Faptele de comert

Faptele de comert

Obiectul reglementarii dreptului comercial il reprezinta faptele de comert si activitatea comerciantilor.

Criteriul principal de delimitare a incidentei dreptului comercial este faptul de comert.

In dreptul civil izvorul drepturilor si obligatiilor juridice sunt actele si faptele juridice (stricto sensu). In lipsa unei solutii contrare in dreptul comercial, izvorul raportului juridic comercial concret este, ca si in dreptul civil, actul juridic si faptul juridic, stricto sensu.

Legiuitorul francez al Codului comercial de la 1807 a stabilit, arbitrar si empiric, o serie de operatiuni economice dintre cele mai des intalnite la acea data in viata comerciala, operatiuni pe care le-a denumit "acte de comert". Acestea au fost considerate acte de comert obiective, intrucit erau stabilite de legiuitor facand abstractie de criteriul subiectiv al persoanei care le savarseste. Indiferent cine savarsea acele acte, intra in raporturi juridice comerciale care, tocmai pentru ca erau definite ca atare, erau reglementate de legea comerciala.

In conceptia legii noastre, constituie obiect al reglementarii comerciale nu numai actele de comert, ci si faptele de comert, deci si faptele juridice stricto sensu, operatiunile materiale si evenimentele. Reamintesc ca, spre deosebire de actele juridice, care sunt fapte juridice facute cu intentia partilor implicate de a produce efecte juridice, faptele juridice stricto sensu produc efecte juridice indiferent de intentia autorului faptei respective. Codul comercial roman reuneste sub denumirea de "fapte de comert", atit actele juridice si faptele juridice stricto sensu, in sensul traditional al acestor termeni, cit si unele operatiuni care se intregreaza conceptului larg de intreprindere, ca activitate organizata si care, impreuna cu actele si faptele juridice pe care le pregatesc sau pe care le insotesc, sunt producatoare de efecte juridice si intrunesc elementele faptului de comert.

In principiu, faptele de comert sunt cele prevazute de art.3 C.com., dar enumerarea din art.3 C.com. are un caracter enuntiativ (exemplificativ) si nu limitativ. Practica de dupa adoptarea Codului comercial a demonstrat ca exista mult mai multe si mai diverse fapte de comert decit cele enumerate de lege, chiar daca enumerarea a fost facuta, illo tempore, cu intentia de a fi exhaustiva. De exemplu, publicitatea, activitatea hoteliera, productia de film si de televiziune, e-commerce, consultanta etc. sunt fapte de comert, chiar daca ele nu au fost preconizate ca atare de legiuitorul roman de la 1887.

Interpretul, atunci cand este chemat sa califice o anumita operatiune ca fiind fapta de comert, in absenta unei reglementari exprese, face aplicarea analogiei la faptele comert deja reglementate. Pentru a realiza o astfel de operatiune, interpretul trebuie sa foloseasca un etalon sau un criteriu, care sa poata fi aplicat diverselor situatii aparute in viata de zi cu zi. Acest instrument este notiunea teoretica de fapta de comert.

Doctrina s-a axat, in definirea notiunii teoretice de fapta de comert, pe 2 criterii principale: (i) criteriul profitului si (ii) criteriul circulatiei. Din aceasta perspectiva, sunt fapte de comert actele sau faptele juridice si operatiunile economice de producere a bunurilor privite ca marfa, de executare de lucrari sau de prestare de servicii cu caracter economic sau de interpunere in schimbul si circulatia marfurilor si serviciilor, cu scopul de a obtine profit. Criteriul profitului trebuie relativizat, intrucit, privita individual, o fapta de comert poate sa nu prezinte intentia de a produce profit (ex: discount-uri, campanii publicitare, operaatiuni de sponsorizare sau mecenat). Profitul este de natura faptei de comert, nu de esenta ei.

In realitate, ceea ce confera specificitate faptului de comert este riscul pe care si-l asuma autorul atunci cind il face. Intr-adevar, dintr-un fapt de comert poate rezulta un cistig sau o pierdere pentru comerciant si, asa cum ne spune Ianke, "cistigi, pagubesti, negustor te numesti".    

Faptele de comert enumerate de art. 3 C.com pot fi clasificate in fapte de comert obiective, fapte de comert subiective si fapte de comert unilaterale (mixte). In categoria faptelor de comert obiective se poate realiza o sub-clasificare in fapte de comert de interpunere in circulatia marfurilor, fapte de comert conexe (accesorii) si intreprinderi.

Faptele de comert obiective au o natura comerciala indiferent de persoana care le savarseste. Asadar, fapte de comert obiective pot face atit comerciantii, cit si necomerciantii. Daca persoana in cauza face din savirsirea de fapte de comert o profesiune, el devine comerciant, in conditiile art. 7 C.com, toate obligatiunile si coontractele care tin de comertul sau fiind, ulterior, prezumate a fi comerciale.

Reglementarea faptelor de comert obiective este data atit de art.3 C.com, cit si de unele legi comerciale speciale. Spre exemplu, intreprinderea de banca, operatiunile de leasing sau alte forme de creditare, operatiunile de franciza etc. sunt reglementate prin legi speciale, si nu in Codul comercial.

Dintre operatiunile de interpunere in schimbul si circulatia marfurilor, cea mai importanta este vanzarea-cumpararea comerciala.

Ceea ce distinge vinzarea-cumpararea comerciala ca fapt de comert este continutul sau economic. Ca act juridic, de principiu, vinzarea-cumpararea comerciala realizeaza, ca si cea civila, un transfer de proprietate asupra bunului vindut, in schimbul pretului, dar operatiunea comerciala, spre deosebire de cea civila, este dominata de intentia de revanzare : vinzatorul a cumparat anterior bunul cu intentia de revinzare, iar cumparatorul cumpara si el bunul cu intentia de revinzare. Lipsa intentiei de revinzare face ca, cel putin pentru cumparator, actul sa nu mai aiba caracter comercial (art. 5 C.com.).

Tot comerciala este vinzarea sau, dupa caz, cumpararea, facuta cu intentia de inchiriere sau re-inchiriere.

Obiectul vinzarii-cumpararii il reprezinta, indistinct, productele, marfurile, titlurile de credit si imobilele care circula in comert.

Problema naturii juridice, comerciala sau civila, a operatiunilor cu privire la imobile (vinzare-cumparare, inchiriere, uzufruct, concesiune, leasing) este controversata.

Jurisprudenta si doctrina interbelice au conchis ca aceste operatiuni au o natura esentialmente civila, pornind de la urmatoarele premise : (i) la data adoptarii Codului comercial, bunurile imobile reprezentau principalul element patrimonial, avind o valoare mare relativ la bunurile mobile (accesorii ale imobilelor in cadrul masei patrimoniale); s-a considerat ca, lasind operatiunile cu privire la imobile exclusiv sub incidenta reglementarilor civile, care reprezinta reglementari cu caracter de protectie si care instituie unele formalitati solemne necesare valabilitatii sau opozabilitatii transferului, se realizeaza o mai buna protectie a celor tentati de transfer si un avertisment asupra caracterului grav al acestuia; (ii) Codul comercial roman nu a preluat si textul art.1 alin.3 Codul comercial italian (conform caruia operatiunile speculative cu privire la imobile sunt comerciale), ceea ce inseamna ca legiuitorul roman a dorit sa excluda de sub incidenta dreptului comercial operatiunile cu privire la imobile; (iii) art.3 pct.1 si 2 Ccom se refera numai la imobile; per a contrario, reglementarea comerciala nu are in vedere operatiunile imobiliare. Asadar, "cumpararea bunurilor imobile, dupa legislatia noastra, nu este act de comert, chiar daca ar fi fost facuta cu intentia de revindere/inchiriere"[1] si, in consecinta, operatiunile imobiliare nu pot forma obiectul de activitate al unei societati comerciale, acestea fiind de domeniul societatilor civile"[2].

In opinia mea, legea nu exclude nici expres, nici implicit, operatiunile imobiliare de sub incidenta reglementarii comerciale. De altfel, toate cele trei premise retinute de doctrina si jurisprudenta interbelice ca fiind determinante pentru natura esentialmente civila a operatiunilor imobiliare sunt false, astfel ca si concluzia este falsa, deoarece :

(i) exista bunuri mobile care au o valoare mult mai mare decit imobilele (ex. : nave, aeronave); protectia prin reglementarea civila poate fi necesara in ce-i priveste pe necomercianti, nu si in ce-i priveste pe comercianti, care sunt profesionisti ai riscului, cunoscind modul in care trebuie gestionat riscul; formalitatile solemne ce insotesc transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor se pastreaza, indiferent daca operatiunile respective sunt considerate civile sau comerciale, intrucit conditiile de forma si de fond necesare pentru valabilitatea unui act juridic de drept privat nu depind de aceasta calificare, caci dreptul comercial se completeaza cu dreptul civil acolo unde nu exista dispozitii exprese derogatorii ; intr-adevar, fie ca este calificata civila sau comerciala, o vinzare de terenuri este valabila doar daca este facuta in forma autentica, notariala, iar o vinzare de imobile (terenuri sau constructii) este opozabila tertilor doar daca s-au efectuat formalitatile de publicitate imobiliara;

(ii) nepreluarea textului din codul italian poate sa insemne si ca intentia legiuitorului roman a fost alta : sa nu restringa incidenta reglementarilor comerciale numai la operatiunile speculative asupra imobilelor, ca in legislatia italiana sau cea franceza, ci sa o extinda asupra oricarei astfel de operatiuni efectuata cu intentia de revinzare sau reinchiriere sau in cadrul comertului unui comerciant;

(iii) interpretarea per a contrario este ambivalenta si poate genera incertitudini ; acest argument de interpretare se intemeiaza pe legea logica a tertului exclus (tertio non datur), respectiv, ca o problema, in datele sale esentiale, are doar doua solutii, o a treia fiind exclusa; in acest caz, se poate pune intrebarea daca, intr-adevar, aceasta a treia solutie este exclusa, respectiv : daca in codul comercial operatiunile imobiliare nu sunt calificate expres ca fiind comerciale, atunci ele nu pot fi calificate decit civile? Dilema nu exista, intrucit art.4 Ccom califica drept comerciale orice obligatiuni ale comerciantilor rezultate din exercitiul comertului lor, operatiunile imobiliare intrind, cel putin implicit, sub incidenta acestui text ; pe de alta parte, concluzia rationamentului per a contrario poate fi dubla : fie excludere, fie permisiune ; cind legea nu interzice expres o operatiune juridica, atunci inseamna ca o permite.

Jurisprudenta de dupa 1990 si o mare parte din doctrina urmeaza nejustificat vechea solutie interbelica, desi conditiile economice si sociale, si implicit cadrul legal, s-au schimbat fundamental fata de perioada interbelica .

In realitate, operatiunile imobiliare, mai ales daca sunt efectuate de un comerciant, ale carei contracte si obligatii sunt prezumate ca fiind comerciale, sunt fapte de comert, daca au fost facute cu intentia de revinzare sau reinchiriere, dupa aceleasi criterii avute in vedere de legiuitor in stabilirea comercialitatii vinzarii-cumpararii sau inchirierii de bunuri mobile, deoarece nu poate exista nici o deosebire de regim juridic intre cele doua operatiuni speculative. In cazul in care s-ar cauta spiritul legii, justificarea faptului ca legiuitorul n-a preluat in 1887 solutia modelului sau italian ar putea fi aceea bazata pe logica distinctiei pe care o face codul civil in intreg cuprinsul sau intre bunuri mobile si bunuri imobile : bunurile mobile circula mai simplu si sunt accesorii ale bunurilor imobile, fapt pentru care transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile se realizeaza de obicei prin simpla traditiune, posesia acestora valorind titlu de proprietate, in timp ce transferul dreptului de proprietate sau al celui de folosinta asupra imobilelor necesita unele formalitati cerute uneori pentru valabilitatea actului (terenuri), alteori doar pentru opozabilitatea acestuia fata de terti. Circulatia bunurilor mobile are nevoie de facilitati suplimentare in dreptul comercial (de genul reglementarilor referitoarea la vinzarile de marfuri din art.59 - 70 Ccom, care, de altfel, nici nu ar putea fi aplicate imobilelor), in timp ce, in ce priveste imobilele, aceste facilitati nu sunt obligatorii, deoarece pe primul plan trece nevoia protectiei proprietatii imobiliare, a avertizarii celui ce intentioneaza sa instraineze un imobil asupra seriozitatii demersului sau, astfel ca formalitatile ce insotesc circulatia imobilelor nu pot fi eliminate, chiar daca tehnicile moderne, informatizate permit scurtarea la maxim si securizarea acestor tranzactii. Apelind la criteriul subsidiar al accesorialitatii unui act juridic fata de comertul societatii (prezumtia de comercialitate, reglementata in art.4 Ccom.), solutia este aceeasi: obligatiile rezultate din operatiunile imobiliare efectuate de un comerciant in exercitiul comertului sau sunt comerciale, atita vreme cit nu s-a facut dovada ca actul este esentialmente civil sau ca necomercialitatea rezulta dintr-o clauza expresa a contractului respectiv.

Dealtfel, jurisprudenta este pe cale de a abandona vechea teza jurisprudentiala conform careia operatiunile imobiliare sunt esentialmente civile, interpretind just art.4 Ccom. La fel si leguitorul actual. Este, spre exemplu, de retinut ca, in codul fiscal, operatiunile de vinzare-cumparare, schimb sau inchiriere asupra imobilelor sunt considerate operatiuni taxabile cu taxa pe valoare adaugata (tva)[4]. In conceptia actualului cod fiscal, orice operatiune juridica din care rezulta o plus-valoare este tratata fie ca operatiune taxabila cu, fie ca operatiune scutita de taxa pe valoarea adaugata. Din aceasta perspectiva, nici nu mai prezinta importanta distinctia intre operatiunea imobiliara ca fapt de comert si operatiunea imobliara ca act juridic esentialmente civil, caci tranzactiile sau alte operatiuni cu imobile sunt considerate, prin legea fiscala, afaceri, taxabile ca oricare alta afacere.

In categoria faptelor de comert obiective trebuie incadrate si faptele juridice ale comerciantului, cel putin din perspectiva prezumtiei de comercialitate prevazuta de art. 4 C.com. Intr-adevar, toate obligatiile comerciantului, indiferent de izvorul lor, au caracter comercial daca rezulta din exercitiul comertului acestuia[5]. De altfel, codul nostru comercial, spre deosebire de codul comercial francez din 1807, are in vedere faptele de comert, si nu actele de comert (in sens de fapte juridice facute cu intentia de a produce efecte juridice). Cum faptele juridice sunt producatoare de efecte juridice indiferent de vointa celui care le savirseste si cum comerciantul este in mijlocul unei infitinte retele de raporturi juridice, este greu de admis ca faptele sale juridice sunt de natura civila.

In categoria faptelor juridice ale comerciantului se includ atit faptele juridice ilicite (concurenta neloiala, practicile anticoncurentiale sau monopoliste, contrafacerea obiectului unei inventii sau alte fapte de incalcare a drepturilor de proprietate intelectuala, infractiunile economice etc.), cit si faptele juridice licite, de genul platii lucrului nedatorat, gestiunii de afaceri sau imbogatirii fara just temei.

7. Intreprinderea este o activitate organizata de o persoana (intreprinzator) pe risc economic propriu, in scopul obtinerii de profit.

Intreprinderea este un organism economic structurat de intreprinzator pe riscul sau, risc ce consta in combinarea celor 3 factori : capital, mijloace financiare si munca, de care intreprinzatorul dispune sau pe care si le procura de la altii.

Actele si faptele juridice savarsite de intreprinzator in exercitiul intreprinderii sale dau impreuna caracter de fapt de comert intreprinderii.

Intreprinderea da nastere unui complex de acte si fapte juridice (acte juridice unilaterale, contracte, fapte juridice licite sau ilicite), precum si operatiuni materiale care, separat, ar putea sa nu prezinte caracter comercial, dar care prin organizarea lor de catre intreprinzator, pe riscul sau economic, in ideea de a produce profit, conduc la calificarea acesteia drept fapt de comert.

Acest ansambu de bunuri si persoane concurand la realizarea unei activtati profitabile este, in primul rand, o realitate economica. Intreprinderea este un concept patrimonial de origine contabila. Din punct de vedere juridic, intreprinderea este uneori considerata ca fiind obiect al raportului juridic (ex: vanzarea unei intreprinderi), alteori ca un subiect de drept (ex: creditorii intreprinderii). Din punctul de vedere al faptelor juridice si al operatiunilor desemnate, intreprinderea se prezinta sub forma unui complex de bunuri determinate (fondul de comert, imobilul afectat exploatarii comerciale, munca salariata), a caror unitate este data de scopul exploatarii - obtinerea de profit - ceea ce inseamna ca din punct de vedere juridic, calificarea corecta este cea de activitate organizata si nu cea de subiect de drept. Intreprinderea nu este, deci, un subiect de drept, ci o activitate a uni subiect de drept.

Intrucat intreprinderea este in general destinata sa savarseasca fapte de comert, se considera totusi ca, in principiu, forma exterioara de organizare (ex: forma societara) este suficienta pentru a releva o intreprindere comerciala.

In dreptul modern se pune accentul pe caracterul economic, lucrativ al unei intreprinderi, si nu neaparat pe caracterul comercial al acesteia. Intreprinderea este definita prin riscul economic pe care si-l asuma intreprinzatorul atunci cand isi organizeaza o activitate in ideea obtinerii de profit. In prezenta acestui risc asumat, distinctia dintre intreprinderea comerciala si cea civila, ca forma de organizare a unei intreprinderi, nu mai prezinta relevanta. Daca un complex de operatiuni, chiar civile, releva un risc asumat in ideea de a obtine profit, atunci ne aflam in ipoteza unei intreprinderi care, in sine, este un fapt de comert. In conceptia C.com roman (art.3) nu se face distinctia intre intreprinderea civila si cea comerciala - ambele feluri de intreprindere sunt considerate fapte de comert. Asadar, nu putem vorbi despre intreprindere comerciala sau civila, ci despre intreprindere ca fapt de comert.

In legislatia noastra se face deseori referire la intreprindere ca subiect de drept. Conceptul, gresit, de altfel, isi are fundamentele in vechea legislatie comunista a contractelor economice si in tendintele gresite ale legislatiei franceze actuale de a personifica intreprinderea.

Intreprinderea nu este un subiect de drept, ci o activitate a unui subiect de drept. In cazul intreprinderii organizata in forma societara, calitatea de subiect de drept apartine societatii comerciale, care poate organiza una sau mai multe intreprinderi. Daca intreprinderea poate fi organizata atit de persoane fizice, individual sau in asociatii familiale (in acest caz vorbim de intreprinderi individuale sau familiale), cit si de institutii publice (in acest caz vorbim de intreprinderi publice, de genul regiilor autonome, al scolilor, al facultatilor, al spitalelor etc), precum si de societati comerciale sau chiar de societati civile cu personalitate juridica (intreprinderi societare), trebuie stiut ca, din punct de vedere cantitativ si valoric, ponderea intreprinderilor este data de cele societare.

Intreprinderea este o realitate economica tangibila, care poate fi uneori desprinsa -nu numai teoretic - de titularul sau. Spre exemplu, daca titularul intreprinderii are dificultati economice, intreprinderea poate fi cedata unui tert, care va deveni titularul intreprinderii, dar care nu va prelua si datoriile fostului titular. Cesiunea intreprinderii este frecvent intilnita in procedurile de insolventa, dar ea poate fi imaginata si in afara acestei proceduri, ca modalitate de evitare a insolventei. Ca realitate economica, intreprinderea nu este numai obiectul interesului titularului sau (in cazul intreprinderii societare, asociatii sau actionarii), ci si al celorlalte persoane ale caror interese sau subzistenta depind, intr-o masura mai mica sau mai mare, de supravietuirea intreprinderii. Astfel, intreprinderea este o sursa de locuri de munca, o sursa de venituri pentru bugetul de stat sau pentru bugetele autoritatilor publice locale, un client pentru furnizorii de utilitati, un client pentru diversi fabricanti, producatori sau prestatori de servicii, un client pentru banci etc. Intreprinderea este in centrul unei retele cvasi-infinite de raporturi juridice si de interese economice, sociale si chiar politice. Disparitia unei intreprinderi ar insemna pierderea locurilor de munca, cresterea ratei somajului, pierderea unui client etc., astfel, ca salariatii, statul, comunitatile locale, bancile si chiar creditorii chirografari (denumiti "stakeholders" in teoria guvernarii corporatiste) sunt interesati in supravietuirea intreprinderii, iar aceste interese trebuie protejate, uneori chiar in contra intereselor titularului intreprinderii sau ale actionarilor acestuia. Din perspectiva economica si sociala, intreprinderea transcende titularului sau, care ramine, totusi, din perspectiva juridica, titularul intreprinderii si, in esenta, persoana care trebuie sa suporte riscul economic al intreprinderii sale.

Procedurile de insolventa au in centrul lor debitorul, acel subiect care, asumindu-si riscul unei afaceri, a esuat. Incepind cu anul 2003, la nivelul Uniunii Europene se vorbeste din ce in ce mai mult de intreprinderea debitorului, care merita salvata, intrucit de ea depind o suma cvasi infinita de persoane cu care debitorul se afla in relatii de afaceri sau in alte raporturi juridice (salariatii, statul, comunitatea locala, bancile, creditorii). La fel, se vorbeste din ce in ce mai mult de asa numitul "faliment scuzabil" al intrerpinzatorilor nefericiti, victime ale conjuncturilor nefavorabile sau ale propriei incompentente si se "propavaduieste" reinsertia acestora in mediul de afaceri. Scopul traditional si, in trecut, primordial al procedurilor de faliment, adica protectia creditorului in relatiile de afaceri, a trecut treptat in umbra, in zona subsidiarului, primordiala fiind incercarea de salvare a debitorului. Sunt legislatii, cum este cea franceza, care isi propun in mod direct si fatis salvgardarea intreprinderii debitorului, dincolo de orice considerente de ordin economic centrate pe creditor. Alte legislatii, cum este cea germana, fac din reorganizare (salvarea intreprinderii) o prioritate in practica, din moment ce, chiar daca reorganizarea este o simpla modalitate a procedurii insolventei in legea germana, ea este prezenta in peste 85% din cazuri si are o rata de "succes" de aproape 60%. Cvasi-totalitatea legislatiilor europene, precum si cea americana, impun fie continuarea unor contracte, fie incetarea altora, indiferent de culpa debitorului. Sunt unii creditori din aceste contracte care, desi nu sunt platiti la scadenta, lor li se impune sa continue sa furnizeze sau sa presteze debitorului, pentru singurul scop al continuarii intreprinderii debitorului, un debitor care, nota bene, nu si-a platit datoriile si, deci, este in culpa. Invers, creditorii care si-au respectat obligatiile si care, intr-o masura ami mica sau mai mare, se bazau pe continuitatea unui contract cu debitorul, isi pot vedea neutralizate sansele prin actul de vointa al unui tert, administratorul judiciar sau lichidatorului care, in interesul sporirii averii debitorului, decide sa inceteze contractul respective. Dar cei sacrificati in favoarea acestor "succese" sunt, in definitiv, creditorii, intrucit lor li se amputeaza creantele, lor li se impun suspendari ale executarilor silite si alte restrictii ale drepturilor lor obsinuite si tot ei sunt cei care trebuie sa suporte efectul extinctiv al creantei lor pentru disparitia personalitatii juridice a debitorului sau pentru descarcarea lui de datorii. Este usor de vazut similitudinea intre conceptia noului aqcuis comunitar in domeniul insolventei si antica - dar atemporala - parabola a fiului risipitor. Avem un debitor care isi asuma riscul de a fi independent, dar care isi ruineaza averea in urma unor aventuri care l-au dus in insolventa si care poate fi asimilat fiului risipitor; o lege care ii permite debitorului sa ia din averea celorlati atit cit ii trebuie pentru a-si pune in practica ideile aventuroase, lege care poate fi asemuita tatalui; increderea celorlalti ca debitorul are fler si ca isi va plati datoriile, care poate fi asemuita cu credinta, putin naiva, a tatalui ca fiul sau se va descurca sau, in caz contrar, se va intoarce la origini ca sa isi reia viata de la zero; ruina proprie a debitorului determinata de un mediu economic neprietenos sau indusa de propria incompetenta, caderea implacabila, recunoasterea greselii (conditie a acordarii beneficiului salvgardarii sau al scuzabilitatii), solidaritatea creditorilor fata de pierderile provocate de debitor (jumatatea de avere incredintata de tata fiului sau risipitor), minia creditorilor fata de comsumarea averii debitorului si a unei parti din averea lor, raspunsul misterios si bizar al legii la aceasta minie si la inevitabila iritare insotitoare, iertarea de catre lege a unui debitor scuzabil si, in fine, reinsertia acestuia in familia afacerilor, cu sau fara acordul creditorilor. Aproape tot tabloul este complet. Este evident ca un debitor vinovat nu are ce sa caute in acest tablou, intrucit legea impune o rapida eliminare a sa din mediul economic si de afaceri pe care l-a contaminat. Dar personal m-am pus de multe ori in postura creditorilor confruntati cu realitatea frustranta a sustinerii, inclusiv cu banii lor, a unui debitor care a esuat in afacerea sa si care pretinde ajutor, iar legea ii confera chiar mijloace de a-i constringe pe creditori la acest ajutor. Si am incercat sa vad lucrurile din aceasta perspectiva, a creditorilor participanti involuntari la un act de salvare impus de o ratiune greu de inteles din perspectiva sentimentului de dreptate. Am sesizat din aceasta postura ca acesti creditori, care nu sunt altceva decit fiul ne-risipitor, care isi platesc datoriile proprii la timp, fara a cauza tulburare celorlalti parteneri contractuali si care, totusi, din caz fortuit sau din vina debitorului, isi vad averea ciuntita (asa cum averea tatalui este injumatatita in povestea fiului risipitor), pot fi nu numai frustrati ca nu au parte de sarbatoare dinspre tatal, ci chiar loviti ei insisi de faliment, concedieri, divorturi, sinucideri, pe scurt, mari tulburari la nivel social, economic si chiar personal care nu se justifica defel fata de asa-zisul imperativ al salvarii unei singure oi dintr-o suta. In acest domeniu, al intreprinderii privita ca realitate economica, se verifica cel mai bine afirmatia ca una este legea si ratiunea ei, altele sunt regulile, pe care le respecti sau nu, si alta este realitatea.

9. Faptele de comert conexe (accesorii) sunt actele juridice, faptele juridice sau operatiunile care capata caracter comercial datorita stransei legaturi pe care o au cu acte sau operatiuni considerate de lege fapte de comert. Este vorba de acte sau operatiuni care prin natura lor nu sunt comerciale, dar care devin comerciale datorita legaturii lor cu acte jurdice sau operatiuni pe care legea le califica fapte de comert. Ex. : garantia reala mobiliara, ipoteca, asigurarile pentru fapte de comert.

10. Fapte de comert subiective sunt obligatiile care rezulta din comertul unui comerciant. Art. 4 C.com instituie o prezumtie de comercialitate pentru toate obligatiile comerciantului care rezulta din exercitiul comertului sau. Aceste obligatii au caracter comercial indiferent de izvorul lor. Asadar, este vorba de : (i) obligatii contractuale sau care rezulta din acte juridice unilaterale ale comerciantului; (ii) obligatii derivand din savarsirea unor fapte juridice licite; (iii) obligatii rezultand din savarsirea unor fapte juridice ilicite (ex. : concurenta ilicita, contrafacerea unei marci sau a unei inventii, incalcarea dreptului de proprietate intelectuala, contraventii, infractiuni de rezultat etc.).

Prezumtia de comercialitate poate fi rasturnata doar in conditiile art.4 C.com, adica prin dovedirea caracterului civil al obligatiei sau a caracterului necomercial al acesteia, care rezulta chiar din actul savarsit de comerciant. Asadar, prezumtia de comercialitate este o prezumtie sui-generis/mixta, si nu o prezumtie iuris tantum, intrucit legea permite sa se faca dovada ca operatiunea este straina comertului comerciantului, datorita naturii ei sau a scopului pe care il urmareste.

Exceptiile de la prezumtia de comercialitate sunt, deci, obligatiile de natura civila si obligatiile a caror ne-comercialitate rezulta din insusi actul savirsit de comerciant.

Legea nu precizeaza ce se intelege prin acte civile prin natura lor. Intr-o asemenea situatie, vor fi avute in vedere actele de drept privat care pin structura si functia lor esentiala nu se pot referi la activitatea comerciala si care raman civile, indiferent de persoana care le savarseste. Actele de drept civil propriu-zise (ex: testamentul, acceptarea/renuntarea la mostenire) si actele juridice de dreptul familiei (recunoasterea unui copil din afara casatoriei, adoptia) intra, fara nici un dubiu, in aceasta categorie. Dar actele juridice cu titlu gratuit nu intra eo ipso in aceasta categorie. Unele acte cu titlu gratuit, de genul sposorizarii sau mecenatului pot avea caracter comercial, daca sunt facute in vederea promovarii afacerii comerciantului.

Necomercialitatea obligatiei poate rezulta din insusi actul savarsit de comerciant, caci acesta poate, prin propria vointa, sa imprime actului un caracter necomercial. Spre exemplu, comerciantul cumpara bunuri necesare uzului sau personal sau al familiei sale ori imprumuta o suma de bani destinata unui scop strain comertului. Daca necomercialitatea nu rezulte din insusi actul savarsit de comerciant, ci din alte acte sau operatiuni adiacenta, prezumtia comercialitate se mentine.

Actele comerciale unilaterale sau mixte rezulta din conceptia codului nostru comercial care a acceptat ca legea comerciala eeste destinata nu numai comerciantilor, ci si ne-comerciantilor care, fie ca intra in relatii juridice cu comerciantii (cum fac, srpe exemplu, consumatorii), fie ca intra in relatii juridice cu alti ne-comerciantii, pot sa se afle in situatia de a savirsi acte de comert, chiar daca, in ce-i priveste, actul in sine nu ar avea caracter comercial. Definitia actului juridic unilaterla sau mixt este tot atit de greu de inteles ca si definitia de mai sus. Astfel, 56 C.com considera ca, daca un act juridic este comercial numai in ceea ce priveste una dintre partile acestui act, atunci actul juridic respectiv este spus legii comerciale, cu exceptia dispozitiilor relative la persoana insasi a comerciantului.

Legea prevede ca anumite acte au caracter comercial numai pentru una dintre parti. Astfel, art.5 C.com dispune ca vanzarea de produse agricole unui comerciant este un act de comert pentru comerciant si un act civil pentru agricultor si, imn cazul in care comerciantul cumpara marfuri pentru uzul sau ori al familiei sale, actul nnu este comercial in ce-l priveste, dar este, fara indoial, comercial in ce-l priveste pe comerciantul care i-a vindut marfa. Art.6 C.com, la rindul sau, dipsune ca asigurarile de lucruri sau de stabilimente care nu sunt obiectul comertului si asigurarile asupra vietii sunt fapte de comert numai pentru asigurator. Contul curent, cambia, biletul la ordin si cecul nu sunt considerate fapte de comert pentru necomercianti, cu exceptia cazului in care au o cauza comerciala.

Regimul juridic al faptelor de comert unilaterale sau mixte este stabilit de art. 56 C.com. ceea ce este esential de retinut este ca faptele unilaterale sau mixte nu constituie o categorie aparte de fapte de comert. Ele pot fi fapte de comert obiective sau subiective pentru partea fata de care raportul este comercial, acest lucru fiind indiferent pentru partea pentru care raportul este civil. Daca un act este comercial numai pentru una dintre parti, toti contractantii sunt supusi legii comerciale. Asadar, faptele de comert unilaterale/mixte sunt guvernate de legea comerciala pentru ambele parti, chiar daca pentru una dintre ele actul juridic are caracter civil[6]. Totusi, art. 56 C.com stabileste doua categorii de exceptii de la aplicarea legii comerciale, respectiv : (i) dispozitiile legii comerciale privind persoana comerciantilor; legea reglementeaza numai raportul juridic, fara a avea vreo consecinta asupra statutului juridic al partii pentru care actul juridic nu este un act de comert; necomerciantului nu ii sunt aplicabile dispozitiile legii comerciale referitoare la persoana comerciantului (obligatiile profesionale ale comerciantilor, aplicabilitatea legii insolventei etc); (ii) dispozitiile pe care insasi legea comerciala le exclude de la aplicare; ex: conform art.42 alin (3) C.com, prezumtia de solidaritate nu se aplica la necomercianti pentru operatiuni care, incat ii priveste, nu sunt fapte de comert.

12. In mod traditional, vanzarea produselor solului de catre proprietar sau cultivator este considerata o operatiune civila prin determinarea legii. Agricultura este, in mod traditional, exclusa de la aplicabilitatea dreptului comercial. Intr-adevar, conform art. 5 C.com, nu se poate considera ca fapta de comert vanzarea productelor de catre proprietarul sau cultivatorul le are pe pamantul sau, sau cel cultivat de dansul. In doctrina se considera ca vanzarea are caracter civil si daca obiectul sau este format din derivatele produselor agricole, rezultate din transformarea acestora (faina, branza, unt, vin). In jurisprudenta, notiunea de agricultura are o acceptiune larga: horticultura, silvicultura, cresterea vitelor etc. Cu toate acestea, legea permite existenta unor societati comerciale agricole si, in plus, supune si societatile agricole (civile sau comerciale) procedurii insolventei.

In opinia mea, intreprinderea agrara are caracter comercial, tocmai pentru ca este o intreprindere. De altfel, daca intreprinderea este organizata in forma unei societati agricole cu personalitate juridica sau in forma unei societati comerciale agricole, acestea sunt spuse procedurii insolventei, ca orice persoana juridica ce desfasoara activitati organiuzate sub form de intreprindere.