CONTRACTUL DE DEPOZIT - caracterele juridice si felurile contractului de depozit

CONTRACTUL DE DEPOZIT

Sectiunea I

Notiunea, caracterele juridice si felurile contractului de depozit

Notiune. Operatiunea prin care o persoana denumita deponent, incredinteaza un lucru unei alte persoane, numita depozitar, ce se obliga sa il pastreze pentru o perioada determinata sau nedeterminata, poarta denumirea de contract de depozit. Scopul principal urmarit la incheierea contractului este pastrarea (conservarea) lucrului depozitat in vederea restituirii lui in natura, la cererea deponentului.

Caractere juridice. Depozitul este un contract real, cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, unilateral sau bilateral (sinalagmatic) si netranslativ de proprietate (in principiu).

Potrivit art.1593 alin.2 C. civil, depozitul este un contract real care se perfecteaza numai prin si din momentul traditiunii lucrului ce formeaza obiectul contractului, de la deponent la depozitar. Ca si in cazul altor contracte reale, contractul de depozit poate fi precedat de o promisiune, de catre un antecontract de depozit ce se poate perfecta prin simplu consimtamant al partilor.

Depozitul poate fii cu titlu gratuit[1] sau cu titlu oneros. Depozitul este gratuit numai prin natura, iar nu prin esenta sa, rezultand de aici ca, in situatia in care, depozitarul ar pretinde o remuneratie pentru serviciile prestate trebuie sa dovedeasca stipularea si cuantumul remuneratiei. In cazul in care depozitarul desfasoara activitatea de pastrare dar nu cu caracter ocazional, ci profesional, depozitul este prezumat a fi cu titlu oneros; sechestrul judiciar este, de asemenea, cu titlu oneros.

Contractul de depozit este unilateral, atunci cand il intalnim cu titlu gratuit, deoarece naste obligatii numai in sarcina depozitarului. In cazul in care depozitul este cu titlu oneros, obligatiile reciproce si interdependente asumandu-se din momentul incheierii contractului, raporturile dintre parti vor fii guvernate de regulile aplicabile contractelor sinalagmatice. Antecontractul de depozit poate fi la randu-i unilateral ori sinalagmatic[2].

Contractul de depozit este unul creator de raporturi si obligatii intre parti, deoarece prin incheierea acestuia nu se transmite dreptul de proprietate si nici chiar posesiunea lucrului asupra depozitarului, acesta din urma devenind un simplu detentor precar. Este esential de retinut ca, fac exceptie doar depozitul neregulat, deoarece acesta este translativ de proprietate.

Felurile contractului de depozit. Exista doua feluri de depozit: depozit propriu-zis si sechestru (care are drept obiect bunuri litigioase, inclusiv imobile, si poate fi conventional si judiciar[3]).

Depozitul propriu-zis este in toate cazurile conventional, si poate avea ca obiect numai lucruri mobile nelitigioase, are trei variante: depozitul obisnuit (care este voluntar si regulat), depozitul necesar si depozitul neregulat.

Depozitul obisnuit (voluntar)

Obiectul contractului. Conform atr.1593 alin. 1, depozitul propriu-zis are ca obiect numai lucruri mobile, sub conditia ca acestea sa fie corporale; totusi pot forma obiectul contractului si creantele constatate printr-un titlu la purtator, asimilate bunurilor mobile corporale[4]. Obiectul contractului trebuie sa fie individual determinat.

Capacitatea partilor. Deponentul trebuie sa aiba capacitatea, respectiv sa indeplineasca acele conditii legale necesare pentru a incheia acte de administrare, iar depozitarul trebuie sa aiba capacitatea de a face acte de dispozitie. Deoarece prin contractul de depozit obligatiile sunt de regula, numai pentru depozitar, Codul civil (art.1598) reglementeaza special ipoteza depozitului facut de catre o persoana capabila unei persoane incapabile. Tot Codul civil obliga ca depozitarea sa fie facuta intotdeauna de catre proprietarul lucrului depozitat ori prin consimtamantul sau expres (ex. prin mandat) sau tacit (art.1596 C. civil). Aceasta regula nu se aplica intocmai, atat in literatura de specialitate cat si in practica se recunoaste validitatea depozitului al carui obiect il formeaza lucrul altuia; avem exemplul uzufructuarului, care poate depozita lucrul asupra caruia poarta uzufructul. Din dispozitiile art. 1609-1610 C. civil rezulta validitatea depozitului facut de catre un neproprietar ori fara consimtamantul proprietarului.

Dovada contractului. Acordul de vointa dintre parti trebuie sa fie constatat printr-un inscris (art.1597 C. civ), acest lucru trebui facut pe langa predarea lucrului. De asemenea, proba contractului poate fi facuta si cu martori sau prezumtii daca exista un inceput de dovada scrisa (art. 1197 C. civ.) ori a existat o imposibilitate materiala sau morala de a procura o dovada scrisa; marturisirea partii duce la inutilitatea altor probe (art. 1204-1206 C. civ.); marturisirea este indivizibila, deci nu are caracter obligatoriu pentru instanta (art.1206 alin.2 C. civ.). Este esential de retinut ca, depozitul obisnuit precum si cel necesar au ca scop principal urmarit de catre parti, pastrarea si conservarea lucrului de catre depozitar, acest lucru nefiind valabil pentru depozitul necesar.

Sectiunea a - II - a

Efectele contractului de depozit obisnuit (voluntar)

A. Obligatiile depozitarului.

Obligatia de pastrare. Asa cum precizeaza si Codul civil, depozitarul are obligatia de a se ingriji de paza lucrului depozitat, ca si cum ar fi lucrul sau (art. 1599). In cazul in care depozitarul nu a pastrat (conservat) lucrul, pentru a putea fi exonearat de raspundere, trebuie sa faca dovada depunerii tuturor eforturilor sale pentru conservarea lucrului, si deci o cauza straina a dus la pieirea, pierderea sau deteriorarea lucrului. De exemplu, daca aceleasi cauze (umezeala, furt, incendiu, etc.) au pricinuit si deteriorarea sau disparitia propriilor lucruri. Prin derogare de la regulile generale ale raspunderii contractuale, culpa debitorului se apreciaza in mod concret, in functie de grija depusa in conservarea propriilor lucruri (culpa levis in concreto)[5] si nu dupa tipul abstract al omului prudent si diligent (bonus pater familias). Prin exceptie, culpa depozitarului se apreciaza cu mai mare rigoare, in mod abstract, dupa regula generala aplicabila raspunderii contractuale (culpa levis in abstracto), in urmatoarele cazuri prevazute de catre art.1600 Cod civil:

a. cand initiativa contractului a fost luata de catre depozitar

b. cand depozitul este cu plata

c. cand depozitul s-a facut in interesul depozitarului

d. cand s-a stipulat expres in contract ca depozitarul sa raspunda pentru orice culpa.

Relativ la ultima prevedere a art. 1600 Cod civil, partile pot stipula si o clauza de neresponsabilitate, iar atunci depozitarul raspunde numai pentru dol sau culpa grava asimilata dolului. O asemenea clauza, trebuie acceptata expres de catre deponent.

Depozitarul nu raspunde niciodata de stricaciunile provenite din forta majora, cu exceptia cazului in care a fost pus in intarziere pentru restituirea bunului depozitat (art. 1601 Cod civil). Notiunea de "forta majora" este folosita aici in sens larg, adica o cauza neimputabila (art. 1082-1083 Cod civil), inclusiv cazul fortuit, riscul pieirii fortuite fiind suportat de catre deponent, conform regulilor generale (art.1156 Cod civil). Notiunea de "stricaciuni" este folosita spre a se intelege deteriorarea, dar si orice pieire fortuita, totala sau partiala a lucrului.

Obligatia de restituire. Depozitarul este obligat a restitui insusi lucrul depozitat, in natura (art.1605 Cod civil), impreuna cu fructele pe care le-a perceput, dar nu si impreuna cu fructele pe care le-ar fi putut percepe dar nu le-a perceput. Restituirea se face in starea in care se afla lucrul in momentul restituirii, riscul degradarii sau pieirii fortuite, aflandu-se in sarcina deponentului (art. 1605 Cod civil). Daca lucrul a pierit in mod fortuit, total sau partial, depozitarul este obligat sa predea deponentului suma de bani, de exemplu, indemnizatia de asigurare primita de la asigurator, sau orice alt lucru primit drept despagubiri, sau sa-i cedeze actiunea impotriva tertului; acelasi lucru se intampla si in situatia in care pentru pieirea sau deteriorarea lucrului se poate angaja raspunderea unei terte persoane.

In caz de neexecutare a obligatiei de restituire, depozitarul datoreaza daune-interese pentru repararea tuturor prejudiciilor suferite de catre deponent[6]. Daca depozitarul refuza, fara temei, sa restituie lucrul, desi acesta se afla in detentia sa, deponentul poate obtine executarea silita, conform regulilor aplicabile obligatiei de predare a unui lucru individual determinat.

Daca depozitarul decedeaza, obligatia de restituire se transmite asupra mostenitorilor, in cadrul patrimoniului succesoral. Legea prevede o derogare de la aceasta regula; in cazul in care mostenitorii vand lucrul depozitat, cu buna - credinta, socotind ca face parte din masa succesorala, raspunderea lor se rezuma la restituirea pretului primit, iar daca pretul nu s-a platit, ei sunt obligati sa cedeze deponentului actiunile lor contra cumparatorului (art.1607 Cod civil).

Locul restituirii. Restituirea se face la locul unde lucrul se afla depozitat, daca nu exista stipulatie contrara (art.1615 Cod civil), iar daca partile au convenit asupra altui loc, cheltuielile de transport sunt in sarcina deponentului (art. 1614 Cod civil).

Termenul restituirii. Deponentul are dreptul sa ceara restituirea oricand, chiar daca s-ar fi stipulat un termen pentru restituire (art.1616 Cod civil); aceasta deoarece termenul se presupune stipulat in interesul deponentului. In cazul in care termenul a fost stipulat in interesul depozitarului, el are dreptul la remuneratia stipulata ori la daune-interese pentru prejudiciul cauzat prin restituirea anticipata[7].

Actiuni in restituire. In situatia in care depozitarul refuza, fara temei, sa restituie lucrul depozitat, deponentul poate intenta, fie o actiune personala, care deriva din contractul de depozit, fie o actiune in revendicare, in calitate de proprietar. Actiunea personala este supusa prescriptiei extintive, in cadrul termenului general de prescriptie, care incepe sa curga de la data indeplinirii termenului de depozitare prevazut in contract, iar daca un asemenea termen nu a fost stabilit, prescriptia incepe sa curga de la data nasterii dreptului la actiune, care coincide cu momentul incheierii contractului.

B. Obligatiile deponentului

Obligatii extracontractuale. Asa cum am mai aratat, contractul de depozit cu titlu gratuit, da nastere la obligatii numai in sarcina depozitarului, insa, in cursul executarii se pot naste anumite obligatii extracontractuale si in sarcina deponentului.. Astfel, daca depozitarul a facut cheltuieli pentru pastrarea (conservarea) lucrului[8] ori a suferit pagube pricinuite de catre lucrul depozitat ; in aceste cazuri, conform art. 1618 Cod civil, sumele cheltuite de catre depozitar ori valoarea daunelor trebuie sa fie restituite de catre deponent.

Plata remuneratiei. Daca partile au convenit ca depozitul sa fie remunerat, atunci cand s-a incheiat un contract sinalagmatic, deponentul are obligatia de a plati depozitarului remuneratia stipulata.

Ridicarea lucrului. O alta obligatie a deponentului este aceea ca, acesta este obligat sa ridice lucrul depozitat de la locul restituirii, la termenul convenit, sau daca nu exista un termen convenit la un termen stabilit de catre instanta la cererea depozitarului, sub sanctiunea platii daunelor-interese.

Dreptul de retentie a depozitarului. Conform art. 1619 Cod civil, daca deponentul nu achita plata integrala a sumelor la care are dreptul depozitarul, acesta din urma isi poate exercita dreptul de retentie asupra lucrului pe care-l are spre conservare (pastrare), deoarece este vorba despre un debitum cum re iunctum. Art. 1145 Cod civil, dispune ca, depozitarul nu poate retine lucrul depozitat in compensatie, deoarece acesta nu este un lucru fungibil si de aceeasi specie cu obiectul datoriei corelative[10].

Sectiunea a - III - a

Depozitul necesar

Notiune. Depozitul este necesar atunci cand deponentul fiind sub amenintarea unei intamplari neprevazute si care reprezinta un pericol real - incendiu, cutremur, sau alte evenimente de forta majora - este nevoit a incredinta lucrul sau spre pastrare, unei alte persoane, fara a avea posibilitatea de a alege liber persoana depozitarului si sa se intocmeasca un inscris constatator al contractului. Mentionam ca, forta majora este folosita de catre Codul civil, in sens larg. Depozitul necesar, precum si cel asimilat ca atare de catre lege celui necesar, pentru ca are la baza consimtamantul partilor este un depozit conventional , raporturile dintre parti fiind guvernate de regulile depozitului obisnuit (art. 1622 C. civil), daca legea nu prevede altfel.

Dovada contractului. Depozitul se poate dovedi prin martori (art.1621 si 1198 pct 2 C civil) si orice alt mijloc de proba admis de lege, indiferent de valoarea lucrurilor depozitate, aceasta deoarece, intamplarea neprevazuta a facut ca deponentul sa nu poata avea posibilitatea precostituirii unei probe scrise.

Depozitul asimilat celui necesar (hotelier). Depozitul bunurilor aduse de catre calatori in cadrul unitatilor hoteliere[12] este asimilat depozitului necesar. Depozitul asimilat celui necesar este de fapt un accesoriu al contractului hotelier, al contractului de turism ori la altor raporturi juridice. Avem motive, pe care le vom enunta in ceea ce urmeaza, pentru a reglementa acest depozit separat de cele pe care le-am enuntat mai sus, si anume:

interese generale reclama in acest domeniu, un regim juridic unitar, spre deosebire de regimul juridic al contractului principal care poate fi diferit de la caz la caz si guvernat de conventia partilor.

regulile de dovada aplicabile contractului principal nu pot fi extinse la dovada depozitului hotelier, calatorul fiind lipsit prin definitie, de posibilitatea preconstituirii unei probe scrise referitoare la depozitarea in hotel a bunurilor sale.

responsabilitatea hotelierului in cadrul acestui depozit se impune sa fie guvernata de reguli mai severe decat regulile generale apartinand responsabilitatii contractule sau ale hotelierului in cadrul acestor contracte hoteliere

Domeniul de aplicare. Dispozitiile prevazute de catre Codul civil pentru hoteluri si hanuri (art. 1623 si urm.) sunt aplicabile si camerelor din statiuni balneo-climaterice, din case de odihna ori de turism, etc.

In raporturile dintre bolnavi si spitalul in care acestia se afla internati dispozitiile de la depozitul asimilat celui necesar sunt aplicabile in ceea ce priveste imbracamintea pe care au trebuit s-o depuna la magazia spitalului, in momentul internarii lor.

Dispozitiile privitoare la depozitul asimilat celui necesar pot fi aplicate si in cazul restaurantelor sau altor unitati de alimentatie publica, localurilor de spectacole, unor unitati ale cooperatiei mestesugaresti, de exemplu unitatile de frizerie-coafura, strandurilor si altora asemenea dar numai in privinta lucrurilor depuse la garderoba, vestiare sau alte locuri destinate in mod special pentru paza lucrurilor[13].

Dovada. Depozitul asimilat celui necesar poate fi dovedit cu orice mijloc de proba indiferent de valoarea bunurilor depozitate. Calatorul cazat la hotel , indiferent de durata cazarii, trebuie sa faca dovada ca lucrurile au fost aduse de catre el insusi sau de catre altcineva pentru el in hotel, inclusiv dependintele hotelului unde se lasa obisnuit lucrurile celor cazati, ca au fost degradate sau furate de acolo.

Relativ la valoarea lucrurilor, legea nu stabileste limite, dar se admite ca trebuie vorba de lucruri care, in mod obisnuit, se aduc in hotel. Lucrurile de valoare deosebita (sume mari de bani, titluri de valoare, bijuterii, obiecte de arta, etc.) trebuie sa fie depozitate in dulapuri metalice individuale ori incredintate administratiei hotelului[15].

Raspunderea depozitarului. Depozitul asimilat celui necesar este cu titlu oneros, de aici si raspunderea hotelierului este apreciata cu mai multa severitate; el raspunde pentru orice culpa (culpa levis in abstracto) ca si in cazul depozitului obisnuit cu plata (art. 1600, pct.2 Cod civil). In cazul furtului lucrurilor savarsit de catre straini, hotelierul este exonerat de raspundere numai daca dovedeste (in exceptione reus fit actor) ca s-a comis "cu mana inarmata sau in alt fel cu forta majora" (art.1625 Cod civil), de exemplu cu ocazia cutremurului, inundatiei, etc. De data aceasta, notiunea de "forta majora" este folosita in sensul propriu-zis al cuvantului, deci numai o cauza exterioara cu caracter extraordinar, imprevizibil si de nebiruit .

Desi legea nu precizeaza, hotelierul nu raspunde, evident, daca paguba a fost cauzata de catre calator sau de catre persoane pentru care raspunderea ii revine lui insusi. In caz de culpa comuna, hotelierul urmeaza a fi exonerat partial. Pentru lucrurile uitate in hotel, raspunderea hotelierului se apreciaza cu mai putina rigoare, consideram de lege ferenda, aplicarea principiului culpei comune.