CONCURENTA PERFECTA

Concurenta perfecta

Comportamentul firmei si oferta ramurii pe termen scurt

Sa ne amintim ca, pe termen scurt, o firma in concurenta perfecta isi maximizeaza profitul atunci cand pretul este egal cu costul marginal si mai mare decat costul total mediu. De asemenea, ea se mentine pe piata atata vreme cat pretul este mai mare decat costul mediu variabil, deoarece in acest fel pierderile sale sunt mai mici decat costurile fixe pe care ar trebui sa le suporte daca ar iesi de pe piata. Tot anul trecut aratam ca oferta firmei in concurenta perfecta este zona crescatoare a curbei costului marginal, dincolo de minimul costului mediu variabil (a se recapitula).

Pornind de la oferta firmei pe termen scurt metionata mai sus, putem determina oferta ramurii, care reprezinta nivelurile de productie pe care ramura le va realiza in functie de nivelurile preturilor pe termen scurt.

Sa presupunem ca in ramura exista numai trei firme cu structuri diferite de cost pe termen scurt asa cum apare in graficul 1. La nivelul pretului P1 pe piata exista doar firma cu costul marginal CM3, intrucat toate celelate firme au costuri prea mari. Pana la nivelul pretului P2 oferta pietei este costul marginal CM3. La P2, firmele 1 si 2 intra pe piata, prima cu o productie de 1 unitate, iar a doua cu 3 unitati, in timp ce firma 3 produce 5 unitati. Pe piata, la nivelul P2 vor exista 1+3+5=9 unitati. Rezulta ca intre o productie de 5 unitati a firmei 3 si o productie a pietei de 9 unitati, oferta este o dreapta paralela cu abscisa la nivelul pretului P2. Cand pretul creste, creste si oferta, care reprezinta suma costurilor marginale asa cum reiese din grafic.

Graficul 1: Oferta ramurii in conditiile concurentei perfecte

Intr-un tabel situatia ar arata astfel:

Pe masura ce pretul creste firmele isi extind productia, dar in acelasi timp cer mai multi factori pe piata inputurilor. In consecinta creste pretul inputurilor, iar costul marginal se deplaseaza in sus, ceea ce franeaza cresterea ofertei. Din acest motiv spuneam anult trecut ca elasticitatea ofertei determinata ca ΔQ/Q:ΔP/P este invers proportionala cu costul.

Surplusul producatorului

Anul trecut, cand discutam despre surplusul consumatorului, aratam ca el este diferenta dintre pretul pietei si suma maxima pe care o persoana era dispusa sa o plateasca pe un bun. Analog, surplusul producatorului este, pentru fiecare unitate realizata, diferenta dintre pretul pietei si costul marginal. Surplusul total va fi suma surplusurilor individuale astfel:

Graficul 2: Surplusul producatorului

In graficul de mai sus surplusul este reprezentat de zona gri, triunghiul ABC. Cum suma costurilor marginale pentru a produce q* este costul variabil, intrucat sporul costurilor fixe este zero, surplusul producatorului poate fi definit si ca venitul firmei minus costul variabil.

Pe ansamblul ramurii, surplusul producatorului este zona dintre curba ofertei si pretul de echilibru, astfel:

Graficul 3: Surplusul producatorului pentru ramura

Comportamentul firmei si comportamentul ramurii pe termen lung

Aratam anul trecut ca intrarea si iesirea libera a firmelor pe si de pe piata face ca pe termen lung firma sa functioneze la un pret egal cu minimul costului total mediu. Aceasta inseamna ca pe termen lung profitul economic este zero. Faptul ca profitul este zero nu trebuie interpretat in sensul ca industria o sa dispara, ci in sensul ca industria nu va mai creste in dimensiuni, intrucat nu mai exista nici un stimulent pentru intrarea de noi firme pe piata. In aceste conditii toti factorii de productie sunt remunerati la pretul pietei, iar firma obtine profitul normal, care este costul de oportunitate inclus in costuri.

Sa presupunem ca intr-o ramura activeaza numai 4 firme, cu structuri de costuri identice, iar P* reprezinta acel nivel al pretului egal cu costul mediu minim. Pentru orice nivel al pretului sub P* firmele vor inregistra pierderi, ceea ce inseamna ca oferta firmelor este zona crescatoare a costurilor marginale dincolo de nivelul P*. Daca in ramura ar exista doar firma 1, oferta ramurii ar fi O1; daca intra si firma 2, oferta va fi O2 s.a.m.d.. La o cerere a pietei C, inseamna ca oferta se prezinta astfel:

Graficul 4: Oferta ramurii pe termen lung

Observati ca oferta devine din ce in ce mai plata, ceea ce arata ca cu cat exista mai multe firme in ramura oferta este mai elastica. Acest lucru este firesc daca ne amintim semnificatia elasticitatii: modificarea procentuala a cantitatii oferite la modificarea procentuala a pretului. Daca in ramura exista o singura firma si pretul creste cu %ΔP, outputul va creste cu a%ΔQ. In schimb daca exista n firme, output-ul va creste cu na%ΔQ, evident mai mare decat ΔQ.

Cu timpul vor exista suficiente firme in ramura pentru a ajunge la o oferta extrem de elastica, pe care sa o putem aprecia la o oferta perfect elastica la nivelul minimului CTM pe termen lung. Au firmele aceeasi structura de costuri pe termen lung? Daca ne amintim ca o piata perfect concurentiala se caracterizeaza prin perfecta mobilitate a factorilor de productie, inseamna ca oricine poate achizitiona factorii in aceleasi conditii ca si firmele existente pe piata, ceea ce conduce intr-adevar la structuri de costuri identice. Explicatia este simpla: sa presupunem ca firma 1 ar avea costuri mai mici pentru ca are un anumit input mai eficient. Acest lucru este posibil doar daca firma 1 ghiceste ca poate suevalua acel input. Firma 2 nu este impiedicata de nimeni sa incerce sa cumpere acest input. Atunci 1 va reactiona oferind un pret mai mare inputului, ceea ce antreneaza o crestere a costului acesteia la nivelul firmei 2. O firma poate avea costuri diferite de alta doar atata timp cat este necesar pentru ca celelate firme sa-i cunoasca situatia. Prin urmare avem toate motivele sa consideram ca oferta industriei este perfect elastica, la CTM minim pe termen lung. Dar CTM este minim pe termen lung atunci cand randamentele de scara sunt constante, ceea ce inseamna ca pe termen lung toate firmele din ramura se caracterizeaza prin astfel de randamente de scara. Dealtfel, daca nu ar fi asa nici nu am mai putea vorbi de concurenta perfeca, intrucat inseamna ca prin economii de scara cel putin o firma poate sa capete o pozitie dominanta pe piata.

Pornind de la o situatie data pe termen lung, daca cererea scade ea antreneaza reducerea pretului si iesirea anumitor firme de pe piata. Care va fi insa ordinea de iesire din moment ce toate firmele au aceeasi structura a costurilor? Pentru a raspunde la aceasta intrebare sa ne remintim ca firmele intra treptat pe piata, iar P* era egal cu CTM la un nivel dat al capacitatilor. Inevitabil unele firme au capacitati mai vechi decat altele, si acestea vor fi primele care vor iesi de pe piata, antrenand o reducere a ofertei si revenirea pretului la P*. In acest fel consumatorii obliga o parte din firme, cele care ies de pe piata, sa realoce resursele catre alte activitati, motiv pentru care se spune ca in concurenta perfecta eficienta alocativa este maxima.

Echilibrul firmei in concurenta perfecta

Echilibrul firmei

Pe piata cu concurenta perfecta firmele obtin profit pe tot intervalul in care VT>CT. Punctul in care firmele obtin profit maxim, asa cum stiti din cursul Economie I, este punctul in care Vmg=Cmg=P (punctul E). Este punctul spre care tind toate firmele, profitul in acest puct (de asemenea pe tot parcursul zonei de rentabilitate) este diferenta dintre P si CTM.

Graficul 5. Echilibrul firmei in concurenta perfecta

Daca nivelul pretului coincide cu punctul in care curba Cmg intersecteaza curba CTM atunci firma nu va inregistra profit. Singurul punct de echilibru in care firma nu va inregistra pierderi este tocmai acest punct, firma optimizeaza productia astfel incat sa atinga nivelul minim al costului total.

P, CT

Graficul 6. Firma in concurenta perfecta fara profit

Surplusul producatorului pe termen lung

Unele firme beneficiaza, chiar in concurenta perfecta, de ceea ce vom numi renta economica, datorita faptului ca anumiti factori de productie au oferta perfect inelastica. Exemplu de factori limitati in oferta sunt: pamantul, zacamintele de carbuni, talentul creator s.a.. Ceea ce face ca profitul economic sa ajunga zero pentru acesti factori este dorinta altor firme de a-i cumpara sau inchiria. De exemplu, sa presupunem ca doua firme din aceeasi ramura sunt fiecare in parte proprietare ale terenului pe care se afla; costul explicit minim al obtinerii pamantului este zero. Una dintre firme, A, se afla la doi kilometrii de piata, iar cealalta, sa-i spunem B la 50 km.. Din acest motiv, A are anual cheltuieli cu 1000 de dolari mai mici decat B. Atunci vom spune ca A realizeaza o renta anuala de 1000 de dolari. Renta apare deoarece terenul firmei A este mai valoros decat al firmei B, intrucat alte firme ar fi dispuse sa-l cumpere. Daca concurenta firmelor pentru a achiztiona acest pamant determina cresterea pretului sau cu 1000 de dolari, profitul economic dispare intrucat firma A sacrifica 1000 de dolari in plus fata de B pentru a-si desfasura activitatea pe acea suprafata de teren. Prin urmare cresterea rentei economice este cea care face ca profitul economic sa devina zero, deoarece costul de oportunitate, componenta a costului firmei, creste cu 1000 de dolari. Valoarea de piata a acelui teren este de 1000 de dolari, in timp ce firma il "achizitioneaza" cu zero dolari. Putem acum sa definim renta economica drept diferenta intre valoarea de piata a unui factor si cel mai mic pret platit pe acel factor.

In aceste conditii, factorul cu oferta perfect inelastica apare ca un cost fix pentru firma, asemanator costului fix pe termen scurt, in timp ce toate celelalte cheltuieli, altfel CT apar acum ca un cost variabil. Renta va fi diferenta dintre incasarile firmei si aceste costuri variabile, adica exact ceea ce aratam putin mai sus ca inseamna surplusul producatorului. Rezulta ca surplusul producatorului pe termen lung este renta economica.

Prin urmare, chiar daca exista factori de productie cu oferta fixa in concurenta perfecta pe termen lung, profitul economic va fi zero.

Limite ale modelului pietei cu concurenta perfecta

Piata cu concurenta perfecta este un model util pentru a studia probleme economice reale, cum ar fi asa cum am vazut renta economica sau, daca va amintiti de anul trecut, efectul economic al taxelor asupra pietei, al preturilor administrate sau oferta de munca. In practica insa putine firme, poate micii producatori agricoli, se confrunta cu o cerere perfect elastica. In realitate exista piete aproape perfect competitive, in sensul unei cereri la nivelul firmei foarte elastice si a intrarii/iesirii libere pe/de pe piata. Firmele care functioneaza in aceste conditii sunt dispuse sa-si vanda productia pentru un pret apropiat de costul marginal. Una din limitele concurentei perfecte este tocmai caracterul sau pur teoretic. S-a incercat depasirea acestui impas prin introducerea conceptului de piata contestabila prin care vom intelege acea piata pe care o noua firma poate intra in exact aceleasi conditii de costuri ca si firma existenta pe piata si din care o firma poate iesi fara sa piarda nici o investitie. Altfel spus, nu exista ceea ce numeam sunk cost. Sunt insa putie exemple de astfel de piete.

Alte limite pot fi sintetizate dupa cum urmeaza:

1) Pe termen lung, concurenta perfecta exclude de fapt, asemanator monopolului, comportamentul competitional; aceasta deoarece piata evolueaza spre o structura "inghetata", in care un numar mare de firme se afla in exact aceeasi situatie si in care, asa cum afirma A.A. Cournot "efectul competitiei isi atinge limitele". Frank Knight arata ca pe termen lung nu se mai poate vorbi de competitie in sens comportamental, psihologic, ci de atomism.

2) Concurenta perfecta, dar intr-o oarecare masura si celelalte structuri de piata, abordeaza concurenta ca pe un concept indisolubil legat de schimb, de vanzarea - cumpararea de bunuri economice, fie ele bunuri de consum sau factori de productie si implicit de pret. Operatiile din interiorul firmei, prin care resursele sunt alocate si transformate si prin care se realizeaza efectiv productia sunt neglijate. Firma este analizata doar prin prisma tipului de produs pe care il vinde sau il cumpara, iar economia este vazuta ca un sistem de piete interdependente. In acest fel se neglijaza faptul ca in realitate sistemul economic este un ansamblu de institutii variate si in continua schimbare.

3) Concurenta este vazuta ca o forta care face ca resursele sa "graviteze" in jurul cele mai eficiente utilizari si forteaza pretul sa coboare la nivelul celui mai mic cost pe termen lung, ceea ce ar presupune eficienta productiva si alocativa maxima. Teoria spune ca P=CTM=CM, dar aceasta conditie nu este suficienta, arata studiile recente, pentru ca eficienta sa fie maxima. Aceasta deoarece pot sa existe rezerve de reducere a costurilor in interiorul firmelor; daca toate firmele sunt egal ineficiente in administrarea interna, echilibrul concurential perfect poate implica pierderi de bogatie. Conform conceptului de X-eficienta elaborat de Leibenstein, exista numeroase situatii in care oamenii si organizatiile nu muncesc la fel de mult si de eficient pe cat ar putea dintr-o varietate de motive. Concurenta nu este legata in nici un fel de eficienta interna, mai ales cea tehnologica a firmelor si neglijeaza concurenta prin inovatie, mult mai importanta decat cea prin pret pentru ca nu loveste in profitul firmelor, ci in insasi fundamentele lor.

4) Sunt neglijate interdependentele inerente dintre firme si inzestrarea diferita a firmelor cu "abilitatea" de a concura.

Pornind de la aceste limite ale conceptului de concurenta asa cum este el abordat de stiinta economica, s-a conturat o noua orientare in microeconomie, de dezvoltare a "comportamentului" firmei, in care are loc o oarecare intoarcere la conceptia lui A.Smith si in concurenta este privita mai degraba ca un concept comportamental.