Bunurile economice si utilitatea economica

Bunurile economice si clasificarea lor:

Cei doi poli fundamentali ai activitatii economice sunt constituiti din nevoile indivizilor si mijloacele de satisfacere a lor. Utilitatea economica este definita ca o legatura cauzala intre un obiect (lucru) si o nevoie umana. Pentru ca un obiect sa devina bun economic trebuie indeplinite patru conditii :

a) existenta unei nevoi;

b) capacitatea obiectului de a satisface o trebuinta;

c) cunoasterea acestei capacitati;

d) o disponibilitate suficienta a bunului de a satisface o trebuinta.

Prin urmare, se pot constitui doua clasificari a bunurilor:

Prima conditie, ordoneaza bunurile urmand o relatie cantitativa in raport cu nevoile, urmarind daca volumul lor disponibil excede nevoile sau nu. Atunci cand disponibilitatile sunt inferioare nevoilor, bunurile sunt calificate drept 'bunuri economice'. In caz contrar, ele sunt calificate drept 'bunuri noneconomice'. Linia de demarcatie intre bunurile economice si celelalte bunuri este fluctuanta si depinde de gusturi, de inclinatii, de asteptari, de tehnica, de variatiile ofertei etc.

Prin urmare, bunurile economice sunt caracterizate prin raritatea lor. Aceasta notiune de 'raritate', neglijata in primele opere ale marginalistilor englezi, este prezenta in debutul traditiei austriece. Aceasta o vom descoperi in aceeasi masura la Auguste Walras si Leon Walras.

A doua clasificare aranjeaza bunurile din punct de vedere tehnic; urmand apropierea lor in raport cu nevoile. Acest caracter de vecinatate este numit 'ordine'. Bunurile de ordinul 1 satisfac direct nevoile (painea, spre exemplu), bunurile de ordin superior nu le satisfac decat in mod indirect (graul, faina, moara, de exemplu). Bunurile de ordin superior lui 1 intra in raporturi tehnice necesare : ele sunt complementare. La randul lor, ele nu pot deveni bunuri veritabile pana ce alte bunuri complementare lor nu devin disponibile (de exemplu, terenul pe care se cultiva graul, semintele pentru semanat, etc.). Aceasta clasificare permite introducerea unui element suplimentar in analiza, caracteristic scolii austriece, si anume : timpul.

In fine, productia de bunuri de ordinul 1 este legata de un proces productiv in care, etapa dupa etapa, sunt mobilizate bunurile de ordin superior. Acest proces presupune un timp care poate fi extrem de variabil, functie de bunuri. Meneger afirma ca acest proces este marcat de incertitudine : desi precizarea nevoilor este necesara, ea nu este niciodata perfecta.

Utilitatea economica

Privita sub aspect tehnic, utilitatea reprezinta capacitatea unui bun de a satisface o nevoie, proprietate care decurge si se exprima prin trasaturile, caracteristicile si insusirile intrinseci ale fiecarui bun sau clase omogene de bunuri;

este studiata in special de merceologie, fiind numita si valoare de intrebuintare.

Teoria economica se ocupa de utilitate sub aspect tehnic doar in subsidiar, in masura in care ea este necesara pentru o analiza economica mai complexa.

Spre deosebire de sensul tehnic al utilitatii, sensul economic al acesteia include raportarea la o nevoie, la o trebuinta concreta a nonposesorului. Doar in masura in care, prin insusirile sale, un bun (respectiv, o cantitate determinata din acesta) raspunde unei nevoi a nonposesorului, devine posibil raportul economic de piata - tranzactia bilaterala de piata - caracteristica economiei de schimb. Utilitatea economica are un caracter individual si subiectiv.

Utilitatea economica in sens modern.

In teoria economica moderna, bazata pe abordarile neoclasice, utilitatea unui bun capata sens economic atunci cand sunt indeplinite cumulativ anumite conditii:

- proprietatile, insusirile bunului vin in intampinarea unei nevoi a cumparatorului, nevoie reala sau imaginara, conforma sau nu cu normele morale, cu sistemul de valori dominante, cu traditiile si obiceiurile in care acesta traieste, iar el constientizeaza si este convins ca respectivul bun economic ii aduce o satisfactie, ii confera, prin consum, o anumita placere.

Este lipsit de importanta daca aceasta convingere este fundamentata stiintific sau este doar o iluzie;

- cumparatorul dispune de abilitatea si de cunostintele necesare sau de conexiunile tehnico-economice cerute pentru a obtine satisfactie de pe urma respectivului bun. De exemplu, pentru o persoana inapta sa conduca un automobil, acesta nu are utilitate economica, oricat de semnificative ar fi caracteristicile sale tehnice. Pentru un analfabet, o carte, oricat de importanta ar fi, nu prezinta utilitate economica (si cu atat mai putin culturala), in afara de cazul in care o cumpara in scopuri speculative.

Pe baza acestor criterii, se poate aprecia ca utilitatea economica sintetizeaza importanta, pretuirea pe care o persoana o acorda, la un moment dat si in conditii determinate, fiecarei unitati dintr-o multime de bunuri identice pe care nu le poseda, dar pe care este dispus sa le achizitioneze. Este, in fond, satisfactia pe care o resimte prin consumarea unei cantitati determinate dintr-un bun sau un pachet de bunuri.

Aprecierea utilitatii economice are un caracter eminamente individual si subiectiv, ea fiind diferita de la un individ la altul.

Un bun poate avea utilitate economica pentru un individ, dar nu are pentru un

altul. Ea depinde de raportul pe care il stabileste fiecare intre proprietatile bunului si intensitatea nevoilor sale, raport influentat de nivelul de cultura, de gradul de informare, de aspiratiile si optiunile fiecaruia, ca si de cantitatea bunurilor la care el are acces etc. Mai mult chiar, aceeasi persoana apreciaza ca unitati (doze) din acelasi bun au utilitate economica diferita, in functie de cantitatea si momentul cand acestea sunt disponibile. Astfel, daca presupunem ca o cantitate de un kilogram de carne consumata de o persoana in decurs de o saptamana are, pentru acesta, o anumita utilitate, dublarea acestei cantitati poate duce la cresterea satisfactiei, dar nu in aceeasi proportie; utilitatea economica a celui de al doilea kilogram de carne este mai redusa decat a primului. In acest sens, Alfred Marchall, exponent de seama al Scolii de la Cambridge, sublinia ca "marimea intensitatii unei placeri descreste progresiv pana la saturare, daca este satisfacuta in mod continuu"; aceasta semnifica faptul ca utilitatea primei unitati (doze) dintr-un bun economic este mai ridicata si se reduce succesiv, treptat, cu fiecare noua doza (unitate) de bun care se confrunta cu o nevoie in descrestere . Din cele mai de sus devine necesara distinctia intre utilitatea totala si utilitatea aditionala (marginala): utilitatea totala este satisfactia care se obtine (sau este asteptata) prin consumarea unei cantitati determinate dintr-un bun de consum (sau pachet de bunuri). Ea este in functie de cantitatea consumata: creste pe masura ce sporeste cantitatea (X) consumata din respectivul bun de consum.

UT = f (X)

Modificarea utilitatii totale, realizata prin cresterea consumului dintr-un bun cu o unitate (doza), se apreciaza prin conceptul de utilitate marginala.

Utilitatea marginala (U ) reprezinta variatia utilitatii totale (.U ), care rezulta mg T

prin cresterea cu o unitate (.X) a cantitatii consumata dintr-un bun (consumul celorlalte bunuri fiind dat); sau pretuirea (valoarea) acordata ultimei doze consumate dintr-un bun.

In baza utilitatii marginale, consumatorul nu acorda multimii dozelor (unitatilor) dintr-un anumit bun aceeasi valoare importanta; fiecare doza are pentru

el o utilitate marginala si deci valoare specifica. Prima doza, care vine in intampinarea celei mai intense nevoi, are o utilitate marginala (si valoare) mai mare; pe masura ce consumul creste, Umg ramane pozitiva, dar este descrescatoare si devine nula prin consumarea dozei care satisface integral nevoile (pragul de satietate). In conditiile in care consumul continua peste acest nivel, Umg devine negativa, generandu-i consumatorului o insatisfactie. Astfel, dozele x , x . xn din bunul X ii aduc consumatorului satisfactii aditionale u , u . un descrescande,

respectiv u > u .>un. Fiind un cumparator, consumatorul isi mareste achizitiile dintr-un bun atata timp cat valoarea pe care o atribuie fiecarei doze suplimentare depaseste (sau cel mult este egala) cu suma pe care trebuie s-o plateasca pentru fiecare.

Este de remarcat in figura 1 ca, prin cresterea cantitatii consumate, utilitatea totala (agregata, cumulata) creste treptat, cu rate descrescande, atinge maximum la cea de-a cincea doza (care reprezinta pragul de saturatie), ramane la acest nivel prin consumarea celui de al saselea kg de struguri, dupa care scade.

Evolutia normala a UT este sa creasca pe masura ce sporeste cantitatea consumata.

Utilitatea marginala este, in schimb, descrescanda pe masura cresterii consumului, astfel ca, pentru un consumator dat, pe termen scurt, utilitatea si valoarea primei doze este mai mare decat a celei de a doua s.a.m.d. (10; 9; 7; 4; - vezi si tabelul 1), devine nula pentru cel de al saselea kg de struguri si se transforma in dezutilitate la cea de a saptea doza (diagrama hasurata, in cadranul IV, cu sens negativ).

Aceasta permite generalizarea sub forma legii utilitatii marginale descrescande.

Legea utilitatii marginale descrescande (prima lege a lui Gssen), formulata pentru prima data de catre H. H. Gssen in 1854, postuleaza ca, atunci "cand cantitatea consumata dintr-un bun economic creste, utilitatea marginala (adica utilitatea aditionala adaugata de ultima doza) tinde sa se diminueze".

Sau, asa cum subliniaza P. Samuelson, in baza legii utilitatii marginale descrescande, "cantitatea de utilitate suplimentara sau marginala se diminueaza in

masura in care o persoana consuma mai mult dintr-un bun, consumul din celelalte fiind constant". Utilitatea marginala descrescanda decurge din faptul ca placerea (satisfactia) pe care consumatorul o resimte cand mareste cantitatea consumata dintr-un bun este din ce in ce mai mica, pentru ca fiecare unitate aditionala se adreseaza unei nevoi in scadere, mai putin intensa.

Pe baza ipotezei legii utilitatii marginale descrescande, cu cat o persoana a consumat mai mult dintr-un bun, cu atat mai putin este dispusa sa plateasca pentru a-si spori consumul din acel bun cu inca o unitate (toate celelalte imprejurari fiind constante). Evolutia utilitatii marginale determina si comportamentul consumatorului la modificarea pretului, respectiv, elasticitatea diferita a cererii in raport de evolutia pretului la acelasi bun si la bunuri diferite.

J. Dupuit, inginer francez, va publica in 1844 o lucrare consacrata bunurilor colective si intitulata Asupra masurarii utilitatii bunurilor publice. In epoca publicarii sale, ea va trece total neobservata. Lucrarea contine, inainte de toate, o analiza a utilitatii, cererii si surplusului consumatorului care este considerata una din radacinile marginalismului.

Pentru Dupuit, utilitatea este subiectiva; ea variaza deci in functie de individ. Trebuie sa distingem utilitatea absoluta, care este pretul pe care consumatorul este dispus sa il plateasca pe o unitate de bun, de utilitatea relativa, care este diferenta dintre utilitatea absoluta si pretul de cumparare. De exemplu, scria Dupuit, un consumator care va accepta sa plateasca pentru o unitate 30F, in timp ce pretul de vanzare este de 20F, realizeaza o 'marja de beneficiu' de 30 - 20 = 10F, care este masurata de utilitatea relativa. Se observa ca utilitatea relativa defineste un 'surplus al consumatorului' pe unitatea de bun cumparata.

Insa, asa cum spunea Dupuit, 'fiecare consumator isi asociaza o utilitate diferita aceluiasi obiect, in functie de cantitatea pe care o poate consuma' si aceasta

estimare a utilitatilor succesive si descrescatoare reflecta cantitatea consumata.

Dupuit enunta deci, sub forma relativ precisa, legea descresterii utilitatii marginale, pe care o asimileaza imediat unei curbe a cererii care urmeaza pretul pe care consumatorul este dispus sa il plateasca pentru bunul a carui cantitate consumata creste. (vezi Fig. 3).

Figura 3

Aceste curbe ale cererii individuale pot fi agregate, permitand obtinerea unei cereri globale (notata cu D). daca S este curba implicita a ofertei, P va fi pretul de piata. 'Utilitatea absoluta' devine, la nivel agregat, utilitatea totala (trapezul S'OAB) si 'utilitatea relativa', de asemenea la nivel agregat, ce va fi numita de catre Marshall, 'surplusul consumatorului' (triunghiul S'PB).

Bazandu-se pe aceasta analiza, Dupuit arata, intr-un exemplu numeric celebru, cum este posibil de a masura utilitatea unui 'pod pentru pietoni pa care

circulatia se face gratuit'. Pe axa cantitatilor se reprezinta numarul de pasageri; pe

axa preturilor se reprezinta o taxa de trecere a podului. Cand aceasta taxa este nula, numarul de pasageri este 2.080.000; cand taxa este de 0,01F, numarul de pasageri se reduce la 330.000. rezulta ca pentru 330.000 de pasageri, 'utilitatea este aproape de 0,01F'. Fie 3300F utilitatea totala pentru 330.000 de pasageri.Facand sa creasca progresiv taxa de trecere si asociind de fiecare data o diminuare a numarului de pasageri, vom ajunge sa evaluam utilitatea totala a podului in cauza (aria OTS' - din Fig. 3).

Daca Dupuit se gandea sa furnizeze o metoda de evaluare a utilitatii bunurilor colective, el remarca in acelasi timp, cu modestie, ca aceste calcule propuse de el raspund unor date pe care nici o statistica nu le poate furniza.

Bibliografie:

Alina Badulescu, Marieta Vancea - Microeconomie, Editura Universitatea din Oradea, Oradea, 2007

Olah Gheorghe, Adrian Florea - Macroeconomie, Editura Treira, Oradea, 2003

www.ase.ro