Comertul international cu asistenta tehnica nebrevetata sau nebrevetabila (know-how, savoir faire)

Comertul international cu asistenta tehnica nebrevetata sau nebrevetabila (know-how, savoir faire)

Conceptul de know-how a inceput sa fie folosit in SUA la inceputul secolului trecut, capatand semnificatia prezenta in anii '50 in SUA si in Marea Britanie.

Know-how-ul reprezinta un ansamblu de cunostinte tehnice, experienta, abilitate tehnica etc., care ulterior pot fi brevetate. Acesta se refera la producerea, functionarea ori comercializarea unor produse sau la elaborarea unor tehnologii ori procedee tehnice.

Elementele know-how-ului se pot grupa in patru categorii: abilitate tehnica, experienta tehnica, cunostinte tehnice si procedee.

Abilitatea tehnica inglobeaza in egala masura atat abilitatea generala a unui tehnician datorata aptitudinilor sale naturale, ingeniozitatii sale, cat si dexteritatea dobandita de tehnician in privinta operatiilor in indeplinirea carora s-a specializat la intreprinderea la care lucreaza. Aceasta dexteritate se adauga celei generale, potentand-o. O astfel de abilitate se fundamenteaza pe calitatile inerente persoanei respective (cum sunt talentul sau arta), si se transmite de la o intreprindere la alta, odata cu persoana careia ii apartine.

Experienta tehnica este dobandita de o persoana printr-o practica indelungata, implicand solutionarea problemelor ivite in legatura cu indeplinirea sarcinilor. Acest termen presupune un grad mai inalt de activitate intelectuala (cum este bunaoara cel specific informaticii). Experienta tehnica se transmite prin asistenta tehnica acordata, care, la randul ei, presupune detasarea unor tehnicieni de la intreprinderea furnizoare de know-how la intreprinderea beneficiara sau invers.

Cunostintele tehnice sunt de o mare diversitate si cu un grad variabil de aport intelectual. Avem in vedere anumite cunostinte rezultate din tehnica curenta, care sunt necesare pentru optimizarea punerii in valoare a procedeelor utilizate si cunostintele dobandite prin intermediul progresului tehnic, despre care este instiintat publicul prin mijloace de publicitate (de exemplu descrierea inventiei cuprinsa intr-un brevet deja publicat, articolele si studiile din revistele de specialitate etc.). Know-how-ul poate avea ca obiect nu numai cunostinte tehnice specifice domeniului industrial, ci si cunostinte din alte domenii, cum sunt: cele privind administrarea intreprinderilor (amenajarea magazinelor poate fi facuta intr-o infinitate de combinatii, publicitatea poate imbraca diverse forme etc.), cele de natura sa optimizeze punerea in valoare a procedeelor la care se refera sau a calitatilor produsului a carui fabricatie se urmareste, cele rezultand din cercetarea stiintifica intreprinsa in scopul de a pune la punct procedee noi, prototipuri, cele negative, adica erorile ce trebuie evitate, pe baza experientei acumulate (a nu pierde timp si bani pentru continuarea unor cercetari inutile prezinta importanta deosebita pentru acela care ar fi tentat sa le intreprinda).

Procedeele, metodele si tehnicile presupun o grupare de operatii dispuse intr-o anumita ordine si reunite prin scopul comun, care este obtinerea unui rezultat. Acestea pot fi brevetabile sau nebrevetabile. De regula, asemenea cunostinte (procedee) nu sunt brevetate, din considerente diferite: nu prezinta un grad suficient de noutate, lipsa anumitor elemente ce tin de esenta brevetului, lipsa interesului; existenta unui interes contrar (cum este, bunaoara, cel legat de pastrarea secretului).

Cunostintele ce formeaza know-how-ul sunt transmisibile, putand forma obiectul contractului comercial international de know-how. Beneficiarul intr-un asemenea contract nu le poate insa transmite nici in totalitate, nici in parte, in absenta unei stipulari exprese. Un asemenea beneficiar este insa indreptatit sa utilizeze know-how-ul transmis de furnizor cu referire la orice aplicatie a cunostintelor respective. Posesorul de know-kow nu are drept de proprietate industriala. In masura in care cunostintele ce formeaza obiectul know-how-ului sunt dobandite si de catre terti prin experienta proprie, ele pot fi utilizate de catre acestia.

Know-how-ul se distinge prin doua trasaturi esentiale, si anume: noutatea si secretul, continutul acestora fiind diferit de acela specific unei inventii. Noutatea este subiectiva, in cazul know-how-ului, apreciindu-se in raport cu stadiul de dezvoltare a tehnicii in cadrul intreprinderii care doreste sa achizitioneze cunostintele respective. Nu este necesar ca noutatea sa fie absoluta, fiind suficient ca detinatorul unor cunostinte sa execute anumite operatiuni mai bine decat persoana interesata sa-i achizitioneze acele cunostinte. Aceasta nu exclude insa ipoteza ca un know-how sa contina o noutate absoluta (este vorba de un know-how pe care detinatorul lui nu doreste sa-l breveteze, fie datorita formalitatilor multiple, fie datorita temerii de a nu fi divulgate cunostintele respective, in perioada inscrierii, pe calea spionajului economic). De regula insa, noutatea va diferi in raport cu nivelul cunostintelor beneficiarului, iar in cazul unui schimb de know-how-uri intre contractanti (cross licensing), aceasta este dependenta de nivelul cunostintelor fiecarui beneficiar considerat in mod distinct. In ceea ce priveste secretul, divulgarile de know-how determina in general numai o diminuare a valorii acestuia. Atunci cand asemenea divulgari sunt de proportii, pot conduce la transmiterea cunostintelor respective in domeniul public. De asemenea, in cazul in care acelasi know-how se afla in posesia mai multor titulari, valoarea lui se diminueaza. Ori de cate ori unei persoane i se comunica un know-how secret, cu titlu confidential, se prezuma ca acea persoana s-a angajat sa pastreze acest caracter.