Continutul contractului comercial international

Continutul contractului comercial international

1. Aspecte preliminare

1.1. Clauzele contractuale

In temeiul principiului libertatii contractuale, participantii la comertul international au posibilitatea de a stabili drepturile si obligatiile care constituie continutul contractelor pe care le incheie; acordul lor de vointa in aceasta privinta este exprimat in clauze contractuale.

Totodata, orice contract comercial international trebuie sa indeplineasca conditiile de valabilitate ale unui contract, prevazute de dreptul comun intern care constituie lex causae (in masura in care nu se aplica raportului juridic respectiv un drept uniform in materie), aspect care se reflecta in clauzele sale.

1.2. Clasificarea clauzelor contractuale

Avand in vedere particularitatile anumitor contracte comerciale internationale, clauzele ce formeaza continutul acestor contracte pot fi impartite in clauze comune tuturor contractelor si clauze particulare, adica folosite indeosebi in anumite contracte, cu referire explicita la clauzele asiguratorii folosite, de regula, in contractele pe termen lung.

2. Clauze comune tuturor contractelor comerciale internationale

Sunt considerate clauze comune tuturor contractelor comerciale internationale urmatoarele: clauzele privind partile contractante, obiectul contractului, pretul, raspunderea contractuala, determinarea dreptului aplicabil, preintampinarea si solutionarea litigiilor, clauzele referitoare la licente sau alte autorizatii de import-export.

2.9. Mentiuni finale

Doctrina a remarcat ca este obligatorie inscrierea in contractele comerciale internationale a urmatoarelor mentiuni finale:

a) numarul de exemplare in care se intocmeste contractul (minimum doua, contractele comerciale internationale fiind, in principiu, sinalagmatice) si precizarea ca fiecare parte primeste cel putin un exemplar;

b) limba in care se redacteaza contractul si, eventual, exemplarul de referinta pentru ipoteza aparitiei unor neintelegeri intre parti cu privire la interpretarea contractului;

c) data si locul incheierii contractului (adica data semnarii lui daca s-a incheiat intre persoane prezente), respectiv data emiterii ofertei sau acceptarii daca s-a incheiat intre absenti;

d) semnaturile partilor sau ale reprezentantilor lor (la cele incheiate intre absenti semnaturile apar, in principiu, pe oferta si acceptare).

3. Clauzele asiguratorii in contractele pe termen lung

3.1. Riscurile comerciale

Executarea contractelor sinalagmatice poate fi afectata de anumite evenimente care fac imposibila sau prea oneroasa prestatia uneia dintre partile contractante. Denumite de doctrina riscuri contractuale, asemenea evenimente se intalnesc atat in dreptul comun, cat si in contractele comerciale internationale, mai ales in contractele incheiate pe termen lung.

Definitie. Riscul contractual a fost definit ca fiind un eveniment care poate sa se produca dupa incheierea contractului, independent de culpa vreuneia dintre parti si care, daca se realizeaza, poate provoca pierderi pentru cel putin una dintre parti, afectand echilibrul stabilit la data incheierii contractului.

Clasificare. Avand in vedere natura lor, riscurile pot fi economice, politico-administrative, evenimente naturale.

La randul lor, riscurile economice se impart in riscuri valutare si riscuri nevalutare.

Riscurile economice valutare constau in modificarea cursului de schimb al monedei de plata fata de moneda de referinta (de calcul, de cont).

Riscurile economice nevalutare constau, in principal, in modificari ale conjuncturii economice pe o anumita piata comerciala, care pot sa afecteze prestatia unei parti mai ales in contractele pe termen lung (de exemplu, modificarea preturilor materiilor prime, materialelor, energiei, fortei de munca, tarifelor de transport, primelor de asigurare, comisioanelor, dobanzilor bancare, taxelor vamale, schimbarea conditiilor privind transferul de tehnologie si transferul drepturilor de proprietate industriala in general, schimbarea raportului dintre cerere si oferta cu privire la bunurile care fac obiectul contractului etc.).

Riscurile politico-administrative sunt generate de unele masuri adoptate de state sau de organizatii internationale intre momentul incheierii contractului si cel al finalizarii executarii lui (de exemplu, blocada economica, conflictele militare, embargoul, insurectia, adoptarea de masuri restrictive antidumping sau alte masuri de protectie a concurentei etc.).

Evenimentele naturale (cutremure, inundatii sau alte calamitati) prezinta interes pentru regimul juridic al contractelor cu executare succesiva mai ales cand au caracteristicile fortei majore.

Riscurile politico-administrative si calamitatile naturale, impreuna cu riscurile economice nevalutare formeaza, lato sensu, categoria riscurilor nevalutare, privite ca alternativa la riscurile valutare. Riscurile valutare si nevalutare, prin specificul lor, sunt imprevizivile, dar nu si insurmontabile. Numai forta majora este invincibila.

3.2.Mijloace juridice de evitare sau de neutralizare a riscurilor in contractele comerciale internationale

Pentru a raspunde nevoilor comertului international, doctrina a imaginat diverse mijloace juridice de evitare sau de neutralizare a riscurilor contractuale, cum ar fi: stipularea unor clauze care sa faciliteze: 1) acoperirea riscurilor prin garantii bancare, 2) acoperirea riscurilor de societatile de asigurare internationala, 3) intreruperea (temporara sau definitiva) a raportului contractual, 4) stipularea unor clauze asiguratorii.

Clauzele asiguratorii pot fi incluse in orice contract comercial international. Desi aceste clauze sunt specifice contractelor pe termen lung, pot fi cuprinse si in contractele uzuale, adica in contractele cu executare succesiva pe termen scurt sau mediu, pentru ca practic nu se intalnesc in contractele cu executare imediata (care oricum sunt rare in comertul international), intrucat acestea nu sunt expuse riscurilor contractuale si, deci, asemenea clauze ar fi inutile.

3.5.Clasificarea clauzelor asiguratorii

Clauzele asiguratorii sunt clasificate de doctrina dupa criteriul riscurilor vizate.

Dupa criteriul riscurilor vizate cu prioritate, clauzele se impart in clauze de asigurare impotriva riscurilor valutare, clauze de asigurare impotriva unor riscuri nevalutare si clauza de forta majora.

a) Clauzele de asigurare impotriva riscurilor valutare (numite si clauze de variatie a schimbului) au ca finalitate principala mentinerea valorii contractului. Fac parte din aceasta categorie de clauze: clauza aur, clauzele valutare, clauza de optiune a monedei de plata, clauza de optiune a locului de plata etc.

b) Clauzele de asigurare impotriva unor riscuri nevalutare (de regula de natura economica), se refera la clauza de revizuire a pretului, clauza de postcalculare a pretului, clauza ofertei concurente, clauza clientului celui mai favorizat, clauza de hardship sau de impreviziune, clauzele preventive fata de diferite masuri de protectie a concurentei etc.

c) Clauza de forta majora urmareste evitarea consecintelor negative ale riscurilor politico-administrative sau ale calamitatilor naturale. Clauza de forta majora are ca efect esential nu adaptarea contractului la noile imprejurari, ci exonerarea de raspundere a partii a carei obligatie a devenit imposibil de executat din cauza de forta majora.

Si aceasta clasificare este relativa pentru ca, in temeiul principiului libertatii de vointa, partile pot face ca o clauza sa aiba finalitati complexe sau sa prevada ca o clauza care, de regula, se refera la o anumita categorie de riscuri, sa aiba ca finalitate, in concret, asigurarea impotriva unor riscuri de alta natura (de exemplu, clauzele de hardship si de postcalculare a pretului pot fi stipulate si pentru neutralizarea riscurilor valutare).

3.6. Clauze de asigurare impotriva riscurilor valutare

3.6.1. Aspecte introductive

Clauzele de asigurare contra riscului valutar presupun legarea monedei de plata de un etalon monetar considerat stabil si in cazul in care, intre momentul incheierii contractului si cel al executarii lui, apare o modificare a cursului monedei de plata in raport cu etalonul ales, peste o anumita limita, se face reajustarea corespunzatoare a pretului, pentru a se corecta dezechilibrul care ar rezulta pentru una din parti, datorita variatiei cursului. Exista si posibilitatea sa nu se stabileasca un prag de recalculare a pretului, situatie in care modificarea acestuia, in functie de fluctuatia valutara, se face in fiecare moment al platii pentru orice oscilatie valutara. Recalcularea pretului poate avea loc in momentul platii sau ulterior.

Clauzele de asigurare impotriva riscului valutar cunosc mai multe forme: clauza aur, clauzele valutare, clauza de optiune a locului de plata, clauza de optiune a monedei de plata etc.

3.6.2. Clauza aur

Se poate exprima in doua variante: clauza valoare-aur si clauza moneda-aur.

Clauza valoare-aur are ca specific faptul ca pretul contractual este stabilit intr-o valuta, aurul fiind luat ca etalon al valorii acelei valute.

Clauza moneda-aur se caracterizeaza prin faptul ca pretul este stabilit direct in aur si urmeaza a fi platit in moneda de aur.

Dintre cele doua variante, numai clauza valoare-aur (denumita de doctrina clauza aur) urmeaza mecanismul clauzelor asiguratorii (modul de operare al acestei clauze este asemanator cu acela al clauzei monovalutare).

In temeiul acestei clauze se pleaca de la premisa ca moneda de plata are o anumita paritate oficiala in aur la momentul incheierii contractului si daca acea paritate va suferi modificari (in sensul cresterii sau descresterii) pana la data platii, pretul contractual se va modifica in mod corespunzator, astfel incat echivalentul lui in aur sa ramana neschimbat.

Stipularea clauzei aur in contract este atat in interesul debitorului, pentru acoperirea riscului de revalorizare a monedei de plata, cat si in interesul creditorului, pentru a fi protejat in cazul devalorizarii ei.

De regula, partile stabilesc ca mecanismul clauzei aur sa functioneze automat, din momentul in care se produce modificarea valorii monedei de plata exprimata in aur, dar uneori ele prevad ca rectificarea pretului initial sa se faca prin negocieri prealabile.

Functionarea clauzei aur este posibila daca este indeplinita conditia esentiala ca moneda de plata sa fie exprimata in aur printr-o paritate oficiala. Dar aceasta conditie presupune ca aurul sa indeplineasca rolul de etalon monetar, functie pe care a avut-o in perioada interbelica si dupa al doilea razboi mondial, cat timp a functionat sistemul monetar international instituit prin Acordurile de la Bretton Woods din 1944. Prin aceste acorduri au fost instituite doua principii si anume: cel al paritatilor fixe in aur ale monedelor statelor membre ale F.M.I. si cel al convertibilitatii in aur a monedelor.

In temeiul principiului paritatilor fixe in aur ale monedelor statelor membre ale F.M.I., monedele respective aveau un curs fix unele fata de altele, iar aurul care avea rolul de etalon al acestor monede, nu era considerat marfa si, prin urmare, nu era supus legilor pietei (cererii si ofertei), fixandu-i-se un pret invariabil. Fixarea paritatii in aur si devalorizarea monedelor erau dispuse prin acte oficiale ale autoritatilor monetare din statele respective, asa incat clauza aur putea functiona pe baza unei formule matematice.

Principiul convertibilitatii in aur a monedelor a ramas fara aplicare in anul 1971, cand a fost suspendata convertibilitatea in aur a dolarului S.U.A.

In anul 1978 s-a renuntat oficial la functiile monetare ale aurului, care a incetat sa mai fie etalon de valoare pentru monedele nationale, devenind o simpla marfa, supusa legilor cererii si ofertei.

Datorita acestei situatii, clauza aur, in forma ei traditionala, si-a pierdut utilitatea practica, pentru ca in conditiile actuale nu ar mai putea mentine echilibrul contractual. De fapt, legarea pretului contractual de pretul aurului (supus legilor cererii si ofertei) asigura numai o aparare partiala impotriva riscului valutar pentru ca pretul aurului este el insusi fluctuant.

Clauza aur se aplica in prezent in unele contracte de transport international pentru calcularea limitelor maxime ale despagubirii datorate de caraus in caz de pierdere sau avariere a marfii transportate. Aceasta clauza este de drept subinteleasa in temeiul unor conventii internationale, precum Conventia cu privire la transporturile internationale feroviare (Conventia C.I.M.), Conventia referitoare la contractul de transport international de marfuri pe sosele (C.M.R.), Conventia de la Bruxelles din 1924, care a adoptat "Regulile de la Haga", referitoare la transporturile maritime internationale efectuate pe baza de conosament, care au fost incheiate in perioada in care aurul avea rolul de principal etalon monetar. Nivelul despagubirii se stabilea in "unitati de cont", exprimate, la randul lor, in franci aur.

Dupa ce aurul a pierdut rolul de etalon monetar, in deceniul al optulea, prin protocoale de modificare a vechilor conventii si prin conventii noi care le-au inlocuit pe cele existente in materie, sfera de aplicare a clauzei aur a fost mult limitata, locul aurului ca etalon monetar fiind luat de Drepturile Speciale de Tragere (D.S.T.) ale Fondului Monetar International.

Conform unora dintre aceste conventii, pot apela la unitatea de cont bazata pe aur, pentru calcularea despagubirilor, numai acele state care nu admit ca etalon de valoare D.S.T.

3.6.3. Clauzele valutare

Sunt stipulatii contractuale care se caracterizeaza prin faptul ca partile stabilesc doua categorii de monede (una de plata si alta de referinta) si au ca scop protejarea acestora (a partilor) impotriva riscului determinat de variatia paritatii monedei de plata in raport cu moneda de referinta.

Doctrina distinge trei tipuri de clauze valutare si anume: clauze monovalutare, clauze multivalutare bazate pe un cos valutar conventional (ales de parti) si clauze multivalutare bazate pe un cos valutar institutionalizat (sau unitate de cont institutionalizata).

A. Clauza monovalutara

Presupune luarea in considerare de catre partile contractante a doua monede: una de plata si alta de referinta (de calcul, de cont).

Moneda de plata este mai putin stabila, fiind expusa deprecierii si este acceptata de parti pentru executarea de catre debitor a obligatiei de plata.

Moneda de referinta este considerata mai stabila si constituie etalonul pentru stabilirea cantitatii de moneda de plata necesara pentru stingerea datoriei.

Prin clauza monovalutara partile determina pretul marfii (lucrarii, serviciului etc.) luand in considerare un anumit curs de schimb intre cele doua monede la data incheierii contractului si, totodata, precizeaza ca daca la momentul platii acest curs se va modifica sa se recalculeze pretul in mod corespunzator. Astfel, deprecierea monedei de plata nu afecteaza valoarea reala a prestatiei pecuniare primite de creditor.

De regula, clauza monovalutara opereaza automat, dar partile pot sa stipuleze necesitatea unor negocieri prealabile in vederea recalcularii pretului.

Partile pot conveni restrangerea efectelor clauzei monovalutare in sensul ca acestea sa se produca numai daca variatia de curs dintre moneda de plata si moneda de cont depaseste un anumit nivel procentual stabilit (de exemplu, daca paritatea 1 dolar S.U.A.=1,05 euro va suferi modificari, in sens pozitiv sau negativ, mai mari de 5%, pretul se va modifica in mod corespunzator).

Cursul de schimb avut in vedere la calcularea si la recalcularea pretului contractual este cursul oficial din tara de sediu a debitorului prestatiei pecuniare la data incheierii contractului si la data platii, in lipsa de clauza contrara a partilor. Dar partile pot conveni sa fie avut in vedere cursul de schimb dintr-un alt loc sau de la o alta data (de exemplu, sediul creditorului, la momentul scadentei).

Daca partile au stabilit sa se aiba in vedere cursul de schimb din momentul platii efective, iar debitorul nu si-a executat obligatia la scadenta, obligatia lui ramane supusa clauzei valutare pana la scadenta, chiar daca va trebui sa plateasca si daune moratorii creditorului.

Clauza monovalutara este eficienta numai daca moneda de calcul are stabilitate. In prezent, datorita instabilitatii cauzate de fluctuatia generalizata a cursurilor de schimb ale principalelor monede ale tarilor cu economie de piata dezvoltata, clauza monovalutara are o eficienta scazuta, sfera ei de aplicare fiind tot mai restransa.

B. Clauza multivalutara bazata pe un cos valutar conventional (stabilit de parti)

Cosul valutar este o denumire conventionala atribuita mai multor valute luate la un loc si utilizate ca etalon monetar in relatiile internationale. Acest etalon artificial de valoare este menit sa inlocuiasca etalonul aur si etalonul dolar S.U.A., a caror utilizare prezinta inconveniente datorita instabilitatii lor.

Operatia de stabilire a cosului valutar presupune alegerea de catre parti a valutelor care urmeaza sa fie cuprinse in cosul valutar si determinarea ponderii fiecarei valute in cosul valutar.

Prin clauza multivalutara partile pot indica si metoda de calcul a modificarii cursului valutei de plata fata de valutele din cos si modul de operare a unor eventuale schimbari in structura cosului si in procedura de calcul pe parcursul executarii contractului.

De regula, partile convin sa se procedeze la recalcularea pretului contractual numai daca intre cursurile de schimb ale monedei de plata fata de monedele de referinta din momentul incheierii contractului si cele din momentul platii exista o diferenta medie pozitiva sau negativa, mai mare de un anumit procent fixat de parti.

In unele cazuri se prevede in contracte ca debitorul obligatiei pecuniare sa plateasca la scadenta suma prevazuta la incheierea contractului, iar diferenta rezultata din recalcularea pretului contractual sa se stabileasca si sa se plateasca ulterior, la termenele si in conditiile stabilite de parti.

In raport cu clauza monovalutara, clauza multivalutara are avantajul ca asigura o mai mare stabilitate a pretului si a valorii contractului pentru ca exista posibilitatea compensarii intre tendintele de crestere si de scadere ale monedei de plata fata de monedele de referinta cuprinse in cosul valutar.

Dezavantajul acestei clauze este legat de faptul ca presupune negocieri intre parti pentru stabilirea valutelor din cos si a procedurii de calcul, iar punerea ei in aplicare, in momentul platii, poate genera complicatii de ordin tehnic.

C. Clauza multivalutara bazata pe un cos valutar institutionalizat (sau pe o unitate de cont institutionalizata)

In aceasta varianta a clauzei multivalutare, valutele care fac parte din cos, precum si metodologia de calcul a modificarilor de curs, nu sunt stabilite de parti, ci de un organ international specializat. Din acest motiv se spune ca valutele care se includ in cos formeaza o unitate de cont institutionalizata.

Pe plan international exista mai multe asemenea unitati de cont, cea mai utilizata fiind Drepturile Speciale de Tragere (D.S.T.).

Aceasta unitate de cont a fost introdusa in practica relatiilor valutare de catre Fondul Monetar International (F.M.I.) in anul 1969.

Numiti figurativ si "aur-hartie", D.S.T. sunt bani internationali de cont (scripturali), care nu au acoperire reala, cu functii limitate de activ international de rezerva, emise pe baza increderii reciproce dintre membrii F.M.I.

In relatiile comerciale internationale, D.S.T. pot avea functia de principal etalon monetar sau de instrument de plata. Astfel:

a)ca urmare a adoptarii celui de-al doilea amendament la Statutele F.M.I., in baza Acordurilor de la Kingston, Jamaica (1976), D.S.T. au devenit principalul etalon monetar international. De la 1 ianuarie 1981 pana in anul 2002 cosul valutar pe baza caruia se determina valoarea D.S.T. cuprindea cinci valute, care apartineau principalelor tari exportatoare de bunuri si servicii (dolarul american, marca germana, yenul japonez, lira sterlina si francul francez), fiecare valuta avand un anumit coeficient de ponderatie in calcularea D.S.T.;

b)D.S.T. pot avea si functia de instrument de plata (conventional), situatie in care pretul se exprima direct in D.S.T., ipoteza care este rar intalnita in practica.

In cazul in care D.S.T. are rolul de etalon monetar, pretul contractual exprimat in moneda de plata se stabileste avandu-se in vedere cursul de schimb intre D.S.T. si moneda de plata la momentul incheierii contractului. Daca la scadenta exista diferenta intre cursul monedei de plata fata de D.S.T. si cursul de referinta (cel de la incheierea contractului), pretul contractual va fi recalculat. Uneori, pentru a se produce efectele "clauzei D.S.T." este necesar ca diferenta dintre cursul de schimb din ziua platii si cel de referinta sa depaseasca un anumit procent prestabilit de parti.

In unele conventii internationale (incheiate dupa 1976) privind contractele de transport international de marfuri, D.S.T. sunt prevazute ca unitate de cont pentru calcularea cuantumului maxim al despagubirilor datorate de caraus pentru pierderea sau avarierea marfii care constituie obiect al transportului.

Clauza D.S.T. are avantajul stabilitatii cosului valutar care reprezinta elementul de referinta, ca si in cazul clauzei multivalutare bazate pe un cos valutar conventional, fata de care asigura facilitatea unei mai bune informari a partilor privind cotatiile D.S.T. fata de monedele din cosul valutar si fata de alte monede, intrucat aceste cotatii se publica in buletinele F.M.I. si in alte materiale de specialitate, ceea ce usureaza operatiile de calcul.

3.6.4. Clauza de optiune a locului de plata

Este o varianta a clauzei monovalutare (pe care o dubleaza uneori) si se caracterizeaza prin faptul ca in temeiul ei, partile stabilesc ca pretul contractual, exprimat intr-o moneda de referinta, va fi platit intr-unul din locurile de plata mentionate in contract (locuri care, prin ipoteza, sunt in tari diferite), de regula, la alegerea creditorului, in moneda locala, in functie de cursul de schimb al acestei monede fata de moneda de referinta la data si la locul platii.

Locurile de plata fiind situate in tari diferite, creditorul care alege un loc de plata, alege implicit si moneda in care urmeaza sa i se faca plata. De exemplu, daca locurile de plata mentionate in contract sunt Paris si Tokio, iar moneda de referinta este dolarul S.U.A., plata urmeaza a se face in euro sau yeni japonezi, la alegerea creditorului, in functie de cursul monedei de plata fata de moneda de cont la data si locul platii.

3.6.5. Clauza de optiune a monedei de plata (liberatorii)

Denumita si clauza de monede multiple, se caracterizeaza prin faptul ca partile exprima pretul convenit in doua sau mai multe monede de plata avand in vedere paritatea dintre acestea in momentul incheierii contractului, iar la scadenta creditorul (sau debitorul) are dreptul sa aleaga una din monedele de plata stabilite de parti si sa pretinda debitorului sa-i faca plata in moneda aleasa.

In principiu, clauza de optiune a monedei de plata are ca rezultat mentinerea valorii contractului deoarece la scadenta creditorul (sau debitorul, dupa caz) poate sa opteze pentru moneda al carei curs s-a mentinut cat mai aproape de cel din momentul contractarii.

Dar aceasta clauza dobandeste uneori caracter speculativ, (putand avea ca rezultat un plus de valoare datorat de debitor sau invers) si in functie de continutul sau, plaseaza riscul valutar in sarcina debitorului (cand optiunea apartine creditorului) sau in sarcina creditorului (cand optiunea apartine debitorului).

De exemplu, in cazul in care optiunea alegerii monedei de plata apartine creditorului si una dintre monedele de plata a inregistrat pana la data scadentei o crestere de curs datorita unor factori conjuncturali proprii (cum ar fi, adoptarea unor masuri economice de statul emitent cu scopul de a consolida propria moneda), in cazul in care optiunea alegerii monedei de plata apartine creditorului, in mod normal creditorul va alege aceasta moneda ca instrument de plata, iar debitorul va fi dezavantajat pentru ca va trebui sa deconteze o valoare mai mare decat aceea avuta in vedere in momentul incheierii contractului, chiar daca sub aspect cantitativ numarul unitatilor monetare care formeaza pretul este acelasi. In aceasta situatie, riscul valutar apartine debitorului.

In cazul in care optiunea apartine debitorului, iar una dintre monedele de plata sufera o depreciere conjuncturala, el are interesul sa plateasca in aceasta moneda, riscul valutar fiind in sarcina creditorului.

3.7. Clauze de asigurare impotriva unor riscuri nevalutare

3.7.1. Clauza de revizuire a pretului

A. Aspecte introductive

Piata internationala este caracterizata printr-o permanenta fluctuatie a preturilor datorita fluctuatiei monetare sau altor imprejurari, cum ar fi, de exemplu, modificarea raportului dintre cerere si oferta la marfuri si servicii. In aceasta situatie riscul contractual poate fi neutralizat prin stipularea unor clauze contractuale de recalculare sau de postcalculare a pretului.

Clauza de revizuire a pretului este prevederea contractuala prin care partile stabilesc ca daca intre momentul incheierii contractului si cel al executarii lui au loc modificari semnificative ale pretului materiilor prime, energiei, fortei de munca sau altor elemente avute in vedere la stabilirea pretului contractual (tarifele de transport, primele de asigurare, tarifele de depozitare a marfii in magazii generale, antrepozite, docuri etc.), oricare dintre ele este indreptatita sa procedeze la recalcularea pretului contractual.

Este necesar ca partile contractante sa precizeze daca orice schimbare a costurilor poate determina recalcularea pretului sau daca trebuie ca schimbarea sa aiba o anumita importanta, exprimata procentual fata de costul initial (toleranta de revizie).

De asemenea, partile trebuie sa precizeze daca recalcularea pretului se va face la fiecare livrare partiala sau numai dupa livrarea finala.

B. Clasificare

Avandu-se in vedere complexitatea elementului de referinta, clauzele de revizuire a pretului pot fi de trei feluri: clauze cu indexare unica, cu indexare cumulativa si cu indexare generala.

3.7.2. Clauza de postcalculare a pretului

Aceasta clauza da dreptul furnizorului (vanzator, antreprenor, prestator de servicii) sa stabileasca pretul dupa executarea integrala a obligatiilor contractuale sau la termene intermediare convenite de parti, pentru a se putea lua in calcul influenta factorilor economici asupra pretului contractual intre momentul incheierii contractului si cel al executarii lui.

De regula, clauza de postcalculare a pretului este menita sa neutralizeze riscurile nevalutare, provenind din eventualele modificari ale cheltuielilor materiale (de productie) si pentru forta de munca (salarii), dar partile contractante ii pot da si finalitatea de a preveni sau inlatura riscurile valutare datorate diferentelor de curs valutar.

Dintre clauzele de postcalculare a pretului, in practica este folosita indeosebi clauza "cost + fee" (cost si remuneratie), specifica in contractele denumite "cu costuri rambursabile". In acest caz, pretul final este alcatuit din doua elemente principale: "cost", care se refera la cheltuielile de productie formate din pretul materiilor prime, materialelor, energiei, combustibililor etc. si "remuneratie", care se refera la valoarea manoperei, care include salariile, profitul si orice adaosuri la pretul de productie.

Aceasta clauza il avantajeaza pe debitorul prestatiei in natura (furnizor, antreprenor) pentru ca riscul cresterii preturilor este suportat exclusiv de beneficiar (cumparator, client etc.), intrucat furnizorul sau antreprenorul va definitiva pretul contractual folosind ca elemente de calcul in acest scop preturile curente din momentul executarii, integrale sau partiale, a obligatiei sale, situatie in care beneficiarul este posibil sa plateasca un pret majorat fata de cel estimat in momentul incheierii contractului.

De aceea, pentru protejarea debitorului prestatiei pecuniare, partile prevad obligatia furnizorului de a tine o evidenta contabila a consumurilor de materiale si manopera pentru ca beneficiarul sa poata verifica aceste cheltuieli, iar in cazul in care costurile de productie au fost marite artificial, beneficiarul are dreptul de a refuza plata sumelor care in realitate nu au fost cheltuite.

Avantajul beneficiarului este dat de faptul ca poate obtine imbunatatiri calitative ale produsului sau lucrarii, in tot timpul cat dureaza executarea contractului, in functie de ultimele progrese tehnologice din domeniul respectiv de activitate.

3.7.3. Clauza ofertei concurente

Clauza ofertei concurente este stipulatia contractuala care da dreptul uneia dintre partile contractante ca, in situatia in care un tert ii face o oferta de contractare in conditii mai avantajoase decat cele din contractul in curs de executare, sa solicite modificarea acestui contract in sensul ofertei tertului, iar daca cealalta parte refuza, contractul sa se suspende sau sa fie reziliat, direct sau ca urmare a unei hotarari cu caracter jurisdictional.

In mod uzual, clauza este redactata astfel: "Daca in cursul executarii contractului, cumparatorul notifica vanzatorului primirea unei oferte concurente, emanand de la un furnizor cunoscut si serios, continand un pret inferior celui din contract, celelalte conditii (indeosebi cantitatea, calitatea si termenele de livrare) ramanand identice, vanzatorul trebuie, in 10 zile de la primirea notificarii cumparatorului, sa se alinieze la conditiile din oferta concurenta". Daca vanzatorul nu accepta aceste conditii, cumparatorul este liberat de obligatia de a se aproviziona de la vanzator, iar contractul va inceta sa produca efecte in termen de 10 zile de la primirea raspunsului vanzatorului.

De obicei, aceasta clauza este frecventa in contractele internationale pe termen lung, care privesc aprovizionarea cu materii prime si este stipulata in favoarea cumparatorului (beneficiarului lucrarii sau serviciului), pentru ca acesta sa poata beneficia de conditiile mai avantajoase aparute in timpul executarii contractului pe piata internationala (de exemplu, scaderea pretului la petrolul care face obiectul contractului de aprovizionare).

O asemenea clauza poate fi stipulata si in favoarea vanzatorului (executantului de lucrari sau prestatorului de servicii) pentru a putea profita de o eventuala crestere a valorii marfurilor care formeaza obiectul contractului.

Caracterul "mai favorabil" al ofertei tertului - conditie a aplicarii clauzei ofertei concurente.

In majoritatea cazurilor oferta concurenta se refera la modificarea corespunzatoare a pretului, celelalte elemente ale contractului ramanand neschimbate.

In asemenea cazuri, comparatia intre contractul in curs de executare si oferta tertului este usor de realizat.

In alte cazuri, oferta tertului nu se refera la pret, ci la alte elemente ale contractului: cantitate, calitate, termene de livrare, conditii de plata, de transport etc. sau atat la pret, cat si la alte elemente ale contractului.

In aceste ipoteze, pentru a se putea vedea daca oferta este mai favorabila decat contractul in curs de executare, trebuie sa se ia in considerare toate clauzele contractului.

Compararea conditiilor din oferta cu cele ale contractului poate fi realizata prin negocieri intre parti sau prin apelarea la un tert independent si competent, care poate fi un expert tehnic sau un arbitru.

Aceasta din urma solutie este preferabila uneori, pentru ca punerea la dispozitia promitentului a ofertei tertului nu este intotdeauna posibila din cauza opozitiei tertului ofertant care este interesat in pastrarea secretului ofertei sale; de aceea este necesara apelarea la un tert neutru, care poate pastra confidentialitatea informatiilor.

Pentru a se declansa mecanismul clauzei ofertei concurente trebuie indeplinite anumite conditii:

a) oferta trebuie sa fie facuta cu intentia de a produce efecte juridice, adica sa fie serioasa si precisa si nu facuta de coniventa cu beneficiarul clauzei, pentru a determina pe promitent, prin manopere dolosive, sa accepte adaptarea contractului;

b) oferta trebuie sa fie obisnuita, adica sa nu aiba caracter exceptional, cum este de exemplu oferta de incheiere a unui contract cu executare "spot" (cu executare imediata), care se practica, de obicei, pentru cantitati mici si pentru scurta durata, unde pretul este, prin ipoteza, mai redus.

3.7.4. Clauza clientului celui mai favorizat

In temeiul acestei clauze una dintre partile contractante, numita promitent, se obliga sa acorde partenerului sau contractual cele mai avantajoase conditii pe care le-ar acorda in viitor altor parteneri (contractuali) cu privire la contracte avand acelasi obiect.

Intre clauza clientului celui mai favorizat si clauza ofertei concurente exista asemanari si deosebiri:

Efectele clauzei se pot produce in mod automat sau ca urmare a negocierii partilor.

a) De regula, acestea se produc in mod automat, din momentul in care au fost acordate unui tert conditii mai favorabile.

Din momentul respectiv vechea obligatie devine caduca si noile conditii se acorda si beneficiarului clauzei, indiferent de momentul in care acesta a aflat de existenta contractului care acorda conditii mai favorabile tertului (o conduita corecta il obliga pe promitent sa aduca la cunostinta partenerului sau existenta noului contract cu tertul). Daca faptul acordarii de conditii mai favorabile unui tert nu este contestat, aceasta clauza, spre deosebire de clauza ofertei concurente, nu permite promitentului sa refuze adaptarea contractului in scopul rezilierii lui, iar suspendarea contractului nu este posibila.

b) Partile pot sa prevada ca adaptarea contractului la conditiile mai favorabile acordate tertului sa nu se faca in mod automat, ci prin negocieri, la cererea beneficiarului promisiunii.

3.7.5. Clauza de hardship (sau de impreviziune)

A. Definitie

Este stipulatia contractuala care permite modificarea continutului contractului atunci cand, pe durata executarii lui, se produce, fara culpa vreuneia dintre parti, un eveniment ce nu putea fi prevazut in momentul incheierii contractului, care afecteaza echilibrul contractual creand pentru una dintre parti consecinte atat de oneroase in executarea propriei obligatii, incat ar fi inechitabil sa le suporte singura.

B. Caracteristici

Doctrina considera ca aceasta clauza are urmatoarele caracteristici:

a) Cauzele care provoaca hardship pot fi imprejurari de orice natura, riscuri valutare sau nevalutare (in domeniul economic, financiar, juridic, tehnic etc.), care pot interveni pe parcursul executarii contractului. Sub acest aspect, clauza de hardship poate acoperi domeniul de aplicare a celorlalte clauze de adaptare a contractului si a celor de mentinere a valorii contractului.

Partile contractante pot limita aplicarea clauzei la o anumita categorie de riscuri (de exemplu, la riscurile politice privind schimbarile in politica guvernamentala in materie de preturi de export) sau la riscuri care vizeaza un anumit domeniu de activitate (de exemplu, la cele din industria textila, daca obiectul contractului se refera la vanzarea de textile).

b) Evenimentul de hardship trebuie sa fie exterior vointei partilor (sa excluda culpa acestora) si imprevizibil in momentul incheierii contractului (de altfel, aceasta este o trasatura definitorie a tuturor riscurilor, deci nu este specifica cauzei de hardship).

Aprecierea comportarii partii care reclama hardship-ul fata de evenimentul de hardship se face dupa un criteriu obiectiv, care consta in compararea acestei comportari cu cea pe care ar fi avut-o o persoana rezonabila aflata in aceeasi situatie, formulare asemanatoare cu cea utilizata in cazurile de forta majora. Aprecierea masurii in care se justifica adaptarea contractului are un continut economic, adica se tine seama de datoriile si avantajele pe care partea le poate avea din situatia creata, precum si de alte aspecte, cum ar fi contractele incheiate cu acelasi partener.

Clauza de hardship se aseamana cu forta majora prin caracterul ei imprevizibil si se deosebeste de aceasta (care este nu doar imprevizibila ci si insurmontabila) prin faptul ca evenimentul de hardship face doar substantial mai oneroasa obligatia uneia dintre parti, ceea ce determina adaptarea contractului, pe cand cauza de forta majora face imposibila executarea contractului, ceea ce duce la stingerea obligatiei care a devenit imposibil de executat, iar in contractele cu executare succesiva, daca are caracter temporar, suspenda executarea contractului, debitorul obligatiei fiind exonerat de raspundere pentru plata daunelor moratorii.

c) Cauza care provoaca hardship modifica substantial conditiile contractului, afectand grav echilibrul contractual, intrucat efectele sunt fundamental diferite de cele avute in vedere de parti in momentul incheierii contractului.

Pentru aprecierea caracterului substantial al modificarii conditiilor contractului se are in vedere fie un criteriu general (scopul urmarit de partea afectata de cauza de hardship), fie un criteriu concret de natura economica (de exemplu, o anumita crestere a cheltuielilor in raport cu profiturile rezultate din operatia comerciala respectiva, intr-o unitate de timp determinata sau modificarea unui element contractual peste un anumit procent). In orice caz, gravitatea modificarilor suferite de contract ca urmare a cauzei de harship nu se apreciaza in mod abstract, ci in raport cu efectul lor asupra echilibrului contractual.

d) Situatia creata de evenimentul de hardship trebuie sa fie inechitabila pentru partea care suporta consecintele. Intrucat echitatea este un criteriu subiectiv, pentru a nu lasa loc incertitudinii in raporturile comerciale dintre parti, practica jurisdictionala ia in considerare acest criteriu atunci cand modificarile intervenite au afectat semnificatia economica a contractului.

e) Scopul urmarit de partile contractante prin inserarea clauzei de hardship este mentinerea sau restabilirea echilibrului contractual, cand un element imprevizibil in momentul incheierii contractului modifica substantial conditiile contractului. Spre deosebire de alte clauze asiguratorii care se refera la modificari bine determinate (de exemplu clauzele monetare se refera la cauze monetare), clauza de hardship are un caracter general, referindu-se la orice modificari grave care ar putea afecta echilibrul contractual.

f) Clauza de hardship exclude automatismul in adaptarea contractului, fiind necesare negocieri intre partile contractante sau interventia organului de jurisdictie. Daca partea care se afla intr-o situatie de hardship nu cere negocieri, contractul se va executa in termenii sai initiali.

g) Adaptarea contractului ca urmare a clauzei de hardship opereaza numai pentru viitor, adica din momentul in care partile au ajuns la un acord sau a fost pronuntata hotararea organelor de jurisdictie. Partile pot sa prevada, in mod expres, un alt moment al producerii efectului de adaptare a contractului (de exemplu, cel al producerii sau notificarii evenimentului de hardship).

3.7.6. Clauza de forta majora

A. Aspecte introductive

In legatura cu forta majora se impun cateva precizari:

a) nu toate sistemele de drept cunosc notiunea de forta majora. Astfel, in sistemul de drept englez, forta majora se incadreaza in conceptul mai larg de frustration, care cuprinde si cauze exoneratoare de raspundere care nu intrunesc cerintele fortei majore, mai precis, nu sunt insurmontabile;

b) chiar in sistemele de drept romanist, care consacra forta majora, aceasta nu are intotdeauna un continut identic. De exemplu, in dreptul roman si in dreptul francez, evenimentul de forta majora este de provenienta externa, absolut imprevizibil si absolut invincibil. Invincibilitatea se apreciaza in abstracto. In dreptul german, italian si grec, evenimentul de forta majora trebuie sa nu fie imputabil debitorului si sa faca imposibila executarea obligatiei acestuia.

Aceasta diversitate a regimurilor juridice nationale prezinta inconvenientul ca si in cazul in care exista reglementari internationale uniforme in materie instantele judecatoresti au tendinta de a interpreta asemenea reglementari prin prisma reglementarilor nationale proprii;

c) datorita faptului ca regimul juridic al fortei majore are un caracter supletiv indiferent de dreptul national aplicabil, partile pot sa-l completeze sau sa-l modifice prin clauze contractuale, deci pot sa stabileasca de comun acord un regim juridic conventional, aplicabil fortei majore in contractul respectiv.

B. Definirea fortei majore

Literatura de specialitate a evidentiat faptul ca in practica internationala exista trei tipuri de definitii pentru cazurile de forta majora:

a) o definitie sintetica, care enunta conditiile legale esentiale pe care trebuie sa le indeplineasca o imprejurare pentru a fi considerata caz de forta majora (in principiu, evenimentul de forta majora trebuie sa fie imprevizibil, insurmontabil si exterior celui care-l invoca, sa fi intervenit ulterior incheierii contractului si sa fi impiedicat executarea acestuia, fara nici o vina din partea debitorului, aflat in imposibilitate absoluta de a executa contractul; de asemenea, cazul fortuit, culpa creditorului si fapta tertului care, in practica arbitrala de comert international sunt subsumate notiunii generice de forta majora, trebuie sa indeplineasca conditiile esentiale ale acesteia pentru a produce efectele fortei majore);

b) o definitie analitica, care consta in faptul ca se enumera toate situatiile imaginabile care ar putea fi considerate cazuri de forta majora (denumite si fapte exoneratoare de raspundere).

Imprejurarile care pot constitui forta majora difera in functie de obiectul contractului. In general, enumerarea cuprinde diverse situatii, precum:

b1)calamitatile naturale (seceta, inghet, cutremure, incendii, inundatii, epidemii etc.);

b2)actele puterii publice (refuzul eliberarii sau anularea ori retragerea licentelor de import-export, autorizatiilor de constructie sau de exploatare a unui obiectiv economic, interdictia importurilor, hotarata de un guvern strain, daca s-a prelungit mai mult timp si a facut imposibila executarea de catre debitor a obligatiilor sale etc.;

b3)conflictele armate sau alte conflicte grave (stare de razboi, revolutie, mobilizare, rechizitii, embargou, blocada maritima etc.);

b4)conflicte de munca grave (grevele care afecteaza activitatea economica a uneia dintre parti);

b5)dificultatile de transport, aprovizionare, restrictia utilizarii energiei etc.

Practica jurisdictionala a considerat ca nu sunt asimilabile fortei majore urmatoarele imprejurari:

b1)defectiunile in functionarea utilajelor uzinei producatoare interne, care nu au putut fi remediate decat dupa un timp mai indelungat;

b2)lipsa capacitatilor intreprinderilor producatoare;

b3)lipsa spatiilor de depozitare ale beneficiarului;

b4)sosirea cu intarziere in portul de imbarcare a navei maritime angajate de vanzator in conditiile clauzei C.I.F., pentru ca vanzatorul avea obligatia sa depuna toate diligentele pentru angajarea altei nave, in vederea respectarii termenului de livrare;

b5)livrarea cu intarzierea de catre subfurnizor a unor subansamble, precum si incapacitatea temporara de munca a unor muncitori sau redistribuirea de personal;

b6)modificarile survenite in sfera dreptului, atunci cand nu sunt imprevizibile, precum si modificarea dispozitiilor legale a caror eventualitate partile au avut-o in vedere la incheierea contractului de comert exterior, convenind inca de atunci modul de lichidare a obligatiilor care vor fi in curs de executare la momentul intrarii in vigoare a noii legi (de exemplu, instituirea de restrictii vamale).

Definitia analitica a fortei majore este intalnita in practica anglo-saxona; desi notiunea de forta majora nu este proprie dreptului englez este deseori folosita pentru a califica stari de greva sau altele asemenea.

c) O definitie mixta, care cuprinde o formulare sintetica a conditiilor fortei majore si o enumerare exempli gratia a principalelor cazuri de forta majora.

Aceasta modalitate de definire a fortei majore, este frecvent intalnita in practica pentru ca acopera cel mai bine varietatea de situatii care pot fi considerate ca avand caracteristicile fortei majore.

4. Alte clauze folosite in contractele comerciale internationale

4.1. Clauza primului refuz

Prin aceasta clauza, numita si clauza de preemtiune, o parte, numita promitent, se obliga fata de celalata parte, numita beneficiar, sa-i acorde preferinta in situatia in care se decide sa incheie in viitor un anumit contract si numai daca beneficiarul clauzei refuza sa incheie contractul, promitentul are libertatea (la primul refuz) sa-l incheie cu un tert.

Obligatia promitentului este valabila numai daca beneficiarul clauzei ii acorda conditii de contractare egale cu cele oferite de tert. Prin clauza primului refuz partile nu determina conditiile viitorului contract, ci aceste conditii se determina ulterior, in etapa negocierii contractului; acest aspect constituie una din deosebirile esentiale dintre clauza primului refuz si promisiunea unilaterala de a contracta.

Din punct de vedere al naturii juridice, aceasta clauza exprima un antecontract unilateral, afectat de o conditie suspensiva potestativa simpla din partea promitentului.

Ea contine un contract unilateral deoarece da nastere obligatiei promitentului de a acorda preferinta beneficiarului fata de alti clienti ai sai. Promisiunea se poate referi la orice operatiune comerciala pe care promitentul ar putea sa o incheie in viitor sau numai la o anumita operatiune (un anumit contract). Totodata, promisiunea de a contracta este afectata de o conditie suspensiva pentru ca promitentul isi asuma obligatia de a acorda preferinta beneficiarului numai daca, in viitor, se va decide sa incheie un contract (decizie care trebuie sa intervina in termenul stabilit de parti sau in lipsa acestuia, in termenul uzual).

Conditia este potestativa simpla (iar nu pura) pentru ca realizarea ei depinde nu numai de vointa promitentului, ci si de imprejurarile care l-ar putea determina in viitor pe acesta sa incheie contractul (de aceea, aceasta conditie nu afecteaza valabilitatea promisiunii cuprinsa in clauza primului refuz).

Daca promitentul se hotaraste sa incheie contractul, are obligatia sa aduca la cunostinta beneficiarului hotararea sa. Inainte de a-l incunostinta pe beneficiar, promitentul are dreptul sa se documenteze asupra conditiilor oferite de piata (de exemplu, nivelul preturilor practicate in zona) pentru a putea compara conditiile oferite de beneficiarul clauzei cu cele ale tertilor, exceptand situatia in care in clauza exista o prevedere care interzice, in mod expres, promitentului sa faca vreun demers comercial fata de clientii potentiali, inainte de a face o oferta beneficiarului.

In termenul stabilit de parti sau in termenul uzual, beneficiarul are dreptul sa accepte sau sa refuze incheierea contractului.

Daca promitentul incalca obligatia asumata fata de beneficiarul promisiunii si incheie contractul direct cu un tert, beneficiarul are dreptul la despagubirile convenite de parti, iar in lipsa unei stipulatii in aceasta privinta despagubirile se stabilesc potrivit dreptului comun, in sensul ca trebuie sa fie egale cu castigul nerealizat de beneficiar ca urmare a neincheierii contractului cu promitentul.

Clauza primului refuz este folosita in domeniul contractelor de vanzare cumparare, contractelor de societate, contractelor de cooperare economica internationala care au ca obiect realizarea in comun a unor unitati productive pe teritoriul uneia dintre parti, situatie in care cealalta parte contractanta dobandeste, de regula, dreptul de preemtiune pentru a cumpara o parte din produsele unitatii respective.

4.2. Pactul de preferinta

Este conventia prin care proprietarul unei cantitati de marfa se obliga fata de o alta persoana ca, in cazul in care va vinde acea marfa, sa-i acorde preferinta la pret egal.

Considerat o varietate a promisiunii de vanzare, pactul de preferinta este un contract incheiat sub o conditie potestativa simpla care nu afecteaza valabilitatea contractului pentru ca realizarea ei depinde si de imprejurari externe vointei promitentului, care l-ar putea determina sa-si vanda bunul. Promitentul ramane liber sa vanda sau nu marfa; el are doar obligatia sa acorde preferinta beneficiarului promisiunii, in cazul in care s-ar hotari sa vanda marfa respectiva.

Pactul de preferinta nu transmite dreptul de proprietate asupra marfii intrucat obligatia asumata de promitent este o obligatie de a face, nu de a da. Transferul dreptului de proprietate intre parti se produce numai prin incheierea contractului de vanzare cumparare, daca promitentul se decide sa vanda marfa si partile cad de acord asupra pretului. Pentru ca nu se transmite dreptul de proprietate asupra marfii, partea lezata nu are dreptul de a intenta actiune in revendicare.

De asemenea, pentru ca pactul de preferinta nu produce efecte fata de terti, anularea unui contract incheiat de promitent cu un tert se poate face numai in cazul in care se dovedeste ca vanzarea s-a facut in frauda beneficiarului promisiunii, cu complicitatea la frauda a tertului achizitor de rea-credinta (fraus omnia corumpit). In lipsa fraudei, beneficiarul pactului de preferinta are actiune numai impotriva promitentului pentru daune-interese, care sa acopere prejudiciul suferit prin nerespectarea obligatiei de a face.

Dreptul beneficiarului rezultand din pactul de preferinta (ca si cel ce rezulta din promisiunea de vanzare unilaterala sau bilaterala) se poate transmite prin acte intre vii (cu respectarea formalitatilor prevazute de lege pentru cesiunea de creanta) sau prin mostenire. In schimb, obligatia promitentului se poate transmite numai prin mostenire, pentru ca legea romana nu reglementeaza cesiunea de datorie.

4.3. Clauza de confidentialitate

Intalnita in contractele de vanzare, publicitate, asistenta tehnica, engineering etc., aceasta clauza are ca scop asigurarea protectiei unor informatii transmise in timpul negocierii contractului, executarii lui sau ulterior executarii contractului.

Clauza de confidentialitate defineste informatiile care sunt considerate secrete, pentru ca tehnica enumerarii unor asemenea informatii prezinta neajunsul ca lasa loc interpretarii ca celelalte informatii (neenumerate) nu au caracter secret.

In mod obisnuit, nu sunt socotite confidentiale:

a) Informatiile care apartin domeniului public. Practica judiciara a statuat ca secretul dispare odata cu lansarea unui produs similar pe piata. S-au exprimat insa si rezerve fata de aceasta solutie.

b) Informatiile, care la momentul incheierii contractului, erau deja in posesia debitorului obligatiei de confidentialitate. Acesta are insa obligatia de a-l aviza pe cocontractant si de a-i prezenta dovada unei asemenea sustineri.

c) Informatiile care provin de la un tert care nu actioneaza in contul nici uneia dintre partile contractante si care nu a solicitat beneficiarului comunicarii sale, sa pastreze secretul asupra datelor transmise.

d) Informatiile descoperite de debitorul obligatiei de confidentialitate in mod independent (de exemplu, in cadrul propriilor sale programe de cercetare stiintifica).

Prin conventia de confidentialitate sunt stabilite masurile ce vor trebui luate pentru asigurarea confidentialitatii informatiilor transmise, durata obligatiei de confidentialitate, sanctiunile ce se vor aplica in cazul incalcarii obligatiei asumate.

Clauza de confidentialitate este guvernata, in principiu, de lex contractus. In cazul in care conventia de confidentialitate a fost incheiata ca o conventie de sine statatoare, este supusa legii statului in care partea ce comunica informatiile cu caracter secret, isi are, la momentul incheierii actului, domiciliul sau sediul statutar.