Sa ridicam agricultura la potentialul ei natural

Retrospectiv, nu putem ignora manifestarile stiintifice la care s-au abordat diverse aspecte ale stiintei si practicii agricole romanesti. Sub raportul cuprinderii si substantei continutului lor insa, am convingerea ca abia de asta data am asistat, pentru intaia oara sub cupola Academiei, la o autentica dezbatere a problemelor satului romanesc in intreaga lor complexitate. Constat astfel, cu satisfactie, ca problematica prezentata acopera practic ansamblul vietii satului romanesc de astazi cu multiplele sale reverberatii in diverse domenii. As cita, in acest sens, fireasca si necesara recunoastere a satului romanesc intre sursele majore ale istoriei si culturii noastre, subliniata de domnul academician Eugen Simion, presedintele Academiei Romane, ca si ingrijorarea Domniei sale fata de destinul prezent si viitor al lumii rurale cuprinsa in intrebarea: "Ce trebuie sa facem ca lumea rurala sa ramana un izvor de energie creatoare?"

As mai cita, de asemenea, radiografia satului romanesc contemporan cu paleta sa de probleme care trebuie rezolvate in perspectiva integrarii europene a tarii noastre, realizata de domnul inginer Gheorghe Flutur, ministrul Agriculturii, Padurilor si Dezvoltarii Rurale, sub genericul "Lumea romaneasca rurala la rascruce".

Din materialele dezbatute astazi se remarca faptul ca acea "chestiune rurala" care acum 70-80 de ani preocupa spirite dintre cele mai fecunde ale intelectualitatii romanesti (scriitori ca Liviu Rebreanu si Lucian Blaga, oameni de stiinta ca Dimitrie Gusti si Gheorghe Ionescu-Sisesti) continua sa ramana in actualitate. Mai mult, se pare ca, intre timp, problema s-a acutizat, capatand noi valente.

Sa existe, oare, o eterna problema taraneasca? Sa avem si la inceputul secolului XXI aceeasi veche si grava discrepanta intre spatiul rural si cel urban? Sa se fi adancit, in loc sa se atenueze, disparitatile dintre sat si oras? Bazat pe ceea ce intalnesc la fiecare pas, aspecte relevate si de colegii mei antevorbitori, pot raspunde afirmativ. Da, avem intr-adevar o mare problema in spatiul rural.

Este exclus insa a vedea cauza acestei discrepante in conditiile naturale ale tarii noastre, cunoscand de pilda calitatile solului nostru, deosebit de fertil (fapt ce explica de ce, in primul razboi mondial, nemtii transportau din Baraganul ocupat nenumarate trenuri cu pamant), in timp ce productiile obtinute raman la jumatatea celor din Uniunea Europeana. Cauzele sunt deci mai profunde si nu numai de ordin strict agricol, ci coroborate cu cele de natura economica, manageriala si, nu in ultimul rand, politica. S-a remarcat aici ca, in timp ce pentru tarile Uniunii Europene primii 15 ani de la integrare au insemnat dublarea productiilor de grau, porumb, lapte etc., pentru Romania cei 15 ani de la revolutie au insemnat doar mentinerea la acelasi nivel, ba chiar un regres. Ma intreb si, desigur, ne intrebam, de ce?

Un fapt este cert: politicile agrare aplicate dupa revolutie au fost ineficiente, falimentare chiar, incepand cu insasi Legea fondului funciar. Si iarasi ne intrebam: de ce?

Pentru mine, ca si pentru multi dintre dumneavoastra cred, raspunsul este simplu dar deosebit de grav. In timp ce I. C. Bratianu, cel dintai prim ministru al Romaniei Mari si Regele Ferdinand Intregitorul au apelat, imediat dupa primul razboi mondial, la marii specialisti ai timpului - Constantin Garoflid, Gheorghe Ionescu-Sisesti, Dimitrie Gusti - pentru a elabora legile reformei agrare, asa cum mai inainte Alexandru Ioan Cuza incredintase infaptuirea reformei sale agrare lui Kogalniceanu si lui Ion Ionescu de la Brad, reformatorii de dupa revolutie, neavand statura intelectuala si civica a inaintasilor, n-au avut nici comandamentele morale si patriotice ale acestora. Amatori in ale politicii, dar si mari amatori de voturi, din zona rurala, ei si-au promovat propriile interese, de unde imbogatirea, coruptia si ignorarea imperativelor nationale.

Politica agricola se impunea a fi una nationala, independenta de politica de partid si de durata guvernarilor. Obiectivul sau central trebuia sa fie refacerea exploatatiilor agricole, constituirea si consolidarea unei paturi de fermieri, singura cale dovedita valabila in sporirea randamentelor si productivitatii agricole, in obtinerea unor produse de calitate, competitive pe piata interna si externa si implicit, desigur, in ridicarea standardului de viata a populatiei rurale.

In realitate, dupa 15 ani, constatam ca aceste elementare imperative nu s-au realizat. Oamenilor li s-a retrocedat, intr-adevar, putinul pamant (faramitat insa si neorganizat) dar fara active de productie (unde sunt, de pilda plugul, carul si boii cu care taranul a intrat, laolalta cu pamantul, in "colectiva"?) si, ceea ce este si mai grav, fara fonduri de rulment si de investitii. In aceste conditii, culmea incredibilului, cei mai "ajunsi" fermieri ai momentului nu provin nici dintre tarani, nici dintre specialistii domeniului, ci dintre patronii de cluburi si arbitrii de fotbal, politisti, generali, activisti Cat priveste specialistii, acestia nu numai ca nu sunt stimulati, dar nici solicitati si folositi la adevaratul lor potential. Multi dintre ei au ajuns sa faca orice altceva pentru a trai (taximetrie, comert, paza), incat agricultura a ajuns sa fie tributara inspiratiei oricarui neavenit.

Ar mai fi de spus ca numai agricultura este capabila a valorifica energia gratuita, si singura regenerabila, a Soarelui. Din nefericire, tocmai agricultura a devenit la noi cenusareasa economiei, ajungand astfel sa cumparam aceeasi energie, dar captata de altii, cine stie de pe unde.

Toate cele aratate au condus la adancirea starii de saracie a populatiei rurale. La nici un singur indicator al nivelului de trai populatia rurala nu se apropie de cea urbana, desi nici aceasta din urma nu poate fi invidiata. Cunosc indeaproape viata rurala romaneasca a ultimei jumatati de secol. Impresia este de cutremuratoare incremenire. Aceleasi case din chirpici, fara surse apropiate de apa, fara posibilitati indestulatoare de incalzire. Intristatoarele realitati m-au dus cu gandul la taranul care cerea unui prim-ministru aflat in "vizita de lucru": "Domnule prim-ministru, uitati-va si la noi olecuta", ca si la batranii care-si mai doresc zile doar pentru ca n-au inca bani de inmormantare. Ma intreb, retoric desigur, cata intelepciune, dar si cata obida stau in spatele cuvintelor unui vrancean, consatean al meu: "Noi nu vrem sa ne vindem tara, dar n-am putea s-o inchiriem in speranta ca va fi mai bine administrata.

Sa ne mai mire faptul ca satul, candva unul din fecundele izvoare ale valorilor romanesti, aproape ca si-a pierdut aceasta aura? Cum altfel s-ar putea explica replica de "rasu-plansu" a unui oarecare director: "liceul meu e mai bun decat al dumitale, caci n-are nici un elev de la tara".

O istorie multimilenara si o traditie pe potriva ma convinge ca nu avem alta sansa de redresare economica si morala decat bazandu-ne pe agricultura. Si, pentru ca taranul continua sa ramana "talpa tarii", trebuie sa-l ajutam, trebuie sa-l instarim pentru ca tara sa prospere. Pentru ca acest imperativ sa devina fapt, se impune ca cei ce formeaza clasa politica romaneasca sa iasa din cliseele de gandire de pana acum, adica sa trateze cu maxima responsabilitate problema taraneasca, asa cum s-a facut si continua sa se faca in Uniunea Europeana. Mai concret, este vorba de a promova investitii in exploatatiile agricole, in modernizarea si reorganizarea teritoriului, in formarea profesionala si, mai ales, profesionista a agricultorilor.

As avea una din marile bucurii ale inaintatei mele varste, daca macar cativa dintre reprezentantii clasei politice care ne-au auzit sa ne si asculte, sa se simta necesari si chemati sa indeplineasca neimplinirile atator decenii de suferinte si aspiratii.