Factorii de productie - Tipologia factorilor de productie

Factorii de productie

Productia are ca premisa resursele economice - totalitatea mijloacelor disponibile si succeptibile de a fi valorificate in producerea de bunuri materiale si servicii. Astfel, cunostiintele si experienta in productie, terenurile fertlile si mineralele, echipamentele si tehnologiile, obiectele supuse prelucrarii, energia si apa, informatiile etc. - toate sunt considerate resurse economice sau de productie. In masura in care resursele sunt atrase si utilizate in activitatea economica, acestea reprezinta, de fapt, factorii de productie.

1.1 Tipologia factorilor de productie

Notiunea de "resurse de productie'' si cea de "factori de productie'' desemneaza, din acest punct de vedere, doua variabile distincte din economia reala, desi termenii in sine sunt utilizati deseori ca sinonimi. Notiunea de "resurse'' exprima, in esenta, starea de disponibilitate a unor bunuri (corporale sau necorporale), fara a le asocia in mod univoc o anumita destinatie de utilizare in productie. Ca atare, resursele, prin simpla lor existenta sau disponibilitate, au, in raport cu procesul de productie, caracterul unui potential productiv. Ansamblul elementelor de avutie intrate sau care pot fi atrase in circuitul economic, definesc potentialul de productie al economiei unei tari (vezi Caseta 1).

In anumite conditii, prin decizii si actiuni specifice firmelor, resursele sunt activate, primesc o anumita destinatie si utilizare concreta. Deci, in masura in care sunt aduse intr-o stare activa, proprie utilizarii lor efective in procesul de productie, resursele apar ca fluxuri, devin factori de productie. Tocmai aceasta stare    activa (de flux) permite fiecarei categorii de resurse, transformata in factori de productie, sa aduca un serviciu specific in procesul de productie. Serviciul furnizat de fiecare factor rezulta din utilizarea factorului respectiv sub controlul agentului producator si face obiectul unei remunerari adecvate din partea acestuia.

Regulile care guverneaza modul de alocare si de utilizare a resurselor productive depind de drepturile de proprietate. In economia de piata, cea mai mare parte a avutiei economice se afla in proprietate privata - individuala sau asociata. In aceasta calitate, oamenii decid in mod liber asupra utilizarii averii de care dispun in activitatati cerute de piata, cu respectarea reglementarilor existente, evaluand sansele alternative prin compararea costurilor cu veniturile potentiale obtinute din furnizarea resurselor productive.

Factorii de productie sunt definiti drept ansamblul resurselor necesare si suficiente pentru ca orice proces de productie sa se poata desfasura conform scopului sau predeterminant. In aceasta viziune, factorii de productie reprezinta totalitatea elementelor de intrare in procesul de productie, ceea ce se reflecta si prin termenul in limba engleza de "input''. Intrarile de factori de productie iau forma unui proces de atragere a acestora, de catre agentul producator, de pe pietele de factori pe care ei sunt disponibili la un moment dat, fapt ce ocazioneaza tranzactii specifice fiecarui tip de piata.

Specificitatea fiecarei categorii de factori de productie necesita elaborarea unei tipologii reprezentative a acestor factori, considerati in varietatea formelor de existenta aflate intr-o continua extindere si diversificare. De asemenea, locul si rolul fiecarui factor de productie, modul si proportiile in care se combina in productie difera in timp, in special sub influenta progresului stiintei si tehnicii, dar si ca urmare a schimbarilor intervenite in volumul, amploarea si structura trebuintelor umane.

Corespunzator, la inceputurile dezvoltarii societatii au existat in principal, doi factori de productie munca si pamantul (natura) - care sunt considerati factori originari sau primari ai productiei. In acest sens, William Petty, precursor al economiei politice clasice engleze, afirma metaforic ca "munca este tatal, iar pamantul este mama avutiei''. Ulterior, s-a impus capitalul ca factor derivat al productiei, a carui afirmare este legata de perioada in care bunurile de productie au dobandit o importanta tot mai mare pentru activitatea economica.

Pe aceasta baza, reprezentantii economiei politice clasice au elaborat "formula trinitara'', devenita celebra, care definea drept factori de productie munca, pamantul si capitalul. Un amendament important este adus formulei trinitare de catre economistul Jean Baptiste Say, care a pus pentru prima data problema remunerarii diferentiate a serviciului    adus de fiecare factor de productie, oferind astfel si o explicatie a formarii principalelor categorii de venituri din economie: salariul, renta si profitul. Aceasta analiza a fost dezvoltata de neoclasici; Leon Walras a fost primul economist ce a prezentat cu claritate deosebirea fundamentala dintre stocul de resurse (ca elemente ale avutiei) si fluxurile de servicii ale factorilor si respectiv, fluxurile de venituri determinate de ele.

Mai recent, evolutiile din economia moderna, au pus in evidenta limitele formulei trinitare, care nu putea explica in mod pertinent influentele tot mai pregnante exercitate in procesul de productie de factori ca informatiile, tehnologiile, capitalul uman, abilitatea intreprinzatorului etc. Performantele de piata ale firmelor au ajuns sa fie influentate decisiv tocmai de actiunea unor asemenea factori, neinclusi in traditionala formula trinitara. Este important de remarcat ca asemenea factori au ajuns sa polarizeze eforturi de investitii tot mai importante, cum sunt investitiile in cercetare si dezvoltare tehnologica, in formarea profesionala a personalului, in informatizarea activitatii firmelor si in promovarea managementulului lor, etc. Toate acestea au condus la elaborarea asa-numitei teorii a neofactorilor de productie (vezi
Caseta 2.).

Indiferent de modul de grupare si clasificare a resurselor atrase si utilizate in activitatea economica, analiza si interpretarea lor trebuie sa fie dinamica, vizand ameliorarea continua a factorilor de productie. O viziune de perspectiva asupra "inputurilor'' din economie este posibila in masura in care se are in vedere atat evolutia lor cantitativa, cat si cea calitativa, progresul calitativ al factorilor de productie fiind hotarator in cresterea randamentului utilizarii lor in activitatea agentilor economici.

1.2 Munca - factor activ si determinant al productiei

Munca - factor originar, primar de productie - reprezinta activitatea umana specifica, manuala (fizica) si/sau intelectuala, prin care oamenii isi folosesc aptitudinile, cunostintele si experienta, ajutandu-se in acest scop de instrumente corespunzatoare, mobilul acestei activitati fiind producerea bunurilor necesare satisfacerii trebuintelor lor imediate si de perspectiva.

Munca a fost intotdeauna si a ramas factorul de productie activ si determinant; prin intermediul ei fiind antrenati ceilalti factori de productie si realizandu-se combinarea si utilizarea lor eficienta. Oamenii cu aptitudinile si deprinderile lor, cu experienta si cunostiintele dobandite sunt producatorii tuturor bunurilor economice. Astfel, Adam Smith - parintele economiei politice - arata ca munca este sursa tuturor bogatiilor societatii, a avutiilor natiunilor. Referindu-se la rolul muncii in ansamblul vietii economice, J. M. Keynes, la randul sau, remarca: "De aceea, impartasesc conceptia clasica dupa care munca este cea care produce totul, ajutata de ceea ce purta candva numele de mestesug, iar azi se cheama tehnica ("Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor", op. cit. , p. 229).

Pentru aprecierea rolului muncii in era contemporana este necesar sa se tina seama, desigur, si de unele procese evidente cum sunt: reducerea relativa a timpului de munca, substituirea accelerata a muncii prin capital, afirmarea efortului intelectual, creativ si inlocuirea in tot mai mare parte a activitatilor manuale prin automatizarea, robotizarea si informatizarea productiei. Tendintele pe termen lung in evolutia factorului munca pot fi puse in evidenta prin analizarea lui in planurile cantitativ, calitativ si structural.

Sub raport cantitativ munca trebuie analizata, in primul rand, in legatura cu populatia, cu factorul demografic in general, care se prezinta intr-o dubla ipostaza: ca suport al factorului munca si ca destinatar virtual al rezultatelor productiei (consumator).

Dimensiunile populatiei la un moment dat, ca si modificarile ei in timp depind de procesele demografice esentiale (natalitatea si mortalitatea, din evolutia carora rezulta sporul natural al populatiei) sub incidenta unor factori economico-sociali, cum sunt: durata medie de viata sau speranta medie de viata, starea generala de sanatate, nivelul de trai, reteaua si cheltuielile pentru instruire si ocrotirea sanatatii etc. In cazul uneia sau alteia dintre tari, dinamica populatiei este influentata si de migratia internationala a oamenilor, a potentialului de munca; de regula, fluxurile migratorii ale populatiei sunt orientate in prezent din tarile mai putin dezvoltate spre cele dezvoltate.

La o marime data a populatiei totale, populatia activa disponibila care reflecta oferta potentiala pentru serviciile factorului munca depinde de: evolutia demografica anterioara, durata scolarizarii (scoala obligatorie si cele facultative); structura pe sexe a populatiei; statutul social al femeii (motivatia participarii ei la munca); reglementarea varstei de pensionare; normalitatea, respectiv gradul de infirmitate al populatiei etc.

Structurile populatiei active, respectiv distributia de ocupare a resurselor de munca au fost supuse unor schimbari permanente. Aceste schimbari au fost determinate de progresul tehnico-stiintific si economic.

Cel mai folosit indiciu pentru evidentierea unor astfel de modificari este repartitia populatiei pe cele trei sectoare: primar, secundar si tertiar. Evolutia pe termen lung a populatiei active pe cele trei sectoare arata ca sectorul primar s-a diminuat, cel secundar s-a dezvoltat si apoi s-a restrans, in timp ce tertialul a "triumfat''. De exemplu, in SUA, repartitia populatiei active pe cele trei sectoare - primar, secundar, tertiar - a fost, in ordinea mentionata, urmatoarea: in anul 1800 - 37%, 29%, 34%; in anul 1950 - 13%, 37%, 50% si in 1980 - 4%, 34%, 62%. Astfel, in decurs de un secol, SUA a trecut de la conditia de "stat primar'' la cel de "stat tertiar''. Si in alte tari dezvoltate din punct de vedere economic ponderea populatiei ocupate in sectorul serviciilor depaseste deja jumatate din totalul populatiei active.

Calitatea factorului munca se afla in stransa relatie de interdependenta atat cu nivelul de cultura generala si instruire profesionala - expresie a eforturilor depuse de individ, familie, intreprinderi si societate in ansamblu - cat si cu nivelul de dezvoltare economica a tarii. In aceasta din urma directie actioneaza traditia si experienta acumulata in productie pentru diferitele meserii si profesii aparute in cadrul si pe baza procesului de adancire a diviziunii sociale a muncii.

Continutul factorului uman s-a aflat in permanenta sub incidenta dezvoltarii generale a societatii. De-a lungul mileniilor, pe plan mondial, activitatea omului a trecut de la cea de cultivator de plante si crescator de animale, la cea de producator si in prezent se face trecerea la munca creativa. In acest proces s-a trecut de la preponderenta efortului fizic la afirmarea tot mai puternica a celui intelectual. In aceste conditii, munca creativa devine factorul determinant al vietii economice.

Pe masura imbunatatirii continutului calitativ al muncii si al rodniciei ei are loc si o tendinta obiectiva de crestere a timpului liber pe durata vietii omului, expresie si premisa a cresterii rolului factorului uman, a factorului de civilizatie in general.

1.3 Pamantul - factorul natural al productiei

Pamantul sau factorul natural al productiei se refera la toate resursele brute din natura care pot fi folosite la producerea bunurilor si serviciilor. Astfel, solul, aerul, mineralele, apa, lemnul brut din padure etc., toate intra in categoria acestor resurse denumite generic "pamant'' sau factorul natural al productiei.

Pamantul este punctul de pornire al intregii activitati economice. Ansamblul proceselor de munca ce definesc multitudinea activitatilor din economie sunt legate intr-o forma sau alta de factorul pamant, caci el constituie atat substanta si conditiile materiale primare ale productiei, cat si forta motrice pentru dezvoltarea productiei de bunuri materiale si servicii.

In agricultura si silvicultura procesul de cultura este indiscutabil legat de valorificarea unui ansamblu de insusiri ale pamantului, specifice solului. Solul este identificat ca marime cu fondul funciar, care include toate terenerile cuprinse in limita granitelor nationale: terenurile arabile, viile, livezile, terenurile forestiere, apele freatice etc. Asfel, potrivit datelor publicate de anuarul statistic, fondul funciar al Romaniei este de 23.839 mii ha si cuprinde 14.769,3 mii ha - suprafata agricola din care 9.450,4 mii ha teren arabil; 6.685 mii ha suprafata fondului forestier; 903,6 mii ha ape si balti; 1.481 mii ha alte suprafete. El este un factor de productie de neinlocuit si limitat ca intindere dar care dispune de o mare capacitate de regenerare si de crestere a randamentului sau. Desigur, prin practicarea unei agriculturi nerationale, rezervele de energie si substante nutritive, organice si minerale acumulate in sol se pot epuiza treptat pana la afectarea grava a potentialului productiv al pamantului. De aceea, utilizarea rationala a intregului fond funciar, pastrarea si cresterea fertilitatii pamantului in scopul realizarii unei agriculturi cu randamente ridicate, capata o semnificatie deosebita in conditiile cresterii demografice si trebuintelor umane.

In cadrul factorului natural, un loc important il ocupa resursele de apa. Ele indeplineste o serie de functii vitale si de neinlocuit pentru viata biologica, precum si pentru cea economica: consumul populatiei, agricultura, silvicultura, piscicultura, industria etc. Desi dimensiunile resurselor de apa pe glob sunt foarte mari, partea destinata folosirii constituita din apa dulce este redusa - mai putin de un procent din cantitatea totala de apa existenta pe glob.

Resursele minerale constituie o alta componenta esentiala a factorului natural al productiei. Ele au un rol important in asigurarea bazei de materii prime si energie necesare desfasurarii intregii activitati economice. Resursele minerale sunt grupate: dupa gradul de cunoastere, in resurse masurabile (certe) si resurse presupuse (ipotetice); dupa posibilitatile de exploatare, in resurse exploatabile (economice) cu costurile si tehnologiile actuale, si resursele neexploatabile (subeconomice) la nivelul actual al costurilor si tehnologiilor existente; dupa continutul lor, in resurse bogate si resurse sarace in substanta utila.

1.4 Capitalul - factorul derivat al productiei

Pentru a se putea desfasura eficient, activitatea economica necesita acumularea si utilizarea de bunuri reproductibile, a caror existenta a dat nastere conceptului de capital. Dar acceptiunile atribuite acestuia in prezent sunt foarte ample, circuland in literatura economica sub numeroase sensuri si derivate ale acestui termen. Pentru exemplificare, iata o parte din principalele notiuni derivate din acest termen: capital productiv, capital nominal, capital tehnic, capital financiar, capital social, capital fizic, capital uman, capital national etc.

In contextul capitolului de fata, intereseaza capitalul ca factor de productie. Desi nu se pot face delimitari riguroase, acestui concept i se atribuie aceeasi incarcatura semantica similara cu aceea a capitalului real, a capitalului productiv, a celui tehnic sau a celui fizic. In unele lucrari de teorie economica se mai folosesc aproximativ cu acelasi continut si termeni ca: bunuri de capital, bunuri instrumentale (facute, confectionate), bunuri de investitii.

In sens economic contemporan, capitalul - ca factor de productie reprezinta ansamblul bunurilor economice acumulate - eterogene si reproductibile - a caror utilizare face posibila, prin reintoarcerea lor in productie, sporirea randamentului factorilor primari de productie sau cel putin duce la usurarea muncii. El se constituie deci, din acele bunuri produse si acumulate (economisite) care nu sunt supuse consumului personal, ci sunt utilizate de intreprinderi pentru a produce noi bunuri economice si a le vinde cu profit.

Din punctul de vedere al vocatiei sale tehnico-productive si investitionale, capitalul real cuprinde acele bunuri reproductibile care conditioneaza producerea continua si eficienta a noilor bunuri economice: instalatiile si infrastructurile materiale industriale, agricole si comerciale, echipamentele, instrumentele si aparatul tehnic de productie, poduri, autostrazi, retele moderne de transporturi si comunicatii, brevete si documentatii tehnico-stiintifice, stocurile de premise materiale (materii prime, materiale, combustibili, semifabricate, productie neterminata etc.) - normale sau considerate normale - fara a caror mentinere nu se poate asigura ritmul necesar al activitatii economice.

Dupa modul specific in care se consuma si se inlocuiesc, componentele capitalului real se grupeaza in: capital fix si capital circulant.

Capitalul fix reprezinta acea parte a capitalului productiv (real, tehnic) format din bunuri de lunga durata ce servesc ca instrumente ale muncii oamenilor in mai multe cicluri de productie, care se consuma treptat si se inlocuiesc dupa mai multi ani de utilizare. Cea mai generala structura a capitalului fix este urmatoarea: constructii: cladiri, hale si alte instalatii industriale, magazine comerciale, infrastructura materiala din agricultura etc.; echipamente de productie: utilaje si masini-unelte, agregate si instalatii de lucru, mecanisme si dispozitive de reglare, mijloace de transport etc.

Capitalul fix se distinge prin caracterul limitat al destinatiilor sale alternative privind trecerea de la un fel de utilizare productiva la altul. Rigiditatea utilizarii lui este cu atat mai mare cu cat echipamentul tehnic de productie este mai specializat.

Capitalul circulant reprezinta acea parte a capitalului productiv care se consuma in intregime in decursul unui singur ciclu de productie si care trebuie inlocuit cu fiecare nou circuit economic. In sfera acestui capital se includ: materii prime, materiale de baza si auxiliare, energie, combustibili, semifabricate etc. Bunurile care alcatuiesc capitalul circulant sunt susceptibile la mai multe utilizari, cu atat mai mult cu cat sunt mai aproape de stadiul materiei brute naturale.

Pe masura dezvoltarii economice, indeosebi in perioadele de progres tehnic intens, capitalul fix sporeste considerabil; aceasta sporire este atat efect cat si cauza a progresului tehnic. Se produc nu numai sporuri cantitative ci si modificari structurale, respectiv imbunatatiri calitative ale masei capitalului fix, dar si ale fiecarui element
in parte.

Modificarile multiple aratate se afla sub incidenta unei multitudini de factori, efectele acestora putand fi analizate pe baza urmatoarelor procese: formarea capitalului; consumul sau deprecierea capitalului fix; scoaterea din functiune a capitalului fix.

Formarea bruta a capitalului real (fix sau circulant) cuprinde formarea bruta de capital fix si variatia stocurilor.

Formarea bruta de capital fix caracterizeaza procesul prin care bunurile durabile sunt dobandite de intreprinderi in scopul de a fi utilizate pe o perioada mai mare de un an in procesul de productie^[1]. Ea cuprinde: a) bunuri durabile noi achizitionate de pe piata sau produse pe cont propriu de intreprinderi, in cursul perioadei considerate si destinate a fi utilizate in procesul lor de productie; b) bunurile si serviciile incorporate in bunuri de capital fix existente in scopul de a ameliora, de a creste durata de viata si randamentul sau de a proceda la refacerea lor.

Variatia stocurilor reprezinta diferenta dintre intrarile in stocuri si iesirile din stocuri in cursul unei anumite perioade considerate. Stocurile contin toate bunurile (materii prime, materiale, semifabricate, combustibili, productie neterminata, produse finite) care se gasesc in posesia intreprinderilor. Serviciile a caror consumare este concomitenta cu producerea lor, nu pot face obiectul stocurilor si deci al formarii capitalului.

Formarea capitalului fix are loc prin intermediul investitiilor, care sunt formate din totalitatea cheltuielilor facute de intreprinderi pentru refacerea, ameliorarea si dezvoltarea capacitatilor de productie. Investitia totala facuta intr-o anumita perioada pentru formarea bruta de capital fix poarta denumirea    de investitie bruta. Ea are ca sursa atat amortizarea capitalului fix in functiune, cat si acumularea neta de capital prin economisirea si alocarea unei parti din venitul obtinut (profitul net si fonduri de dezvoltare).

Consumul capitalului fix reprezinta deprecierea bunurilor de capital fix survenita in decursul perioadei considerate ca urmare a uzurii normale si a invechirii previzibile; de regula, cuprinde si o rezerva pentru pierderi de bunuri durabile in urma unor pagube accidentale asigurabile (cheltuielile cu asigurarile). Deprecierea pentru toate bunurile ce alcatuiesc capitalul fix (care au facut obiectul formarii brute a capitalului fix) se recupereaza prin amortizare care se include in costul productiei. Cum capitalul fix participa la mai multe procese (cicluri) de productie, in valoarea anuala a acestui cost se include numai o fractiune din valoarea investitiei initiale, sub forma cotei de amortizare. Recuperarea acesteia inclusa in final in pretul de vanzare al produselor, permite constituirea unui fond de amortizare prin intermediul caruia va fi posibila inlocuirea capitalului fix cand va sosi sfarsitul vietii sale tehnice (durata normala de functionare).

Scoaterea din functiune este rezultatul deprecierii capitalului fix datorate atat uzurii fizice cat si a celei morale a acestuia.

Prin uzura fizica a capitalului fix se intelege pierderea treptata a proprietatilor tehnice de exploatare a acestuia, ca urmare a folosirii productive si a actiunii agentilor naturali.

In afara deprecierii datorate uzurii fizice, capitalul fix este supus si deprecierii datorate uzurii morale. Cauza uzurii morale o constituie progresul tehnic, insotit, evident, de cresterea productivitatii muncii si a randamentului unor noi echipamente de productie aparute pe piata factorilor de productie. In conditiile in care performantele tehnice si economice ale unora din echipamentele de productie existente nu mai corespund, este necesara inlocuirea capitalului fix vechi, depreciat din punct de vedere moral, cu echipamente noi, inainte de uzarea completa din punct de vedere fizic a celor vechi.

O regula de mult practicata in activitatea intreprinderilor din tarile dezvoltate economic, acceptata si de autoritatile fiscale, consta in stabilirea din momentul achizitionarii echipamentului de productie a unor cote anuale de amortizare care sa tina seama atat de efectele uzurii fizice cat si de ale celei morale. Un astfel de sistem permite evitarea efectelor negative ale uzurii morale (nerecuperarea in totalitate a investitiei initiale prin amortizare) si asimilarea rapida a progresului tehnic, precum si adaptarea la cerintele pietei si la exigentele conurentiale, obligand totodata, la o utilizare intensiva a capitalului fix si a celorlalti factori de productie.