Criza economica 1929-1933

Joi, 24 octombrie 1929 are loc o cadere masiva a cursurilor la Bursa din New York care surprinde in aceeasi masura brokerii, speculanti si bancile. In aceeasi zi se intrerupe si cursul ascendent al bursei americane care dura de ani de zile si care, impulsionat de prosperitatea economiei americane si de turbulenta activitatilor speculative, transformase natiunea americana intr-o natiune de actionari. In ziua urmatoare, esueaza incercarea bancilor si brokerilor de a calma disperarea actionarilor si speculantilor, care nu stiau cum sa vinda mai repede actiunile detinute. Crash-ul cursurilor bursiere atinge marti 29 octombrie 1929 situatii catastrofale. Evolutiile de la Bursa din New York marcheaza inceputul crizei economice mondiale ce avea sa dureze pina in 1933. In Germania prabusirea conjuncturii economice se resimte o zi mai tirziu, vineri 25 octombrie 1929, datorita diferentei de fus orar si circulatiei informatiilor. Americanii vorbesc de "Black Thursday" (joia neagra) in timp ce germanii de "Schwarze Freitag" (vinerea neagra). Tarile cele mai profund afectate de recesiune vor fi SUA si Germania.

Ca o ironie a soartei in aceeasi luna a anului 1929 moare liderul social-democrat Gustav Stresemann, lipsind tara de singurul politician care ar fi fost capabil sa stapineasca criza care avea sa se declanseze in scurt timp; in timpul conducerii sale fusese depasita inflatia din 1923 si se reusise reabilitarea internationala a Germaniei. In anul 1929 guvernul Marii Coalitii se afla sub conducerea lui Hermann Mller care v-a dovedi o acuta lipsa de fermitate in manevrarea economiei nationale si a negocierii reparatiilor de razboi.

Criza economica din 1929-1933 a afectat masele de muncitori si salariati intr-o masura mult mai mare decat hiperinflatia; concedierile in masa si somajul partial amenintau existenta economica a milioane de muncitori si salariati. Siruri de femei si barbati a caror lipsa de speranta se citea in ochi si care asteptau in fata oficiilor fortei de munca sa primeasca o stampila pe certificatul care le dadea dreptul la un infim ajutor de somaj, erau in acele saptamini, luni si ani ai crizei economice la ordinea zilei in tarile industrializate. In Germania criza a fost atotcuprinzatoare, afectind nu numai muncitorimea si salariatii, dar si clasa mijlocie.

Daca se porneste de la considerentul ca subocuparea fortei de munca intr-o economie nationala apare in momentul in care rata somajului depaseste 5%, se poate observa ca dupa marea inflatie, Germania nu a trait decat scurte momente in care rata somajului s-a situat sub 5% (aprilie 1924-octombrie 1925 si iulie-octombrie 1927). In februarie 1929 rata somajului se situa in jur de 19,3% (ca. 3 milioane someri) pentru ca in aprile 1929 sa scada abrupt sub jumatate. In conditiile expuse mai sus, cei 1,6 milioane someri inregistrati in octombrie 1929 la oficiile fortei de munca nu ingrijorau inca pe nimeni. In scurt timp situatia avea sa se schimbe radical; in februarie 1930 erau deja inregistrati 3,4 milioane someri si, in ciuda influentelor sezonale, numarul lor scade in mai 1930 la numai 2,6 milioane ca apoi sa creasca din nou. In februarie 1931 numarul somerilor atinsese aproape 5 milioane, iar un an mai tirziu existau deja 6,13 milioane someri inregistrati plus o multime de someri care, datorita lipsei de speranta in gasirea unui loc de munca nici nu se mai inregistrau ca someri (in principal femei si tineri a caror cifra se estima intre 1,7 si 1,8 milioane persoane) sau milioanele de muncitori si salariati care prestau munca cu timp redus. In Germania se aflau in 1932 din 1000 de locuitori in medie 90 in somaj.

Mizeria economica in Germania anilor 1929-1933 era evidenta daca se are in vedere structura si caracterul asigurarilor de somaj. Introdus in 1927 prin crearea Reichanstalt fr Arbeitsvermittlung und Arbeitslosenversicherung (Oficiul Reich-ului pentru Intermedierea Fortei de Munca si Asigurari de Somaj), ajutorul de somaj se acorda tuturor angajatilor pe o perioada de 26 de saptamini si reprezenta, pe clase salariale, intre 35% si 75% din media salariului pe ultimele trei luni, in plus se acorda un supliment pentru familie de 5%. Dreptul la ajutorul de somaj se dobindea numai daca cel in cauza fusese angajat cel putin 26 saptamini, iar cotizatia corespunzatoare la Arbeitslosenversicherung (Asigurarea de Somaj) era deja achitata. Dupa expirarea celor 26 de saptaminii somerul dobindea dreptul la ajutor de somaj numai dupa reindeplinirea conditiilor, ceea ce insemna automat ca somerul era constrins sa-si gaseasca un nou loc de munca pentru inca cel putin 26 de saptamini. In cazul in care ajutorul de somaj expira si somerul nu isi gasea un loc de munca adecvat, acesta dobindea dreptul la o asistenta sociala pe durata de 13 saptamini numai in conditiile in care, in anul premergator somajului, fusese angajat cel putin 13 saptamini. Dupa expirarea dreptului la asistenta sociala, somerul cadea in raza de actiune a asociatiilor de binefacere si caritative fara a mai primii vre-un ajutor din partea statului. In conditiile in care durata crizei se prelungea si sansele de obtinere a unui loc de munca deveneau din ce in ce mai reduse, marea majoritate a somerilor beneficiau numai de un ajutor caritativ.

Cotizatia la asigurarile de somaj fusese stabilita in 1927 pe baze optimiste, plecindu-se de la un somaj de ca. 800 000 persoane. In scurt timp asigurarile de somaj devin deficitare, statul trebuind sa acopere deficitul prin credite. In aceste conditii, cotizatia din salariul brut se mareste de la 3% la 3,5% in decembrie 1929, apoi la 4,5% in iulie 1930 si la 6,5% in octombrie 1930 dar, totodata se stinge si obligatia statului de a interveni prin credite la sustinerea asigurarilor de somaj. In iunie 1931 se scurteaza durata de acordare a ajutorului de somaj la 20 de saptaminii in conditiile in care are loc o noua reducere, in functie de clasa salariala, cu 6,3% pina la 14,3% a cuantumului ajutorului de somaj; in iulie 1932 se reduce din nou durata ajutorului de somaj la 6 saptamini, iar acesta se reduce valoric la 25-30%. Totodata se restringe cercul persoanelor indreptatite la acordarea ajutorului de somaj; asistenta de criza se extinde din octombrie 1930 la toate categoriile profesionale, cuprinde insa numai acei someri care nu mai beneficiaza de ajutor de somaj. Ajutorul mediu pe somer scade de la 80,93 Reichmark in 1927, la 43,46 Reichmark in 1932, cu toate ca indicele preturilor nu scade in acelasi ritm, ba chiar la unele produse si servicii (de ex.: chirii) creste.

In timp ce ajutoarele acordate erau din ce in ce mai nedrepte, guvernul demareaza procesul de restructurare la Reichanstalt fr Arbeitsvermittlung und Arbeitslosenversicherung eliminindu-se deficitul institutiei, iar in 1932 se realizeaza si un excedent de 373 milioane Reichmark, suficient pentru sustinerea a 750 000 someri. In ianuarie 1933, din totalul somerilor numai 15,8% primeau ajutor de somaj, 23,6% primeau asistenta sociala, 40,9% asistenta de binefacere, iar 19,7% nu beneficiau de nici o asistenta sau ajutor; chiar si sustinerea in natura va avea limitele ei proprii. Adevarul tragic este ca, 36% din populatia Germaniei, adica peste 23 milioane locuitori, traiau in toamna lui 1932 din mijloace publice sau caritative.

Somajul, somajul partial si reducerea salariilor conduce la o scadere masiva si rapida a cererii de bunuri de consum, care la randul ei se manifesta intr-o scadere a cererii la bunurile de productie, impreuna conducind la reducerea capacitatilor de productie, deci din nou somaj si reduceri salariale, configurind in acest fel o spirala conjuncturala fara iesire. Productia industriala a Germaniei se afla in cadere libera, in 1931 aceasta atinge numai 85% din nivelul productiei industriale a anului 1913, pentru ca in 1932 sa inregistreze o noua cadere la 70% din nivelul anului de referinta. Intreaga natiune germana se afla sub socul crizei; relatiile sociale clocoteau si se defulau intr-un razboi personal al fiecaruia contra fiecaruia si contra tuturor. In randul manifestarile sociale cu tenta politica se incadrau si confruntarile singeroase de strada intre brigazile national-socialiste ale SA (Sturm Abteilung - Batalioane de Soc) si "Rot-Front-Kmpferbund"-ul comunist precum si cresterea ingrijoratoare a numarul sinuciderilor (cel mai ridicat dintre tarile capitaliste). In acele vremuri tulburi propaganda national-socialista se face din ce in ce mai auzita impotriva neputintei statului democrat si a pericolului reprezentat de bolsevism.

Investitiile, care reprezinta pentru orice economie motorul dezvoltarii, inregistrasera deja in 1927 o turnura negativa pentru Germania. Desi investitiile brute cresc intre 1927 si 1928 cu 3,2%, investitiile nete scad in aceeasi perioada cu 10,3% (comenzile pentru utilaje industriale la intern se reduc chiar cu 12,6%). Acest proces era de facto semnalul de alarma, care - in special datorita urmatorilor factori - nu a fost receptionat de clasa politica:

pina in 1930 pierderile de pe piata interna au fost mai intotdeauna recuperate la export (in 1929 industria constructoare de masini inregistra o crestere a cifrei de afaceri la export cu 88% in timp ce pe piata interna se inregistra deja o scadere de ca. 23%);

activitatea intensa de investitie a statului in sectorul constructiilor de locuinte va continua pina in 1930;

acordurile la nivel de carteluri - prin excluderea concurentei - au impiedicat in industria extractiva si a semifabricatelor adaptarea investitiilor la variatia cererii;

nivelul ridicat al somajului in 1927/28 a fost pus pe seama procesului de rationalizare accentuata a intreprinderilor;

La pericolul reprezentat de scaderea investitiilor nete si de somajul structural s-a adaugat si functionarea nesatisfacatoare a sistemului de credit. Actionind permanent sub trauma marii inflatii, Reichbank a promovat o politica de credite restrictiva si o rata mare a discontului in comparatie cu alte economii. Aceasta situatie a determinat o multime de investitori straini sa-si plaseze capitalul mai degraba la banci sau sa il puna la dispozitia investorilor autohtoni in schimbul unei dobinzi foarte ridicate. In perioada 1924-1929 aproape jumatate din investitiile nete realizate in Germania au fost finantate cu credite din strainatate (in special din SUA). In aceste conditii, investitorii autohtoni (in special bancile) au plasat la randul lor, fara remuscari, capitalul astfel obtinut in investitii pe termen lung. Pericolul iminent al retragerii capitalului strain imprumutat a planat asupra intregii economii germane; raportul intre mijloacele proprii si mijloacele imprumutate era la nivelul bancilor germane de 1:10,4, iar la marile banci berlineze chiar de 1:15,5.

Urmatorii factori au contribuit la propagarea recesiuni pe plan mondial:

cresterea economica fara precedent inregistrata in SUA incepind din 1922 (70% intre 1913 si 1929 in comparatie cu o cresterea de 4% a economiei germane in aceeasi perioada) si investitiile realizate care, odata cu epuizarea cererii, s-au dovedit prea mari si fara acoperire economica;

protectionismul accentuat pe plan mondial, care impiedica schimbul international de marfuri; SUA a introdus deja in 1921 taxe vamale prohibitive;

criza agriculturii manifestata pe plan international;

obligatiile Germaniei prin Tratatele de Pace precum si obligatiile aliatilor europeni catre SUA, rezultate din imprumuturi si investitii de capital precum si pentru ajutorul acordat de SUA in timpul razboiului. Astfel s-au creat fluxuri imense de bani fara corespondent in marfuri sau servicii;

aprecierea gresita a capacitatii pietelor, care a condus la un boom speculativ la mai toate bursele.

Sperantele de redresare de la inceputul lui 1930 vor fi umbrite de succesul partidului national-socialist (NSDAP) la alegerile din septembrie 1930 unde acesta devine a doua forta politica in Germania dupa partidul social-democrat (SPD) sporindu-si voturile, de la 810.000 la 6.409.600. Impresia creata in strainatate de propaganda nazista a determinat un exod al capitalului imprumutat de investorii straini (in primele saptamini dupa alegeri din Germania a fost retrasa suma de 700 milioane Reichmark de la marile banci, iar Reichbank a pierdut aur si devize in valoare de ca. 1 miliard Reichmark). Primul sector afectat de aceste retrageri a fost cel al constructiilor de locuinte, aflat in mina oraselor si comunelor care investisera capital strain pe termen lung, dar fara acoperire. Aceasta evolutie neasteptata a marcat punctul de pornire a crizei bancare germane, prima victima fiind banca austriaca sterreichische Creditanstalt la 11 mai 1931. Sirul falimentelor bancare a fost astfel declansat, o multime de banci cu renume trebuind sa-si inchida portile. In mai putin de cateva zile retragerile de capital din Germania au provocat Reichbank o scadere a rezervelor valutare de 1,3 miliarde Reichmark. Evolutia pietei bancare a cauzat si un aflux de depunatori germani care doreau sa isi retraga economiile de la banci. Sub dubla presiune a investorilor straini si a depunatorilor autohtoni sistemul bancar s-a prabusit total la 11-13 iulie 1931, marea majoritate a bancilor fiind in acel moment insolvente. Incercind sa evite o catastrofa nationala guvernul declara zilele de 14 si 15 iulie zile libere in sectorul bancar, bancile raminind inchise publicului. Dupa aceasta data, guvernul impune interdictii pentru plati in afara cazurilor exceptionale (plata salariilor) si limiteaza ridicarea de numerar la 20-30 Reichmark zilnic de persoana. Ca reactie iminenta la falimentul bancilor, guvernul infiinteaza la 31 iulie Akzept- und Kreditbank (Banca de Accept si Credit), al carei obiectiv era sprijinirea bancilor comerciale si a caselor de economii, care in momentul respectiv nu erau lichide, prin credite sau discontarea efectelor comerciale si a creantelor bilanziere.

In haosul declansat de criza bancara, sumele retrase din banci nu au fost folosite pentru achizitionarea de bunuri de consum si nici pentru investitii; acestea sume au fost transferate de catre investitorii straini si mari investitori autohtoni in strainatate sau au fost depozitate sub saltea de marea masa a publicului. In acest fel acordarea de credite pentru investitii s-a restrins masiv.

Un alt rezultat al crizei bancare si care va urmari economia germana pina dupa cel de-al doilea razboi mondial l-a reprezentat introducerea controlului statului asupra circulatiei devizelor, Germania fiind primul stat din lume care a introdus sistemul contingentarii devizelor in perioada crizei economice. Incepind cu 1 august 1931, toate mijloacele de plata in valuta aflate in proprietate privata trebuiau vindute catre Reichbank; comertul privat cu devize a fost interzis. Printr-un acord incheiat cu Marea Britanie si SUA s-a reusit instituirea unui moratoriu intre debitorii germani si creditori straini. Guvernul a refuzat insa, in ciuda protestelor repetate, sa devalorizeze Reichmark, in primul rand din cauza datoriilor de razboi (care contineau o clauza de acoperire in aur) si in al doilea rand de teama inflatiei.

Criza bancara din Germania s-a rasfrint negativ si asupra altor tari si in special asupra Marii Britanii care datorita presiunii exercitate asupra lirei sterline a fost nevoita sa suspende la 20 septembrie 1931 convertibilitatea acesteia in aur, drept urmare cursul lirei sterline s-a prabusit cu peste 40% pina la inceputul lui 1932. Exemplul Marii Britanii a fost urmat nu numai de restul Imperiului Britanic, dar si de o serie de state a caror moneda era orientata la lira sterlina precum si o multime de alte state cum au fost cele scandinave, Japonia, Argentina, Portugalia, etc.

Criza economica a afectat intr-o masura diferita ramurile economiei nationale, printre cele greu lovite aflindu-se in principal cele producatoare de bunuri pentru export, datorita reducerii capacitatii de absorbtie a pietei externe. Devalorizarile repetate ale valutelor si taxele vamale prohibitive in tarile partenere ale Germaniei au contribuit la prabusirea ultimei sperante de redresare a economiei germane: exportul. Singura portita la export o reprezenta comertul cu Uniunea Sovietica a carei cota in exportul Germaniei era de 26% in 1932. Din nefericire derularea exporturilor cu Uniunea Sovietica era plina de probleme, marea lor majoritate efectuindu-se pe baze compensatorii.

O alta cauza a recesiunii in Germania a reprezentat-o puterea aproape nelimitata a concernelor si cartelurilor care din dorinta de a-si mentine puterea si a-si spori profitul si pe perioada crizei au refuzat sa scada preturile de vinzare corespunzator situatiei economice; industria prelucratoare a reactionat prin limitarea capacitatilor de productie care a redus cererea si a eliberat forta de munca. De abia in 1931, sub presiunea guvernului, concernele si cartelurile au scazut preturile de vinzare, dar nesemnificativ.