Contracte comerciale

CONTRACTE COMERCIALE

1. Consideratii generale privind contractele comerciale

Contractul, respectiv acordul de vointa al partilor trbuie sa indeplineasca conditiile prevazute de art. 942-969 C. civ., dobandind insa natura juridica de contract comercial, datorita faptului ca obiectul pe care il trateaza este comercial.

Codul comercial exprima in mod sintetic acelasi punct de vedere in cele doua alineate ale art. 1. Astfel, in primul alineat, referindu-se la obiectul codului comercial, se face precizarea de principiu conform careia: ,,In comert se aplica legea de fata".

Codul comercial, in enumerarea multiplelor fapte (acte) sau operatii pe care le considera comerciale se refera si la anumite contracte (art. 374-490). Pentru constituirea lor, este insa nevoie sa se recurga la codul civil, condul comercial precizand in alineatul 2 al primului articol ca: ,,Unde ea (legea, respectiv codul comercial) nu dispune, se aplica Codul civil".

In concluzie, in materia contractului comercial, acesta, sub aspect formal, este de drept civil, dar sub aspect substantial este de drept comercial.   

Cauzele care au determinat constituirea unor forme paralele ale unor contracte, care la origine au fost civile, isi gasesc explicatia in incompatibilitatea acestora cu functia economica a comertului. Cu titlu, de exemplu, contractele de vanzare-cumparare, mandat sau comision.   

Aceste contracte civile pot sa indeplineasca si una din functiile economice ale comertului, devenind comerciale. Pentru aceasta a fost insa necesar ca regulile sale originare sa se modifice pentru ca activitatea contractuala sa devina compatibila cu functia economica a comertului. Or, comertul are nevoie de reguli juridice si de institutii favorabile celeritatii tranzactiilor si sigurantei creditului, ceea ce nu ofera dreptul comun.

2. CONTRACTUL DE VANZARE-CUMPaRARE COMERCIALA

2.1. Notiunea contractului de vanzare-cumparare comerciala   

Din punct de vedere economic, vanzarea este o varianta mai evoluata a schimbului, in care isi are originea. Datorita importantei sale pentru activitatea comerciala, contractul de vanzare-cumparare comerciala face obiectul unei reglementari legale speciale, sediul materiei acestui contract regasindu-se numai in parte in Codul comercial, regulile generale fiind cuprinse in Codul civil, Cartea a III-a, Titlul V (art. 1294-1404).

Distinct de regulile aplicabile oricarui contract de vanzare-cumparare comerciala, unele legi speciale reglementeaza si reguli specifice privind anumite vanzari. In concluzie, contractul de vanzare-cumparare comerciala este supus unei duble subordonari legale, civila si comerciala, dupa principiul instituit de art. 1 C.com.

Codul comercial nu ofera o definitie a contractului de vanzare-cumparare comerciala, astfel ca, apeland la Codul civil (art. 1294 C.civ.), vom defini contractul de vanzare-cumparare comerciala ca un contract prin care o parte (vanzatorul) se obliga sa transmita dreptul de proprietate asupra unui bun catre cealalta parte (cumparatorul), care se obliga in schimb sa plateasca vanzatorului o suma de bani drept pret, adaugand la aceasta elementul de comercialitate prevazut de art. 3 C.com., si anume intentia de revanzare si obtinerea de profit.

2.2. Caracterele juridice ale contractului de vanzare-cumparare comerciala

Din definitia data mai sus rezulta ca acest contract este sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ, consensual si translativ de proprietate.

Vanzarea este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece prin incheierea sa da nastere la obligatii reciproce intre partile contractante. Vanzatorul are obligatia sa predea efectiv marfa vanduta; sa-l asigure pe cumparator de conformitatea marfii predate cu clauzele contractuale si sa-i predea vanzatorului documentatia tehnica (pentru bunuri de folosinta indelungata, de ex.: televizor, computer, bunuri electrocasnice - robot de bucatarie). Cumparatorul are doua obligatii: plata pretului si luarea in primire a lucrului vandut.   

Vanzarea este un contract cu titlu oneros. Ambele parti urmaresc anumite interese patrimoniale, adica primirea unui echivalent in schimbul prestatiei la care se obliga. Vanzatorul urmareste sa primeasca pretul, iar cumparatorul urmarste sa primeasca bunul cumparat in schimbul pretului stabilit.

Vanzarea este un contract comutativ, deoarece existenta si intinderea obligatiilor reciproce sunt cunoscute de parti din momentul incheierii contractului si nu depind, ca in contractele aleatorii, de un eveniment viitor si incert, care ar face sa existe sanse de castig si pierdere pentru ambele parti contractante.   

Vanzarea este un contract consensual, putand fi incheiat prin simplul acord de vointa al partilor (solo consensu), fara indeplinirea vreunei formalitati si fara remiterea lucrului (marfii) vandut si a pretului in momentul incheierii contractului (,,vinderea este perfectaindata ce partile s-au invoit" - art. 1295 C. civ.).    

Prin exceptie de la principiul consensualismului, in cazurile special prevazute de lege vanzarea devine un contract solemn. De exemplu, terenurile - indiferent ca sunt situate in intravilanul ori extravilanul localitatilor - pot fi instrainate (dobandite) prin acte juridice intre vii, sub sanctiunea nulitatii absolute (virtuale), numai daca actul a fost incheiat in forma autentica (art. 46 alin. 1 din Legea nr. 18/1991).   

Notiunea de ,,instrainare" (a terenurilor) vizeaza transmiterea proprietatii. Astfel fiind, pentru constituirea sau transmiterea dezmembramintelor dreptului de proprietate (uzul; uzufructul; dreptul de abitatie; dreptul de servitute; dreptul de superficie) nu se cere respectarea formei autentice.   

Forma autentica nu este ceruta nici in cazul instrainarii dreptului de proprietate asupra constructiilor, care nu au fost scoase niciodata din circuitul civil general.

Daca instrainarea are ca obiect o constructie cu terenul aferent, dar contractul nu a fost autentificat, cumparatorul dobandeste numai un drept de superficie (drept de proprietate asupra constructiei si un drept de folosinta asupra terenului), in privinta proprietatii terenului actul valorand numai ca un antecontract de vanzare-cumparare.   

Vanzarea este un contract translativ de proprietate din momentul incheierii lui. Aceasta inseamna ca, prin efectul realizarii acordului de vointa (solo consensu) si independent de predarea lucrului vandut si de plata pretului, se produce nu numai incheierea contractului, dar opereaza si transferul dreptului de proprietate de la vanzator la cumparator. Pentru a fi translativ de proprietate, un contract de vanzare-cumparare trebuie sa indeplineasca mai multe conditii:   

- obiectul contractului sa-l formeze bunuri individual determinate (res certa), pentru ca in cazul unor bunuri determinate numai generic (res genera), dreptul de proprietate se transfera in momentul individualizarii bunului;   

- vanzatorul sa fie proprietarul lucrului vandut;   

- partile sa nu fi amanat transferul proprietatii printr-o clauza speciala pentru un moment ulterior incheierii contractului.

Din momentul dobandirii dreptului de proprietate, cumparatorul suporta si riscul pieirii lucrului, potrivit principiului res perit domino (lucrul piere pentru stapan, pentru proprietar), daca vanzatorul-debitor al obligatiei de predare - dovedeste intervertirea unei cauze straine exoneratoare de raspundere, adica natura fortuita, iar nu culpabila, a pieirii lucrului. In cazul cand cauza straina a fost dovedita, vanzatorul va suporta riscurile numai daca a fost pus in intarziere cu privire la executarea obligatiei de a preda lucrul vandut (art. 1074 alin. 2 C. civ.) si nu reuseste sa dovedeasca faptul ca lucrul ar fi pierit si la cumparator daca l-ar fi predat la termen (art. 1156 alin. 2 C. civ.).   

2.3. Delimitarea contractului de vanzare-cumparare comerciala de alte contracte

Pentru a intelege mai bine natura contractului de vanzare-cumparare comerciala este necesar ca acesta sa se delimiteze de alte contracte asemanatoare, cum ar fi: contractul de schimb; contractul de report; aportul de bunuri adus in societatile comerciale; contractul de antrepriza; contractul de furnitura; contractul de leasing.

2.4. Comercialitatea contractului de vanzare-cumparare comerciala

Vanzarea-cumpararea comerciala se distinge prin elemente de comercialitate din care decurg particularitati ce ii sunt proprii si care o individualizeaza ca institutie juridica distincta fata de vanzarea-cumpararea din dreptul civil.

Trasatura caracteristica a vanzarii-cumpararii comerciale o constituie intentia interpunerii in schimbul marfurilor, materializata prin intentia de revanzare. Cumpararea este facuta in scop de revanzare sau inchiriere, iar vanzarea este precedata de o cumparare facuta in scop de revanzare (art. 3 pct. 1 si 2 C.com.). Deosebirea intre cele doua tipuri de vanzari nu este scopul imediat de dobandire a bunului in schimbul pretului, ci scopul mediat, care este revanzarea bunului si care confera caracter de comercialitate contractului, fiind evidenta functia economica a acestui contract de interpunere in schimbul bunurilor.

Conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca, cumulativ, intentia de revanzare sunt: sa existe in momentul cumpararii; sa fie cunoscuta cocontractantului; sa priveasca, in principal, bunul cumparat.

Bunurile ce pot face obiectul vanzarii-cumpararii comerciale sunt numai bunurile mobile (cuprinse in prevederile art. 3 C.com. si 963 C.civ.), intrucat operatiunile cu imobile sunt considerate inca civile.

2.5. Conditiile de validitate ale contractului de vanzare-cumparare comerciala

Conform art. 948 C.civ., conditiile de validitate ale oricarui contract sunt consimtamantul partilor, capacitatea acestora de a contracta, obiectul determinat si cauza licita. In continuare vom expune numai aspectele care difera de cele ale contractului de vanzare-cumparare civila si care intereseaza astfel activitatea comerciala.

A. Consimtamantul partilor. Promisiunea de vanzare sau de cumparare. Dintre viciile de consimtamant, numai dolul imbraca o forma speciala in materia vanzarii comerciale. Particularitatile dolului in materie comerciala deriva din faptul ca acesta nu se apreciaza cu aceeasi rigoare ca in dreptul civil, instanta de judecata fiind chemata sa aprecieze calitatea mijloacelor folosite de vanzator pentru a-si vinde marfa. Reticenta (tacerea) este sanctionata ca dol numai atunci cand vanzatorul nu a adus la cunostinta cumparatorului faptul determinant in darea consimtamantului. Promisiunea de vanzare este un antecontract care se incheie in vederea perfectarii in viitor a contractului de vanzare-cumparare propriu-zis.

B. Capacitatea partilor. Pe langa conditiile generale privind capacitatea de a incheia acte juridice, contractul comercial de vanzare-cumparare este supus unor interdictii speciale, cum ar fi interdictia incheierii de catre prepus a unor operatiuni de natura comertului cu care este insarcinat - art. 397 C.com. - si interdictia incheierii de catre asociati cu raspundere nelimitata a unor operatiuni care ar atinge interesele societatii comerciale - art. 82 din Legea nr. 31/1990.

C. Obiectul contractului. Se aplica, in acest sens, conditiile generale in materie civila, cu precizarea ca bunurile imobile nu pot face obiectul contractului comercial, cu exceptia mentionata (categoria imobilelor prin destinatie). Astfel, obiectul contractului il formeaza marfa vanduta (bunul vandut), in schimbul careia cumparatorul ploateste vanzatorului pretul stabilit. Ex. de bunuri mobile: producte, marfuri, obligatii ale statului (titluri de credit) sau alte titluri de credit (mobiliare) care circula in comert. Obiectul contractului de vanzare-cumparare poate fi, astfel cum prevede art. 1310 C.civ., orice bun care este in comert si care are o valoare de schimb, afara numai daca vreo lege a oprit aceasta. De la regula libertatii depline de vanzare a bunurilor care sunt in comert si care pot forma obiect de cesiune, codul comercial a consacrat doua derogari, si anume: operatiile asupra bunurilor imobile si vanzarea lucrului altuia.

Jurisprudenta si doctrina, in absenta unei interdictii a vanzarii lucrului altuia au statuat ca vanzarea lucrului altuia poate avea loc in cazul vanzarii lucrurilor mobile ,,de gen", cand transferul proprietatii are loc prin ,,numarare, cantarire, masurare". In recunoasterea vanzarii lucrului altuia, jurisprudenta romana a socotit ca transmisiunea proprietatii nu este de esenta vanzarii.   

Pozitia vanzarii lucrului altuia a fost transata in mod diferit in legislatia italiana. Codul civil italian nu preia in art. 1429 opinia transata din art. 1599 Cod civil francez, dar instituie o nulitate relativa. Solutia este insa total diferita in materie comerciala. Codul comercial italian, in art. 59, legalizeaza vanzarea lucrului altuia.   

In sistemul dreptului civil roman, care nu a reprodus nulitatea unei astfel de conventii, s-a facut aplicatia art. 1306 si 1310, acceptandu-se tacit valabilitatea unei astfel de conventii. Solutia a fost teoretic argumentata pe coexistenta, in momentul vanzarii, a doua obligatii. Prima, obligatia de a da (de predare a lucrului) si a doua, obligatia de a procura bunul care a format obiectul unei astfel de vanzari, obligatia de a face.   

Adevarata dimensiune a problemei validitatii vanzarii lucrului altuia a aparut in materie comerciala.    Codul comercial roman nu contine o prevedere care sa reglementeze o astfel de vanzare, desi ea este frecventa in materie comerciala.

Datorita dezvoltarii comertului si in scopul legalizarii unei practici in materie comerciala, proiectul din anul 1940 al Codului comercial a introdus o prevedere care sa legitimeze vanzarea lucrului altuia. Astfel, art. 397 prevedea ca: ,,Vanzarea lucrului altuia este valabila. Vanzatorul este obligat sa dobandeasca bunul si sa-l predea cumparatorului; in caz contrar, raspunde de daune".

Textul respectiv a fost inspirat de proiectul franco-italian al obligatiei, care a instituit o nulitate relativa. S-a argumentat ca in interesul comertului este valabila o astfel de obligatie a vanzatorului de a procura lucrul vandut, contractul reziliindu-se in caz de neexecutare.

Proiectul de cod comercial din 1940, care, datorita evenimentelor nu a mai putut fi aplicat, consacra, in acelasi ritm cu evolutia comertului modern, legitimarea in materie comerciala a vanzarii lucrului altuia.

Bunul vandut este obiectul prestatiei vanzatorului si trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

- bunul trebuie sa existe;

- vanzatorul sa fie proprietarul bunului vandut;

- pretul sa fie sincer (real, pe care partile sa-l fi stabilit nu in mod fictiv, ci in scopul de a fi cerut si platit in realitate) si serios (adica sa nu fie derizoriu, disproportionat in raport cu valoarea lucrului vandut).

2.6. Efectele contractului de vanzare-cumparare comerciala

Efectele juridice produse de contractul comercial, desi sunt aceleasi ca in dreptul civil, prezinta totusi unele particularitati:

A. Transmiterea dreptului de proprietate si a riscurilor

Partile contractante pot cadea de acord ca numai dupa plata integrala a pretului lucrului asupra caruia s-a convenit, iar proprietatea poate trece din acel moment de la vanzator la cumparator. In materie comerciala, unde obiectul conventiei consta intotdeauna dintr-un bun imobil, conventia pactum reservati domini este frecvent aplicata. Validitatea conventiei de rezerva a dreptului de proprietate pana la plata pretului sau pana la plata ultimei rate, cand s-a convenit ca plata pretului se face in acest mod, poate gasi numeroase justificari legale. Astfel, poate fi invocata existenta unei clauze suspensive care produce, temporar, efectul stoparii conventionale a transmisiunii de drept a proprietatii.   

Derogarea de la regula de drept comun, in materie comerciala, a transferului de drept a proprietatii, poate avea consecinte directe asupra riscului provenit prin disparitia lucrului. Astfel, in cazul clauzei de rezerva a proprietatii pana la plata pretului, riscul va fi suportat de vanzator fiindca nu si-a pierdut dreptul de proprietate.

O particularitate in materie comerciala are loc in cazul transmiterii dreptului de proprietate ulterior incheierii contractului pentru bunuri determinate generic apartinand vanzatorului ori procurate de acesta. In acest caz, se face distinctia intre bunuri de gen nelimitat si bunuri de gen limitat. Sunt de gen nelimitat acele bunuri determinate prin anumite calitati particulare si de gen limitat cele care sunt astfel specificate, incat se deosebesc de genul caruia apartin (fara a se confunda cu bunurile individual determinate), imprumutand efecte juridice si de la cele de gen nelimitat si de la cele individual determinate (exemplu: produse ale unei anumite fabrici). Conform art. 62 C.com. (care se refera la bunuri de gen nelimitat - exemplu: produse comercializate de un distribuitor), putem concluziona ca imposibilitatea subiectiva de executare nu exonereaza de raspundere, in schimb cea obiectiva si absoluta antreneaza asemenea efecte. Pentru bunurile de gen limitat, vanzatorul este insa exonerat de raspundere in caz fortuit.

Alte reguli speciale stabilite de Codul comercial se refera la transmiterea dreptului de proprietate si a riscurilor produsa intr-un moment diferit de acela al acordului de vointa intre parti: in cazul bunurilor determinate generic care circula de pe o piata pe alta prin intermediul carausului si in cazul marfurilor care se transporta pe apa.

Pentru prima situatie, transferul proprietatii si al riscurilor se efectueaza in momentul predarii bunurilor catre caraus, in vederea transportului. Individualizarea marfurilor se face la predarea lor pentru transport carausului, aceasta operatiune producand efecte si in raporturile dintre vanzator si cumparator, operand transmiterea proprietatii si a riscurilor in baza contractului de vanzare-cumparare comerciala. Astfel, daca bunurile pier fortuit in cursul transportului, riscul este suportat de catre cumparator.

Cea de a doua situatie este reglementata de art. 63 C.com., care consacra conditia suspensiva a sosirii in buna stare a vasului transportator la destinatie. In consecinta, daca bunurile pier fortuit in cursul transportului riscurile cad in sarcina vanzatorului (art. 1018 C.civ.). Pentru producerea acestor efecte sunt necesare anumite conditii stipulate in art. 63-66 C.com. in legatura cu desemnarea vasului si termenul pentru sosirea la destinatie. Aceste reguli sufera modificari in cazul aplicarii conditiilor INCOTERMS CIF si FOB.

B. Obligatiile partilor

In afara de obligatiile reglementate de dreptul comun in materie (art. 1313 C.civ.), partile, prin vointa lor, pot stabili si alte obligatii in sarcina lor.

a) Obligatiile vanzatorului

Obligatiile vanzatorului sunt urmatoarele: obligatia de predare si obligatia de garantie. Alaturi de

In afara acestor obligatii, vanzatorul mai are o obligatie subsidiara. El va trebui sa conserve lucrul pana la preluarea acestuia fata de catre cumparator, devenind un simplu detentor precar, deoarece a pierdut proprietatea.   

Aceasta este o obligatie accesorie obligatiei principale de predare. Ea instituie pe ,,debitor" intr-un ,,custode" al bunului. Incetarea starii de custodie intervine in momentul in care creditorul obligatiei de predare se prezinta sa ridice bunul.   

In privinta obligatiei de predare a lucrului, Codul comercial, in art. 59, prevede ca aceasta trebuie executata ,,la locul aratat in contract sau la locul care ar rezulta din natura operatiei sau din intentia partilor contractante"   

Sintetizand ampla redactare a art. 59 se desprinde ca acesta are in vedere trei situatii de predare a lucrului:

a) la locul aratat in contract sau care rezulta din intentia partilor sau din natura contractului;   

b) la locul unde cel obligat isi avea stabilimentul sau comercial sau cel putin domiciliul ori resedinta la data semnarii contractului;

c) la locul unde se gasea lucrul in momentul contractarii, daca nu s-a dispus altfel.

Obligatia de garantie

Modul de realizare a acestei obligatii este precizat de art. 1336 C.civ. si consta in asigurarea linistitei posesiuni a lucrului, precum si de raspundere pentru viciile lucrului. In materia dreptului comercial aceasta obligatie are unele particularitati.

a) Asigurarea linistitei posesii a lucrului   

Obligatia de asigurare a linistitei posesii a lucrului este definita de art. 1337 C.civ. ca fiind raspunderea de evictiune.

b) Situatia speciala a raspunderii pentru evictiune in cazul bunurilor mobile, respectiv in materia dreptului comercial.

Obiectul garantiei de evictiune are in vedere numai bunurile imobile, nu si bunurile mobile.

Acest lucru este confirmat de prezumtia de proprietate a bunurilor mobile, rezultand din faptul posesiunii. Conform art. 1909 C.civ., ,,lucrurile miscatoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fara sa fie trebuinta de vreo curgere in timp".

In aceste conditii nu poate subzista obligatia de garantie pentru bunurile mobile vandute, daca acestea sunt bunuri corporale, cat timp cumparatorul nu poate invoca prevederile art. 1909 C.civ. Per a contrario, o astfel de raspundere subzista insa in cazul vanzarii bunurilor mobile incorporale, cum ar fi fondul de comert, universalitati de drept, drepturi de proprietate intelectuala, drepturi de proprietate industriala, brevete de inventie.

c) Raspunderea de viciile lucrului vandut

Normele de drept civil, inscrise in art. 1352-1359, referitoare la raspunderea vanzatorului de viciile lucrului vandut sunt completate in materia comerciala cu prevederile art. 70 C.com. Desi acest text se refera la ,,marfuri sau producte din alta piata", el completeaza prevederile dreptului comun, adaugand un element deosebit de insemnat, referitor la viciile lucrului, derogand de la dreptul civil.

Conform art. 1352 C.civ. vanzatorul este raspunzator de viciile ascunse ale lucrului vandut. Art. 70 C.com. extinde raspunderea vanzatorului , in cazul buunurilor provenind din alta piata, si la viciile aparente.

Pentru a exista raspunderea comerciala, atat pentru viciile ascunse, cat si pentru cele aparente, este nevoie ca, din cauza acestora, lucrul sa nu mai poata fi intrebuintat potrivit destinatiei sale, sau intrebuintarea sa fie micsorata astfel incat cumparatorul nu l-ar fi cumparat.

Raspunderea specifica dreptului comercial, prevazuta de art. 70 C.com.

Textul respectiv este derogator de la prevederile Codului civil, el instituind o raspundere a vanzatorului si pentru viciile aparente ale lucrului. Prevederea respectiva se refera la situatia cumparatorului unor bunuri, marfuri sau producte provenind din alta piata. Astfel, daca viciile sunt aparente, cumparatorul trebuie sa le denunte vanzatorului in termen de 2 zile de la primire. De asemenea, in acelasi termen de 2 zile el trebuie sa denunte si viciile ascunse. Pentru verificarea calitatii si starii in care se afla lucrul vandut, la cererea cumparatorului sau a vanzatorului, instanta judecatoreasca competenta teritorial va dispune, conform art. 71 C.com., numirea unui expert sau indisponibilizarea lucrului la un depozitar public.

Obligatia de informare a cumparatorului

Alaturi de obligatiile prevazute, tind sa obtina o individualitate proprie alte doua obligatii ale vanzatorului: obligatia de informare a cumparatorului si obligatia de securitate, reglementate prin Ordonanta Guvernului nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor in vederea asigurarii calitatii produselor si serviciilor.

In general, obligatia de informare este considerata ca fiind accesorie obligatiei de predare sau chiar de prelungire a acesteia.

b) Obligatiile cumparatorului

Cumparatorul are trei obligatii:

a) preluarea bunului cumparat;

b) plata spezelor de incheiere a contractului si de preluare a lucrului;

c) plata pretului

a) Obligatia de preluare a bunului   

Obligatia de preluare este o consecinta fireasca si directa a consensualitatii contractului de vanzare. Conform art. 1295 C.civ., ,,vinderea este perfecta intre parti si proprietatea este de drept stramutata la cumparator, indata ce partile s-au invoit asupra lucrului si asupra pretului, desi lucrul inca nu se va fi predat si pretul inca nu se va fi numarat".   

Din momentul perfectarii acordului de vointa, vanzatorul devine un detentor precar al lucrului, iar cumparatorul, ca titular al dreptului de proprietate, trebuie sa se ingrijeasca de lucrul devenit proprietatea sa si sap suporte riscul pierderii lucrului.   

Preluarea bunului devine astfel ,,cherabila".

b) Plata spezelor de incheiere a contractului de vanzare-cumparare, precum si spezele referitoare la preluarea bunului vor fi suportate de cumparator, astfel cum dispun prevederile art. 1305 si 1317 C.civ.

c) Obligatia de plata a pretului   

Principala obligatie a cumparatorului, inscrisa in art. 1361 C.civ. consta in plata pretului. Aceasta este obligatia sa corelativa fata de dobandirea dreptului de proprietate asupra lucrului care a format obiectul vanzarii.

Codul comercial contine, intr-o anumita masura, norme deosebite fata de cele ale dreptului civil. Prevederile art. 1303 si 1304 C.civ. sunt insa cele aplicabile si in materie comerciala, pretul urmand sa fie serios si determinat de parti sau de un arbitru.

Deosebirea fata de prevederile amintite este evidentiata de art. 60 C.com. care prevede ca: ,,vanzarea facuta pe un pret nedeterminat in contract este valabila" daca partile au convenit asupra unui mod de a-l determina. Prevederea respectiva constituie o derogare de la regula inscrisa in art. 1303 C.civ. conform careia in mod riguros ,,pretul vanzarii trebuie sa fie serios si determinat de parti".

Derogarea facuta de catre Codul comercial evidentiaza particularitatile modului de constituire a contractului comercial.

In caz de neplata a pretului, conform art. 43 C.com., cumparatorul urmeaza a fi obligat sa plateasca dobanzi, care vor curge de drept.

Totodata, este indreptatit sa ceara rezolutiunea contractului in conditiile art. 1021 C.civ.

Dovada platii se poate face de catre cumparator in conditiile art. 46 C.com., cu mentiunea ca dovada platii nu se poate face prin dispozitie de plata in copie, ci numai prin extrase de cont care dovedesc efectuarea platii prin virament.

2.7. Consecintele nerespectarii obligatiilor contractuale

Exceptia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus)

Definitia

Exceptia de neexecutare a contractului este un mijloc de aparare aflat la dispozitia uneia dintre partile contractului sinalagmatic, in cazul in care i se pretinde executarea obligatiei ce-i incumba, fara ca partea care pretinde aceasta executare sa-si execute propriile obligatii.

Prin invocarea acestei exceptii, partea care o invoca obtine, fara interventia instantei judecatoresti, o suspendare a executarii propriilor obligatii, pana in momentul in care cealalta parte isi va executa obligatiile ce-i revin. De indata ce aceste obligatii vor fi indeplinite, efectul suspensiv al exceptiei de neexecutare a contractului inceteaza.

Reglementare

In codul nostru civil nu exista un text general care sa reglementeze exceptia de neexecutare a contractului, dar ea este consacrata in cateva cazuri, in materie de vanzare, de schimb si depozit remunerat.

"Vanzatorul nu este dator sa predea lucrul, daca cumparatorul nu plateste pretul si nu are dat de vanzator un termen pentru plata", dispune art. 1322 Cod civil. Tot astfel, cumparatorul are si el dreptul de a opune exceptia de neexecutare.

In cazul contractului de schimb, partea ce a primit lucrul ce i s-a dat in schimb de catre cealalta parte, fara ca acesta sa fi fost proprietarul lucrului respectiv, nu poate fi constransa sa predea lucrul pe care, la randul sau, l-a promis, ci numai sa intoarca pe cel primit (art. 1407 Cod civil).

In materia contractului de depozit, "depozitarul poate sa opreasca depozitul pana la plata integrala cuvenita din cauza depozitului"(art. 1619 Cod civil).

Temeiul juridic

In doctrina, exceptia de neexecutare a contractului este fundamanetata, de majoritatea autorilor, pe reciprocitatea si interdependenta obligatiilor nascute din contractele sinalagmatice., dar este sustinut si punctul de vedere potrivit caruia fundamentul exceptiei de neexecutare este principiul bunei-credinte si echitatii, in baza caruia nici una dintre parti nu ar putea solicita celeilalte parti executarea angajamentelor sale, fara a oferi si ea ce datoreaza.

Conditiile invocarii exceptiei de neexecutare a contractului

Pentru invocarea exceptiei de neexecutare a contractului se cer intrunite urmatoarele conditii:

-obligatiile reciproce ale partilor sa-si aiba temeiul in acelasi contract. De exemplu, cumparatorul nu poate refuza sa plateasca pretul pe motiv ca vanzatorul ii datoreaza o suma de bani pe care i-a imprumutat-o;

-este necesar ca din partea celuilalt contractant sa existe o neexecutare, chiar partiala, dar suficient de importanta;

-neexecutarea sa nu se datoreze faptei insesi a celui ce invoca exceptia, fapta ce l-a impiedicat pe celalalt sa-si execute obligatia;

-partile sa nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligatiile reciproce. Daca un astfel de termen a fost convenit, inseamna ca partile au renuntat la simultaneitatea de executare a obligatiilor si deci nu mai exista temeiul pentru invocarea exceptiei de neexecutare;

-pentru invocarea exceptiei de neexecutare nu se cere ca debitorul sa fi fost pus in intarziere.

Invocarea exceptiei de neexecutare are loc direct intre parti, fara a fi necesar sa se pronunte instanta judecatoreasca. Este insa posibil ca partea careia i se opune aceasta exceptie sa sesizeze instanta judecatoreasca ori de cate ori pretinde ca invocarea ei s-a facut in mod abuziv.

Exceptia de neexecutare poate fi opusa nu numai celeilalte parti, ci tuturor persoanelor ale caror pretentii se intemeiaza pe acel contract. Asadar, ea poate fi invocata si fata de un creditor al celeilalte parti care solicita obligarea la executare pe calea actiunii oblice. In schimb nu poate fi opusa acelor terti care invoca un drept propriu si absolut distinct nascut din contractul respectiv.

Efectul invocarii exceptiei de neexecutare a contractului

Efectul invocarii exceptiei de neexecutare a contractului consta in suspendarea obligatiei asumate de partea care foloseste aceste mijloc de aparare, pana la momentul la care cealalta parte isi va indeplini obligatia a carei neexecutare a determinat invocarea exceptiei.

. Rezolutiunea contractului se produce de drept cand o parte ofera executarea si cealalta nu isi executa obligatia sa. Clauzele contractuale exprese prin care partile prevad rezolutiunea contractului pentru neexecutarea obligatiilor uneia din ele se numesc pacte comisorii.

Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie confundate cu conditia rezolutorie expresa care constituie o modalitate a contractului. In cazul conditiei rezolutorii, rezolutiunea depinde de un eveniment viitor si nesigur, strain de comportamentul debitorului si nu are caracter sanctionator. Dimpotriva, in cazul pactului comisoriu, rezolutiunea se datoreaza neexecutarii obligatiilor contractuale de catre debitor si se pune in valoare la initiativa creditorului.

Avand in vedere consecintele lor asupra fiintei contractelor, pactele comisorii sunt interpretate de practica judiciara restrictiv si cu mai mare severitate. Intentia partilor de a stipula o asemenea clauza trebuie sa rezulte fara echivoc din cuprinsul actului juridic.

Dupa modul in care sunt redactate, respectiv intensitatea cu care produc efectele rezolutiunii, pactele comisorii sunt de patru tipuri:

Pactul comisoriu de gradul I este clauza contractuala prin care partile prevad ca, in cazul in care una dintre ele nu executa prestatiile ce le datoreaza, contractul se desfiinteaza;

Pactul comisoriu de gradul II este clauza prin care partile convin ca in cazul in care o parte nu-si executa obligatiile, cealalta parte este in drept sa considere contractul ca desfiintat. Instanta sesizata de partea care nu si-a executat obligatia va putea totusi sa constate ca, desi obligatia nu a fost indeplinita la termen totusi ea a fost executata inainte de a fi avut loc declaratia de rezolutiune. Astfel, instanta nu poate acorda un termen de gratie, dar va putea sa constate ca rezolutiunea nu a avut loc;

Pactul comisoriu de gradul III consta in clauza prin care se prevede ca, in cazul in care una dintre parti nu isi va executa obligatiile sale, contractul se considera rezolvit de plin drept. Aceasta inseamna ca instanta de judecata nu este indreptatita sa acorde termen de gratie si sa se pronunte referitor la oportunitatea rezolutiunii contractului.

Pactul comisoriu de gradul IV este acea clauza contractuala prin care partile prevad ca, in cazul neexecutarii obligatiei, contractul se considera desfiintat de drept, fara a mai fi necesara punerea in intarziere si fara interventia instantei de judecata. O asemenea stipulatie are drept efect desfiintarea neconditionata a contractului, de indata ce a expirat termenul de executare, fara ca obligatia sa fi fost adusa la indeplinire. Instanta de judecata sesizata de una dintre parti nu va avea alta posibilitate decat aceea de a constata faptul ca rezolutiunea contractului a operat de plin drept.

In legatura cu toate pactele comisorii este necesar a fi facuta observatia generala ca singurul in drept a aprecia daca este cazul sa se aplice rezolutiunea este creditorul care si-a executat sau se declara gata sa-si execute obligatiile. Inscrierea in contract a unui pact comisoriu expres nu inlatura posibilitatea acestuia de a cere executarea silita a contractului si de a nu se ajunge la rezolutiune.

Debitorul care nu si-a executat obligatiile nu are dreptul de a pretinde rezolutiunea contractului, chiar daca in cuprinsul acestuia a fost inserat un pact comisoriu expres de tipul cel mai sever.

Reguli speciale sunt reglementate de Codul comercial cu privire la rezolutiunea contractului prin art. 67, care stabileste conditiile ce trebuie indeplinite pentru ca rezolutiunea de drept sa opereze. Astfel, ,,cand, mai inainte de expirarea termenului fixat pentru executarea conventiei, una din parti a oferit celeilalte predarea lucrului vandut sau plata pretului si acesta nu-si indeplineste la termenul fixat obligatiunea sa, atunci conditiunea rezolutorie se inedeplineste de drept in favoarea partii care isi executase obligatiunea sa".   

De asemenea, art. 69 C.com. reglementeaza aplicarea art. 1370 C.civ. in comercial (rezolutiunea pentru nerespectarea termenului esential). Pentru a deveni operanta rezolutiunea de drept prevazuta de art. 69 este necesar ca fie vanzatorul, fie cumparatorul sa se afle in fata unui contract care contine o data fixa pentru executarea obligatiei de plata a pretului sau de predare a marfii vandute.

In aceste conditii, mai inainte de scadenta obligatiei si de plata sau de livrarea marfii, contractantul care urmareste executarea contractului trebuie sa ofere executarea la termen a prestatiei sale. Daca partea cocontractanta nu vine in intampinarea partenerului de contract care a facut propria sa oferta, contractul se considera rezolutionat de drept, rezolutiunea operand ca si cum ar fi intervenit un pact comisoriu de gradul II-III.

In alineatele 2 si 3 ale art. 67 se prevede ca, in cazul in care a intervenit intre parti o astfel de oferta, in conditiile precizate, rezolutiunea nu va putea fi dispusa decat prin hotarare judecatoreasca, prin aplicatiunea reguliiu de drept comun a conditiei rezolutorii tacite.

2.8. Executarea coactiva

Codul comercial, prin art. 68, reglementeaza executarea coactiva (participarea partii interesate in obtinerea executarii obligatiei). Sunt reglementari speciale atat pentru situatia neexecutarii de catre vanzator a obligatiei de predare a lucrului, cat si pentru situatia neexecutarii de catre cumparator a obligatiei de a lua in primire lucrul vandut. Astfel, conform art. 68 C.com., ,,cand cumparatorul uhnui lucru miscator nu-si indeplineste obligatia sa, vanzatorul are facultatea sau a depune lucrul vandut la o casa acreditata de comert, pe socoteala si cheltuiala cumparatorului, sau de a-l vinde". Din acest text de lege rezulta ca executarea coactiva nu este obligatorie. Precizam ca aceasta executare coactiva trebuie sa aiba loc imediat dupa indeplinirea termenului. Potrivit art. 69 C.com., ,,daca termenul stipulat intr-un contract de vanzare a unui lucru imobil este esential naturii operatiei, partea care voieste executarea conventiei fara sa tina seama de expirarea termenului stipulat in favoarea sa, trebuie sa instiinteze pe cealalta parte in termen de 24 de ore de la expirarea termenului". Singurul element nou care il aduce art. 69 pentru institutia vanzarii coactive este urgentarea procedurii vanzarii lucrului.

Sensul de termen esential inscris in art. 69 este o consecinta a caracterului sau conventional, fixat de parti prin conventii. Prin analogie, in afara caracterului conventional constituie termen esential si acela care este intim legat de executarea obligatiei.

Termenul ,,esential" constituind o exceptie de la regula inscrisa in art. 68, este de stricta interpretare. In caz de dubiu, vanzarea coactiva trebuie facuta cu indeplinirea procedurii prevazute de art. 68.

2.9. Reguli speciale privind anumite vanzari

In anumite cazuri, datorita particularitatilor lor, exista unele reglementari specifice, cum ar fi pentru vanzarea dupa greutate, numar si masura (se are in vedere vanzarea bunurilor determinate generic), vanzarea pe incercate si vanzarea cu plata pretului in rate, aceasta din urma fiind reglementata de HG nr. 280/1990 (vanzarea afectata de modalitati), vanzarea drepturilor litigioase, vanzarea in afara spatiilor comerciale, reglementata prin OG nr. 106/1999.

3. CONTRACTUL DE MANDAT COMERCIAL

3.1. Consideratii generale

In vederea dezvoltarii comertului sau, in conditiile unei piete concurentiale deschise, si in vederea optimizarii randamentului factorilor de productie, comerciantul a simtit nevoia crearii si dezvoltarii unor relatii bazate pe incredere, ce implica participarea unui numar diversificat de persoane la realizarea activitatii sale comerciale. Importanta si rolul acestor persoane auxiliare in materia obligatiilor comerciale implica reglementarea in Codul comercial a contractului de mandat comercial si de comision.

3.2. Notiune si definitie

Mandatul comercial se deosebeste de cel reglementat in materie civila nu prin structura, cat prin functie. Mandatului comercial ii sunt astfel aplicabile principiile generale referitoare la mandatul civil, cu specificatia ca functia deosebita a mandatului comercial este de a mijloci afaceri comerciale. Pentru aceasta, normele speciale ce reglementeaza mandatul comercial sunt cuprinse in art. 374 - 391 C. com.    

Conform art. 374 C.com., ,,mandatul comercial are de obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama si pe socoteala mandantului. Mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit".

3.3. Natura juridica si caracterele contractului de mandat comercial

Caracterul civil sau comercial al contractului de mandat se determina in functie de obiectul acestuia. Mandatul civil are ca obiect incheierea actelor juridice, pe cand mandatul comercial are ca obiect incheierea unor acte juridice care sunt fapte de comert pentru mandant. Asadar, deosebirea consta in natura actelor juridice pe care mandatarul urmeaza sa le incheie cu tertul.

b) Dupa scopul urmarit de parti, mandatul comercial este intotdeauna cu titlu oneros, fiecare parte urmarind procurarea unui avantaj. Deci, mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit niciodata si chiar daca in contract nu a fost stabilita o suma pentru remuneratia mandatarului, aceasta se poate determina de catre instanta, conform art. 386 Cod comercial.

c) Dupa continutul contractului, mandatul comercial este un contract sinalagmatic (bilateral). Mandatul civil, fiind in principiu un contract cu titlu gratuit, este considerat un contract sinalagmatic imperfect, deoarece obligatia mandantului de a plati remuneratia datorata pentru executarea mandatului nu se naste din contractul insusi, chiar daca se naste cu ocazia contractului.

d) Dupa modul de formare, este un contract consensual, care se incheie prin simplul acord de vointa al partilor. De retinut insa ca daca mandantul il insarcineaza pe mandatar cu incheierea unor acte pentru care este ceruta forma scrisa solemna ad validitatem, contractul de mandat trebuie sa respecte aceeasi forma solemna, de regula forma autentica. In practica, mandatul este constatat de obicei printr-un inscris numit procura sau imputernicire.

e) Mandatul nu se confunda cu reprezentarea. Mandatul civil implica in mod obisnuit reprezentarea, pe cand mandatul comercial se poate executa atat prin reprezentare, cat si fara reprezentare, caz in care mandatarul incheie acte juridice in nume propriu (cazul contractului de comision).

f) O alta deosebire a mandatului comercial fata de cel civil se refera la puterile mandatarului. In civil, puterile mandatarului trebuie sa fie riguros reglementate, mandatul fiind de doua feluri: general si special. Si mandatul comercial poate fi de doua feluri: general, cand mandatul se da pentru toate afacerile mandantului, sau special, cand mandatul se da pentru o anumita afacere in particular a mandantului. Art. 375 alin. 3 C.com. prevede ca ,,mandatul pentru o anume afacere cuprinde imputernicire si pentru toate actele necesare executarii lui chiar cand nu ar fi anume aratate". Puterile mandatarului nu sunt la fel de riguros delimitate in mandatul comercial, acesta conferind mandatarului o mai mare libertate de actiune si independenta decat in cel civil, libertate reclamata de natura si cerintele activitatii comerciale.

3.4. Delimitarea contractului de mandat comercial de alte contracte: fata de contractul de comision; contractul individual de munca; contractul de antrepriza; contractul de agent; contractul de management.

3.5. Conditiile de valabilitate ale mandatului comercial

Conform art. 948 C.civ., pentru a fi valabil incheiat, contractul de mandat comercial trebuie sa respecte conditiile cerute pentru validitatea oricarui contract: consimtamantul partilor, capacitatea acestora de a contracta, obiectul determinat si cauza licita. In cele ce urmeaza, vom evidentia numai unele aspecte specifice.

a) Capacitatea partilor. Indeplinirea conditiilor cerute de lege impune ca mandantul sa aiba capacitatea deplina de exercitiu necesara incheierii de catre el insusi a actelor juridice (fapte de comert pentru mandant) ce formeaza obiectul contractului, deci capacitatea de a incheia acte de comert, si ca mandatarul sa aiba capacitate deplina de exercitiu (pentru a-si exprima un consimtamant valabil) in incheierea actelor de comert.

b) Consimtamantul partilor. Precum am mentionat mai sus, mandatul comercial se incheie prin acordul de vointa al ambelor parti. Specific mandatului comercial este faptul ca, potrivit art. 376 Cod comercial, comerciantul care nu vrea sa primeasca insarcinarea mandantului are obligatia sa instiinteze pe acesta de refuzul sau cat mai urgent posibil. Legea il considera mandatar chiar daca nu a acceptat mandatul, obligandu-l sa pastreze bunurile care i s-au expediat si sa le conserve pe cheltuiala mandantului, pana cand acesta va putea sa ia masurile necesare.

c) Obiectul contractului. Acest aspect a fost tratat mai sus la punctul 3, a). Precizam ca actele juridice care se incheie in baza mandatului privesc, cel mai adesea, vanzarea-cumpararea de marfuri.

3.6. Efectele contractului de mandat comercial

Efectele contractului de mandat comercial ridica trei probleme: obligatiile partilor, privilegiul mandatarului si efectele pe care le produce executarea mandatului.

a) Obligatiile partilor. Intocmai ca orice contract, si contractul de mandat comercial da nastere la obligatii in sarcina partilor contractante, obligatii ce sunt atat cele prevazute la contractul de mandat civil, cat si cele prevazute de Codul comercial.

Obligatiile mandatarului sunt: i) obligatia de a executa mandatul; ii) obligatia de a isi indeplini obligatiile izvorate din contract cu buna-credinta si diligenta unui bun proprietar; iii) obligatia de a aduce la cunostinta tertului cu care incheie actul imputernicirea in baza careia actioneaza (contemplatio domini); iv) obligatia de a face cunoscuta mandantului executarea contractului; v) obligatia de a plati dobanzi la sumele cuvenite mandantului.

Obligatiile mandantului sunt: i) obligatia de a pune la dispozitia mandatarului toate mijloacele necesare executarii mandatului; ii) obligatia de a plati remuneratia datorata mandatarului pentru executarea contractului; iii) obligatia de a restitui cheltuielile facute de mandatar pentru executarea mandatului.

b) Privilegiul mandatarului. Acest privilegiu special de retentie asupra lucrurilor mandantului pe care mandatarul le detine in vederea executarii contractului, sau care se gasesc la dispozitia sa, sau pentru care poate proba prin posesiunea legitima a politei de incarcare sau a celei de transport ca i s-au expediat, este prevazut in art. 387 C.com., care prevede totodata ca acest privilegiu persista chiar in cazul vinderii lucrurilor, purtand in continuare asupra pretului. Conform dispozitiilor legale, creantele amintite au precadere asupra oricaror creante impotriva mandantului sau chiar vanzatorului care revendica, desi platile si cheltuielile au fost facute inainte sau dupa ce lucrurile au intrat in posesia mandatarului. Valorificarea privilegiului de catre mandatar se face conform art. 388 C.com.

c) Efectele executarii mandatului. incheierea de catre mandatar a actelor juridice in baza contractului de mandat comercial creeaza raporturi juridice intre mandant si tert, dar numai in limita puterilor conferite mandatarului sau a ratificarii mandantului a celor facute peste aceste limite.

3.7. Incetarea contractului de mandat comercial

Contractul inceteaza conform art. 1552 C.civ. si art. 390 C.com., art. 391 C.com. reglementand si situatia renuntarii sau revocarii contractului fara justa cauza, caz in care intreruperea executarii contractului conduce la raspundere pentru prejudiciile cauzate cu daune-interese. Intrucat increderea - care este baza mandatului - nu se poate impune, singurul drept al mandatarului, cand contractul este arbitrar retras, este o actiune in daune, nu in reintegrare. Art. 391 alin. 2 C.com. dispune ca, in cazul incetarii contractului prin moartea unei parti, retributia cuvenita mandatarului va fi determinata dupa ceea ce s-a executat, proportional cu ceea ce s-ar fi datorat pentru executarea integrala a mandatului.

4. CONTRACTUL DE COMISION

4.1. Consideratii generale

In realizarea activitatii lor, comerciantii folosesc in multe ocazii un mandat special, fara reprezentare, denumit contract de comision, acesta fiind specific dreptului comercial si reglementat de art. 405-412 C.com.

4.2. Notiune si definitie

Conform art. 405 C.com., "comisionul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de catre comisionar in socoteala comitentului". Acest contract comercial presupune ca o persoana (comitentul) sa dea altei persoane (comisionarul), care accepta, imputernicirea de a face un act sau o serie de acte comerciale in nume propriu, dar in interesul acestui comitent. In aceste conditii, comisionarul se afla exclusiv in raporturi cu reprezentantul (comitentul), in timp ce in relatiile cu tertii actioneaza in nume propriu, ca si cum ar fi vorba despre actiunea comisionarului.

4.3. Natura juridica si caracterele contractului de comision

Caracterele juridice ale contractului de comision reies din definitia de mai sus si din dispozitiile legale in materie si sunt, succint, urmatoarele: a) contract (sinalagmatic) bilateral; da nastere la drepturi si obligatii in sarcina ambelor parti, atat a comisionarului, cat si a comitentului; b) contract cu titlu oneros; prin incheierea contractului, ambele parti urmaresc procurarea unui avantaj patrimonial; c) contract consensual; se incheie prin simplul acord de vointa al partilor.

4.4. Conditiile de valabilitate ale comisionului

Conform art. 948 C.civ., pentru a fi valabil incheiat, contractul de comision trebuie sa indeplineasca conditiile cerute pentru validitatea oricarui contract: consimtamantul partilor, capacitatea acestora de a contracta, obiectul determinat si cauza licita. Aspectele specifice sunt asemanatoare cu acelea de la contractul de mandat, cu mentiunea expresa ca pentru comisionar este necesara capacitatea sa deplina de exercitiu (pentru ca incheie acte juridice proprio nomine), el dobandind astfel si calitatea de comerciant.

4.5. Efectele contractului de comision

Se creeaza doua categorii de raporturi juridice: intre comitent si comisionar si intre comisionar si tert (comisionarul se obliga direct si personal fata de terti), fiindca intre comitent si tert nu se nasc nici un fel de raporturi juridice. Obligatiile comisionarului sunt: i) obligatia de a executa mandatul incredintat de comitent; ii) obligatia de a-si indeplini obligatiile izvorate din contract cu buna-credinta si diligenta unui bun proprietar; iii) obligatia de a da socoteala comitentului asupra indeplinirii mandatului primit. Obligatiile comitentului sunt: i) obligatia de a plati remuneratia (comisionul) datorata comisionarului pentru executarea contractului; ii) obligatia de a restitui cheltuielile facute de comisionar pentru executarea contractului.

4.6. Efectele executarii contractului de comision

Comisionarul incheie acte juridice in nume propriu, actionand in baza imputernicirii primite si, conform art. 406 C.com., fiind parte contractanta cu tertul, are calitatea de debitor sau creditor fata de tert. In baza contractului de comision, intre comitent si tert nu se stabilesc nici un fel de raporturi juridice, in cazul nerespectarii obligatiilor din contractul incheiat intre comisionar si tert, raspunderea apartinand partii contractante in culpa. In situatia nerespectarii obligatiei de catre tert, comitentul poate cere comisionarului, in temeiul contractului de comision, sa intenteze actiunea corespunzatoare impotriva tertului sau sa-i cedeze lui aceasta actiune. Mentionam ca legea dispune raspunderea comisionarului fata de comitent numai pentru incheierea actelor juridice, nu si pentru executarea lor, conform art. 412 C.com. Tot acest articol prevede posibilitatea stabilirii de catre parti prin contract a unei obligatii de garantie a executarii contractului, numita provizionul star del credere sau pentru credit.

4.7. Incetarea contractului de comision

Fiind vorba de o varietate a contractului de mandat, se aplica identitatea cauzelor de incetare a comisionului cu cele ale mandatului, datorita naturii juridice a comisionului ca mandat fara reprezentare.

5. CONTRACTUL DE CONSIGNATIE

5.1. Consideratii generale

Codul comercial nu contine nici o reglementare referitoare la "contractul de consignatie". S-a elaborat o reglementare detaliata prin Legea nr. 178 din 30 iulie 1934, "pentru contractul de consignatie", publicata in "Monitorul Oficial" nr. 173/1934 si modificata ulterior prin Legea nr. 34/1936, publicata in "Monitorul Oficial" nr. 77 din 1 aprilie 1936, care este si in prezent in vigoare.

5.2. Notiune si definitie

Art. 1 din Legea 178/1934 defineste contractul de consignatie ca fiind conventia prin care una din parti, numita consignant, incredinteaza celeilalte parti, numita consignatar, marfuri sau obiecte mobile spre a le vinde pe socoteala consignantului. Caracteristica acestei forme de vanzare consta in interpunerea in raporturile dintre proprietarul-furnizor si cumparator a consignatarului, care indeplineste functii de intermediar. Din punctul de vedere aratat, consignatia se analizeaza ca o specie a contractului de comision, deoarece cosignantul detine, analogic vorbind, pozitia de comitent, iar consignatarul pe cea de comisionar. Pe baza acestor elemente, contractul de consignatie poate fi definit ca "acel contract prin care o parte, numita consignant, incredinteaza celeilalte parti, numita consignatar, anumite bunuri mobile pentru a fi vandute, in nume propriu, dar pe seama consignantului, la un pret stabilit anticipat, cu obligatia consignatarului de a remite consignantului pretul obtinut sau de a-i restitui bunul nevandut".

5.3. Natura juridica si caracterele contractului de consignatie

Contractul de consignatie, asa cum este reglementat de Legea 178/1934, a fost caracterizat in doctrina vremii ca fiind un contract consensual, oneros, sinalagmatic, de comandament, incheiat intuitu personae, principal, comutativ si, in sfarsit, comercial. Contractul de consignatie se incheie in scris, deoarece, potrivit art. 2 din Legea 178/1934, el se poate dovedi numai prin proba scrisa. Deci, forma scrisa a contractului este ceruta ad probationem.

Delimitarea contractului de consignatie de alte contracte: a) fata de contractul de comision; b) fata de contractul de mandat comercial; c) fata de contractul de depozit; d) fata de contractul de vanzare sub conditie.

5.4. Conditiile de valabilitate ale contractului de consignatie

Pentru a fi valabil incheiat, contractul de consignatie trebuie sa indeplineasca conditiile cerute pentru validitatea contractului de comision, cu observatia ca art. 1 din Legea nr. 178/1934 se refera numai la "marfuri sau obiecte mobile".

5.5. Efectele contractului de consignatie

Contractul de consignatie da nastere la anumite obligatii intre partile contractante. Totodata, prin incheierea actelor de vanzare-cumparare se nasc anumite obligatii intre consignatar si terti.

a) Obligatiile partilor. Intre parti se nasc raporturi juridice asemanatoare celor izvorate din contractul de mandat privitor la raporturile dintre mandant si mandatar. In acest sens, pot fi invocate dispozitiile art. 405 alin. 2 C.com., care, desi se refera la contractul de comision, sunt aplicabile si contractului de consignatie.

Obligatiile consignantului sunt: i) obligatia de a preda consignatarului bunurile care urmeaza sa fie vandute; ii) obligatia de a plati remuneratia datorata consignatarului pentru executarea contractului; iii) obligatia de a restitui cheltuielile facute de consignatar cu indeplinirea insarcinarii primite.

Obligatiile consignatarului sunt: i) obligatia de a lua masurile necesare pentru pastrarea si conservarea bunurilor primite (art. 5-9 din Lege); ii) obligatia de a executa mandatul dat de consignant (art. 11-14 din Lege); iii) obligatia de a da socoteala consignantului asupra indeplinirii mandatului sau.   

Sanctiuni

Conform art. 23 din Legea nr. 178/1934 ,,se va pedepsi cu inchisoare de la 2 luni pana la 2 ani si cu amenda de la 10000 - 100000 lei, fara a se putea acorda circumstante atenuante, consignatarul:

1. Care-si va insusi bunurile incredintate in consignatie, sau le va instraina in alt mod sau in alte conditiuni decat acelea prevazute in contract, sau nu le va restitui consignantului la cerere.

2. Care nu va remite consignantului sumele de bani, cambiile sau valorile incasate sau primite de el, drept pret al bunurilor vandute.

3. Care la cererea consignantului nu va face de indata notificarile prevazute la art. 13, al. 3 din prezenta lege.

Art. 24. - Se va pedepsi cu inchisoare de la o luna pana la un an, fara a se putea acorda circumstante atenuante, consignatarul:

1. Care, cu rea credinta, nu va face consignantului instiintarile prevazute la art. 18 din prezenta lege.

Se considera de rea credinta consignatarul care, in termen de trei zile libere de la cererea scrisa a consignantului, nu i-a facut instiintarea sus aratata.

2. Care, cu buna stiinta, va face consignantului instiintari neexacte privitoare la situatiunea vanzarilor si incasarilor facute de el

3. Care nu va notifica consignantului orice urmarire indreptata asupra bunurilor incredintate lui in consignatie sau asupra valorilor rezultate din vanzarea lor, de indata ce va fi avut cunostinta de acele urmariri.

4. Care va inlatura, va distruge, va deteriora sau va face sa se inlature, distruga sau deterioreze ambalajele, etichetele, marcile sau orice alte semne exterioare aplicate de consignant asupra marfurilor incredintate in consignatie.

5. Care va depozita sau muta marfurile incredintate lui in consignatie in contra dispozitiunilor contractului

6. Care nu va pune la dispozitia consignantului, la cererea acestuia, registrele speciale de consignatie in cazul cand contractul prevede tinerea unor asemenea registre.

b) Efectele executarii contractului de consignatie. In cazul efectelor executarii contractului de consignatie sunt aplicabile regulile comisionului. Prin intermediul reprezentarii indirecte se realizeaza o transmitere automata catre reprezentat a drepturilor dobandite de catre comisionar de la tert. Nerespectarea obligatiilor din contractul de consignatie atrage raspunderea partii in culpa. Potrivit legii, aceasta raspundere este o raspundere civila sau o raspundere penala.

5.6. Incetarea contractului de consignatie

In privinta incetarii contractului de consignatie, avand in vedere natura sa juridica si caracterul intuitu personae, sunt aplicate regulile mandatului.

6. CONTRACTUL DE CONT CURENT

6.1. Notiunea contractului de cont curent

Institutie tipica comertului de banca, contractul de cont curent reglementeaza creantele reciproce in afaceri. Sub aspect juridic, acest contract este cel prin care doua persoane care se gasesc in raporturi de afaceri (de regula, o banca si clientul ei), denumiti corentisti, se invoiesc ca in loc sa-si remita reciproc si succesiv bani sau alte valori izvorate din prestatiile facute de una catre alta, sa le inscrie intr-un cont, in partide de debit si credit, iar la inchiderea contului, la un anumit termen, soldul creditor rezultat din compensare sa fie achitat de partea debitoare.

Prestatiile sau transmisiunile de valori care se concretizeaza prin creante in favoarea uneia dintre parti, care sunt depuse in contul curent, se numesc remize sau rimese, care pot fi obligatorii sau facultative. Dupa trecerea rimesei in contul curent, aceasta ia denumirea de post, partida sau articol.

Contractul de cont curent este reglementat de art. 370-373 C.com., care se refera la efectele pe care le produce intre partile contractante, fiind mentionat si in art. 6 C.com., care stabileste ca contractul de cont curent este civil sau comercial, dupa calitatea persoanelor contractante si cauza pentru care a fost incheiat. Contractul de cont curent se deosebeste de alte operatiuni juridice sau contracte cu functiuni apropiate, cum ar fi contractul de deschidere de credit sau de deschidere de credit in cont curent, contractul de depozit in cont curent etc.

6.2. Caracterele juridice ale contractului de cont curent: contract consensual: contract cu titlu oneros; contract sinalagmatic (bilateral); contract neformal; contract de executare succesiva; contract accesoriu.

6.3. Efectele contractului de cont curent

Contractul de cont curent produce efecte juridice principale (esentiale) - transferul de proprietate, novatia, indivizibilitatea si compensatia si efecte juridice secundare - dobanzile, comisionul si diverse cheltuieli.

6.4. Incheierea contului curent

Incheierea contului curent spre a se constata care dintre corentisti este creditor si pentru ce suma (sold creditor) se realizeaza la scadenta termenelor stabilite prin conventie si, in lipsa, la 31 decembrie, in fiecare an.

6.5. Incetarea contractului de cont curent

Acest contract poate inceta de drept in cazurile expres prevazute de lege si la cererea unei parti, conform art. 373 C.com.

7. CONTRACTUL DE REPORT

7.1. Notiunea contractului de report

Contractul de report este folosit in general in situatia in care o persoana proprietara a unor titluri de credit are nevoie de numerar. Conform art. 74 C.com., contractul de report consta in cumpararea pe bani gata a unor titluri de credit care circula in comert si revanzarea simultana cu termen si pe un pret determinat catre aceeasi persoana a unor titluri de aceeasi specie. Acest contract se dovedeste a fi un contract juridic complex, o dubla vanzare, cea de a doua fiind cu termen si la un pret determinat. Persoana care vinde (temporar) sau da in report se numeste reportat, iar cea care cumpara - reportator. Reportatorul primeste de la reportat o remuneratie, denumita pret de report sau premiu, care constituie pretul serviciului prestat de reportat. Diferenta dintre suma data si cea incasata de reportator (profitul) poarta denumirea de report.

7.2. Conditiile reportului: a) sa existe acordul de vointa al ambelor parti; b) manifestarile de vointa sa fie simultane si sa aiba loc intre aceleasi persoane; c) vanzarea si revanzarea sa aiba ca obiect titluri de credit care circula in comert.

7.3. Natura juridica a contractului de cont curent

Acest contract este unul sui generis, deosebit de vanzare-cumparare prin faptul ca necesita remiterea materiala a titlurilor de credit, operand un dublu transfer de proprietate intre aceleasi persoane si la termene diferite asupra unor titluri de credit de aceeasi specie.

7.4. Efectele contractului de report

Contractul de report produce efecte juridice privitoare la transferul de proprietate asupra titlurilor de credit si fructele civile ale acestora. Daca in privinta efectului translativ de proprietate sunt aplicabile dispozitiile dreptului comun, referitor la fructele civile produse de titlurile de credit precizam ca acestea se cuvin reportatorului (el a devenit proprietarul acestora) in lipsa de stipulatie contrara intre parti in cadrul contractului.

7.5. Incetarea contractului de report

Acest contract inceteaza ca urmare a producerii efectelor sale, partile putand opta pentru prelungirea contractului pentru unul sau mai multe termene succesive (art. 75 C.com)., dar cu pastrarea conditiilor initiale.

8. CONTRACTUL DE GARANTIE REALA MOBILIARA

Contractul de garantie reala mobiliara, cunoscut si sub numele de contract de gaj, reprezinta un contract numit, in baza caruia debitorul constituie in favoarea creditorului o garantie asupra unui bun mobil corporal sau incorporal in vederea garantarii executarii unei obligatii civile sau comerciale.

Garantia reala mobiliara este reglementata in Titlul VI al Legii nr. 99/1999 privind unele masuri pentru accelerarea reformei economice ("Legea"), care a abrogat in mod expres prevederile din Codul Comercial referitoare la gaj si are urmatoarele caractere juridice: a) este un contract solemn in sensul ca este necesara forma scrisa a acestuia ad validitatem; b) este un contract unilateral, creand obligatii numai in sarcina debitorului obligatiei de garantie; c) este un contract cu titlu oneros comutativ, in baza acestui contract urmarindu-se crearea unor avantaje materiale uneia dintre partile la acest contract; d) este un contract constitutiv de drepturi reale; e) este un contract accesoriu contractului prin care se creeaza obligatia principala; f) contractul este un titlu executoriu prin efectul legii.

Conform prevederilor Titlului VI din Legea 99/1999, garantia reala mobiliara are urmatoarele caracteristici: a) reprezinta un drept real creat in vederea garantarii indeplinirii unei obligatii; b) garantia se poate constitui cu sau fara deposedarea proprietarului bunului respectiv; c) confera creditorului garantiei dreptul de a urmari bunul respectiv in mainile oricarei persoane s-ar afla respectivul bun; d) garantia poate avea ca obiect orice tip de obligatie, inclusiv obligatii viitoare sau sub conditie, determinata sau determinabila; e) garantia astfel creata acopera atat obligatia garantata, cat si accesoriile acesteia: dobanzi, penalitati sau alte costuri.

Obiectul garantiei reale mobiliare il constituie orice bun mobil corporal sau incorporal, conform art. 6 alin. 1 din Lege, ca si bunurile enumerate in acest scop in art. 6 alin. 5, cum ar fi: stocurile de marfa, soldurile creditoare ale conturilor bancare, certificate de depozit, actiunile si partile sociale; drepturi de proprietate intelectuala; instrumente negociabile, politele de asigurare, drepturile de creanta garantate, fondul de comert sau universalitatea bunurilor mobile ale debitorului, inclusiv bunurile viitoare, echipamente, masini agricole. Impreuna cu bunurile afectate garantiei, legea considera constituita garantia si asupra produselor obtinute din valorificarea acestor bunuri.

Garantia reala mobiliara se constituie de regula printr-un inscris sub semnatura privata sau incheiat in forma autentica. In cazul unor bunuri al caror regim juridic este in mod special reglementat de alte acte normative, in afara formalitatilor precizate in Lege, este necesara si indeplinirea unor formalitati specifice. De exemplu, in cazul actiunilor afectate unei obligatii de garantie, acestea vor fi indisponibilizate potrivit regulilor pietei pe care sunt tranzactionate sau prin mentiune in registrul actionarilor societatii conform regulilor de drept comun.

In principal, ca efect al contractului de garantie, creditorul are dreptul sa intre in posesia bunului, sa il retina si sa il valorifice in cazul in care debitorul nu isi executa obligatiile astfel garantate la termen sau in conditiile agreate. Mai mult, creditorul are dreptul de a inspecta bunul pe durata contractului si dreptul de a trece la executarea garantiei daca are temeiuri comercial rezonabile de a crede ca bunul este pus in pericol sau plata este pe cale a fi impiedicata. Debitorul, avand posesia bunului, are dreptul de a administra bunul pe toata durata contractului si de a dispune de acesta si de produsele acestuia, inclusiv prin inchiriere, constituirea unei alte garantii sau vanzarea acestuia.

Debitorul are obligatia de a pastra bunul in cele mai bune conditii si de a evita orice degradare sau depreciere a acestuia, sa intretina si sa foloseasca bunul cu diligenta unui bun proprietar si sa tina o evidenta clara a bunului si a produselor acestuia, daca este cazul.

Contractul de garantie inceteaza prin executarea obligatiei al carei accesoriu este, prin actul eliberator al creditorului sau prin hotarare judecatoreasca.

Legea stabileste un anumit sistem specific de publicitate a garantiilor reale mobiliare prin intermediul Arhivei Electronice de Garantii Reale Mobiliare (A.E.G.R.M.) - un sistem informatic de evidenta a prioritatii garantiilor reale mobiliare structurat pe persoane si bunuri.

In cazul neindeplinirii sau indeplinirii defectuoase a obligatiei garantate, creditorul poate trece la executarea garantiei, Legea punand la dispozitia sa doua posibilitati: fie procedura de executare mobiliara reglementata de Codul de Procedura Civila, fie procedura speciala reglementata de Lege.

9. CONTRACTUL DE LEASING

Contractul de leasing este un contract prin care o parte, denumita locator/finantator, transmite, pentru o perioada determinata, dreptul de folosinta asupra unui bun al carui proprietar este, celeilalte parti, denumita utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plati periodice, denumita rata de leasing, iar la sfarsitul perioadei de leasing locatorul/finantatorul se obliga sa respecte dreptul de optiune al utilizatorului de a cumpara bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a inceta raporturile contractuale.

Contractul de leasing este reglementat de Ordonanta Guvernului nr. 51 privind operatiunile de leasing si societatile de leasing aprobata in baza prevederilor Legii nr. 90/1998 si modificata in baza prevederilor Legii nr. 99/1999.

Contractul de leasing are urmatoarele caractere juridice: este un contract consensual, in sensul ca forma scrisa a acestuia nu este necesara ad validitatem; este un contract bilateral, creand obligatii numai in sarcina debitorului obligatiei de garantie; este un contract cu titlu oneros comutativ, in baza acestui contract urmarindu-se crearea unor avantaje materiale uneia dintre partile la acest contract; contractul este titlu executoriu prin efectul legii in cazul in care utilizatorul nu preda bunurile la sfarsitul perioadei de leasing.

Obiect al contractului de leasing il pot constitui bunuri imobile, precum si bunuri mobile de folosinta indelungata, aflate in circuitul civil, cu exceptia inregistrarilor pe banda audio si video, a pieselor de teatru, manuscriselor, brevetelor si a drepturilor de autor.

Din punct de vedere al legislatiei fiscale din Romania, sunt identificate doua tipuri de contracte de leasing, si anume:

9.1. Contractul de leasing financiar, care reprezinta orice contract de leasing ce indeplineste cel putin una dintre urmatoarele conditii: a) riscurile si beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul cand contractul de leasing produce efecte; b) contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul leasingului catre utilizator la momentul expirarii contractului; c) perioada de leasing depaseste 75% din durata normala de utilizare a bunului ce face obiectul leasingului; in intelesul acestei definitii, perioada de leasing include orice perioada pentru care contractul de leasing poate fi prelungit.

9.2. Contractul de leasing operational - orice contract de leasing incheiat intre locator si locatar, care nu indeplineste conditiile contractului de leasing financiar. In calitate de utilizator poate figura orice persoana fizica sau juridica romana sau straina, iar in calitate de finantator, orice societate de leasing persoana juridica romana sau straina care indeplineste conditiile prevazute de lege in acest sens - obiectul de activitate al societatii este unic, activitati de leasing, si capitalul social este de minimum 500 milioane lei.

In conformitate cu art. 6 din OG 51/1997 republicata, contractul de leasing trebuie sa prevada in mod obligatoriu urmatoarele clauze: partile, obiectul contractului, valoarea totala a contractului, valoarea ratelor de leasing, perioada de utilizare in sistem de leasing a bunului, clauza privind obligatia asigurarii bunului.

In principal, in baza contractului de leasing, locatorul are obligatia de a respecta dreptul utilizatorului de a-si alege furnizorul si asiguratorul bunului, sa incheie contractul de vanzare-cumparare al bunului cu furnizorul indicat de utilizator; sa respecte dreptul de optiune al utilizatorului la incetarea contractului; sa garanteze folosinta linistita si utila a bunului. La randul sau, utilizatorul are obligatia de a primi bunul obiect al contractului de leasing, de a exploata bunul conform destinatiei acestuia, de a achita ratele de leasing, sa suporte cheltuielile de intretinere a bunului, sa nu greveze bunul respectiv cu sarcini fara acordul finantatorului.

Raspunderea partilor este reglementata in mod separat si se refera atat la cauzele exprese de raspundere stabilite de lege in sarcina finantatorului, cat si la cazurile de raspundere ale utilizatorului, atat in ceea ce priveste raspunderea contractuala, cat si raspunderea pentru bunul obiect al contractului de leasing. In afara de prevederile exprese ale legii in acest sens, partile sunt libere sa stabileasca atat alte clauze aditionale in cadrul contractului de leasing, cat si clauze de agravare a raspunderii acestora in ceea ce priveste executarea obligatiilor decurgand din respectivul contract.