Necesitatea interventiei statului in relizarea protectiei concurentei economice

Necesitatea interventiei statului in relizarea protectiei concurentei economice

In economia de piata, interventia statului este, dupa cum s-a mai spus, ilustrata si de politica sa in domeniul protectiei concurentei, in vederea atenuarii carentelor pietei intr-un mediu economic caracterizat a fi imperfect.

Numai din punct de vedere teoretic - in conditii de concurenta perfecta - echilibrul concurential garanteaza ca fiecare producator de bunuri isi dezvolta productia pana in punctul unde pretul este egal cu costul marginal, rezultand un avantaj marginal social ce va fi egal cu costul marginal social, iar orice alta alocare a resurselor nu poate imbunatati situatia consumatorilor.

Daca o ramura se caracterizeaza prin concurenta imperfecta, fiecare firma poate dispune in acest caz de o anumita putere de monopol.

Cele mai importante forme ale concurentei imperfecte sunt: concurenta monopolista, oligopolul si monopolul pur.

In continuare vom face cateva referiri asupra monopolului natural sau monopolului pur, cand intr-o ramura exista un singur producator:

unde: P=pret,

C_m=cost marginal,

CM=cost mediu,

TL=termen lung,

Rm=curba cererii.

In conditiile concurentei perfecte, o firma poate sa produca o cantitate egala cu Q_C la pretul P_C, corespunzand punctului B, unde se realizeaza egalitatea pret = cost marginal.

In conditiile monopolului, maximizarea profitului este legata de incasarea marginala care trebuie sa fie egala cu costul marginal (R_m=C_m), producandu-se numai o cantitate egala cu Q_M la pretul P_M, corespunzand cu punctul C. Monopolul obtine un supraprofit care este egal cu suprafata cuprinsa in patrulaterul P_MACP_C, determinand un cost social cuprins in triunghiul ABC. Intre Q_M si Q_C avantajul marginal social depaseste costul marginal social, iar societatea poate castiga cand productia creste si se apropie de Q_C. Pe ansamblu, la nivelul intregii economii, costul social al puterii de monopol se ralizeaza din suma triunghiurilor de tipul ABC.

Politica statului in domeniul concurentei este strans legata de nivelul de dezvoltare al economiei si actioneaza in concordanta cu politica industriala promovata de tara respectiva.

In vederea mentinerii unui mediu concurential adecvat, implicarea statului constituie un domeniu marcat de controverse economice si politice. Opiniile specialistilor sunt diverse:

- unii sustin ca nu este oportun ca statul sa se implice in lupta impotriva monopolurilor pentru ca aceste eforturi sunt zadarnice;

- altii merg pe ideea ca implicarea statului ar fi necesara din cel putin doua puncte de vedere si anume:

- costul social al puterii de monopol;

- necesitatea arbitrarii conflictului intre morala manageriala

(care are ca scop final profitul) si morala publica (care urmareste minimizarea costului social si maximizarea avantajelor pentru societate in ansamblul sau).

In vederea justificarii necesitatii interventiei statului de contracarare a activitatii structurilor economice de tip monopolist, economistii motiveaza ineficienta monopolurilor in repartizarea resurselor in economie. Pentru obtinerea si mentinerea pozitiei, monopolul consuma foarte multe resurse. Oligopolurile, de exemplu, sunt tentate sa efectueze cheltuieli excesive de publicitate nu pentru a oferi consumatorilor o cat mai buna informare ci, mai ales, pentru a atinge un dublu obiectiv:

a face dificila intrarea noilor firme in ramura respectiva;

sporirea costului mentinerii in ramura pentru un alt concurent.

Astfel de structuri economice genereaza risipa de resurse pentru societate si datorita faptului ca se orienteaza catre anumite practici cum sunt:

- folosirea unor resurse in scopul influentarii guvernelor pentru obtinerea deciziilor favorabile care sa le intareasca pozitia lor economica. Firmele mari sunt capabile sa exercite o puternica presiune politica pentru obtinerea unor profituri considerabile;

intretinerea in mod deliberat a unor capacitati de productie excedentare pentru a putea fi folosite in scopul contracararii intentiei unor noi firme de a intra in ramura.

O abordare pragmatica exclude conferirea unei valori de postulat enuntului ca insasi existenta monopolului este daunatoare interesului general si tine cont de faptul ca un monopol are posibilitatea de a reduce costurile de productie datorita economiilor de scara, ajungandu-se la o compensare a costului social al existentei monopolului cu economiile de costuri inregistrate de acesta.

In aceste conditii trebuie retinut ca problema morala continua sa existe si cere interventia statului pentru a asigura si societatii o parte din avantajele obtinute de monopol. In acest sens, interventia statului poate fi folosita prin intermediul politicii fiscale. Deciziile monopolului legate de productie vor fi influentate insa de introducerea de catre stat a unui impozit asupra profitului acestuia. Oricat ar fi cota de impozitare (sub 100%), cea mai buna metoda pentru monopol de maximizare a profiturilor dupa impozitare consta in maximizarea profiturilor inainte de impunere. Astfel, monopolul confruntat cu aceeasi curba a cererii, va produce aceeasi cantitate ca in absenta impozitului suplimentar.

In vederea justificarii necesitatii interventiei statului de a contracara activitatile structurilor economice de tip monopolist, economistii pornesc de la ideea ineficientei monopolurilor in repartizarea resurselor in economie. Prin urmare, monopolul consuma multe resurse pentru a obtine si a-si mentine pozitia. Oligopolurile sunt tentate sa efectueze cheltuieli excesive de publicitate (de ex.), nu pentru a oferi consumatorilor o cat mai buna informare ci, mai ales, pentru a atrage un dublu obiectiv:

- a face mai dificila intrarea noilor firme, deci un alt concurent;

- a spori costurile mentinerii in ramura pentru un alt concurent.

Astfel de structuri economice apeleaza si la alte practici care, in ultima instanta, inseamna risipa de resurse pentru societate si anume:

- folosirea unor resurse in vederea influentarii guvernelor in scopul obtinerii deciziilor favorabile intaririi pozitiei lor economice;

- intretinerea in mod deliberat a unei capacitati de productie excedentare pentru a putea fi folosite in scopul contracarari intentiei unui anume nou venit de a intra in ramura.

Totodata, trebuie retinute argumentele care tin de dimensiunea presiunii politice pe care marile firme sunt capabile sa o exercite si importanta supraprofiturilor pe care le obtin.

Din cele prezentate mai sus se poate usor desprinde ideea ca politicile concurentiale joaca un rol foarte important, ori datorita faptului ca previn aparitia puterii economice prin controlarea fuzionarilor si interzicerea cartelurilor, ori datorita faptului ca supravegheaza si controleaza formele inevitabile ale puterii de piata, ca oligopolurile specifice si monopolurile naturale.

In cele din urma, scopul tuturor activitatilor economice il reprezinta cresterea bunastarii, iar masurile cu caracter politic care se iau trebuie evaluate, avandu-se in vedere acest obiectiv major.

Daca abordam concurenta, putem spune ca scopul ei este de a realiza o alocare eficienta a factorilor de productie. Impotriva acestei idei se poate obiecta perspectiva limitata care rezulta din faptul ca se realizeaza implicit o economie inchisa in cadrul static si cateva supozitii de tip neoclasic. Ca urmare a unor dezvoltari recente in teoria economica, argumentele legate de o politica industriala activa, construiesc teoria noii dezvoltari, teoria comertului strategic si noua geografie economica. Modelele acestea au in comun faptul ca un anumit tip de indivizibilitati dau nastere la unele castiguri din concentrari. In vederea tinerii pasului cu concurenta internationala este astfel necesara o politica industriala activa.

Totusi, aceste modele neglijeaza efectele dinamice ale concurentei, in special procesul de inovatie. Daca politica economica sprijina anumite ramuri ale industriei, fie direct prin intermediul subventiilor, fie indirect prin obtinerea de profituri mai mari cu ajutorul puterii de piata, ea impinge intotdeauna resursele in afara altor ramuri ale industriei. Luand in considerare procesul de lobby, e foarte posibil ca ramurile industriei noi si avansate din punct de vedere tehnologic sa fie prejudiciate.

In plus, statul trebuie sa fie capabil sa anticipeze evolutia dezvoltarii tehnologice internationale, in vederea protejarii ramurilor industriei profitabile. Cu toate acestea, este foarte putin probabil ca informatiile detinute de stat sa fie mai corecte decat cele detinute de firmele economice private.

Reguli ale antidumpingului- un remdiu al politicilor guvernelor care distorsioneaza piata prin dumping

Prin politicile industraile ale guvernelor sau practicile care distorsioneaza strucutra pietei interne, se da posibilitatea firmelor sa se implice in politici de dumping, creindu-se un avantaj artificial similar pentru "producatorii beneficiari" ai politicilor respective. In acest context, producatorii au posibiliattea sa ridice pretul mai sus decat cel concurential pe piata nationala, iar rezultatul este cel dorit, adica obtinerea unor profituri marite. Daca guvernele, prin politicile duse ar avea efectul scaderii costurilor de productie, atunci firmele producatoare vor obtine profituri in pofida mentinerii aceluiasi nivel de pret pe piata interna. Un exemplu in acest sens il constituie faptul ca firmele producatoare pot scadea costurile de productie doar prin capacitatea lor de a mari vanzarile produselor lor pe o piata interna captiva sau poate rezulta din masuratori mult mai directe. Ca urmare, firmele producatoare pot sa realizeze profituri majorate fara o reducere a costurilor pe piata consumatorilor interni, ori sa obtina beneficii similare, ca simplu rezultat al unui suport finacniar guvernamental. Obtinerea unor astfel de beneficii, fac posibil sau pot incuraja aceste firme producatoare sa se implice in practici de dumping.

Pe asemenea piete, unde interventia statutlui este absenta, firmele producatoare care concureaza pe pietele externe sunt dezavantajate sau adesea lezate, prin pierderea partilor de piata (de exemplu) deoarece nu pot concura cu preturile scazute ale firmelor producatoare de pe piata interna respectiva.

Astfel de practici de dumping pot sa apara intr-o maniera mai putin directa, cand o firma producatoare care are mai multe linii de productie profita de o politica a guvernului care duce la distorsionarea pietei. Astfel de firme producatoare se folosesc de avantajul artificial al unui profit ridicat, realizat din activitatea care este tinta unei politici guvernamentale, prin care poate finanta un pret scazut de export pentru un alt produs al sau. O asemenea practica poarta denumirea de "subventionarea incrucisata".

In contiunuare, vom descrie cele partu tipuri de politici industraile guvernamentale care duc la distorsionarea pietei.

*)Politici industraile guvernamentale care combina limitarea cncurentei interne cu bararea accesului pe piata a producatorilor straini.

Angajarea unei firme producatoare in practici de dumping dintr-o tara, poate decurge si din combinarea a doua tipuri de politici industraile. Pe de o parte, guvernul din tara respectiva poate sa promoveze masuri care sa fie destinate limitarii (sau nu) concurentei interne pentru aceste firme producatoare. Pe de alta parte insa, prin masurile adoptate, poate sa protejeze in mod substantial aceste firme producatoare de concurentii externi, prin bariere tarifare sau prin oricare dintre posibilele bariere netarifare.

O concurenta interna limitata se poate datora mai multor tipuri de politici adapostite sub umbrela actiunilor guvernului care intentioneaza sa influenteze structura pietei externe cu scopul de a afecta numarul sau tipul firmelor producatoare. Astfel de politici cuprind:

- Politici ale guvernului care limiteaza numarul firmelor producatoare int-o anumita ramura, prin acordarea restrictiva de licente;

- Monopolului de stat;

- Politici ale guvernului care favorizeaza o firma producatoare "leader national" in cadrul unei ramuri a economiei nationale";

- Politici ale guvenului care impart si stabilesc partile de piata;

- Orice alta varianta de politica guvernamentala care reglementeaza comertul cu crearea, promovarea sau tolerarea monopolurilor sau oligopolurilor, sau prin favorizarea unor firme producatoare interne in compararea cu alte firme interne sau straine.

- Realizarea unei protectii (a firmelor interne) impotriva concurentilor straini prin instituirea unor taxe ridicate sau printr-un numar mare de bariere netarifare.

Intre aceste bariere amintim:

- Restrictii cantitative;

Licente de import;

- Bariere impuse de necesitatea respectarii unor traditii de consum, manifestate prin atitudinile specifice ale clientilor;

- Impunerea unor norme restrictive sanitare si fitosanitare mai putin necesare si refuzul guvernului de a accepta certificatele de producatori ale strainilor care nefiind in concordanta cu standardele pietei interne;

- Bariere investitionale ca: limitarea participarii capitalului strain si limitarea accesului la programe de cercetare fundamentate si dezvoltate de guvern, cerinte ale unor performante de export si restrictii privind transferarea castigurilor si capitalului;

Drepturi comerciale ale statului;

Bariere ale serviciilor ca: limitarea razei de actiune a serviciilor financiare oferite de institutiile pietei financiare nationale,

Reglemtari privind fluxurile internationale de date si restrictii in folosirea unor date procesate in strainatate;

Lipsa protectiei asupra proprietatii intelectuale incluzand regimul inadecvat al marcilor de comert,brevetelor, drepturilor de autor;

Practici ale guvernelor pentru licitatiile inchise;

Mita si coruptia.

Uneori, firmele producatoare sunt dispuse sa se angajeze in practici de dumping si datorita lipsei sau al aplicarii inadecvate a legilor privind concurenta pe plan national. In acest ccontext, inactiunea guvernului sau toleranta lui duc la comportamente anticoncurentiale care limiteaza atat concurenta existena interna, cat si pe potentialii noi intrati. De asemenea, simultan, pot impiedica accesul competitorilor pe piata statului respectiv, autorii de dumping. Astfel de comportamete includ: falsificarea licitatiilor; impartirea pietelor si alte aranjamente orizontale intre comercianti; restrictii verticale, ca distributii conditionate, practici monopolist sau alte practici ruinatoare, carteluri si fuziuni anticoncurentiale.

Daca politicile guvernelor prezentate mai sus, conduc la limitarea concurentei pe piata interna si impunerea unor bariere care sa excluda concurentii straini, firmele producatoare care beneficiaza de astfel de politici in momentul exportului, se bucura de un avantaj asupra firmelor producatoare de pe piata importatoare, avantaj care nu este rezultatul unei eficiente sporite sau de ordin natural.

Mai mult, asemenea firme se bucura de cresterea profitului in operatiile lor pe piata interna, datorita faptului ca guvernul a redus substantial concurenta din partea producatorilor interni si internationali. In aceste situatii, este deci posibil dumpingul.

*)Controulul inten al preturilor, reprezinta o alta categorie de politici industriale guvernamentale, care conduc la practici de dumping si pe care guvernele o pot folosi pentru a sustine industria interna.

- Un exemplu in acest sens se refera la faptul ca un guvern stabileste pretul intern al unui produs la un nivel ridicat in mod artificial, in timp ce utilizeaza taxe vamale prohibitive pentru a impiedica producatorii straini sa patrunda pe piata cu preturi scazute. Ca urmare, firmele interne producatoare, chiar daca au un nivel al costurilor de productie foarte ridicat, pretul intern este adesea stabilit la un nivel suficient de mare pentru ca ele sa obtina profituri supercompetititve. Astfel de firme isi pot permite sa faca export la preturi joase pentru ca beneficiaza de avantajul artificial creat.

- In mai multe situatii, guvernele impun taxe vamale preferntiale astfel incat preturile produselor importate sunt aproximativ egale cu preturile produsleor interne, iar efectul este adesea acelasi. Cand calitatea nu constituie un criteriu de departajare, este foarte dificil pentru firmele producatoare din alte tari sa patrunda pe piata intena, date fiind modelele istorice, absenta unui nume recunoscut si incapacitatea de a concura pentru o parte de piata, in termeni de pret. Consecvent, firmele straine adesea nu sunt la fel de capabile sa obtina profituri la fel de supercompetitive cum sunt cele obtinute prin politica de control a preturilor. In concluzie putem afirma ca firmele interne producatoare, de asemenea, se pot folosi de avantajul creat pentru a face export la preturi scazute.

- Un alt caz il poate constitui faptul ca pretul intern poate fi stabilit in mod artificial la un nivel scazut, pentru produsul care este materie prima utilizata la fabricarea unuia sau mai multor produse finite. Ca urmare, firmele interne producatoare ale produselor finite respective beneficiaza de un avantaj artificial creat prin plata unui pret situat sub nivelul pretului de piata la materia prima. Acest avantaj nu favorizeaza si firmele producatoare de aceleasi produse finite localizate in alte tari, deoarece exportatorii de astfel de materii prime nu au control asupra preturilor si de aceea pot vinde la preturi competitive. La randul lor, firmele interne producatoare ale produselor finite se pot utiliza de avantajul asupra firmelor localizate in alte tari, pentru a exporta la preturi scazute.

*)Subventiile guvernamentale, reprezinta uneori o alta sursa pentru firme de a le da posibilitatea sa practice dumpingul, subventii, care acordate in cazuri cu totul special ar trebui sa se transforme in beneficii pentru consumatori, si totodata, fara sa influenteze negativ concurenta pe piata interna. Astfel de subventii creaza un avantaj artificial pentru firmele producatoare de aceleasi produse finite din alte tari, deoarece nu primesc subventii similare de la guvernele lor. In acest context, subventiile guvernamentale dau posibilitatea firmelor producatoare care beneficiaza de ele sa exporte la preturi scazute, ceea ce constituie dumping.

In unele cazuri insa, cu toata subventia primita de la buget, firmele producatoare tot nu devin mai eficiente in comparatie cu firmele nesubventionate din alte tari, dar este creata totusi o capacitate de productie in exces in industria interna, ceea ce are ca rezultat, deseori, dumpingul.

*)Acordurile comerciale intre state, privesc bunurile de consum,precum cele agricole, care, de asemenea, pot conduce in mod indirect la practicarea dumpingului. Astfel de acorduri se intalnesc mai des in economiiile planificate, dar pot fi gasite si in economiile de piata.

Un astfel de caz il constiuie implicarea firmelor interne producatoare care nu sunt competitive pe plan international, deoarece costurile lor de productie sunt mai ridicte decat preturile mondiale ale bunurilor produse de ele. Astfel, firmele interne producatoare vand produsele sale unor companii comerciale ale statului, la preturi egale cu costurile lor si apoi companiile respective vand bunurile in afara granitelor la preturile pe care le obtin.

Normal, aceste preturi vor fi cele mai mici de pe piata internationala, si totodata pot sa scada daca acordurile comerciale dintre state conduc la vanzarea de cantitati excesive pe piata internationala.

Un alt caz se poate referi la firmele interne producatoare competitive pe plan international care produc bunuri ale caror preturi mondiale pot fluctua semnificativ de la un an la altul. Prin urmare, in vederea protejarii scaderii periculoase a preturilor, firmelor interne producatoare li se permite sa-si vanda bunurile unei companii de stat la preturi prestabilite, care intr-un anumit an pot fi mai mari sau mai mici decat preturile pietei. Astfel, dumpingul are loc in momentul (anul) in care pretul prestabilit este mai mare decat pretul pietei, daca compania de stat vinde, la randul ei, bunurile la preturile de pe piata intenationala.

Reguli ale antidumpingului - un remediu al firmelor producatoare dezavantajate de diferentele cheie in sistemul economic national.

Acest tip de dumping se manifesta prin preturi de export scazute, adesea sub costurile de productie, datorate diferentelor de mediu economic din tarile exporatoare si importatoare. In majoritatea, cazurilor, difernetele intre doua sisteme economice nationale rezulta nu doar din climatul de afaceri existent sau din cultura, ci se datoreaza in cea mai mare parte rolulului pe care guvernul considera sa-l joace in conducerea economiei.

Spre exemplu, o practica de dumping poate sa apara din intelegeri sociale si legale privind utilizarea sau subutiliazrea fortei de mnca, care difera intre tari, costul fortei de munca fiind unul fix intr-o tara si altul, mai mult variabil, intr-o alta tara. In cazul in care bunul comercializat este substituibil si exista un singur pret pe piata internationala pentru el, diferenta in natura costului fortei de munca poate avea ca rezultat in industria unei tari (cu costul fortei de munca fix) o mai mare disponibiliate de a vinde sub costul de productie decat in celalta tara. In tara in care industria este mai putin abilitata sa se dispenseze de lucratori in periaodele de cerere scazuta din cauza contrangerilor sociale si legale, va vinde sub costuri si va exporta forta de munca nefolosita catre alte tari.

Un alt exemplu se refera la faptul ca relatiile de afaceri existente intre tara exportatoare si cea importatoare sunt tolerate la nivel guvernamental. Acest fenomen se intampla cand exista grupuri de afaceri intr-o tara cu relatii ramificate in mod substantial orizontal si vertical, care conduc la o competitie largita, care inhiba comportamentele individuale.

Actiunile acestor grupuri pot fi foarte daunatoare si efectele negative se vor rastrange atat asupra potentialilor noi intrati pe piata interna care nu apartin unuia din aceste grupuri, cat si asupra concurentilor sraini carora li se refuza accesul pe piata. Rezultatul - aceste grupuri de afaceri pot beneficia de profituri ridicate legate si de operatiile pe paiata lor interna. De asemenea, ei beneficiaza de un acces facil non comercial la finantare, deoarece institutiile de profil se numara printre membrii acestor grupuri. Asemenea beneficii avantajeaza grupurile de afaceri in tarile unde economia este mai deschisa, iar guvernele nu permit astfel de relatii intre afaceristi, toate acestea avand drept rezultat faptul ca firmele producatoare din tarile care tolereaza asemenea grupuri se pot afla in situatia de a nu se putea efectua exporturi la preturi scazute.

Un alt caz poate fi intalnit in tarile in care guvernele au o practica standard de adoptare a masurilor de stabilizare a pietelor si tolereaza (permit) comportamentul potential anticoncurential din partea firmelor interne producatoare, din moment ce bunurile au ajuns la maturitate, avand ca rezultat faptul ca nivelul cotelor de piata ale bunurilor ramane constanta si este eliminata concurenta preturilor. Prin urmare, rivalitatea intre firmele intrerne producatoare in sensul de concurenta a preturilor este intensa cand un nou produs este dezvoltat si lansat, avand ca rezultat tipic o activitate de cercetare si dezvoltare sponsorizata de guvern. Astfel de firme care participa la efortul de cercetare - dezvoltare (in mod obisnuit membre ale unor conglomerate prestabilite), se intrec in a construi capacitati masive de productie care pot sau nu sa duca la anumite corelari cu cererea pietei. Apoi are loc o periaoda de concurenta apriga a preturilor in care aceste firme se lupta pentru o cota cat mai mare pe piata interna, inainte ca guvernul sa ia masuri de stabilizare a pietei. O semnificatie pentru produsul acestui tip de activitate este un mare numar de exporturi, adesea la preturi scazute, de dumping, prin care firmele producatoare ale noilor linii de produse cauta desfacere pentru capacitatile lor de productie in afara granitelor tarii.

Legile concurentei nu inlocuiesc regulile antidumpingului

Dupa cum s-a mai aratat, legile concurentei nu se pot substitui regulilor antidumpingului. Punctul central in cadrul regulilor antidumpingului nu il reprezinta concurenta in cadrul pietei nationale si nici bunastarea consumatorului sau eficienta alocarii resurselor, ci mai degraba, acordul antidumping (in concordanta cu intelegerile O.M.C.) recunoaste implicit ca exista niste norme de comportament pentru guvernul in cadrul comertului multilateral.

Spre exemplu, un guvern nu trebuie sa urmareasca politici industriale care sa distorsioneze structura pietei sau mecanismele sale, dand nastere astfel unor avantaje artificiale pentru firmele interne producatoare in detrimentul firmelor producatoare din alte sari. De asemenea, Acordul antidumping - GATT se recunoaste ca trebuie sa existe un remediu pentru situatiile conflictuale create de interactiunea a doua sisteme economice diferite. Aceste probleme nu sunt luate in seama de legile concurentei. Prin substituirea legilor concurentei de catre reglementarile antidumping sau cu reglementari antidumping, pentru a reflecta principiile politicii concurentiale, efectele negative ale numeroaselor situatii nedrepte prezentate mai sus, ar putea ramane fara rezolvare.

Ca urmare, Conferinta de revizuire a "Grupului interguvernamental de experti in dreptul si politica concurentei" (13 - 21 noiembrie 1995) a adoptat o rezolutie, in cadrul careia a fost stabilit un program de lucru global pentru UNCTAD in domeniul dreptului si politicii concurentei, afirmand fundamentul dreptului si politicii concurentei pentru buna dezvoltare economica si recomandand urmarirea importantei si utilitatii programului in cadrul mecanismului interguvernamental al UNCTAD, asupra problemelor privind concurenta, cu o participare sustinuta a autoritatilor competente din tarile membre.

Practici anticoncurentiale ale firmelor romanesti. Pozitia dominanta pe piata, identificare si abuz.

Privita pe ansamblu, la scara mondiala, prevederea abuzului de pozitie dominanta este comuna mai multor legi ale concurentei, dar nu tuturor. Astfel, o firma poate detine o pozitie dominanta pe piata, daca pe aceea piata relevanta actioneaza, intr-o mare masura, independent de concurentii ei. Pentru aplicarea concreta si pe piata romaneasca a acestei prevederi, este necesara o analiza care cuprinde trei etape:

Definirea pietei relevante;

Stabilirea daca firma investigata are o pozitie dominanta pe piata studiata;

Evaluarea activitatii specifice firmei, pentru a stabili daca aceasta a abuzat de pozitia sa.

Prin urmare, o pozitie dominanta pe piata nu exista in vid. Simpla existenta a unei firme mari nu spune nimic despre aceasta pozitie. In schimb, pozitia dominanta poate fi detinuta atunci cand se face referire la o anumita piata relevanta. O data stabilit acest lucru, o firma se poate aprecia ca dominanta dupa gradul de expunere a acesteia la presiunile concurentiale. Pentru a se afla daca o firma este dominanta, de trei factori importanti trebuie avut in vedere:

Segmentul de piata, constituind o prima imagine utila investigatorului;

Dimensiunea barierelor la intrarea pe piata relevanta;

Probabilele reactii concurentiale ale rivalilor.

Avand in vedere faptul ca firmele sunt intr-o continua miscare, schimbare a productiei si a vanzarii (diversificarea marfurilor la scurte perioade de timp), un accent deosebit se pune pe evolutiile dominantei. Astfel, pe pietele cu schimbari rapide, o firma care detine un mare segment poate sa nu fie dominanta. In aceste conditii, pentru firma respectiva segmentul mare de piata poate fi numai temporar detinut, concurenti noi putand intra curand pe piata sau piata insasi poate fi doar temporara, ulterioare inovatii putand duce la renuntarea de produse, pe masura ce consumatorii vor cumpara marfuri imbunatatite.

Pornind de la aceasta idee, se retine faptul ca este benefic sa nu se ia in considerare doar cadrul concurential prezent la evaluarea unei pozitii dominante pe piata ci si evolutia viitoare a pietei.

Uneori, in economia noastra, firmele persistent dominante pe termen lung se pot comporta anticoncurential pentru a-si mentine pozitia, dar trebuie impiedicate sa procedeze astfel, pe de o parte. Pe de alta parte, firmele care sunt dominante doar pentru o perioada limitata de timp, pot concura nu in primul rand prin preturi sau cantitati, ci prin inovatii. In concurenta de acest fel, in orice moment, o firma poate parea ca fiind dominanta, dar, dupa un numar de ani, alte firme pot apare ca fiind dominante, pe masura ce ele fac inovatii de succes si castiga piata detinuta pana atunci de rivali cu succes mai mic.

In tarile dezvoltate din punct de vedere economic (de ex.), piata computerelor este caracterizata de acest tip de concurenta. Profitul aparent realizat pe fiecare unitate vanduta este foarte mare. Totusi, aceste profituri sunt repartizate (reintroduse in circuit) pentru realizarea de computere noi, imbunatatite. Cu timpul, producatorii dominanti de pe fiecare piata de computere se schimba, iar unii dispar. Firmele sunt recompensate pentru asumarea riscurilor si costurilor inovatiei prin preturi si profituri ridicate pe perioada dominantei lor. Daca politica statului este de a preveni aceste perioade de profit ridicat, atunci firmele vor investi mai putin in cercetare - dezvoltare. Astfel, ceea ce pare a fi pe termen scurt o politica in interesul public, pe termen lung nu este.

O data ce firma a fost descoperita ca fiind dominanta pe o piata relevanta, pot fi dificil de evaluat efectele unei anumite activitati a firmei respective asupra concurentei. Activitatile abuzive pot afecta concurenta la oricare din nivelul productiei sau distributiei. Aceasta inseamna ca activitatile abuzive pot avea efecte, fie pe "orizontala, fie pe verticala".

Un efect este "orizontal", daca este afectata concurenta la nivelul firmei dominante. Pe de alta parte, daca efectul anticoncurential este simtit pe piata din amonte (la nivelul productiei de input-uri pentru firma dominanta) sau pe o piata din aval (la nivelul cumparatorilor de la firma dominanta), se spune ca este vorba despre un efect "vertical". Totusi, indiferent de piata care este afectata, efectele anticoncurentiale (preturile ridicate sau limitarea livrarilor) sunt aceleasi, daca efectul este etichetat "orizontal" sau "vertical". Diferentierea se face doar pentru a arata care piata este afectata.

Protectia consumatorilor fata de posibilele practici anticoncurentiale pe piata romaneasca

Datorita multiplicarii practicilor abuzive in domeniul concurentei, a procedeelor moderne de "marketing" , care se manifesta loial fata de concurenti dar au efect negativ asupra consumatorilor, a aparut necesitatea protectiei acestora din urma.

Acolo unde actioneaza economia de piata, protectia consumatorilor este tot mai mult in vizorul legiuitorului, pentru instituirea unei discipline concurentiale referitoare la efectele ce se rasfrang asupra consumatorilor. Asemenea efecte intereseaza numai in raport cu problemele propriu-zise ale concurentei economice, concrete, normale. Consumatorii pot fi nedreptatiti ca urmare a actelor de incalcare a concurentei reale, de natura comerciala. Aceste acte pot fi sesizate de catre profesionisti lezati, cat si de catre consumatori care pot cere incetarea acestora, atunci cand sunt atinse interesele lor esentiale.

Principalele practici care pot fi suspectate ca lezeaza protectia consumatorilor sunt:

o       Cele referitoare la preturi

o       Cele referitoare la conditiile de vanzare.

Ca urmare, prima practica se opreste la preturile impuse si preturile discriminatorii.

Preturile impuse privesc actele si faptele cu caracter ilegal prin care se urmareste, intr-un anumit stadiu al procesului de distributie, stabilitatea, limitarea sau controlul preturilor. Aceasta practica urmareste raporturile pe verticala intre producatorii sau vanzatorii cu ridicata sau cu amanuntul. O alta varianta a preturilor impuse o constituie aceea a preturilor recomandate, de referinta, indicative sau de catalog, precizeaza unii specialisti.

Preturile discriminatorii sunt interzise, nefiind justificate de diferente corespunzatoare ale costului, in aceleasi conditii de vanzare.

Cea de-a doua practica, referitoare la conditiile (formele) de vanzare urmaresc: fie realizarea unor discriminari, fie captarea abuziva a clientelei, fie influentarea libertatii de alegere a consumatorului. Aceasta practica se manifesta prin procedeele: selective, de captare si vanzari promotionale.

Primul procedeu cuprinde refuzurile abuzive de a vinde produsele sau de a furniza servicii.

Cel de-al doilea procedeu se refera la atragerea clientului, fie a vanzatorilor, fie a consumatorilor, care pot crea (uneori) intre furnizor si revanzator o legatura sistematica ce pot conduce la forme de integrare pe verticala.

In fine, vanzarile promotionale sunt vanzari cu prima, insotite de cadouri sau vanzari pe credit. Reglementarile ce privesc protectia concurentei, cat si protectia consumatorilor, sunt ostile acestei forme de vanzare, deoarece "prima" mareste pretul produsului principal. Cel care ofera "prima" o va introduce in portofoliul sau de cheltuieli, iar gratuitatea este falsa. Totodata aceasta "prima" falsifica raportul pret-calitate, care trebuie sa fie motivul determinant pentru acordarea acesteia. Incadrarea "primei" in categoria componentelor ilicite presupune deci ca produsul principal si cel pentru care se acorda "prima" sa fie diferite.

Un rol important in protejarea consumatorilor il are transparenta pietei , prin care se asigura conditiile de informare a consumatorilor cu privire la preturi si conditiile de vanzare a produselor.

Fiecare vanzator de produse sau prestator de servicii isi face propria informare asupra preturilor si tarifelor, inclusiv plata impozitelor sau a altor obligatii care trebuie platite. In anumite situatii se prezinta si cheltuielile suplimentare la prestatiile suplimentare solicitate. De asemenea pretul informat trebuie sa cuprinda marja comerciantului, cheltuielile legate de ambalare si transport, cheltuieli privind punerea marfii la dispozitia consumatorului.

Informarea consumatorului de conditiile de vanzare , de conditiile contractuale ce fac obiectul tranzactiei, permit angajarea prin contract in deplina cunostinta de cauza. Aceste conditii se refera la:

modalitati de plata

modalitati si termene de livrare sau executare a prestatiilor;

cauzele penale (lipsuri, intarzieri, anularea contractului);

limitele responsabilitatii vanzatorului (intarzieri ale executiei, deteriorare sau disparitia obiectelor incredintate);

conditii privind produsele defectuoase (schimbul sau restituirea, garantia comerciala);

conditii de reziliere sau de refacere a contractului;

In dorinta satisfacerii nevoilor consumatorilor prin punerea la dispozitia acestora pe calea ofertei a produselor si serviciilor solicitate, in asa fel incat sa nu fie lezata bunastarea lui, a aparut Protectia Consumatorului.

Bazele juridice ale politicii in domeniul concurentei

Desi politica comunitara in domeniul concurentei este tot mai mult determinata de

considerente economice, constrangerile la care este supusa sunt in principal de ordin juridic.

Baza legala (juridica) a PDC este oferita, in primul rand, de prevederile incluse in Tratatului

UE respectiv:

Articolul 81, privind practicile restrictive

Articolul 82, privind pozitia dominanta pe piata

Articolul 86, privind intreprinderile publice

Articolele 87-89 privind ajutorul de stat.

In al doilea rand, referiri se gasesc in legislatia secundara, adoptata de Consiliul UE si de

Comisia Europeana, sub forma Regulamentelor si Directivelor. Astfel, in aceasta categorie se

includ

Regulamentul Consiliului 17/1962;

Regulamentul Consiliului 4064/1989, privind controlul fuziunilor, amendat prin

Regulamentul 1310/1997;

Regulamente si directive privind exceptarile in bloc, acordate in cazul unor acorduri

care privesc situatii precis determinate, precum: transferul de tehnologie, cercetarea si

dezvoltarea, distributia autovehiculelor, etc.

In al treilea rind, un numar in crestere instructiuni, care nu sunt in mod formal obligatorii,

ofera informatii esentiale menite sa arate cum pot fi interpretate regulile obligatorii sau in ce

mod va actiona Comisia in acest domeniu. Prin intermediul acestora, Comisia cauta sa creasca

gradul de predictibilitate al actiunilor sale. Acestor surse de drept li se adauga deciziile Curtii

Europene de Justitie si ale Tribunalului de Prima Instanta. Nu in ultimul rind, trebuie

mentionate si acordurile internationale in care se fac referiri exprese la situatii specifice

privind concurenta.

B. Principalii actori implicati in politica in domeniul concurentei

Institutia responsabila la nivel comunitar de modul in care este implementata

PDC este Comisia Europeana. Aceasta ia deciziile formale prin majoritate simpla,

asemenea unui organism colectiv. Aceste decizii sunt pregatite de Directia Generala

pentru Concurenta, DG COMP (anterior cunoscuta sub numele de DG IV), care

raporteaza comisarului responsabil cu PDC (din septembrie 1999 acesta este Mario

Monti). Comisia poate fi sesizata intr-o problema privind concurenta fie prin

notificare, fie urmare a unei plangeri inaintate de o firma sau un stat, fie poate actiona

din proprie initiativa ("ex officio") pentru a investiga anumite situatii specifice sau

chiar un intreg sector economic. Comisia poate penaliza orice incalcari ale regulilor

privind concurenta, penalizarile putand reprezenta pana la 10% din veniturile

companiei incriminate.

Ultimul arbitru in domeniul acestor reguli atat de diferite si cel care poate decide daca

actiunea Comisiei a fost in limitele puterilor stabilite in mod legal este Curtea

Europeana de Justitie (CEJ). CEJ este indreptatita sa actioneze atat in cazul unor

solicitari facute de instantele nationale, cat si in cazul unor actiuni initiate impotriva

Comisiei in fata Tribunalului de Prima Instanta (TPI). Cu totul remarcabil pentru o

instanta juridica, CEJ solicita Comisiei, in anumite imprejurari, mai degraba

argumente de ordin economic, decat de ordin formal (juridic).

Rolul Parlamentului European se reduce la a evalua actiunile Comisiei printr-un

raport anual si, de asemenea, de a face observatii privind evolutiile importante din

acest domeniu. Interventiile Consiliului de Ministri se rezuma la a autoriza

exceptarile in bloc, precum si la a face modificari in baza legala a PDC.

In afara Comisiei, in cadrul PDC actioneaza si autoritatile nationale investite cu

competente in acest domeniu. Ca urmare a recentelor propuneri venite din partea

Comisiei, de descentralizare a PDC, rolul autoritatilor nationale din domeniul

concurentei va creste in mod semnificativ.

Controlul interventiilor publice care pot deforma concurenta

intre firme

Pentru ca relatiile de concurenta intre firme sa nu fie distorsionate nu este suficient ca acestea

sa nu se inteleaga intre ele, sa nu abuzeze de pozitia lor dominanta sau sa fie implicate intr-un

proces de concentrare care poate deveni primejdios. Este necesar si ca relatii de concurenta sa

nu fie alterate, deformate de existenta ajutoarelor de stat sau de persistenta anumitor

monopoluri in favoarea intreprinderilor publice sau private beneficiind de avantaje

privilegiate

Tratatul CE a consacrat trei articole primului aspect si unul, celui de-al doilea. Comisia,

sustinuta de Curtea de Justitie, va explora toate celelalte posibilitati.

A. Ajutoarele de stat

Tratatul CE consacra acestei probleme trei articole, de la 87 la 89 (fostele Art.92-94).

Articolul 87 (fost 92), in cadrul primului paragraf, precizeaza: "cu exceptia derogarilor

prevazute prin prezentul tratat, sunt incompatibile cu Piata Comuna, toate ajutoarele acordate

de stat, sau prin intermediul resurselor statului, indiferent de forma imbracata, in masura in

care afecteaza schimburile intre tarile membre, denatureaza sau ameninta sa denatureze

concurenta, favorizand anumite intreprinderi sau activitati." Dispozitia vizeaza in egala

masura intreprinderile publice si private.

Deoarece interzicerea absoluta a ajutoarelor ar fi imposibila, paragraful al doilea al Art.87

mentioneaza trei situatii in care ajutoarele acordate sunt compatibile cu reglementarile pietei

comune, respectiv:

1) ajutoare cu caracter social acordate consumatorilor individuali, sub garantia

nediscriminarii legate de originea produselor in cauza;

2) ajutoare destinate remedierii pagubelor provocate de calamitati naturale sau

evenimente exceptionale;

3) ajutoare acordate anumitor regiuni din Germania afectate de divizarea tarii

(dupa reunificarea acesteia).

De asemenea, al treilea paragraf mentioneaza situatiile in care ajutoarele pot fi considerate

compatibile cu Piata Comuna:

ajutoare destinate sa favorizeze dezvoltarea economica a regiunilor sau unde nivelul

de viata este anormal de scazut sau care se confrunta cu un somaj ridicat.

ajutoare destinate sa promoveze realizarea unui proiect important, de interes european

comun sau sa remedieze grave perturbari ale economiei intr-un stat membru;

ajutoare destinate sa faciliteze dezvoltarea anumitor activitati sau anumitor regiuni

economice, atunci cand nu altereaza conditiile comerciale si de concurenta in

Comunitate;

ajutoare destinate sa promoveze cultura si conservarea patrimoniului, atunci cand nu

altereaza conditiile comerciale si de concurenta in Comunitate;

"alte categorii de ajutoare determinate de deciziile Consiliului" (decise cu o

majoritate calificata, pe baza propunerii Comisiei).

In timp, actiunile Comisiei au fost stanjenite de faptul ca statele membre erau inclinate sa

ascunda ajutoarele acordate firmelor proprii. In fata tendintei de multiplicare a acestor

ajutoare, Comisia a publicat, in 1980 (JOCE, n.C252, 30 sept.1980) un apel catre statele

membre conform caruia: toate proiectele statelor membre, care tind sa instituie sau sa

modifice ajutoarele trebuie notificate inainte de realizarea lor; de altfel, in cazul deschiderii

procedurii, ea are un efect suspensif si ajutorul nu mai poate fi acordat, cel putin, pana la

aprobarea sa de catre Comisie. Ajutoarele acordate ilegal au continuat sa prolifereze , de

aceea, Comisia, intr-o comunicare publicata in 1983 (JOCE, n.C 318, 24 nov.1983) s-a

adresat firmelor, informandu-le ca "toti beneficiarii de ajutoare acordate ilegal, respectiv fara

o decizie definitiva a Comisiei privind compatibilitatea acestora, pot fi obligati sa restituie

ajutorul" (au existat numeroase cazuri concrete de cereri de restituire a ajutorului).

Ce sunt ajutoarele de stat ?

Conceptul de ajutor de stat a fost interpretat de Comisie si de Curtea de Justitie intr-un sens

foarte larg, astfel incat el include orice ajutor public, acordat de catre autoritatile centrale,

precum si ajutoarele acordate de autoritatile locale sau regionale. Mai mult, ajutorul poate

proveni chiar de la organisme private sau alte organisme asupra carora statul, o institutie

publica, o autoritate locala sau regionala exercita o influenta puternica, direct sau indirect.

Forma sub care este acordat ajutorul (reduceri fiscale, garantii la imprumuturi, livrari de

bunuri sau servicii in conditii preferentiale, injectii de capital in conditii discriminatorii in

raport cu investitiile private) sau motivul acordarii nu sunt relevante. Ceea ce conteaza in

cazul ajutoarelor de stat sunt efectele generate de acestea asupra concurentei de pe piata.

In interpretarea Comisiei si a instantelor comunitare, exista patru conditii cumulative in care o

masura sau tranzactie economica in care este implicat statul poate fi considerata ca implicand

ajutor de stat. Aceste conditii sunt:

masura sa implice utilizarea resurselor statului

masura sa confere un avantaj firmei/firmelor beneficiare

masura sa fie selectiva

masura sa distorsioneze sau sa ameninte cu distorsionarea concurentei la nivel

transfrontalier

Ca atare, putem concluziona ca o masura va fi considerata drept ajutor de stat in urmatoarele

circumstante

Implica utilizarea resurselor statului

Conform Art. 87(1) CE, ajutorul de stat poate fi acordat "de catre stat sau din resursele

statului". Rezulta ca forma in care ajutorul de stat este acordat este irelevanta din punctul de

vedere al controlului ajutorului de stat: ceea ce conteaza este efectul masurii. De fapt,

distinctia intre "ajutorul acordat de stat" si "ajutorul acordat din resursele statului" are rolul de

a face explicit faptul ca nu numai ajutorul acordat de guvernul central, ci si ajutorul acordat de

autoritatile de stat regionale si locale, precum si de organismele publice si private ce

actioneaza in numele statului intra in sfera exclusiva de control a Comisiei. In ceea ce priveste

forma efectiva in care ajutorul de stat este acordat, faptul ca ajutorul de stat nu se refera numai

la cheltuielile directe facute din buzunarul statului (adica subventiile de la buget) ci si la

transferurile indirecte de resurse ale statului (ceea ce atrage pierderi de venit pentru stat) tine

de jurisprudenta general acceptata. Intr-adevar, o pierdere de venituri din impozitare este

considerata echivalenta cu consum de resurse ale statului, indiferent de nivelul, regional sau

local, la care este suportata pierderea.

Confera un avantaj firmei/firmelor beneficiare

Interpretarea data conceptului de "avantaj conferit" s-a dovedit cruciala in asigurarea unei sfere

largi de cuprindere pentru reglementarile comunitare privind ajutorul de stat. Inca din primii ani ai

aplicarii reglementarilor din tratat referitoare la ajutorul de stat, Curtea Europeana de Justitie (CEJ)

a definit notiunea de ajutor de stat ca "incluzand orice masura, indiferent de forma ei, ce reduce

povara suportata in mod normal de o firma, chiar daca ea nu reprezinta o subventie directa in sensul

strict al termenului ci este echivalenta acesteia in virtutea naturii si efectelor ei".

In consecinta, in Fiscal Aid Notice Comisia doar reitereaza un concept bine-cunoscut: o

masura fiscala care scuteste firmele de poveri suportate in mod normal din resursele lor

proprii satisface al doilea criteriu din definitia ajutorului de stat. Comisia da si cateva exemple

de masuri fiscale care confera un asemenea avantaj:

Masuri ce reduc baza fiscala (precum deduceri speciale, aranjamente de depreciere

(amortizare) speciala sau accelerata, includerea rezervelor in bilantul firmei);

Masuri ce implica o reducere partiala sau totala a sumei datorate ca impozit (exemplu:

scutirile de taxe sau creditele fiscale);

Amanarea, anularea sau chiar reesalonarea in mod exceptional a datoriilor fata de

buget

Mai mult, chiar si masurile fiscale care nu echivaleaza in ultima instanta cu o pierdere de

venit pentru stat, precum amanarile de plati fiscale si la bugetul asigurarilor sociale, intra de

asemenea in categoria ajutorului de stat in masura in care facilitatile de acest tip confera

firmelor beneficiare un avantaj prin aceea ca le permite sa utilizeze sume de bani care nu s-ar

afla altfel la dispozitia lor.

Este selectiva

Art. 87(1) CE se aplica doar masurilor care au o natura selectiva, adica acelora care

"favorizeaza anumite activitati sau producerea anumitor bunuri". Aplicarea criteriului

selectivitatii atrage dupa sine trasarea unei distinctii intre masurile cu aplicabilitate generala,

cu alte cuvinte acele masuri care se aplica tuturor firmelor si sectoarelor fara deosebire, si

masurile care genereaza avantaje doar pentru anumite firme sau sectoare. Nu de putine ori,

totusi, este extrem de dificil sa trasezi o granita clara intre masurile de sprijin generale si cele

selective. Masurile fiscale sunt in plus dificil de evaluat pe baza acestui criteriu si din cauza

faptului ca dreptul comunitar considera ca selectivitatea anumitor masuri fiscale poate fi totusi

justificata prin "natura sau schema generala a sistemului" (asemenea masuri nefiind acoperite

de reglementarile UE privitoare la ajutorul de stat).

Putem spune fara teama de a gresi ca, pana la momentul actual, distinctia intre masurile de

sprijin generale si selective ramane mai degraba neclara in jurisprudenta si in dreptul

comunitar al ajutorului de stat. Fiscal Aid Notice nu aduce prea multa lumina in ceea ce

priveste selectivitatea masurilor fiscale. Comentatorii au propus diverse metode pentru a

deosebi masurile fiscale generale de cele selective, totusi o analiza detaliata a acestui concept

iese, credem, din sfera studiului nostru. Cu toate acestea, este adevarat ca atat Comisia cat si

instantele comunitare au tendinta de a atribui selectivitate unei masuri ori de cate ori nu poate

fi dovedit ca ea este, dimpotriva, generala sau justificata de natura sistemului.

Afecteaza relatiile comerciale dintre statele membre

Interventiile care implica ajutor de stat duc la afectarea relatiilor comerciale dintre statele

membre si la distorsionarea concurentei. Cele doua conditii sunt organic dependente,

deoarece, daca acordarea unui ajutor duce la intarirea pozitiei unui intreprinzator in raport cu

alti intreprinzatori care actioneaza in spatiul comunitar, cei care nu au beneficiat de ajutor sunt

discriminati si afectati in mod negativ.

Procedura

Comisia are obligatia sa vegheze asupra modului in care sunt respectate reglementarile in

domeniul concurentei. Ea poate actiona din proprie initiativa, in urma unei plangeri facute de

un stat membru, in urma unei notificari a acordurilor realizate de catre diferite firme sau

urmare a notificarii ajutorului de stat Comisia dispune de insemnate puteri de investigare; ea

poate efectua controale la nivelul firmelor fara a le preveni in prealabil si poate solicita

consultarea materialelor necesare.

Deoarece Comisia trebuie sa se asigure de faptul ca nu sunt acordate decat acele ajutoare ce

pot fi considerate compatibile cu piata unica, Articolul 88 (fost 93) fixeaza procedura si

prevede ca statele membre au obligatia sa informeze, in timp util, Comisia asupra proiectelor

care tind/intentioneaza sa instituie un ajutor nou sau sa modifice un ajutor existent. Acest

lucru se traduce in mod concret prin notificarea prealabila a proiectului.

Comisia poate autoriza ajutorul, poate cere modificarea sau respingerea acestuia. In cazul in

care Comisia considera ca un anumit tip de ajutor nu este compatibil cu piata comuna si nici

cu exceptiile acceptate, acesta cere statului membru sa transmita observatiile sale privind

aceasta masura in cel mult o luna. Daca justificarile respective nu sunt convingatoare,

Comisia poate decide modificarea sau eliminarea ajutorului de stat respectiv, intr-o perioada

determinata (de regula, doua luni). In cazul in care statul membru nu se conformeaza deciziei

pana la termenul stabilit, Comisia sau oricare alt stat membru afectat pot aduce cazul in fata

CEJ. In acelasi timp, si statul membru vizat poate recurge la CEJ sau la Consiliul UE (daca

acesta nu se pronunta in termen de trei luni, formularea deciziei ramane in sarcina Comisiei).

Consiliul, cu unanimitate, poate decide ca un ajutor instituit sau care urmeaza a fi instituit este

compatibil cu piata comuna, in cazul in care circumstante exceptionale justifica o asemenea

decizie. Intr-o asemenea situatie, toate procedurile desfasurate pana in momentul respectiv vor

fi suspendate.

Consiliul, cu majoritate calificata, pe baza propunerilor Comisiei si dupa consultarea

Parlamentului European, poate adopta regulamentele necesare pentru aplicarea articolelor de

mai sus (Art.89 - fostul Art.94). Astfel, prin Regulamentul nr.994/98/CE, Comisia poate

excepta anumite tipuri de ajutoare de stat, de tip orizontal, de la obligatia notificarii,

respectiv:ajutoarele pentru IMM-uri, pentru cercetare-dezvoltare, protectia mediului, ocuparea

fortei de munca si formare profesionala, ajutoare regionale in conformitate cu harta

ajutoarelor regionale aprobata de Comisie, iar prin Regulamentul nr.659/1999/CE a

clarificat si consolidat regulile de procedura privind ajutorul de stat.

Regulamentul 994/98/CE privind aplicarea Art.87 si 88 ale Tratatului UE privind unele

categorii de ajutoare de stat orizontale, instituie dreptul Comisiei de a emite regulamente de

exceptare pe categorii, privind anumite tipuri de ajutoare. Aceste regulamente vor trebui sa

specifice pentru fiecare categorie scopul lor, beneficiarii, pragurile valorice, conditiile privind

cumulul si modalitatile de control. De asemenea, Comisia poate decide ca in cazul anumitor

ajutoare care nu depasesc un anumit plafon, notificarea catre Comisie nu mai este necesara

(regula "de minimis"). In plus, regulamentul contine prevederi privind transparenta si

controlul ajutoarelor, durata de validitate si modul de modificare a regulamentelor emise de

Comisie.