Fluctuatiile agregatelor macroeconomice si cauzele acestora

Cresterea economica reprezinta dezvoltarea capacitatii unei economii de a produce bunuri si servicii si se masoara prin cresterea Produsului Intern Brut real. Dinamica productiei, inflatia si somajul sunt principalele elemente ce caracterizeaza ciclurile economice. Un ciclu economic reprezinta fluctuatia activitatii economice a unei tari, caracterizata de o crestere a indicatorilor economici agregati urmata de o scadere a acestora.

Productia (outputul) potentiala reprezinta nivelul productiei ce ar putea fi atins in conditiile utilizarii complete a tuturor factorilor de productie. Acest nivel tinde sa creasca lin (pe linia trendului) in timp, pe masura ce nivelul factorilor de productie se dezvolta.

Cresterea populatiei conduce la cresterea nivelului fortei de munca; investitiile in educatie si utilajele noi cresc stocul de capital uman si fizic, iar progresul tehnic conduce la cresterea productivitatii pentru orice stoc dat de factori. Outputul potential se mai numeste outputul utilizarii complete a factorilor. Diferenta dintre productia potentiala a economiei si productia efectiva realizata este o masura a capacitatii de crestere.

PIB nominal reprezinta valoarea outputului total din economie, exprimat in preturile

perioadei curente, respectiv ale perioadei in care a fost produs.

PIB real reprezinta valoarea productiei totale produsa intr-o perioada exprimata insa in preturile unui anumit an de baza (de referinta). Cu alte cuvinte PIB, real va masura modificarile productiei fizice din economie intre doua perioade diferite prin evaluarea productiei din cele doua perioade in aceleasi preturi.

Pentru a trece de la PIB nominal la PIB real este necesara utilizarea unui indicator care sa reflecte evolutia preturilor tuturor bunurilor din economie. Datorita faptului ca un indice al preturilor va masura modificarea nivelului mediu al preturilor bunurilor si serviciilor incluse in calcul, vom utiliza mai multe tipuri de indici.

Cei mai importanti indici utilizati pentru masurarea nivelului preturilor sunt:

1) Indicele preturilor bunurilor de consum (IPC);

2) Deflatorul PIB;

3) Indicele preturilor de productie (IPP).

Indicele preturilor bunurilor de consum (IPC) masoara evolutia preturilor si tarifelor unui cos de bunuri si servicii reprezentativ pentru cheltuielile efectuate de o gospodarie tipica.

Deflatorul PIB -D arata evolutia nivelului mediu al preturilor si tarifelor tuturor bunurilor si serviciilor incluse in PIB[1].

Exista trei deosebiri fundamentale intre IPC si deflator:

deflatorul include un grup de bunuri si servicii mult mai mare decat cel utilizat in calculul IPC;

IPC masoara evolutia preturilor unui cos dat de bunuri, acelasi in fiecare an (ceea ce nu este cazul pentru deflator);

IPC include si preturile produselor importate, in timp ce deflatorul include doar preturile bunurilor produse in interiorul tarii.

3. Indicele preturilor de productie (IPP) masoara evolutia preturilor in stadiile anterioare consumului final (incluzand preturile materiilor prime si semifabricatelor).

Scopul principal al determinarii IPC si deflatorului PIB il reprezinta masurarea inflatiei

Rata inflatiei reprezinta cresterea generala a preturilor intr-o anumita perioada (exprimata procentual).

Rata cresterii economice este data in principal de rata cresterii PIB real.

Rata somajului reprezinta proportia populatiei care, apta fiind de munca si in cautarea unei slujbe, nu poate gasi de lucru intr-o anumita perioada in total populatie activa.

Din comparatiile efectuate intre modificarile PIB, somaj si rata inflatiei s-a constatat ca in general reducerea ratei somajului conduce la cresterea ratei inflatiei. Aceasta relatie dintre somaj si inflatie este evidentiata de curba Phillips.

O relatie dintre cresterea economica reala si modificarile ratei somajului este data de legea Okun. Aceasta afirma faptul ca rata somajului scade cu 0,5% pentru fiecare procent de crestere a PIB peste o rata a trendului de 2,25%.

u = -0,5 (ry