proprietatile moleculelor componente, iar, pe de alta parte, proprietatile patogene. In tabelul 6 sunt prezentate in mod sintetic principalele proprietati ale virusurilor.

Tabelul

Principalele proprietati ale virusurilor fitopatogene

Proprietati    Explicatii Observatii

Ultrafiltrabilitatea    Trecerea prin porii filtrelor Daca au dimensiunile

bacteriene <700nm

Cristalinitatea Formarea de cristale in celule

Greutatea moleculara 8-50 milioane

Biotropismul pozitiv Se multiplica si se mentin

numai in celule si tesuturi vii

Temperatura de inactivare Inactivareavirusului in Se poate folosi tera-

planta sau "in vivo' la anumite peutic

temperaturi specifice fiecarui

virus

Contaminarea plantelor cu virusuri are un caracter specific, deoarece acestea patrund pasiv prin microleziuni si sunt incorporate in celulele plantelor, dupa care urmeaza contactul strans dintre virus si celula gazda cu toate elementele ei, ceea ce reprezinta faza de adsorbtie. In continuare, fractia proteica a virusului se separa de acidul nucleic, care intra in contact cu elementele celulei si, dupa un anumit timp, incepe multiplicarea virusului. Perioada de timp de la inoculare pana la aparitia simptomelor vizibile ale bolii, ca si la alti patogeni, se numeste perioada de incubatie, iar cea de la inoculare pana la aparitia noilor particule virale (mai scurta decat cea precedenta) se numeste perioada de latenta.

Multiplicarea virusurilor in plante se produce separat pentru proteina si separat pentru acidul nucleic, prin procese diferite, dupa care acestea se unesc sub forma de particula virala (virion).

S-a demonstrat (Dienner, 1970) ca virusurile pot exista in planta si sub forma de ARN liber, care poarta numele de viroizi.

Virusurile circula in plante prin floem, iar de la celula la celula prin plasmodesme ; mai rara este circulatia virusurilor in plante prin xilem.

Transmiterea virusurilor. Prezentam in special transmiterea pe cale naturala a virusurilor si mai putin modul de transmitere realizat prin cercetarile de laborator, sera si camp.

Transmiterea mecanica prin contactul intre plantele ranite, pe cale naturala, este posibila destul de rar, cum este consemnat in literatura pentru VMT, virusurile X, S si M ale cartofului etc.

Transmiterea prin organe vegetative si altoire este una din caile cele mai frecvente de transmitere a virusurilor la plantele perene sau alte plante care se inmultesc prin : butasi, drajoni, stoloni, tuberculi, bulbi, tuberobulbi etc.

Transmiterea prin samanta este mai rara, dar este cunoscuta la VMT pe tomate, virusul mozaicului soiei etc.

Transmiterea prin artropode. Insectele si acarienii care se hranesc prin intepare si sugere a sucului celular pot prelua odata cu sucul celular si particulele virale, iar prin inteparea altor plante sanatoase pot transmite acestora virusii. Uneori, virusul se mentine putin timp pe stilet, este de tip nepersistent si, ca urmare, cu posibilitati de transmitere mai reduse. Alteori, virusul rezista in insecta mult timp, chiar toata viata, fiind de tip persistent (circulativ), ceea ce asigura o transmitere mult mai eficace. Multe afide pot transmite astfel de virusuri.

Principalii vectori (artropode transmitatoare) apartin cicadelor, afidelor, acarienilor si unor coleoptere.

Transmiterea prin n e m a t o z i este posibila datorita aceluiasi mod de nutritie, prin intepare si sugere ; de exemplu, Xiphinema index transmite virusul scurtnodarii vitei de vie.

Transmiterea prin ciuperci. Exista ciuperci care au forme de transmitere potential purtatoare de virusuri. De exemplu, zoosporii ciupercii Olpidium brassicae transmit virusul necrozei tutunului, zoosporii de Synchytrium endobioticum pot transmite unele virusuri la cartof, Polymyxa betae transmite virusul ingalbenirii necrotice a nervurilor sfeclei, asociat cu rizomania sfeclei.

In conditii experimentale, virusurile se transmit prin ranire cu particule ele carborundum, prin cuscuta, altoire etc.

Punerea in evidenta a virusurilor. Diagnoza mai precisa a bolilor virotice necesita o examinare prin diferite metode, si anume prin:

Microscopie electronica, prin care direct din sucul plantei bolnave sau dupa extragere, purificare si concentrare, se vizualizeaza particulele virale.

S e r o 1 o g i e, metoda prin care se stabileste inrudirea virusurilor si este bazata pe reactia dintre virus in calitate de antigen si un ser ce contine anticorpi specifici.

Plante test, care se bazeaza pe aparitia mult mai rapida a unor simptome de boala pe anumite plante comparativ cu plantele de cultura. In acest scop, se folosesc diferite specii de Chenopodium, Nicotiana tabacum etc.

2. MICOPLASME - MICOPLASMOZE

Cauzele micoplasmozelor au fost descoperite relativ recent (1967), desi bolile ca atare au fost identificate inca din 1902 (cloroza asterului), dar erau considerate ca fiind de origine virotica. In tara noastra, Ploaie a demonstrat ca boli cum, sunt stolburul solanaceelor, cloroza asterului, filodia trifoiului, nanismul porumbului, proliferarea marului etc. sunt produse de micoplasme si alte organisme similare (Ploaie, 1973).

Bolile de acest tip au o etiologie inca neclara, fiind provocate de organisme asemanatoare cu agentul peripneumoniei sau micoplasma, de spiroplasme si, dupa unele date, de forme L ale bacteriilor.

Micoplasmele sunt un grup de microorganisme unicelulare pleomorfe,

sferice, filamentoase etc. cu membrana elementara vizibila, bogate in ribozomi, care prin diviziune sau inmugurire prezinta celule mari etc. Ca si virusurile, micoplasmele trec prin filtrele bacteriologice, sunt sensibile la eter si cloroform, produc efecte citopatogene, au caractere serologice pronuntate.

Celulele de micoplasma contin atat ARN cat si ADN si un echipament enzimatic care le permite sa creasca pe medii artificiale, pe care produc colonii tipice cu aspect de "oua -ochiuri'.

Se intalnesc in floem si in celulele anexa, se transmit mai ales prin cicade, in care produc modificari patologice.

Simptomele induse de aceste boli sunt variate si se datoreaza caracterului sistemic al bolii care afecteaza intreaga planta. Principalele simptome sunt urmatoarele : ingalbeniri, cloroze, hipertrofii, lastarire anormala, virescenta (inverzirea inflorescentelor), filodia (transformarea florilor in frunze) s.a.

Transmiterea patogenilor din aceste grupe se realizeaza mai ales prin cicade, prin altoiri, prin cuscuta etc.

Pentru identificarea mai rapida a bolilor de tip micoplasme au fost puse la punct metode de tip ELISA (Ploaie) si se lucreaza la metodele de tip PCR (polymerase chain reaction).

3. BACTERII - BACTERIOZE

Bacteriile sunt plante microscopice care pot fi parazite pe plantele de cultura. Bolile produse de bacterii (bacteriozele) au fost cunoscute inca din antichitate, fara insa sa se cunoasca adevarata lor cauza. Abia in 1881, Burrill studiaza arsura merilor produsa de Erwinia amylovora, denumita initial Micrococcus amylovorus.

Intemeietorul fitobacteriologiei este E. P. Smith, care din 1898 a efectuat cercetari sistematice asupra bacteriozelor. Ulterior, Appel, Burkholder, Izrailski au efectuat noi cercetari care au fundamentat noua disciplina - fitobacteriologia.

Numarul de boli produse de bacterii este ridicat, multe dintre ele avand o mare importanta economica. In lucrarea lor recenta, Severin si colab. (1985) descriu 69 de boli produse de bacterii la plante, dintre care doua boli sunt produse de ricketii.

Simptome si diagnoza. Plantele sau tesuturile afectate de bacterii patogene au un metabolism dereglat care se reflecta adesea si in modificari anatomo-morfologice. Dintre cele mai tipice pot fi semnalate urmatoarele :

P a t a r i 1 e de pe frunze si alte organe, care apar datorita reducerii numarului de cloroplaste, care pot evolua de la simple decolorari difuze pana la necroze ale limbului.

Hidrozele apar la inceputul procesului de imbolnavire si se datoresc imbibarii cu apa a locului de infectie, ca de exemplu patarea unghiulara a castravetilor (Pseudomonas lacrymans).

Pigmentarea tesuturilor apare datorita excesului de antociani sub forma de pete de culoare rosie, a excesului de melanina sub forma de pete de culoare neagra etc.

Necrozele sau arsurile sunt simptome grave ale multor boli bacteriene, cum sunt cele produse de : Xanthomonas campestris pv. phaseoli, Pseudomonus syringae pv. syringae, Pseudomonas syringae pv. tabaci ete.

Putregaiurile moi apar in depozite, dar si in perioada de vegetatie si se intalnesc pe organele de rezerva, pe tulpini erbacee carnoase. Descompunerea tesuturilor sub influenta patogenilor bacterieni duce la emanarea unui miros de putrefactie, asa cum este de exemplu in cazul atacurilor bacteriilor : Erwinia carotovora pv. carotovora, Erwinia carotovora pv. atroseptica, Pseudomonas cepacia etc.

Tumori si alte tipuri de proliferare pot apare pe radacini, tulpini si frunze in cazul atacului unor bacterii ca : Agrobacterium radiobucter pv. tumefaciens, Clavibacter (Coryncbacterium) fascians etc.

Ofilirea este un simptom al bolilor sistemice bacteriene care se dezvolta in vasele conducatoare, pe care le astupa, impiedicand circulatia apei sau astupand vasele cu gome sau celule desprinse din peretii vaselor. Astfel de simptome apar la atacurile bacteriilor : Clavibacter (Corynebacterium) michiganense pv. insidiosum, Cm. pv. michi-ganense, Erwinia tracheiphila etc.

Cercetarile mai noi au permis elaborarea de metode de diagnoza a bacteriozelor si pentru clasificarea si identificarea bacteriilor ca de exemplu : RFLP (restriction fragment length polymorphism) a ADN cromosomal sau din plasmide, PCR (polymerase chain reaction), determinarea (profilul) proteinelor si a acizilor grasi, spectrometria de masa pirolitica etc. De asemenea, metodele traditionale de identificare a bacteriilor, datorita truselor rapide, au fost revolutionate (nutritional profilling) (Stead, 1995).

Morfologia si structura bacteriilor. Bacteriile, au dimensiuni microscopice de ordinul micronilor si sunt unicelulare. Aparatul vegetativ are dimensiuni de 0,6-4 m X 0,3-0,4 m, uneori pana la 50 m la bacteriile filamentoase.

Bacteriile fitopatogene se prezinta sub mai multe forme :

B a c i 1 i (Bacillus, Bacterium), de forma unor bastonase, izolate sau in lanturi (Diplobacillus, Streptobacillus);

Actinomicete (Actinomycetales), de forma unor filamente ramificate.

Celelalte forme morfologice ,cum ar fi coci, vibrioni, spirili si spirochete , nu se intalnesc in patologia vegetala.

Structura celulei bacteriene este destul de simpla, cuprinzand : membrana, citoplasma si nucleoidul.

Membrana este alcatuita dintr-un perete celular multistratificat la exterior si o membrana citoplasmatica la interior. Peretele celular asigura rigiditatea invelisului bacteriei, aparatul vegetativ fiind un dermatoplast. Uneori, la exteriorul acesteia se formeaza o capsula de natura polizaharidica.

La exteriorul membranei, bacteriile cu forme alungite au cili (flageli), prelungiri citoplasmatice care ies prin porii membranei. Dupa numarul cililor, bacteriile pot fi : monotriche (cu un singur cil polar), bitriche sau amphitriche (cu cate un cil la ambele capete), lophotriche (cu smocuri de cili la capete) si peritriche (cilii sunt situati de jur imprejurul celulei).

Membrana citoplasmatica (citolema), are o structura trilamelara, se afla sub peretele celular si are o importanta mare pentru procesele enzimatice.

Citoplasma este un sistem coloidal omogen, este transparenta si vascoasa, iar in interior contine pigmenti (galbeni, rosii) si vacuole, inconjurate de lipoproteine, formand tonoplastul.

Nucleotidul, alcatuit din fibre fine de acid dezoxiribonucleic (ADN), formeaza o zona mai densa si apare ca o granula sferica sau ovala, dispusa central.

Constitutia chimica a bacteriilor este bine studiata si cuprinde :

apa 75-85% din greutatea totala, fiind atat in stare libera cat si legata ; substante minerale,23% din greutatea uscata, continand P, K, Na, Ca, S, CI, Fe s.a. ; acizi nucleici, care sunt sub forma de ADN in nucleoid si ARN in citoplasma ; proteinele reprezinta 60% din greutatea uscata, avand rol structural sau fiind, de fapt, enzime ; glucide ,12-18%; lipide - 10% din greutatea uscata.

Metabolismul celulei bacteriene fitopatogene are caracter heterotrof, folosind ca sursa de hrana tesuturile plantelor vii (parazite), dar si moarte (saprofite).

Cu ajutorul enzimelor si in special al hidrolazelor descompun substantele organice, iar in urma activitatii metabolice pot secreta toxine si antibiotice. Toxinele (endotoxine si exotoxine) contribuie la procesul de patogeneza si determina aparitia diferitelor simptome ale bolilor.

In ciclul de viata al bacteriilor fitopatogene se intalneste, alaturi de stadiul parazit, si cel saprofit. Din aceasta cauza, ele pot fi cultivate pe medii nutritive de cultura, dar cu adaugarea frecventa a unor substante pe care nu le pot sintetiza , numite factori de crestere.

Bacteriile fitopatogene au caracter aerob si rar, facultativ anaerob.

Inmultirea bacteriilor. Capacitatea de inmultire a bacteriilor este deosebit de mare, celula creste, atinge marimea proprie speciei, dupa care se divide transversal. Intre doua diviziuni trece o perioada de circa 20 minute. Aceasta inseamna o capacitate mare de a dauna si numai o serie de factori externi si interni pot frana procesul. Daca se cultiva o bacterie fitopatogena in mediu lichid, se pot distinge o serie de faze, care se regasesc in mare masura si in evolutia bacteriei in planta : faza latenta (stationara), in care bacteria se adapteaza la mediu ; faza de crestere in volum, care se manifesta prin marirea dimensiunilor bacteriei si in care incepe procesul diviziunii ; faza exponentiala (logaritmica), caracterizata prin diviziunea si cresterea constanta a numarului de celule in progresie geometrica ; in functie de logaritmul numarului celulelor si in functie de temperatura, cresterea este lineara ; faza de incetinire a ritmului de crestere a numarului de celule, datorate epuizarii treptate a sursei de hrana si acumularii produsilor de metabolism ; faza stationara, in care multiplicarea si moartea celulelor este in echilibru ; faza de declin, in care numarul celulelor care mor intrece pe cel al celulelor care se formeaza ; faza finala de declin in care cultura se autodistruge.

In natura si in planta gazda bacteriile sunt supuse actiunilor agentilor fizici, chimici si biotici, care au un rol deosebit de mare in franarea capacitatii lor extraordinare de inmultire.

Dintre agentii fizici pot fi amintiti : presiunea osmotica a mediului, deshidratarea, temperaturile ridicate, radiatia solara (in special cea ultravioleta).

Factorii chimici cuprind : excesul de bioxid de carbon si lipsa de oxigen, excesul de --NH₄ in sol, toxinele proprii in exces, antibioticele etc.

Factorii biotici au o importanta deosebita si reprezinta o sursa pentru eventualele mijloace biologice de prevenire si combatere a bacteriozelor.

La epidemii puternice apar bacteriofagii sau virusurile bacteriene care produc liza bacteriilor. Antagonismul altor microorganisme fata de bacteriile fitopatogene pot frana evolutia lor. Pe frunze sau in sol aceste interactiuni au un rol important in stabilirea infectiei si evolutia epidemiilor.

Epidemiologia bacteriozelor. Din punct de vedere ecologic, epidemiologia ocupa un rol important in caracterizarea diferitelor boli. Faza patogena din viata bacteriilor este destul de scurta, fiind urmata de una nepatogena (saprofita sau anabiotica), cu o durata mai mare.

Faza parazitara (patogena) este, de regula, mult mai bine cunoscuta, in timp ce faza nepatogena este mai putin studiata. In general, in ciclul de viata al bacteriilor se disting 4 faze : patogena, saprofita, de supravietuire si rezidenta. Faza de supravietuire este reprezentata prin inoculul primar, iar celelalte faze de cel secundar.

Transmiterea (inoculul primar) se efectueaza pe cai variate ; samanta poate fi purtatoare, atat la exterior cat si la interior, a bacteriilor fitopatogene. De exemplu, Xanthomonas campestris pv. campestris infecteaza semintele vascular, iar Clavibacter (Corynebacterium)michiganense pv. michiganense mai ales la suprafata. Pe unele seminte, bacteriile pot rezista perioade lungi, cum este cazul bacteriei Xanthomonas campestris pv. phaseoli, care poate rezista in aceste conditii pana la 15 ani. Nu toate semintele infectate pot produce infectii, aceasta depinzand de un anumit procent limita de la care se produc infectiile, in functie de diferite conditii biotice si abiotice, o infectie a semintelor de numai 1 la 10 000 boabe de fasole, poate produce epidemie de arsura comuna a fasolei (Severin, 1971), alteori, samanta infectata 100% cu agentul patogen al patarii unghiulare a castravetilor a produs 1,4-3,5% plante infectate (Zurini, 1985).

Materialul de inmultire vegetativa transmite usor diferite bacterii. De exemplu, prin tuberculii de cartof se transmite Erwinia carotovora pv. carotovora, iar prin puietii afectati sau prin altoi se transmite Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens etc.

Resturile de plante bolnave ramase dupa recoltare constituie frecvent o sursa de inocul. Aproape toate bacteriile fitopatogene se pot transmite de la un an la altul pe aceasta cale.

Exista bacterii care pot supravietui liber in sol si altele care supravietuiesc in rizosfera plantelor. Bacteriile care nu pot supravietui liber in sol, se pot mentine daca resturile vegetale se degradeaza mai incet.

In sol, bacteriile din acest grup sunt eliminate prin concurenta nutritiva si mai ales prin antagonism. Microorganismele saprofite din sol elimina numeroase substante antibiotice, care inhiba sau distrug diferite bacterii patogene. Unele protozoare se hranesc cu astfel de bacterii (Erwinia carotovora), determinand reducerea numarului acestora. Bacteriofagii au actiune de distrugere si in sol a bacteriilor fitopatogene.

in ansamblu, factorii abiotici cum sunt: temperatura, umiditatea prea mica sau exagerata ,reduc puternic populatiile de bacterii din sol.

Cunoasterea mecanismelor supravietuirii si disparitiei bacteriilor in sol este insuficienta pentru a preconiza masuri eficiente de lupta cu aceste boli.

Pe plantele perene, bacteriile supravietuiesc de la un an la altul chiar in tesuturile plantei gazda, in ulceratii si tesuturi infectate (Xanthomonas campestris pv. juglandis, X.c. pv. pruni, Pseudomonns syringae pv. syringae etc). X.c. pv. juglandis poate ierna in mugurii amentilor (flori mascule), de unde prin polen pot trece la alte plante.

Multe plante salbatice si buruieni din culturi pot constitui o sursa de infectie pentru multe bacterii fitopatogene polifage.

Transmiterea secundara a bacteriilor se poate realiza, de asemenea, prin diferite cai, dintre care cele mai importante sunt : prin curentii de aer (anemochora), la unele bacterii odata cu particulele de praf sau exsudatele bacteriene uscate ; prin picaturile de apa (hidrochora), de ploaie, cu apa de irigatie, scurgeri de suprafata etc. ; prin diferite animale (zoochora), cum ar fi de exemplu prin albinele care viziteaza florile de mar si raspandesc bacteria Erwinia amylovora sau pasarile care pot vehicula, de asemenea, multi agenti patogeni bacterieni.

Un rol epidemiologie important il au uneltele agricole, masinile, ambalajele, sforile si sarma de spalier etc. pentru mentinerea si transmiterea bacteriilor.

CIUPERCI - MICOZE

Ciupercile microscopice, in special, dar si cele macroscopice pot produce boli ale plantelor. Numarul de micoze (boli produse de ciuperci) este foarte mare si afecteaza practic toate culturile agricole. Se apreciaza ca, din totalul de 100 000 specii de ciuperci, circa 8 000 sunt capabile sa produca boli ale plantelor.

In tara noastra, numarul total de ciuperci parazite si saprofite identificate pana in prezent este 8727 (Bontea, 1985-1986).

Datorita particularitatilor lor, ciupercile fac parte dintr-un regn separat , Mycophyta (Fungi Sau Eumycetes).

Simptome si diagnoza. Ciupercile fitopatogene actioneaza puternic asupra plantei la nivel biochimic si fiziologic si la nivel anatomo-morfologic. Simptomele ce apar pe diferitele organe ale plantelor atacate sunt deosebit de variate.

Nanismul plantelor sau piticirea consta in modificarea cresterii plantelor atacate, care raman mai mici decat cele sanatoase (ex. : Tilletia controversa, malura pitica a graului ; Plasmopara helianthi, mana florii-soarelui etc).

Marirea dimensiunilor plantelor atacate se observa mai rar, cum este cazul la plantele de orez parazitate de ciuperca Gibberella fujikuroi, care produce gibberelina, hormon ce stimuleaza cresterea plantelor.

Schimbarea pozitiei normale a plantei se observa in cazul atacului unor patogeni, cum este ciuperca Cystopus portulacae, al carei atac determina ca planta ornamentala Portulaca oleracea sa devina din planta taratoare, erecta.

Hiperplaziile sau hipertrofiile constau in cresterea excesiva a tesuturilor atacate ca urmare a unor diviziuni celulare anormale, care au ca rezultat producerea de gale sau hipertrofii pe diferite organe : pe radacinile verzei atacate de Plasmodiophora brassicae, pe frunzele de piersic atacate de Taphrina deformans, pe fructele de prun atacate de Taphrina pruni etc.

Modificari ale organelor florale ale plantelor atacate : deformari ale paniculelor si stiuletilor sub influenta ciupercii Sphacelotheca reiliana, patogena pe porumb, distrugerea spicelor de orz atacate de Ustilago nuda, inlocuirea boabelor de secara cu scleroti la cornul secarei (Claviceps purpurea), distrugerea florilor de vita de vie ca urmare a atacului de Botryotinia fuckeliana, a florilor de prun si visin atacate de Monilinia laxa etc.

Putregaiuri produse prin degradarea si distrugerea diferitelor organe ale plantelor atacate sub influenta enzimelor secretate de ciuperci : putregaiul alb, produs de Sclerotinia sclerotiorum si putregaiul cenusiu, produs de Botrytis cinerea la numeroase plante de cultura.

Caderea cerealelor este un fenomen indus de atacul de Pseudocercosporella herpotriclioides si alti patogeni cu dezvoltare la baza multor plante de cultura din familia Poaceae (Gramineae):

Putregaiuri ale radacinilor si altor organe subterane ale plantelor de cultura, determinate de diferite specii de Fusarium, Armillaria etc.

Ofilirea plantelor este un simptom care apare ca o consecinta a atacului unor patogeni ce deregleaza puternic regimul de apa, cum sunt : Fusarium oxysporum f.sp. lycopersici (ofilirea tomatelor), Verticillium dahliae (ofilirea bumbacului, tomatelor si altor solanacee etc).

Patarile frunzelor, de diferite culori, sunt simptome foarte raspandite la toate tipurile de boli, inclusiv cele neparazitare.

Necrozele apar frecvent pe ramuri, pe fructe si alte organe atacate, fiind influentate de factori variati, cunoscute si sub denumirea de arsuri.

Ciuruirea frunzelor apare dupa ce petele de pe frunze se usuca si cad, fenomen intalnit frecvent la piersic, cais, prun etc. ca urmare a atacului de Stigmina carpophila.

Caderea frunzelor, mugurilor, florilor si fructelor se produce sub influenta atat a bolilor parazitare cat si a celor neparazitare.

In general, bolile plantelor de cultura produse de ciuperci se caracterizeaza prin cateva tipuri principale de simptome, care permit si identificarea lor. Confirmarea bolii se face insa dupa un examen de laborator al patogenului.

Problematica determinarii exacte a unei bolii este similara cu problematica determinarii bolilor omului si animalelor. Daca patogenul este constatat pe planta bolnava asociat cu simptomele specifice, se poate stabili destul de exact boala si cauza care o produce, utilizand determinatoarele consacrate in micologie. Daca patogenul ce produce boala nu poate fi gasit in aceste determinatoare, este necesar sa fie parcurse urmatoarele etape (postulatele lui Koch) : patogenul trebuie constatat cu simptomele specifice pe toate pantele bolnave ; patogenul trebuie izolat si crescut in cultura pura pe un mediu nutritiv (parazitii neobligati) sau pe o planta gazda sensibila (parazitii obligati), iar aparitia si simptomele bolii trebuie notate ; patogenul purificat si cultivat pe mediul da cultura se reinoculeaza pe plante sanatoase ale aceleiasi specii sau varietati si trebuie sa produca aceleasi simptome ; patogenul trebuie reizolat din nou in cultura pura si caracteristicile sale trebuie sa fie identice cu cele de la punctul 2.

Mai nou pentru bolile cu durata lunga de evolutie, cu perioada de incubatie lunga, cu formare de toxine in stadii timpurii etc. si mai ales pentru cresterea exactitatii, au fost elaborate metode perfectionate de diagnoza bazate pe : ELISA in diferite variante (DAS, ACP, ELISA -membrane), PCR (polymerase chaine reaction), analiza isoenzimelor etc.

Caracterizarea ciupercilor fitopatogene se poate face prin identificarea secventelor ADN, a polimorfismului si pe genetica traditionala. Frecvent au fost introduse metode noi pentru identificarea produsilor metabolismului secundar pentru activitatea enzimatica sau patogenitate (Budge si altii, 1995).

Relatiile c i u p e r c i- p l a n t e. Ciupercile fitopatogene se dezvolta mai rar la suprafata organelor plantelor parazitate (ex. Erysiphe), cel mai adesea ele patrund in tesuturile plantei pe diferite cai, unde se dezvolta intercelular sau intracelular aparatul lor vegetativ, pe care ulterior apar fructificatiile, ce se situeaza de regula la suprafata organelor vegetale.

Prezenta in tesuturi a patogenilor induce schimbari importante in primul rand de ordin biochimic si fiziologic, care se exteriorizeaza apoi anatomo-morfologic. Aceste schimbari apar in special ca o consecinta a actiunii enzimelor patogenilor, a toxinelor secretate de acestia, ca si sub influenta combinata a enzimelor si a toxinelor. Principalele schimbari determinate in metabolismul plantelor de cultura afectate de patogeni vor fi prezentate in capitolul "Bolile plantelor cultivate".

Structura celulei, miceliului, fructificatiilor etc. Ciupercile fitopatogene au un aparat vegetativ caracteristic in functie de grupa taxonomica la care apartin.

Ciupercile inferioare, cum sunt cele din clasa Chytridiomycetes, familia Olpidiaceae au ,,corpul" format dintr-o masa de protoplasma si un nucleu, fara membrana, deci un gimnoplast, care nu are o forma precisa datorita lipsei membranei celulare, forma sa depinzand de spatiul disponibil din tesuturi si in special de cel intracelular parazitat. Alte ciuperci, cum sunt cele din familia Plasmodiophoraceae, au un aparat vegetativ format dintr-o masa mai mare citoplasmatica, cu un numar variabil de nuclei, denumit plasmodiu.

Ciupercile inferioare din clasele Oomycetes si Ascomycetes (familia Saccharomycetaceae) au un alt tip de aparat vegetativ, denumit dermatoplast, format dintr-o celula cu elementele ei normale : membrana, citoplasma si nucleu. Uneori, aceste celule formeaza prin inmugurire asociatii de celule denumite coenobii, ce apar la suprafata unor medii lichide.

Caracteristic pentru ciupercile din clasa Oomycetes este aparatul vegetativ de tip

s i f o n o p 1 a s t, care este alcatuit din filamente simple sau ramificate, continue, care au membrana, citoplasma si multi nuclei dispersati in lungul filamentelor.

Aparatul vegetativ cel mai raspandit al ciupercilor este talul filamentos, format din filamente septate (cu pereti transversali), alcatuite din numeroase celule. Legaturile intre celule se fac prin filamente citoplasmatice ce trec prin porii septelor (pereti transversali). Totalitatea filamentelor se numeste m i c e 1 i u, iar filamentele poarta numele de h i f e. Acestea au uneori cativa microni, alteori ajung la cativa metri lungime, sub forma de cordoane, cresterea lor producandu-se prin zona de varf a hifelor. Talul filamentos este propriu ciupercilor din clasa Ascomycetes, din grupul Deuteromycetes (Fungi Imperfecti) si unora din clasa Basidiomycetes (ord. Ustilaginales, ord. Uredinales).

Talul masiv este o forma mai evoluata a aparatului vegetativ al ciupercilor, fiind constituit din filamente intretesute, care poarta numele de plectenchimuri, fiind false tesuturi vegetative. Acest tip de tal este propriu ciupercilor superioare, macromicetelor din clasele Ascomycetes si Basidiomicetes ; aceste ciuperci care prezinta carpofori se dezvolta normal, ca urmare a diferitelor functii indeplinite in dezvoltarea lor de catre plectenchimuri.

Plectenchimurile formative au rol similar cu cel al meristemelor plantelor superioare, asigurand cresterea talului ; plectenchimurile de protectie au rol apropiat de cel al epidermei, si anume rol de aparare ; plectenchimurile mecanice au rol de sustinere si sunt formate din celule puternic ingrosate, de cele mai multe ori prezente in carpofor. Ca si la plantele verzi, si la ciuperci se intalnesc "tesuturi" cu rol conducator, de rezerva etc, acestea fiind plectenchimurile conducatoare, de rezerva etc.

Foarte importante sunt plectenchimurile de absorbtie, prin care ciupercile aspira apa si substantele nutritive. La ciupercile care nu poseda plectenchimuri de absorbtie, procesul de absorbtie se produce prin filamentele miceliene (Oomycetes).

Ciupercile Zygomycetes saprofite au niste terminatii ale sifonoplastului, care se ramifica, au aspect de radacini si poarta denumirea de rizoizi, indeplinind rol de absorbtie (ord. Mucorales, fam. Mucoraceae - Rhizopus, Mucor).

Ciupercile parazite intracelular extrag substantele nutritive cu ajutorul haustorilor, formatiuni cu aspect variat : de balonase (Plasmopara viticola - mana vitei de vie ,Cystopus candidus -albumeala cruciferelor), forma digitala (Erysiphaceae -fainari) etc.

Organe de rezistenta si transmitere. In conditiile in care hrana este abundenta ciupercile isi dezvolta aparatul vegetativ si se inmultesc mai ales asexuat. Pe masura reducerii surselor de hrana si a inrautatirii conditiilor de mediu (temperatura, umiditate, aeratie etc.) ciupercile fitopatogene intra intr-un stadiu de repaus vegetativ si formeaza organe specifice, denumite organe de rezistenta. Acestea contin filamente deshidratate, cu citoplasma bogata in substante de rezerva cum sunt: lipidele, glicogenul si proteinele.

Gemele apar pe filamente septate sau neseptate care capata un aspect perlat.

Rizomorfele sunt cordoane de filamente impletite mai putin strans, care se intalnesc pe radacini si in sol (ex. Armillaria mellea, Rosellinia necatrix etc).

Stromele rezulta din impletirea densa a hifelor, au aspect carbunos, apar la suprafata organelor bolnave si preced aparitia unor organe de inmultire (peritecii sau loculi cu asce si ascospori, picnidii cu picnospori etc).

Sclerotii sunt organe de rezistenta alcatuite din hife foarte dens impletite, de culoare brun-neagra, cu o consistenta dura, de diferite marimi : microscleroti la Macrophomina si scleroti mari la Sclerotinia sclerotiorum. Sclerotii prezinta la suprafata un strat mai dens format din celule moarte, denumit paraplectenchim. Prin germinare sclerotii formeaza organe de inmultire sau micelii vegetative.

Inmultirea ciupercilor.

Inmultirea vegetativa. La unele ciuperci fragmentele de miceliu sau portiuni mai mari de tal pot reproduce o noua ciuperca. Uneori, pe talul filamentos se pot diferentia celule deosebite de miceliu, care poarta denumirea de artrospori sau aleuspori. Artrosporii produc speciile : Oidium lactis, Geotrichum candidum, G. purpurascens etc. Aleuspori produce genul Aleurisma, dand un aspect fainos talului.

Drojdiile (Saccharomycetaceae) se inmultesc vegetativ prin inmugurire, iar formatiunile la care dau nastere poarta numele de blastospori.

Inmultirea asexuata. Acest tip de inmultire foarte raspandit se produce cu ajutorul sporilor. Sporii sunt celule sau grupe de celule capabile, in conditii favorabile, sa reproduca aparatul vegetativ al ciupercii. Sporii au un rol important in raspandirea ciupercilor, dar pot avea si rol de rezistenta sau de sexualitate.

Sporii pot fi mobili, cu 1-2 flageli (cili) si se numesc zoospori sau imobili si se numesc aplanospori.

Sporii se mai pot clasifica si dupa locul unde se formeaza. Daca apar pe suporturi speciale la exterior, se numesc exospori si au origine exogena, daca apar in organe specializate in interior, se numesc endospori si au origine endogena.

Dintre sporii exogeni pot fi mentionati : conidiile la Ascomycetes si basidiosporii la Basidiomycetes.

Sporii endogeni sunt variati : sporangiospori, care se formeaza in sporangi; zoospori, care se formeaza in zoosporangi si ascospori, care se formeaza in asce. Foarte importante pentru cunoasterea si identificarea ciupercilor sunt organele pe care sau in care se formeaza sporii.

Inmultirea sexuata. La baza acestui tip de inmultire stau doua procese, primul este cel de fecundare, al doilea este cel de reducere cromatica (diviziune reductionala, meioza).

Fecundarea se produce prin contopirea gametilor sau a gametangiilor, prin care numarul de cromozomi se dubleaza, trecandu-se de la haplofaza la diplofaza.

Reducerea cromatica este procesul invers de trecere de la diplofaza la haplofaza.

In procesul de fecundatie se deruleaza doua etape prin care cele doua celule de sexe diferite se contopesc : la inceput are loc fuzionarea celor doua mase de citoplasma (plasmogamia), dupa care urmeaza fuzionarea celor doi nuclei (cariogamia). Rezultatul este formarea celulei - ou (denumita si zigot), care contine un numar dublu de cromozomi. La ciuperci, in aceeasi celula cu rol de gonatocont, are loc si procesul de reducere cromatica.

In dezvoltarea ciupercilor, in acest fel, se disting doua stadii (faze) : faza haploida (n cromozomi) si faza diploida (2 n cromozomi).

Fiziologia si biochimia ciupercilor.

Ciupercile sunt lipsite de pigmenti cu ajutorul carora este posibila sinteza materiei organice. Hrana necesara o obtin din tesuturile vegetale sau animale vii (ciupercile parazite) si din cele moarte (ciupercile saprofite).

Ciupercile pot fi : obligat parazite, obligat saprofite, facultativ parazite si facultativ saprofite.

Ciupercile care sunt specializate parazitand numai o singura planta sunt monofage si au, in general, un echipament enzimatic mai simplu, dar bine adaptat. Ciupercile care paraziteaza mai multe specii de plante se numesc polifage si poseda un echipament enzimatic alcatuit din multe tipuri de enzime.

Dintre enzimele importante pentru ciupercile parazite pot fi mentionate : enzime pectolitice (pectintranseliminaza, poligalacturonat transeliminaza, endogalactonaze, beta-galactosidaze etc), care degradeaza stratul pectinic dintre tesuturile vegetale; enzime celulolitice (Ci, C_2,enzime), care degradeaza celuloza ; enzime hemicelulolitice (endoglucanaza etc), care degradeaza hemicelulozele; enzime, care degradeaza lignina etc.

Materia organica degradata este absorbita de ciuperci cu ajutorul acestor enzime, materie din care sunt sintetizate substantele proprii constituente (anabolism). Unele dintre aceste substante constituente proprii, cum este de exemplu chitina din peretii celulari, nu se intalnesc la plantele superioare. Prin respiratie si alte procese de fermentare (catabolism) se elibereaza energie, se formeaza compusi toxici, antibiotice etc.

Micotoxinele. Substantele formate de ciupercile cu caracter toxic au un rol deosebit de important atat in procesul patologic din planta atacata, cat si in scaderea valorii nutritive si a cresterii nocivitatii produselor recoltate si depozitate.

Toxinele produse de ciuperci actioneaza asupra protoplastului celulei gazda. Aceste substante sunt deosebit de active putand actiona in concentratii extrem de scazute prin alterarea permeabilitatii membranelor, prin inhibarea unor enzime etc.

Toxinele unor patogeni pot produce toate simptomele sau o parte din simptomele unui proces patologic. De exemplu, piricularina (toxina produsa de Magnaporthe (Pyricularia) oryzae poate produce simptomele de boala pe orez in faza de rasarire -plantula, si anume : ingalbeniri, piticire etc).

Toxinele speciilor de Fusarium produc simptome de ofilire, epinastii, brunificarea vaselor xilemului, necroze etc.

Patogenii pot produce diferiti regulatori de crestere sau inhibitorii ai unor hormoni de crestere, ceea ce influenteaza dezvoltarea plantelor si duce la aparitia fenomenelor de piticire, proliferare, malformatii, defoliere etc.

Un nivel ridicat de acid indolilacetic se constata in cazul pato genilor : Phytophthora infestans pe cartof, Ustilago maydis pe porumb, etc.

Ciuperca Gibberella fujikuroi produce gibereline.

Ciupercile fitopatogene poseda diferite moduri de transmitere.

Transmiterea de la un an la altul a patogenilor se realizeaza diferentiat in functie de tipul de fructificatie si de pozitia sistematica a patogenului. Diseminarea si transmiterea directa a ciupercilor fitopatogene se realizeaza prin organele de inmultire ale plantelor (samanta) sau a celor de inmultire vegetativa (tuberculi, bulbi, radacini, butasi, rizomi, marcote, altoi, portaltoi, rasaduri, puieti etc).

Indirect, patogenii se pot transmite prin mijloace de transport si suporturi de diferite naturi (vant, apa, sol, animale, omul, uneltele si masinile agricole, gunoiul de grajd, polenul etc.).

Vantul si curentii de aer (raspandire anemochora) au un rol deosebit de important in raspandirea sporilor ciupercilor parazite. Fiind foarte usori, de dimensiuni microscopice, sporii pot fi luati de vant si dusi pe plantele si parcelele invecinate, uneori ajungand chiar la mii de kilometri, cum sunt sporii ruginilor cerealelor.

Prin apa (raspandire hidrochora), ciupercile se transmit mai rar, dar acest factor este esential pentru producerea epidemiilor de Phyiophthora capsici pe ardei, de Plasmodiophora brassicae la varza, de Synchitriwm endobioticum la cartof etc.

Prin sol (raspandire pedophora) se transmit numeroase specii de agenti fitopatogeni, cum sunt : Rosellinia necatrix, Armillaria mellea, Tilletia controversa, Synchitrium endobioticum, Plasmodiophora brus-skae etc.   

In majoritatea cazurilor, resturile de plante ce cad pe sol sau raman de la recoltare sunt purtatoare de diversi patogeni care pot sa se transmita pe noile plante.

Animalele (raspandire zoochora) pot transporta pasiv pe corpul lor sau prin tubul digestiv multi patogeni pe alte plante, in special prin contactul picioarelor cu organele atacate.

Unele insecte pot transporta sporii de : Claviceps purpurea la secara, Monilinia spp. la pomi, Khuskiti (Nigrospora) oryzae la porumb etc.

Prin om (raspandire antropochora), transmiterea se face in cursul diferitelor lucrari efectuate de acesta, lucrari prin care pot fi transportati sporii ciupercilor pe unelte, masini, haine, odata cu transportul semintelor, puietilor etc. In acest fel au patruns in Europa din America de Nord patogenii : Plasmopara viticola, Uncinula necator, Phytophthora infestans, Sphaerotheca mors-uvae etc, iar din Europa in America Synchitrium endobioticum etc.

Clasificarea ciupercilor fitopatogene.

De-a lungul timpului au fost elaborate numeroase sisteme de clasificare a ciupercilor, bazate pe diferite criterii taxonomice, enumerate recent de Weber (1993).

In lucrarea de fata folosim clasificarea moderna a ciupercilor fitopatogene, intocmita prin prelucrarea clasificarilor din lucrarile consacrate ale lui Gams si colab. (1987), Smith si colab.(1988), Arnold (1993), Carlile si Watkinson (1994).

Ciupercile fitopatogene se incadreaza in regnul Fungi, care cuprinde 7 filumuri: Myxomycota (clasa Plasmodiophoromycetes), Chytridiomycota (clasa Chytridiomycetes), Oomycota (clasa Oomycetes), Zigomycota(clasa Zygomycetes), Ascomycota(clasa Hemiascomycetes si Ascomycetes), Bazidiomycota(clasa Heterobasidiomycetes/Phragmobasidiomycetes/Teliomycetes si clasa Homobasidiomycetes/Holobasidiomzcetes/ Hymenomycetes) si Deuteromycota(grupul Deuteromycetes).

MIXOMICETE (MIXOMICETOZE) ; ALGE (FICOZE) ; LICHENI (LICHENOZE) ; ANTOFITE (ANTOFITOZE)

Bolile produse de mixomicete, alge, licheni sau antofite sunt in general destul de rare si au importanta economica redusa. Dintre aceste grupe de patogeni, uneori plantele superioare parazite pot produce pagube importante in culturile afectate.

Mixomicetozele sunt boli produse de Myxomycetes {mucegaiuri mucilaginoase), organisme unicelulare, fara membrana, grupate adesea intr-un plasmodiu care emite prelungiri (pseudopode), deplasandu-se. Corpurile fructifere ce pornesc de pe plasmodii sunt divers colorate (galbene, albe, portocalii, rosii etc), traiesc liber pe substraturi organice, la umiditate mare, uneori in rasadnite umede si neaerisite. Dintre genurile mai importante care pot produce mixomicetoze, pot fi citate : Stemonitis, Physarum, Fuligo etc.

F i c o z e 1 e sunt boli produse de alge, care se intalnesc rar in zona temperata.

Lichenozele sunt boli produse de licheni, frecvente pe pomii fructiferi si pe speciile dendrologice, in conditii in care nu se aplica tratamentele specifice acestora, in zonele umede si reci, colinare. De fapt, lichenii nu paraziteaza plantele, dar, prin abundenta lor mai ales pe scoarta, stanjenesc activitatea fiziologica normala a plantelor arbo-ricole.

Antofitozele sunt boli produse de plantele superioare cu flori parazite (antofite). Aceste plante se grupeaza, in functie de gradul lor de parazitism, in plante semiparazite (hemiparazite) si plante total parazite (holoparazite).

Plantele semiparazite preiau de la plantele gazda parazitate seva

bruta (apa si sarurile minerale), cu care, cu ajutorul clorofilei, luminii

si bioxidului de carbon din aer, isi produc propria substanta organica.

Plantele holoparazite sunt total lipsite de clorofila si preiau de la

planta gazda seva elaborata.

Dintre plantele semiparazite facultative, care au toate organele normale ale plantei verzi, dar care pe radacini pot forma ramificatii absorbante (haustorii) ce se fixeaza pe radacinile plantelor invecinate, parazitandu-le pot fi mentionate : Thesium, Melampyrum, Alectrolophus (Rhinanthus) s.a.

Plantele semiparazite obligate au radacinile modificate sub forma de sugatori si din punct de vedere taxonomic apartin familiei Loranthaceae. Viscum album L. este vascul cunoscut si intalnit pe multi pomi fructiferi, dar si pe arbori forestieri. Este o planta in forma de tufa mica, cu tulpina si ramurile ramificate dichotomic, frunze persistente, ingust-lanceolate si carnoase. Fructul este o baca gelatinoasa alba, care contine viscina, o substanta adeziva cu care semintele se prind de ciocul pasarilor si de pe acesta pe scoarta ramurilor pomilor.

Dintre plantele holoparazite, complet lipsite de clorofila, pot fi citate speciile de Cuscuta (tortel). Speciile de Cuscuta apartin fam. Cuscutaceae, prezentand tulpini volubile, fara frunze, fara pigment clorofilian, cu flori mici, dispuse in glomerule, cu fructul o capsula continand 2-4 seminte. Diferitele specii de Cuscuta (C. campestris, C. epilinum, C. trifolii etc.) paraziteaza diferite plante de cultura : tomate, cartofi, tutun, in, lucerna, trifoi etc.

De asemenea, intre plantele holoparazite fac parte reprezentantii familiei Orobanchaceae, cu genul reprezentativ Orobanche (lupoaia). Prezinta haustori pe radacini, au o tulpina simpla sau ramificata, groasa, carnoasa, de culori variate (bruna -roza - violacee), fara clorofila, frunze cu aspect de solzi, iar florile hermafrodite, neregulate si fructul o capsula ce contine un numar imens de seminte foarte mioi. Speciile cele mai frecvente sunt : Orobanche cumana Wallr., cu tulpina neramificata, care paraziteaza floarea-soarelui si alte plante si Orobanche ramosa L., cu tulpina ramificata, care paraziteaza pe tutun, canepa etc.

FACTORI NEPARAZITARI CARE PRODUC BOLI LA PLANTE

Alterarea unuia sau mai multor procese din plantele de cultura poate surveni nu numai sub influenta factorilor parazitari, dar si sub influenta unor factori neparazitari, abiotici. In tara noastra grupul de boli determinate de factorii neparazitari a fost bine studiat si prezentat de Ana Hulea in lucrarea "Bolile neparazitare la plante', publicata in anul 1972.

Principalele boli neparazitare sunt produse de aplicarea necorespunzatoare a pesticidelor, de conditiile climatice nefavorabile , de lipsa, insuficienta sau excesul unor elemente nutritive .

Ca urmare a aplicarii incorecte a pesticidelor apar fenomenele de fitotoxicitate, datorate intoxicarii plantelor.

Simptomele de fitotoxicitate pot fi variate (Baicu, 1982) si depind de o serie de factori, cum sunt : a. natura substantei active ; b. modul de conditionare ; c. tehnologia de fabricare ; d. speciile de plante de cultura ; e. diferentele de sensibilitate intre soiuri ; f. diferentele de sensibilitate intre tesuturi ; g. metodele de aplicare a tratamentelor ; h. natura si tipul solului (mai ales la erbicide) ; i.temperatura, umiditatea, lumina, compozitia aerului (bioxid de carbon, amoniac) etc. ; j. starea de nutritie ; k. alte cauze.

Principalele tipuri de simptome pe care le pot produce pesticidele sunt dependente de organul afectat.

Frunzele. Pe acestea pot aparea ingalbeniri, pete brune, necroze, arsuri ale marginilor sau varfului. Uneori, frunzele raman mici, se deformeaza, se rasucesc si in final cad. Produsele cuprice supradozate determina aparitia de arsuri pe frunzele de Rosaceae. Erbicidele hormonale produc modificari puternice ale frunzelor, adesea in forma de fasciatii, rasuciri de frunze etc, mai ales pe plantele dicotiledonate : vita de vie, floarea-soarelui, sfecla de zahar etc.

Florile. Petalele sunt foarte sensibile fiind afectate chiar de concentratii de substante care pe frunze nu produc nici un simptom. Stigmatul si anterele (polenul) sunt foarte puternic afectate. Din aceasta cauza, in perioada infloritului nu se recomanda aplicarea tratamentelor chimice, deoarece acestea pot duce la avortarea florilor si implicit la scaderea recoltei.

Lastarii si ramurile tinere. Acestia au o epiderma si o scoarta care protejeaza bine tesuturile plantelor. Totusi, la unele tratamente de iarna, aceste tesuturi pot fi afectate, determinand aparitia de arsuri, scurgeri de gome si uscarea. Astfel de fenomene apar in cazul aplicarii sulfatului de cupru pe piersic la unele tratamente de iarna.

Fructele. Aceste organe pot prezenta ca fenomene de fitotoxicitate : decolorari, rugozitati, patari, crapaturi, caderea fructelor etc. Produsele cuprice sunt foarte agresive la mar, din care cauza sunt recomandate spre aplicare numai pana la inflorire. Noile produse (triazoli, piretroizi, acilalanine) nu afecteaza fructele decat uneori, la soiurile sensibile (Golden delicios). Polisulfurile pot produce fenomene de toxicitate.

Plantele in intregime. Unele produse sistemice, in doze mari, pot produce fenomene de piticire, reduceri ale dimensiunilor diferitelor organe etc. Propiconazolul, aplicat la mar, afecteaza planta in intregime ; acest produs este recomandat numai la cereale.

Radacinile. Pe aceste organe pot apare ingrosari, reduceri ale dimensiunilor etc. Astfel, asemenea fenomene pot produce lindanul la porumb, urmele de dazomet

si alte nematocide, ce se aplica in sera, unele reziduuri de erbicide care au fost aplicate la cultura anterioara, cum este de exemplu atrazinul.

Semintele si rasadurile. Unele produse, aplicate in exces, opresc germinatia sau determina pierderea completa a capacitatii germinative a unor seminte, alteori plantulele care se dezvolta sunt deformate si prezinta o crestere redusa. Unele insecticide ca lindanul, reziduurile de nematocide, inclusiv de cele de formalina (paraformaldehida) au astfel de efecte.

Adesea actiunea produselor fitosanitare nu este imediat vizibila, insa sunt modificate in plante procesele biochimice si fiziologice care pot determina reducerea recoltelor. Prejudicierea recoltelor este urmarea modificarii in sens negativ a fotosintezei, a cresterii respiratiei si transpiratiei plantelor. Efecte de acest fel produc unii regulatori de crestere si unele erbicide. Ulterior acestea evolueaza spre alte simptome, cum sunt deformarile, rasucirile, arsurile de pe diferite organe.

Noile clase de produse fitofarmaceutice sunt mult mai sigure in utilizare, aparitia de simptome de genul celor enumerate mai sus fiind rare la insecticide, acaricide si fungicide. Erbicidele, insa, mai ales cele totale pot produce accidente grave in cazul utilizarii lor incorecte.