GANDIREA ECONOMICA IN A DOUA JUMATATE A SECOLULUI al XX - lea

1. SCOALA AUSTRIACA

Scoala austriaca are ca punct de pornire momentul publicarii de catre Carl Menger a 'Principiilor economiei' in care marele profesor dezvolta principalele concepte ale subiectivitatii economice dupa trasaturile apriorice ale unei resurse care trebuie sa se materializeze intr-un bun:

existenta unei nevoi umane

proprietati ale resursei care sa merite efortul de atragere a acesteia intr-o relatie cauzala cu satisfacerea nevoii

cunoasterea acestei relatii cauzale

controlul asupra resursei suficient de puternic pentru directionarea acesteia catre satisfacerea unei nevoi

Aceste proprietati vor constitui baza analitica pentru caracterul real sau imaginar al nevoilor, chiar daca acestea au un caracter general, neputand oferi indicii directe cu privire la natura nevoii careia se supun uzului. Tocmai de aceea studiul preferintelor individuale este esential, prima trasatura folosind in definirea sa conceptul de "existenta": nevoia respectiva exista cu adevarat, sau exista numai pentru un individ anume care atribuie importanta imaginara unui bun?

Trasaturilor enumerate anterior sunt importante in studiul individualismului metodologic, deoarece de aici se poate face identificarea asupra caracterului unui bun ca fiind real sau imaginar. Indiferent din ce categorie face parte un bun, aceasta va fi un subiect al actiunii umane si va suscita acelasi interes din punct de vedere analitic.. Programul economic de cercetare schitat in aceasta lucrare avea sa constituie nucleul dur al analizei economice in stil austriac. Adeptii austrianismului se revendica de la acest program de cercetare, pe care il recunosc, si in cadrul caruia isi dezvolta propriile teorii. Sub aparenta omogenitate a austrianismului sunt cuprinse achizitiile istorice cele mai semnificative, care pot fi grupate in trei faze de evolutie.

Astfel, prima scoala austriaca are ca exponenti importanti pe Carl Menger, Eugen von Bhm-Bawerk si Friederich von Wieser. Acestia au aplicat marginalismul in teoria formarii preturilor (Menger) si in explicarea dobanzii si a productiei (Bohm-Bawerk). Wieser a aratat ca toate costurile sunt costuri de oportunitate si a perfectionat calculul marginalist (utilitatea nu poate fi masurata cantitativ, ci numai relativ, adica preferintele individuale pot fi ordonate, dar nu pot fi adunate). Retragerea lui Carl Menger din activitatea academica si moartea prematura a lui Bohm-Bawerk au provocat o scadere a importantei scolii austriece. Majoritatea contributiilor austriece la stiinta economica pareau a fi absorbite in curentul central de gandire.

A doua scoala austriaca apare tocmai ca urmare a reafirmarii programului de cercetare fata de celelalte scoli de gandire economica. Austriecii au atacat asa zisa posibilitate a calculului economic intr-un stat socialist (in opozitie cu scoala walrasiana) si propun o noua teorie a ciclului de afaceri (opusa scolii marshalliene). Printre austriecii din a doua generatie se remarca Ludwig von Mises numit si decanul scolii austriece, pentru ca revigorarea traditiei austriece i se datoreaza in intregime, si Friedrich von Hayek, care alaturi de Mises a contribuit profund la rafinarea si perfectionarea teoriei austriece. Din aceasta generatie mai fac parte si F. Machlup, G.Haberler, R.von Strigl. Situatia politica deplorabila ii va obliga pe toti cei mentionati sa emigreze, iar sub presiunea noilor idei economice (keynesismul), mostenirea intelectuala austriaca parea pierduta.

A treia scoala austriaca renaste in S.U.A. in anii '70 ca urmare a recunoasterii in mediul academic a esecului teoriei keynesiste. Aceasta renastere are la baza seminariile lui Mises din anii '50 de la universitatea din New York, prin care a reusit sa obtina o noua generatie de economisti, care sa duca mai departe programul austriac. M. Rothbard, I. Kirzner, L. Lachman, R. Garrison se numara printre cei mai importanti dintre noii economisti 'austrieci'. Din cauza ca austriecii s-au constituit ca singura scoala care s-a opus de la inceput si se opune revolutiei keynesiste, o parte dintre economistii de formatie 'clasica' au aderat ulterior la scoala austriaca: W.Hutt, W.Ropke, H.Hazlitt.

Apriorismul

Principalele caracteristici ale programului de cercetare austrianista sunt: individualismul metodologic, analiza marginalista si critica socialismului sub toate formele sale. O importanta deosebita o are conceptia stiintifica a doctrinei liberale in viziunea scolii austriece, in totala opozitie cu cea a cantitavistilor care acordau primordialitate conceptului de masurare si considerau ca datele statistice si calculele matematice puteau sta la baza legilor imuabile conform carora ipoteze identice in comportamentul indivizilor duceau la consecinte identice. Contrariati insa de aceasta conceptie, care sustinea indirect considerentele socialistilor conform carora oamenii se limiteaza la comportamente inferioare si se inmultesc direct proportional cu imbunatatirea conditiilor de trai, austrianistii au demonstrat ca apriorismul este o insusire a stiintelor, ca si structura logica a mintii umane, care dezvolta preferinte individuale, nu numai nevoi bazale. In consecinta mintea umana nu este o "tabula rasa, ci este echipata cu o serie de instrumente de cunoastere a realitatii", omul nefiind un "animal supus in intregime stimulilor care-i determina cursul vietii. El este si o fiinta care actioneaza, iar categoria de actiune precede logic orice act concret" . In acest fel se contureaza trasatura fundamentala a conceptiei lor apriorice: telul stiintei este cunoasterea realitatii.

Individualismul metodologic

Principiul individualismului metodologic se afla la baza programului austriac. El statueaza ca analiza economica trebuie condusa in asa fel incat toate concluziile sa poata fi sprijinite pe manifestarea preferintelor indivizilor. Pe de alta parte, preferintele indivizilor sunt ireductibile si, prin urmare, studiul psihologiei nu poate genera concluzii economice. Stiinta economica reprezinta astfel logica actiunii umane. Individualismul metodologic reprezinta nu numai pilonul de baza al scolii austriece, ci si imperativul categoric al analizei aconomice focalizata pe individ. Chiar daca e vorba de cazul unui ipohondru, caruia un medicament fara efecte secundare, luat fara nici un rost, ii poate face chiar bine ajutandu-l pe acesta sa-si recapete linistea, are un efect pervers indirect, acela de a redirectiona resursele catre nevoi care de fapt nu exista, folosind in consecinta bunuri cu proprietati pe care de fapt nu le au, in detrimentul unor alte bunuri cu proprietati potentiale reale. Nevoile imaginare sunt in esenta subiective.[2] Nu poate exista o nevoie imaginara pentru un bun nou, ca rezultat al progresului tehnic, deoarece bunul in cauza nu mai apuca sa fie cunoscut de consumatorul care este ocupat de folosirea unor bunuri mai vechi pe care le-a mai folosit si inainte si carora le cunoaste efectul. Numai ca structura psiho-fizica a unui om este intr-o continua schimbare si, din cand in cand, ar fi indicat ca indivizii sa faca macar probitatea noilor rezultate ale progresului tehnic care le-ar putea imbunatati viata.

Indivizii pot folosi resursele de care dispun in cele mai variate modalitati si combinatii pentru satisfacerea propriilor trebuinte. Fiecare dintre ei are anumite asteptari, nevoi, mijloace de indeplinire a obiectivelor si perspective. Combinatiile posibile nu pot fi redate pe hartie nici macar cu ajutorul cifrelor folosite pentru determinarea distantelor dintre stelele din doua galaxii diferite. Ceea ce este insa cu atat mai interesant este faptul ca actiunea umana, baza individualismului metodologic, poate fi considerata tot un bun, poate cel mai de seama dintre toate. Simpla posesie a unei resurse nu inseamna nimic atat timp cat un individ nu o si foloseste. Practic fara actiune, nici nu intereseaza prezenta resursei, desi analitic efectul este la fel de puternic, numai ca de alt sens. Astfel, conditia necesara, uneori si suficienta, pentru ca un individ sa se considere posesorul unei resurse implicite este determinarea si hotararea de a actiona intr-un anumit sens. In aceasta ordine de idei, orice abstractizare sau simplificare a interpretarii economice este arbitrara, fapt care nu trebuie nici uitat si nici trecut cu vederea. Comportamentul uman nu poate fi extrapolat in timp decat daca autorii acestor extrapolari isi asuma riscuri insemnate. Nimic nu indeamna la consideratia ca in imprejurari standard indivizii au si comportamente pe masura. Altfel, probabil ca nu ar mai exista schimbul pe piata. Daca un bun ar fi pe o piata numai dorit, nu si oferit, atunci tranzactionarea sa nu ar mai putea avea loc, din cauza ca ceea ce este bun pentru un individ este bun pentru toti ceilalti. Daca nu va exista nici macar un singur ofertant, adica un individ pentru care posesia in exces a bunului respectiv sa devina un impediment, ca orice lucru nefolositor, atunci un nou venit pe piata caracterizata de penuria bunului respectiv ar sti sigur ca daca ar aduce si cea mai neinsemnata cantitate, cu cea mai indoielnica calitate din acel bun, va reusi sa vanda imediat. Altfel, in conditii normal concurentiale, atat cumparatorii cat si vanzatorii culeg mai intai informatiile si tes in minte o retea de fire de panza de paianjen in care fiecare fir reprezinta o varianta prin care isi poate realiza obiectivul datorita caruia se afla pe piata. Si chiar daca ar exista informatii despre nevoile consumatorului si despre oferta producatorilor, nimeni nu poate prognoza care va fi oferta agreata de consumator: un individ nu cumpara decat daca este ieftin, altul, avand resurse materiale, apreciaza in primul rand calitatea, indiferent de cost, un altul nu cumpara decat din locatii care indeplinesc anumite standarde, arhitectonic, igienic, alti indivizi nu cumpara decat bunuri scumpe, crezand ca numai pretul ridicat este dovada calitatii, in sfarsit alti indivizi nu cumpara decat produse preferentiale, "de firma", indiferent de pret, neintelegand probabil ca platesc cu bani grei doar o nevoie care revendica consumul unui bun imaginar.

Relatiile dintre indivizi aduc in discutie cu atat mai mult individualismul metodologic cu cat oamenii demonstreaza in fiecare moment al existentei lor ca nu sunt numai niste mecanisme menite sa munceasca pentru a se putea hrani si sa se reproduca[3]. Actiunile firesti isi schimba semnificatiile in functie de numerosi factori spatio-temporali. Diferentele culturale, religioase, traditiile si cutumele minoritatilor de orice natura sunt determinante pentru realizarea unor cai proprii pe care actiunile se desfasoara si pe care nu pot fi analizate si diagnosticate precum un cal de vanzare intr-un targ, dupa ce i s-au verificat dintii.

Relatiile dintre indivizi se bazeaza pe interese sau pe sentimente. Atat intr-un caz cat si in celalalt, diversitatea naturii umane este hotaratoare. Interesele se afla intr-o permanenta dinamica si difera, fireste, de la un individ la altul, desi, in linii mari, pot fi schitate standarde pe care indivizii le urmaresc. Sentimentele la randul lor nu se bucura de un evantai tipologic atat de larg precum cel al intereselor personale, dar isi aduc contributia la personalitatea unica a individului prin aceea ca au in schimb o evolutie si o variatie exponentiala, o capacitate de matamorfozare nelimitata care are sarcina de a face individul sa simta ca traieste cu adevarat.

Probabil insa, ca cea mai importanta functie a interesului personal consta in faptul ca acesta, inainte de toate, conserva proprietatea. In situatia in care individul nu este cointeresat de exercitarea drepturilor de proprietate, nici nu va avea grija ca administrarea acesteia sa fie optima. Cu bunurile altora oamenii sunt intotdeauna neglijenti. Daca individul ar fi stapanul proprietatii pe care o foloseste, atunci el ar fi primul interesat in perenitatea functionarii si dezvoltarii sale. Interesul sau personal s-ar manifesta in primul rand prin interesul pentru bunastarea proprietatii care il sustine din punct de vedere fizic. Ar exista in acest fel un numar nelimitat de indivizi care depun toate diligentele pentru bunastarea locatiei in care traiesc si care ar genera in fapt bunastarea la nivelul intregii societati.

Reprezentantii de seama ai liberalismului scolii austriece extind analiza proprietatii, fie publica, fie privata, la un aspect care, in definitiv, intereseaza pe toata lumea: avutia. Demarand analiza avutiei indivizilor, Carl Menger pregateste terenul pentru fundamentul operei sale si al intregii revolutii marginaliste: teoria subiectiva a valorii. Plecand asadar de la deductia ca poate fi numit bun orice resursa care se dovedeste folositoare pentru acoperirea unei nevoi, Menger clasifica in etapa urmatoare a analizei sale bunurile in economice si non-economice, in baza tensiunii dintre nevoi si resurse. Bunurile non-economice, adica cele la care accesul este non-exclusiv isi pastreaza caracterul de bunuri, fiind uneori vitale in supravietuirea indivizilor, numai ca nu pot fi luate in considerare atunci cand se comensureaza avutia. Aducerea in prim plan a bunurilor non-economice in analiza avutiei conduce la confruntarea catorva interesante paradoxuri :

pe masura ce bunurile non-economice devin din ce in ce mai rare, accesul la ele poate deveni exclusiv si le va acorda astfel caracterul de bunuri economice, ceea ce va atrage o crestere a avutiei

avutia nu este o masura a bunastarii

suma avutiilor individuale nu este echivalenta cu avutia nationala

Este adusa indirect in discutie proprietatea, ca modalitate de explicare si de intelegere a acestor paradoxuri. Menger numeste proprietate particulara numai "intregul cumul de bunuri aflat la dispozitia, in controlul unei persoane"[5].

Astfel, modelul echilibrului stationar, care se autoperpetueaza, reprezinta doar punctul de pornire in analiza economica si nu punctul final, Menger considerand ca atat timp cat exista schimb, exista si premisa de a considera lumea in continua schimbare. In viziunea austriaca analiza economica trebuie sa tinda spre identificarea relatiilor de la cauza la efect, sa produca o analiza genetic-cauzala (opusa analizei operationale, cultivata de economistii contemporani). Analiza cauzala are ca o prima si foarte importanta consecinta introducerea timpului in economie ca o variabila si nu ca o constanta, conferind astfel posibilitatea demonstrarii legitimitatii perceperii de dobanda, impediment pe care liberalismul clasic nu il putuse depasi. Actiunea umana are loc in timp, iar timpul devine rar si capata valentele unui factor de productie. Deosebit de importanta este si precizarea potrivit careia notiunea de timp capata proprietatile sale temporale cunoscute numai daca presupunem ca timpul se scurge intr-o singura directie sau, ceea ce este acelasi lucru, daca afirmam ca procesele economice sunt ireversibile.

Intr-o concluzie mai larga, individualismul metodologic asociaza doua lucruri importante: primul, oamenii actioneaza , adica sunt dotati cu vointa si judecata proprie; de aici rezulta eterogenitatea masei umane si diversitatea planurilor acesteia; al doilea, oamenii invata, adica pot sa-si corecteze planurile gresite. In acest fel, teoria economica trebuie sa tina cont de dinamismul structurii pe care o studiaza.

Existenta calculului economic in socialism

Mises a fost primul care a aratat ca in socialism este imposibil calculul economic, pentru simplul fapt ca nimeni nu putea avea mai mult de o anumita limita, acest lucru subminand interesul de a avea ceva in surplus, ceea ce oricum era imposibil de pastrat. Atacul sau pornea de la faptul ca, pentru a-si indeplini obiectivele, planificatorul trebuie sa efectueze calcule economice. Ori, acest lucru era imposibil din cauza ca neexistand proprietate privata, nu exista piata, iar preturile nu se puteau forma. Prin urmare, spune Mises, statul socialist vroia sa efectueze calcule, dar fara sa aiba numerele pe care sa le introduca in aceste calcule! Concluzia lui era clara: calculul in socialism este imposibil. Distributia se facea fara a se tine cont de preferintele individuale, ceea ce favoriza tranzactionarea bunurilor de larg consum pentru necesitati. Chiar si pentru acestea insa, economia socialista se inspira dupa evolutia preturilor din capitalism, in speranta identificarii unui sistem de referinta macar. Acest rationament a avut un efect devastator asupra economistilor socialisti, insa dezastrul teoriei lor nu a impiedicat, din pacate, triumful doctrinei lor. In socialism nu se puteau emite defel pretentii nici asupra sigurantei calculului costului de productie, deoarece cheltuielile materiale nu puteau fi la fel de usor de explicat de teoria obiectiva a valorii (folosita pentru cheltuielile salariale). Incercarile de a respinge argumentele lui Mises nu au facut decat sa confirme degringolada teoretica a socialismului (printre altele, socialismul aplicat nu a semanat niciodata cu cel teoretic). In anii '30, O.Lange a incercat sa furnizeze un model de sistem socialist care sa evite critica lui Mises. Rezultatul a fost o caricatura a sistemului capitalist. Lange a incercat sa faca din socialism un sistem care sa imite piata si preturile rezultate din sistemul competitional, fara a recunoaste totusi superioritatea acestuia din urma. Austriecii si-au mutat atunci critica lor spre notiunea de planificare. Mises considera ca daca tot timpul este nevoie de aprobari, nu mai este timp de initiativa si progres:

productia este caracterizata de conditii non-umane, cum ar fi randamentele descrescatoare pentru resursele mai slabe atrase in circuitul economic

munca are calitati diferite; teoria valorii munca nu ar putea fi valabila decat daca munca in sine ar fi un etalon general, ori tocmai asta mai ramanea de demonstrat!

exista o relatie de substitutie intre ratele de salarizare a muncii simple si a celei complexe; acest lucru presupunea un schimb, dar socialistii nu puteau admite defel acest lucru

Hayek a fost cel care a mers pe idea diviziunii cunoasterii intre participantii la piata si la perfectionarea conceptului de de coordonare a planurilor individuale. Dispersia informatiei nu poate fi controlata nici macar de catre stat. Adversarii liberalismului considerau ca atat timp cat pe piata informatia este imperfecta, statul trebuie sa intervina pentru a corija externalitatile negative. Nimic nu ne face sa credem insa ca statul ar putea conferi informatiei transparenta perfecta.

Teoria ciclului de afaceri

Teoria ciclului de afaceri constituie una dintre cele mai viguroase contributii austriece la stiinta economica. La origine, ea reprezinta impletirea teoriei austriece a capitalului cu teoria monetara a economistului suedez Knut Wicksell. Initiatorul acestei teorii este Mises in Teoria banilor si a creditului. Ulterior, Mises si Hayek, au perfectionat si nuantat aceasta teorie.

Potrivit teoriei austriece a ciclului de afaceri, la baza expansiunii din faza initiala a ciclului se afla o crestere a volumului de credite din economie. Aceasta se manifesta in general printr-o crestere a preturilor si o scadere a ratei dobanzii sub nivelul care ar predomina in absenta fluctuatiei monetare. Aceasta extindere a creditului poate fi provocata atat de interventia Bancii Centrale, cat si de sistemul de rezerve fractionare. Oricare ii este cauza, extinderea creditului determina o imbunatatire initiala a conditiilor de afaceri. Investitorii se gasesc in posesia unor sume mai mari de bani pe care sa le plaseze in diverse active necesare in procesul investitional. Acelasi lucru poate fi exprimat prin faptul evident ca o rata a dobanzii mai mica sporeste profitabilitatea investitiilor pe asamblu. Dat fiind faptul ca creditul suplimentar ajunge intai la producatori/investitori, acestia pot sa liciteze mai mult pentru activele de care au nevoie in procesul de productie. Primul efect vizibil va fi deci o crestere relativa a preturilor tuturor materialelor cerute in productie (notiunea de crestere relativa a preturilor se refera la preturile bunurilor de productie in termeni de bunuri de consum). Pe masura ce preturile bunurilor de productie vor creste din ce in ce mai mult, rentabilitatea investitiilor va tinde sa scada. Daca extinderea creditului nu se accelereaza, cresterea preturilor la bunurile de productie va prinde din urma preturile bunurilor de consum, determinand scaderea drastica profitabilitatii. Criza se declanseaza atunci cand, la preturile existente, producatorii nu pot sa-si vanda marfurile. Pentru a le vinde ei trebuie sa scada preturile, insa cu pretul unor pierderi mari. Daca in acest moment oferta de moneda se mareste din nou, producatorii primesc un ragaz, dar finalul este inevitabil. Raportul dintre preturile bunurilor de productie si pretul bunurilor de consum trebuie sa se ajusteze in asa fel incat profitabilitetea generala sa ajunga la nivelul initial, determinat de rata naturala a dobanzii.

A fost o vreme cand teoria austriaca a ciclului de afaceri a dominat mediul universitar, dar ea a fost 'eliminata' de competitia cu teoria keynesista. Lipsa de rezistenta a fost data de faptul ca teoria austriaca nu propune un remediu la criza; cel mai bun tratament al crizei, spun austriecii, este prevenirea ei. In concluzie teoria liberala a austriecilor era in completa contradictie cu etatismul, cu socialismul si cu intervetionismul la moda in epoca.

Scoala austriaca are ca punct de pornire momentul publicarii de catre Carl Menger a 'Principiilor economiei'. Programul economic de cercetare schitat acolo avea sa constituie nucleul dur al analizei economice in stil austriac. Adeptii austrianismului se revendica de la acest program de cercetare, pe care il recunosc, si in cadrul caruia isi dezvolta propriile teorii. Sub aparenta omogenitate a austrianismului sunt cuprinse achizitiile istorice cele mai semnificative, care pot fi grupate in trei faze de evolutie.

Astfel, prima scoala austriaca are ca exponenti importanti pe Carl Menger, Eugen von Bohm-Bawerk si Friederich von Wieser. Acestia au aplicat marginalismul in teoria formarii preturilor (Menger) si in explicarea dobanzii si a productiei (Bohm-Bawerk). Wieser a aratat ca toate costurile sunt costuri de oportunitate si a perfectionat calculul marginalist (utilitatea nu poate fi masurata cantitativ, ci numai relativ, adica preferintele individuale pot fi ordonate dar nu pot fi adunate). Retragerea lui Carl Menger din activitatea academica si moartea prematura a lui Bohm-Bawerk au provocat o scadere a importantei scolii austriece. Majoritatea contributiilor austriece la stiinta economica pareau a fi absorbite in curentul central de gandire.

A doua scoala austriaca apare tocmai ca urmare a reafirmarii programului de cercetare fata de celelalte scoli de gandire economica. Austriecii au atacat asa-zisa posibilitate a calculului economic intr-un stat socialist (in opozitie cu scoala walrasiana) si propun o noua teorie a ciclului de afaceri (opusa scolii marshalliene). Printre austriecii din a doua generatie se remarca Ludwig von Mises numit si decanul scolii austriece, pentru ca revigorarea traditiei austriece i se datoreaza in intregime, si Friedrich von Hayek, care alaturi de Mises a contribuit profund la rafinarea si perfectionarea teoriei austriece. Din aceasta generatie mai fac parte si F. Machlup, G.Haberler, R.von Strigl. Situatia politica deplorabila ii va obliga pe toti cei mentionati sa emigreze, iar sub presiunea noilor idei economice (keynesismul), mostenirea intelectuala austriaca parea pierduta.

A treia scoala austriaca renaste in S.U.A. in anii '70 ca urmare a recunoasterii in mediul academic a esecului teoriei keynesiste. Aceasta renastere are la baza seminariile lui Mises din anii '50 de la universitatea din New York, prin care a reusit sa obtina o noua generatie de economisti, care sa duca mai departe programul austriac. M. Rothbard, I. Kirzner, L. Lachman, R. Garrison se numara printre cei mai importanti dintre noii economisti 'austrieci'. Din cauza ca austriecii s-au constituit ca singura scoala care s-a opus de la inceput si se opune revolutiei keynesiste, o parte dintre economistii de formatie 'clasica' au aderat ulterior la scoala austriaca: W.Hutt, W.Ropke, H.Hazlitt.

Principalele caracteristici ale programului de cercetare austrianista sunt: individualismul metodologic, analiza marginalista si critica socialismului sub toate formele sale.

- individualismul metodologic :

Principiul individualismului metodologic se afla la baza programului austriac. El statueaza ca analiza economica trebuie condusa in asa fel incat toate concluziile sa poata fi sprijinite pe manifestarea preferintelor indivizilor. Pe de alta parte, preferintele indivizilor sunt ireductibile si, prin urmare, studiul psihologiei nu poate genera concluzii economice. Stiinta economica reprezinta astfel logica actiunii umane. Individualismul metodologic reprezinta nu numai pilonul de baza al scolii austriece, ci si imperativul categoric al analizei economice focalizata pe individ. In aceasta ordine de idei, orice abstractizare sau simplificare a interpretarii economice este arbitrara, fapt care nu trebuie nici uitat si nici trecut cu vederea. Astfel, modelul echilibrului stationar, care se autoperpetueaza, reprezinta doar punctul de pornire in analiza economica si nu punctul final. In viziunea austriaca analiza economica trebuie sa tinda spre identificarea relatilor de la cauza la efect, sa produca o analiza genetic-cauzala (opusa analizei operationale, cultivata de economistii contemporani). Analiza cauzala are ca o prima si foarte importanta consecinta introducerea timpului in economie ca o variabila si nu ca o constanta. Actiunea umana are loc in timp, iar timpul devine rar si capata valentele unui factor de productie. Deosebit de importanta este si precizarea, potrivit careia, notiunea de timp capata proprietatile sale temporale cunoscute numai daca presupunem ca timpul se scurge intr-o singura directie sau, ceea ce este acelasi lucru, daca afirmam ca procesele economice sunt ireversibile.

Intr-o concluzie mai larga, individualismul metodologic asociaza doua lucruri importante: primul, oamenii actioneaza, adica sunt dotati cu vointa si judecata proprie; de aici rezulta eterogenitatea masei umane si diversitatea planurilor acesteia; al doilea, oamenii invata, adica pot sa-si corecteze planurile gresite. In acest fel, teoria economica trebuie sa tina cont de dinamismul structurii pe care o studiaza.

- existenta calcului economic in socialism

Mises a fost primul care a aratat ca in socialism este imposibil calculul economic. Atacul sau pornea de la faptul ca, pentru a-si indeplini obiectivele, planificatorul trebuie sa efectueze calcule economice. Or, acest lucru era imposibil din cauza ca neexistand proprietate privata, nu exista piata, iar preturile nu se puteau forma. Prin urmare, spune Mises, statul socialist vroia sa efectueze calcule, dar fara sa aiba numerele pe care sa le introduca in aceste calcule! Concluzia lui era clara: calculul in socialism este imposibil. Acest rationament a avut un efect devastator asupra economistilor socialisti, insa dezastrul teoriei lor nu a impiedicat, din pacate, triumful doctrinei lor. Incercarile de a respinge argumentele lui Mises nu au facut decat sa confirme degringolada teoretica a socialismului (printre altele, socialismul aplicat nu a semanat niciodata cu cel teoretic). In anii '30, O.Lange a incercat sa furnizeze un model de sistem socialist care sa evite critica lui Mises. Rezultatul a fost o caricatura a sistemului capitalist. Lange a incercat sa faca din socialism un sistem care sa imite piata si preturile rezultate din sistemul competitional, fara a recunoaste totusi superioritatea acestuia din urma. Austriecii si-au mutat atunci critica lor spre notiunea de planificare. Hayek a fost cel care a mers pe idea diviziunii cunoasterii intre participantii la piata si la perfectionarea conceptului de de coordonare a planurilor individuale.

- teoria ciclului de afceri :

Teoria ciclului de afaceri constituie una dintre cele mai viguroase contributii austriece la stiinta economica. La origine ea reprezinta impletirea teoriei austriece a capitalului cu teoria monetara a economistului suedez Knut Wicksell. Initiatorul acestei teorii este Mises in Teoria banilor si a creditului. Ulterior, Mises si Hayek, au perfectionat si nuantat aceasta teorie.

Potrivit teoriei austriece a ciclului de afaceri, la baza expansiunii din faza initiala a ciclului se afla o crestere a volumului de credite din economie. Aceasta se manifesta in general printr-o crestere a preturilor si o scadere a ratei dobanzii sub nivelul care ar predomina in absenta fluctuatiei monetare. Acesta extindere a creditului poate fi provocata atat de interventia Bancii Centrale, cat si de sistemul de rezerve fractionare. Oricare ii este cauza, extinderea creditului determina o imbunatatire initiala a conditiilor de afaceri. Investitorii se gasesc in posesia unor sume mai mari de bani pe care sa le plaseze in diverse active necesare in procesul investitional. Acelasi lucru poate fi exprimat prin faptul evident ca o rata a dobanzii mai mica sporeste profitabilitatea investitiilor pe asamblu. Dat fiind faptul ca creditul suplimentar ajunge intai la producatori/investitori, acestia pot sa liciteze mai mult pentru activele de care au nevoie in procesul de productie. Primul efect vizibil va fi decio crestere relativa a preturilor tuturor materialelor cerute in productie (notiunea de crestere relativa a preturilor se refera la preturile bunurilor de productie in termeni de bunuri de consum). Pe masura ce preturile bunurilor de productie vor creste din ce in ce mai mult, rentabilitatea investitiilor va tinde sa scada. Daca extinderea creditului nu se accelereaza, cresterea preturilor la bunurile de productie va prinde din urma preturile bunurilor de consum, determinand scaderea drastica profitabilitatii. Criza se declanseaza atunci cand, la preturile existente, producatorii nu pot sa-si vanda marfurile. Pentru a le vinde ei trebuie sa scada preturile, insa cu pretul unor pierderi mari. Daca in acest moment oferta de moneda se mareste din nou, producatorii primesc un ragaz, dar finalul este inevitabil. Raportul dintre preturile bunurilor de productie si pretul bunurilor de consum trebuie sa se ajusteze in asa fel incat profitabilitetea generala sa ajunga la nivelul initial, determinat de rata naturala a dobanzii.

A fost o vreme cand teoria austriaca a ciclului de afaceri a dominat mediul universitar, dar ea a fost 'eliminata' de competitia cu teoria keynesista. Lipsa de rezistenta a fost data de faptul ca teoria austriaca nu propune un remediu la criza; cel mai bun tratament al crizei, spun austriecii, este prevenirea ei. In concluzie teoria liberala a austriecilor era in completa contradictie cu etatismul, cu socialismul si cu intervetionismul la moda in epoca.

Ludwig von Mises

Ludwig von Mises s-a nascut in 1881 la Lemberg in Galitia, provincie a Austro-Ungariei. La inceputul secolului al XX-lea a intrat la universitatea din Viena, unde l-a avut ca profesor pe Karl Grunberg, un istoric al economiei, preocupat de istoria agriculturii si a muncii, dar si de marxism. Prima lucrare a lui Mises s-a axat pe studiul modului in care se desfiintase iobagia in provincia sa natala. La acea vreme exista o rivalitate deosebita intre Scoala socialismului de catedra (avand ca baza Germania) si Scoala austriaca (avand ca baza, evident, Viena). Totusi, Scoala austriaca pierduse incet incet teren. Profesorul lui Mises era adept al socialismului. In cursul studiului sau, Mises isi da seama ca ceva nu mergea in explicatiile de sorginte socialista. In 1903, descopera Scoala austriaca citind 'Principiile economiei' de Carl Menger si aceasta reprezinta un punct de cotitura in formarea sa stiintifica. Mises isi da doctoratul la facultatea de drept de la universitatea din Viena si peste cativa ani, dupa 1906, lucreaza pe langa judecatorii si devine asociat la o firma de avocatura. Va obtine in 1909 cel mai important post, pana la plecarea din Austria, si anume acela de economist la Camera de Comert din Viena. Din aceasta pozitie a devenit unul dintre cei mai importanti consilieri ai guvernului dupa primul razboi mondial. La biroul sau de la Camera de Comert a infiintat un seminar de economie, cu care avea sa devina celebru mai intai in Europa si apoi si in S.U.A. Desi nu aducea vreo recunoastere oficiala nici la Camera de Comert si nici la universitatea din Viena, seminarul a atras rapid cele mai importante sperante ale gandirii economice austriece. Printre participantii la seminar s-au numarat F.von Hayek, G. Haberler, O.Morgenstern, F.Machlup, R.Strigl. Apropierea razboiului si ascensiunea diferitelor forme ale socialismului il determina pe Mises sa accepte postul de profesor de Relatii Economice Internationale la universitatea din Geneva. Izbucnirea razboiului il forteaza sa paraseasca Europa si sa se refugieze in S.U.A. In luna august a anului 1940 ajunge la New York. Pentru o vreme traieste din economii. Apoi publica diverse articole in ziare din New York pe tot parcursul razboiului. Astfel ajunge sa-l cunoasca pe Henry Hazlitt, mare jurnalist si economist american, primul dintre economistii americani care a cautat sa se opuna ascensiunii teoriilor keynesiste. Posibilitatea publicarii unor lucrari proprii aduce pentru prima data o imbunatatire a situatiei sale personale. Prin William Volker Fund, primeste un post de visiting professor la universitatea din New York, unde, in 1949, reincepe atat de celebrele seminarii de economie. Anul 1949 coincide in mod fericit cu publicarea operei sale capitale Human Action. Mises a continuat sa profeseze pana in 1969, fiind la acea data cel mai batran profesor activ din S.U.A.

Pana la retragerea sa din mediul universitar va ramane un scriitor prolific pe diverse teme economice si metodologice. Moare in 1973, la 92 de ani, fara a mai apuca sa vada extraordinara inflorire a curentului austriac. Contributiile sale la stiinta economica i-au asigurat un loc unic in istoria gandirii economice, teoria monetara, ciclul de afaceri si critica adusa socialismului fiind printre cele mai importante.

Friederich August von Hayek

Friedrich August von Hayek este probabil economistul austriac cu cel mai mare succes in raspandirea ideilor scolii austriece in lumea anglo-saxona, chiar daca a trebuit sa faca unele concesii pentru aceasta. De fapt, obiectivul sau metaeconomic a fost fuziunea cadrului static walrasian cu "dinamica" austriaca. S-a nascut la 8 mai 1899 intr-o distinsa familie de intelectuali din Viena (Ludwig Wittgenstein era varul sau de-al doilea). A servit pentru scurta vreme pe frontul italian in timpul razboiului. In 1918 a inceput studiile de drept la universitatea din Viena unde in 1921 obtine si doctoratul in acest domeniu. Cu toate acestea, Hayek era interesat mai ales de economie si psihologie. De aceea, el urmeaza cursurile lui Friedrich von Wieser, unul dintre membrii renumiti ai scolii austriece fondata de Carl Menger. In 1923 isi ia doctoratul in stiinte sociale. In 1921, Hayek a contribuit la constituirea unui grup de tineri intelectuali, care se reuneau pentru a discuta texte despre probleme de interes comun. Disciplinele reprezentate erau numeroase si variate: economia, sociologia, istoria, psihologia, istoria artei, muzica, psihanaliza, fizica si matematica. Multi dintre acestia vor deveni mai tarziu celebri, iar o buna parte dintre ei se vor intalni la seminarul lui Ludwig von Mises fondat in 1922. Dupa 1923, el decide 'pe propriile cheltuieli si riscuri' sa petreaca 15 luni in Statele Unite ale Americii, beneficiind de scrisorile de recomandare ale lui J. Schumpeter. Aici el incepe o noua teza de doctorat pe problemele stabilizarii monetare, dar pe care nu o va termina niciodata. Oricum, va avea ocazia sa-si perfectioneze engleza si sa faca cunostinta cu economistii si teoriile la moda in America. Se intoarce la Viena in 1924 si publica primele articole. In aceasta perioada, incepe cercetarile asupra teoriei monetare, prin prisma experientei sale americane, si cauta, totodata, sa obtina un post universitar. Hayek apare interesat, inainte de toate, de teoria pura, dar pornind de la analiza faptelor concrete. In 1927, Mises il ajuta pe Hayek sa fondeze Institutul austriac de cercetari economice, care are ca program de cercetare fluctuatiile si crizele economice; Hayek a fost director al acestui institut pana in 1931. Din 1929 el incepe sa predea la universitatea din Viena. In aceasta perioada, la Londra il intalneste pentru prima data pe J.M. Keynes. In 1929 publica in germana, tradusa apoi in engleza, prima sa carte 'Monetary Theory and the Trade Cycle' unde face o retrospectiva critica a teoriilor monetariste si non-monetariste ale fluctuatiilor ciclice, sustinand ca interventiile monetariste creaza distorsiuni in preturile relative, conducand la o proasta alocare a resurselor. In aceasta carte, Hayek condamna politicile de lupta contra depresiunii economice prin extinderea creditului. El a atras atentia in stilul sau bine cunoscut, ca asemenea politici nu faceau decat sa agraveze depresiunea.

In 1931, Lionel Robbins l-a invitat pe Hayek la Londra pentru a conferentia despre rezultatele cercetarilor sale. L.Robbins era, in acea vreme, exponentul unui grup de economisti liberali de la London School of Economics, pe cand Keynes si discipolii sai isi aveau cartierul general la Cambridge. Hayek ramane la Londra pana in 1950 ca cetatean britanic, cetatenie dobandita in 1938 si la care nu a renuntat niciodata. In atmosfera londoneza continua seria marilor controverse, de asta data impotrive lui O.Lange. In cartea sa "Economia dirijata in regimul colectivist" formuleaza si concluzia marii controverse: imposibilitatea "socialismului de piata".

O alta problema asupra careia s-a concentrat Hayek toata viata si al carei inceput dateaza din perioada londoneza este teoria cunoasterii, in particular epistemologia. Intr-un text publicat in 1937 "Economics and Knowledge" el prezinta pentru prima data tezele sale asupra diviziunii cunoasterii, distantandu-se astfel de teoria ortodoxa. In 1941, incepe sa publice in revista Economica o serie de articole despre "Contrarevolutia in stiinta", despre "scientism", adica despre aplicarea servila in stiintele sociale a metodelor stiintelor naturale. Hayek critica "rationalismul constructivist" sau "naiv" care pretindea intelegerea totala a societatii, dar critica mai ales ideile legate de transformarea rationalismului. Tot in 1941 a aparut una dintre cele mai importante scrieri ale sale, in seria "economiei pure" si anume "The Pure Theory of Capital". Cu cartea sa din 1944, "The Road To Serfdom" (tradusa si in romaneste), Hayek dobandeste pe de-o parte notorietate mondiala, iar pe de alta parte o multime de dusmani.

In 1947, el invita 40 de intelectuali prestigiosi - economisti, istorici, jurnalisti - la o conferinta la Mont-Pelerin in Elvetia, pentru a discuta principiile unei ordini liberale si mijloacele de a o pastra. Intre cei invitati se aflau: M.Allais, M. Friedman, Bernard de Jouvenel, F. Knight, F. Machlup, L. von Mises, M. Polanyi, K. Popper, L. Robbins si altii. Acest grup decide sa-si continue existenta ca un forum de discutii si astfel se pun bazele Societatii de la Mont-Pelerin, pe care Hayek o va prezida din 1947 pana in 1960. Societatea va aduna cu timpul peste 400 de membri din 30 de tari si va tine intruniri o data pe an, in diverse tari. Reuniunea din 1975 a fost consacrata evaluarii lucrarilor lui F. von Hayek, in urma primirii de catre acesta a premiului Nobel, dar la care Hayek nu a participat.

In 1949, Hayek paraseste London School of Economics, si pleaca in S.U.A., unde va tine cursuri din primavara anului 1950 la universitatea din Arkansas. Apoi, din toamna anului 1950, accepta postul de profesor de stiinte sociale si morale la universitatea din Chicago. La Chicago intra in contact cu cei care alcatuiau scoala de la Chicago: F. Knight, M.Friedman, G. Stigler asupra carora va exercita o influenta deosebita. La Chicago are un succes formidabil, adunand la seminariile sale interdisciplinare, numerosi participanti. Tot in aceasta perioada el publica articole si o serie de carti: J. S. Mill and Harriet Taylor" (1951), "The Counter-Revolution of Science"(1952), "The Political Ideal of the Rule and Low" (1955), "The Constitution of Liberty"(1960). Aceasta ultima carte (tradusa si in romaneste), constituie intr-o mare masura continuarea la "Drumul catre servitute", fiind considerata de analistii istoriei gandirii economice drept una dintre cele mai ambitioase scrieri ale lui Hayek.

In 1962, Hayek incepe o a patra etapa a carierei sale: universitatea din Frieburg, Germania ii ofera o catedra de economie politica, succedandu-l pe prietenul sau Walter Eucken, fondatorul scolii Ordo, de la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial, un alt nucleu liberal, ai carui adepti au creat baza teoretica a "miracolului economic german". La Frieburg, timp de sapte ani, Hayek continua ofensiva sa politica si teoretica, de acum cunoscuta si recunoscuta. In 1964 primeste titlul de doctor honoris causa al universitatii din Tokyo, iar in 1969 este numit profesor onorific al universitatii din Frieburg.

In 1969 se reintoarce in Austria sa natala, unde va avea un post de profesor onorific la Salzburg. Desi bolnav si oarecum izolat, Hayek scrie primul volum din cele trei ale capodoperei  Drept, legislatie, libertate Aceasta carte este intr-un fel, continuarea reflexiilor sale din 'Constitutia libertatii'. De fapt, el demonstreaza ca dupa ce s-au pus bazele liberalismului esentialul consta in a-l mentine si a-l perpetua. Celelalte doua volume au vazut lumina tiparului in 1976 respectiv 1979. In 1974, primeste titlul de doctor honoris causa al universitatii din Salzburg, si apoi, pe neasteptate si premiul Nobel pentru Economie, premiu pe care il va imparti cu economistul suedez Gunnar Myrdal, antipodul teoretic al lui Hayek.

In discursul sau de la banchetul organizat de primirea Premiului Nobel, Hayek a facut o declaratie pe cat de socanta, pe atat de caracteristica lui: 'Daca cineva mi-ar fi cerut sfatul inainte de instituirea premiului Nobel pentru economie, eu i-as fi spus sa renunte la aceasta idee, pentru ca aceasta distinctie confera o autoritate pe care in economie nici un om nu ar trebui sa o aiba', adaugand: 'nu exista nici o dovada incontestabila despre un om care sa-si fi adus contributia la stiinta economica si care sa fie omnicompetent in problemele economiei'.

In 1977, Hayek se reintoarce la Frieburg, unde va ramane pana la sfarsitul vietii. In 1980, organizeaza la Paris o intalnire intre liberali si socialisti. Textele redactate cu aceasta ocazie au constituit punctul de plecare in elaborarea unei carti:'The Intelectual Error of Socialism'. In aceasta carte el reia ideile sale obsedante despre socialism, insistand asupra diferentelor culturale si asupra problemelor morale. In particular, Hayek isi propusese respingerea credintei eronate dupa care omul se modeleaza.

Fie si numai scurta trecere in revista a periplului creator al lui F. von Hayek, da dimensiunea personalitatii sale monumentale si a locului sau in istoria gandirea economice.

Ca exponent de seama al scolii austriece Hayek va impartasi ideile acestei scoli, le va amplifica si rafina, cautand totodata sa atenueze formalizarea externa, desi perfecta logic si matematic, dar neoperationala in economia reala. Hayek gandea universul economiei in termeni de conjecturi, de procese si institutii. Pentru Hayek economistul trebuie in mod invariabil sa opteze pentru o analiza in termeni de piata. O caracteristica esentiala a conceptiei hayekiene este aceea ca notiunea de piata are o valoare epistemologica. Piata nu este numai ceea ce in mod obisnuit cred oamenii, ea este o constructie a ordinii comertului si a monedei, rezultata deopotriva dintr-o traditie economica si dintr-o mostenire intelectuala comuna. De alfel preocuparile epistemologice ale lui Hayek sunt parte integranta a discursului sau de economist. El nu a abandonat niciodata ideile de la care a plecat, dar mereu s-a intrebat, intrebari care revin ca un leit-motiv in opera sa: ce putem astepta si ce trebuie sa asteptam de la stiinta economica? Dupa opinia lui Hayek, opinie imbratisata si de adeptii sai, stiinta economica este un tip de cunoastere economica si in acest mod trebuie abordata metodologia economica. Intr-o idee mai larga Hayek sustine ca metodologia economica asuma sarcina complexa de reflectie asupra limitelor iminente ale stiintei economice.

2. NOUA MICROECONOMIE

Noua microeconomie s-a dezvoltat ca un domeniu de cercetare relativ autonom unde microeconomia traditionala este abordata ca un caz teoretic particular. Dintre achizitiile noii microeconomii cele mai consistente teorii au ca tema de cercetare concurenta reala, incluzand problematica informatiei imperfecte, incomplete si asimetrice, dar si analiza costurilor de tranzactionare. Complexitatea si diversitatea actiunilor agentilor economici au constituit pentru marii economisti din a doua jumatate a secolului al XX-lea tot atatea surse de inspiratie, dar si de succes al teoriilor lor. Din aceasta multitudine de teorii le retinem pe cele care au schimbat de o maniera decisiva modul de a gandi economia concurentiala: Noua teorie a firmei, Teoria concurentei imperfecte, Teoria drepturilor de proprietate, Teoria pietelor cu informatie asimetrica, Teoria capitalului uman.

NOUA TEORIE A FIRMEI

Intr-un articol aparut in 1937, intitulat 'Natura firmei', Ronald H. Coase a redefinit firma sub multitudinea valentelor sale(origini, sensuri, influente) oferind o viziune mai realista, dar stiintifica asupra organizatiilor economice. In studiul amintit, Coase si-a fixat drept scop dezvoltarea unei noi teorii a firmei, teorie pe care a vrut-o 'realista si viabila'¹, cu ajutorul careia sa explice motivele aparitiei firmelor intr-o economie de schimb specializata, unde alocarea resurselor este orientata de mecanismul preturilor.

Premisa fundamentala a noii teorii a firmei, elaborata de Coase, potrivit careia 'definitia firmei sa corespunda sensului sau din lumea reala si sa se poata incadra intr-o analiza marginalista'² asigura, pe de-o parte, continuitatea cu microeconomia traditionala, iar pe de alta parte, legatura cu noul mediu economic al secolului al XX-lea, mai precis cu politicile economice.

In fond, Coase a gasit cea mai buna explicatie pentru actiunile specifice ale firmelor si a modului cum politica economica generala le poate influenta. Problema esentiala pe care Coase o supune analizei este cea a aparentei contradictii dintre coordonarea exclusiva prin mecanismul preturilor a sistemului economic si dubla coordonare a activitatii firmei(primul, un mecanism descentralizat in cadrul pietei, care semnaleaza nevoile de resurse si oportunitatile si al doilea , rezultat din modul de organizare a firmelor si bazat pe ierarhie, unde alocarea resurselor depinde de autoritatea antreprenorului). Coase sustine ca, de fapt, firmele se confrunta cu doua metode alternative de coordonare a activitatii: una realizata de mecanismul preturilor, cealalta realizata de existenta unui antreprenor - coodonator, care organizeaza si directioneaza productia. Totodata, Coase observa o situatie, cel putin ciudata pentru imaginea capitalismului, si anume, inclinatia firmelor de a recurge, de cele mai multe ori, la coordonarea diversilor factori de productie fara interventia mecanismului preturilor, uneori reusind chiar inlocuirea acestuia. Firma face una sau alta in functie de obiectivele alese si nu in scopul subminarii sistemului economiei de piata. Firma, desi isi planifica si isi coordoneaza intreaga activitate, ea se afla intr-un sistem economic coordonat de mecanismul preturilor, precum 'celula dintr-un organism'. Astfel, Coase isi propune sa 'concilieze' intr-un mod original cele doua metode de coordonare a activitatii economice a firmei si sa explice motivele practice pentru care este preferata una din cele doua variante. In esenta, teoria firmei propusa de R.H. Coase constituie generalizarea situatiilor organizationale intr-un mediu dominat de piata unde costurile de tranzactionare sunt semnificative. In aceasta lumina, teoria traditionala, fondata pe ipoteza costuri minime - profituri maxime si costuri de tranzactionare nule, apare ca un caz particular si nu ca o norma teoretica de baza in ghidarea actiunilor firmei.

Fara sa se abata de la coordonarea alternativa a resurselor, Coase analizeaza rand pe rand atat motivele naturale ale existentei firmei, cat si costurile contractuale implicite, legislatia referitoare la tranzactiile pe piata, costurile utilizarii pietei, etc. Definirea firmei drept 'sistem de relatii ce iau nastere atunci cand organizarea productiei depinde de un antreprenor'³ se apropie foarte mult de modul cum percep oamenii firma si de ceea ce se intampla in realitatea economica. Intr-un fel Coase elimina viziunea traditionala despre firma, oarecum idilica, si propune o abordare cu o arie larga de aplicare. Tot atat de interesante sunt si motivele potentiale ale aparitiei firmelor intr-o economie de schimb identificate de Ronald Coase. Nu numai dorinta unor indivizi de a fi proprii stapani si de a controla mecanismul preturilor sau preferinta clientilor pentru bunurile create de firme, dar mai ales costurile implicate de utilizarea mecanismului preturilor(de pilda, costurile descoperirii si identificarii preturilor relevante, costurile negocierii , costurile incheierii unor contracte separate pentru fiecare tranzactie de pe piata realizata de firma, etc.). Dupa opinia lui Coase, contractele situeaza firma in pozitie avantajoasa fata de mecanismul preturilor, pentru ca unei serii de contracte i se poate substitui unul singur. Mai mult, cu cat perioada pentru care se incheie contractul este mai lunga, cu atat mai mult se pot evita cheltuielile aferente incheierii mai multor contracte pe termen scurt, situatie care corespunde si aversiunii oamenilor fata de risc, ei preferand contractele pe termen lung celor pe termen scurt. Problema principala pe care o identifica Coase in acest caz este cea a compararii previziunilor consumatorului cu obiectul contractului exprimat in termeni generali. Concluzia, 'pe cat de noua si de neasteptata, provoaca prima bresa in cunostintele noastre in materie de economia firmei', arata ca 'atunci cand directionarea resurselor - in limitele unui contract - devine dependenta de consumator, se poate ajunge la un tip de relatie numita firma'⁴. Limitele contractului sunt cele pe care trebuie sa le respecte antreprenorul in coordonarea celorlalti factori de productie. Antreprenorul trebuie sa-si indeplineasca functia cu costuri cat mai mici, pentru ca el poate obtine factori de productie la preturi inferioare celor corespunzatoare tranzactiilor de piata pe care vine sa le inlocuiasca. In plus antreprenorul poate apela oricand la piata libera daca nu obtine altfel resurse mai ieftine.

Noua teorie elaborata de Coase are o valoare practica deosebita pentru activitatea firmelor deoarece aceleasi tranzactii efectuate pe piata sau in cadrul firmei sunt tratate in mod diferit de guvern sau de alte autoritati cu putere de decizie in materie de preturi. De exemplu, daca se ia in considerare TVA, prin aceasta taxare sunt vizate numai tranzactiile de piata, deci nu cele incheiate in cadrul firmei. Asemenea reglementari, intr-un sistem alternativ de alocare a resurselor, vor determina aparitia unor firme care in alte conditii nu ar putea exista. Avantajul acestei abordari se reflecta in marimea firmei: o firma creste in dimensiuni pe masura ce tot mai multe tranzactii(care ar fi tranzactii coordonate prin mecanismul preturilor) ajung sa fie organizate de un antreprenor si isi reduce dimensiunile atunci cand antreprenorul respectiv renunta la organizarea acestui tip de tranzactii. Coase merge mai departe cu analiza, incercand sa descopere motivele care-l determina pe antreprenor sa opteze pentru o tranzactie in plus sau in minus si sa nu renunte definitiv la tranzactiile pe piata, desi el poate organiza productia eliminand unele costuri si reducand costul de productie sau sa foloseasca sistemul alternativ de tranzactii, fara a recurge la concentrarea activitatii intr-o singura firma de mari dimensiuni. Intr-adevar, relatia eficienta - dimensiune, dar si posibilitatea castigarii monopolului sunt stimulente puternice pentru expansiunea continua si nelimitata a firmei. Aceste afirmatii sunt adevarate atat timp cat nu se tine cont de randamentul descrescand al managementului. In realitate, se observa o serie de fapte care vin sa complice alegerea antreprenorului. In primul rand, antreprenorul trebuie sa cunoasca punctul in care costul organizarii unei tranzactii aditionale prin firma este egal cu costul organizarii acelei tranzactii prin intermediul pietei libere sau de catre un alt antreprenor (este posibila cresterea costului organizarii unei tranzactii aditionale, in consecinta, cu cat dezvoltarea firmelor este mai mare, cu atat pot scadea veniturile marginale ce revin functiei antreprenorului). In al doilea rand, exista un punct in care pierderea reprezentata de risipa de resurse devine egala cu costul organizarii tranzactiei pe piata libera sau cu costul organizarii ei de catre un alt antreprenor (cresterea numarului tranzactiilor incheiate poate sa creeze probleme antreprenorului, el sa nu mai reuseasca sa aloce factorii de productie catre scopurile care ar asigura cea mai buna valorificare). In al treilea rand, preturile furnizarii unuia sau mai multor factori de productie poate sa creasca, pentru ca avantajele oferite de o firma mica sunt mai importante decat cele oferite de o firma mare.

Asadar, o firma se va extinde cu atat mai mult cu cat: a) costurile de organizare sunt mai mici si cu cat cresterea acestora, in cazul sporirii numarului de tranzactii, este mai lenta; b) antreprenorul greseste mai putin si cu cat frecventa greselilor comise, pe masura sporirii tranzactiilor este mai mica; c) pretul de aprovizionare cu factori de productie, pentru firmele de mari dimensiuni, creste mai putin. In unele situatii, cum ar fi aprovizionarea cu factori de productie, dispersarea spatiala a factorilor scade intr-adevar eficienta firmei simultan cu cresterea dimensiunilor ei, dar aparitia inventiilor tehnologice tinde sa anuleze aceasta distanta, favorizand firma. Aceleasi efecte pot fi produse si de imbunatatirile aduse tehnicii manageriale, atunci cand cresterea dimensiunilor firmei intra in faza randamentelor descrescande ale managementului o schimbare in tehnicilor de organizare poate sa avantajeze firma.

Teoria lui Coase este cat se poate de clara pentru oricine doreste sa initieze o firma: a) determinarea marimii firmei trebuie sa ia in calcul propriile costuri de organizare si costurile de marketing, dar si costurile de organizare ale altor antreprenori; b) necesitatea organizarii unei firme apare de fiecare data cand se produce cu scopul de a vinde, ceea ce implica o specializare a firmei in relatiile sale cu ceilalti participanti la sistemul economiei de piata si nu neaparat o specializare in cadrul firmei; c) infiintarea unei unitati economice este o piata neorganizata, de aceea obiectul organizarii ei este reproducerea conditiilor pietei, ceea ce inseamna cresterea productiei cu costuri mai scazute.⁵

Concluzia teoretica si practica arata ca daca firma isi inceteaza expansiunea la un cost aflat sub costul de tranzactionare de pe piata, dar egal cu costul organizarii tranzactiei de catre o alta firma, atunci ambele procedee pot permite organizarea productiei la un pret inferior celui de piata. Prin urmare, antreprenorul prin actiunile sale specifice nu urmareste nici subminarea economiei de piata si nici izolarea firmei, dimpotriva el are obiective clare care sunt canalizate spre valorificarea tuturor oportunitatilor pietei libere.

Desi, Coase a elaborat Noua teorie a firmei in 1937, ea a cunoscut succesul in a doua jumatate a secolului al XX-lea. Autori precum O.E.Williamson, S.G. Winter, S. Rosen, H. Demsetz s.a. fie au dezvoltat abordarea initiata de Coase de alegere a tranzactiei ca unitate a analizei, fie au descoperit noi domenii ale aplicarii ei.

TEORIA CONCURENTEI IMPERFECTE

Din perspectiva procesului de achizitionare a informatiilor necesare fundamentarii deciziilor si pentru a intelege mai bine realitatea, agentii economici trebuie sa tina cont de costul achizitionarii informatiilor si al timpului pe care aceasta il implica. In acest cadru teoretic, informatia pura si perfecta este perceputa ca o simpla fictiune, iar microeconomia traditionala apare excedata la capitolul despre concurenta. Autorii teoriei concurentei imperfecte, intre care G. Stigler si H. Leibenstein sunt cei mai semnificativi, valorifica fundamentele traditionale ale concurentei pure si perfecte, dar dezvolta imperfectiunea informatiei pentru o serie de situatii specifice din realitatea economica si pe care multi economisti le ignora.   

Astfel, intr-o lucrare aparuta in iunie 1961 'The economics of information' in Journal of Political Economy, G. Stigler a cercetat problema informatiei pe piata muncii in legatura cu analiza somajului voluntar. Dupa opinia sa, informatia pe piata muncii este imperfecta. Ca urmare, pentru a cauta un loc de munca cu conditii mai bune, o persoana, care este prost platita in vechiul loc de munca sau care cauta o ocupatie care ar corespunde mai bine aspiratiilor si calificarii sale, poate alege somajul voluntar pentru a avea timpul necesar cautarii unei noi ocupatii.

Aceasta decizie va fi legata de un cost de oportunitate, numit si cost al cautarii, rezultat din compararea pierderilor(salariului pierdut, timpul alocat cautarii, etc.) cu castigul sperat din noua ocupatie. Cautarea este privita ca o adevarata munca, iar cautarea informatiei va fi urmarita numai atunci cand costul marginal al cautarii va fi mai mic decat randamentul marginal obtinut pentru descoperirea celei mai bune situatii de cumparare.

Conceptia lui Stigler reintroduce ideea ca exista somaj voluntar legat de cautarea unui loc de munca(job search)⁶, care nu trebuie confundat cu somajul involuntar si impotriva caruia este bine de luptat prin imbunatatirea informatiilor disponibile.

H. Leibenstein a dezvoltat in studiul ,,Allocative Efficiency vs. 'X-Efficiency',, aparut in iunie 1966 in American Economic Reviw o analiza bazata pe studii sociologice, despre comportamentul in interiorul firmei - inertia agentilor, dorinta fiecaruia de a-si apara aria de actiune, imperfectiunea informatiei - argumente care dovedesc ca in interiorul firmei se actioneaza pentru non-maximizarea profitului, ceea ce releva irealismul unor ipoteze ale microeconomiei traditionale. Pentru a integra aceste elemente in teoria economica, Leibenstein sustine ideea dupa care cresterea presiunii concurentiale suprima ineficienta, formuland cunoscuta teorie a Eficientei-X⁷. Teoria Eficientei-X trateaza astfel tipul de ineficienta rezultat dintr-o proasta utilizare a resurselor in interiorul organizatiilor de productie. Fata de teoria traditionala care sustine ca firmele adopta decizii centrate pe maximizarea profitului si minimizarea costului, Leibenstein arata ca majoritatea oamenilor adopta un comportament maximizator numai atunci cand creste presiunea externa⁸. In realitate, in conditii de presiune concurentiala firmele actioneaza in sensul maximizarii cifrei de afaceri, sub rezerva unui profit minim, concurenta sau factorul-X ghidand actiunile indivizilor.

TEORIA DREPTURILOR DE PROPRIETATE

Ronald Coase, economist de origine britanica ce a urmat cursurile celebrei "London School of Economics" si care preda la Universitatea din Chicago, este autorul a doua importante contributii la progresul teoriei economice contemporane. In anul 1937, o data cu publicarea lucrarii "Natura firmei", Coase avanseaza ideea ca firmele ar trebui privite ca entitati endogene ale sistemului economic a caror existenta este justificata in primul rand prin prisma existentei costurilor tranzactionare ale productiei. Prin urmare, firmele precum si alte organizatii economice exista deoarece indivizii le considera utile in procesul de minimizare a costurilor tranzactionare. Continuind cercetarile pe aceasta linie Coase emite, in anul 1960,o teorie a drepturilor de proprietate ce va fi publicata in lucrarea "Problema costului social"[6]. Teoria "drepturilor de proprietate" a lui Coase subliniaza importanta economica a definirii, delimitarii si atribuirii precise a drepturilor de proprietate in corectarea externalitatilor economice. Acordarea in anul 1991 a "Premiului Bancii Suediei pentru Stiinta Economica in Memoria lui Alfred Nobel" pentru "descoperirea si clarificarea semnificatiei costurilor tranzactionare si a drepturilor de proprietate pentru structura institutionala si functionarea economiei" atesta impactul deosebit produs de cercetarile lui Coase la nivelul teoriei economice contemporane. In timp ce o serie importanta de economisti au obtinut Premiul Nobel ca urmare a desfasurarii unei activitati de cercetare ce presupune recurgerea la o serie de calcule matematice complicate si utilizarea unor termeni specifici ce cu greu pot fi intelesi de catre cei ce nu sunt bine pregatiti in domeniul respectiv, Ronald Coase se situeaza la cealalta extrema. Contributiile sale la dezvoltarea teoriei economice constau in primul rand in abordarea unor probleme comune intr-un mod inedit si mai logic fata de abordarile anterioare.

Unul din principalel scopuri ale teoriei drepturilor de proprietate a lui Ronald Coase este acela de a oferi o solutie, care sa nu contravina principiilor pietei libere, problemei externalitatilor economice. In general, in teoria economica, se considera ca aparitia si manifestarea externalitatilor reprezinta un esec al pietei libere, care prin mecanismele sale nu poate sa rezolve situatia in care costurile sau beneficiile unei tranzactii nu sunt suportate numai de partile care au consimtit sa participe la respectiva tranzactie. Externalitatile economice deregleaza calculele de eficienta perturband in felul acesta procesul decizional al agentilor economici. Intr-un sistem economic ideal, principiul eficientei economice presupune ca vor fi produse bunurile care pot fi vandute la un pret mai mare decat costurile de productie. Producatorii vor plati costurile factorilor de productie si vor incasa pretul bunului produs in momentul in care il vor vinde. Daca un bun se vinde la un pret mai mare decat costul sau de productie inseamna ca producatorii vor obtine profit, daca nu, ei vor inregistra pierderi si nu vor mai fi tentati sa produca respectivul bun. Acest mecanism functioneaza corect intr-un sistem economic ideal in care producatorii suporta toate costurile ce deriva din producerea bunului respectiv si beneficiaza, in acelasi timp, de toate incasarile survenite in urma comercializarii acelui bun. Realitatea a demonstrat, insa, ca pot exista situatii in care nu toate costurile sau, respectiv, beneficiile aferente realizarii unui produs sunt suportate sau, incasate de catre producator. In teoria economica manifestarea unui asemenea fenomen este desemnata prin termenul de externalitate. Manifestarea acestui tip de fenomen determina, in cadrul pietei, alocarea ineficienta a resurselor.

Vehicularea teoriei conform careia externalitatile reprezinta situatiile in care mecanismele pietei libere au esuat a oferit prilejul formularii unor solutii ce presupun inlaturarea acestui "esec al pietei" prin intermediul interventiei directe sau indirecte a statului. In general aceste solutii propuneau doua tipuri de masuri menite sa corecteze acest presupus esec al pietelor:

• Interventia directa a statului care sa interzica o anumita tranzactie ce presupune aparitia externalitatilor sau care sa oblige pe participantii la respectiva tranzactie sa suporte toate costurile ce deriva din respectiva tranzactie
• Interventia indirecta a statului prin impunerea unei taxe asupra acelor agenti economici care prin natura activitatii lor sunt susceptibili de a produce externalitati[7]

Aceste solutii, desi acceptate de majoritatea economistilor, prezinta insa anumite deficiente, identificate si sintetizate de catre Ronald Coase, astfel:

• Aceste masuri se pot aplica numai in conditiile in care sunt identificate atat activitatile ce produc externalitati cat si valoarea respectivei externalitati.
• Aceste solutii nu au un caracter preventiv, scopul lor este acela de a corecta si nu de a preveni producerea acestor fenomene
• Aplicarea masurilor prezentate anterior nu asigura alocarea eficienta a resurselor deoarece solutiile se refera in primul rand la corectarea externalitatilor negative nu si a celor pozitive.

In aceste conditii Coase avanseaza urmatoarea teorema:

Daca sunt indeplinite urmatoarele premise:

• drepturi de proprietate bine delimitate si corect definite
• costuri tranzactionare nesemnificative atunci resursele vor fi alocate in mod eficient indiferent de persoana care le detine.

Solutia propusa de Coase se fundamenteaza pe ipoteza conform careia principala cauza a alocarii ineficiente a resurselor o reprezinta definirea sau delimitarea inexacta a drepturilor de proprietate. Conform lui Coase o mare parte din disputele cu privire la alocarea resurselor se datoreaza faptului ca nimeni nu detine dreptul de proprietate asupra acestor resurse sau, in alt caz la fel de grav, ca toti indivizii detin in aceeasi masura aceste drepturi (proprietate publica). Aceste dispute ar putea fi o rezolvate eficient in conditiile in care resursele s-ar afla in stricta posesie. In aceasta situatie, daca o persoana va dori sa utilizeze o anumita resursa va trebui sa ceara acordul proprietarului, acord ce poate fi obtinut in schimbul achitarii unui anumit onorariu. Prin urmare, distribuirea si atribuirea drepturilor de proprietate sporeste in mod vizibil posibilitatea rezolvarii disputelor cu privire la utilizarea resurselor. In formularea teoriei sale, Coase mizeaza pe o calitate importanta a dreptului de proprietate - divizibilitatea; dreptul de proprietate reprezinta in fapt un complex de alte drepturi distincte ce privesc proprietatea respectiva (dreptul de folosinta, dreptul de dispozitie, dreptul de uzufruct), in felul acesta proprietarul poate tranzactiona numai un anumit drept din acest complex de drepturi.

In acest mod va lua nastere o noua piata, piata drepturilor de proprietate, ce va cuprinde acele tranzactii in care obiectul schimbului il reprezinta drepturile cu privire la proprietatea asupra unor resurse (de exemplu vanzarea catre o intreprindere a dreptului de a polua). In aceasta situatie, nu este necesara interventia directa sau indirecta a statului pentru a se obtine un rezultat eficient deoarece partile au capacitatea de a stabili contracte cu privire la modul in care resursele vor fi utilizate.

Definirea si delimitarea precisa a drepturilor de proprietate este o conditie necesara dar nu suficienta pentru alocarea eficienta a resurselor. Existenta dreptului de proprietate ofera posibilitatea incheierii unor tranzactii dar, uneori, aceste tranzactii implica aparitia costurilor tranzactionare.

Costurile tranzactionare reprezinta, in primul rand, costurile implicate de negocierea si stabilirea unui acord. Daca exista numeroase parti implicate in acel acord sau daca disputele legate de acel acord sunt numeroase atunci este posibil ca respectivul acord sa implice costuri tranzactionare mai ridicate decat beneficiile aduse de respectiva tranzactie. Pe de alta parte, cheltuielile necesare pentru stabilirea unui acord nu reprezinta unicele costuri tranzactionare; in aceasta categorie mai pot fi incluse:

costurile cautarii si ale informatiei

costurile identificarii partilor ce pot fi afectate de respectiva tranzactie si a informarii lor in legatura cu respectiva tranzactie

costurile delimitarii dreptului de proprietate obtinut in urma incheierii unui acord

costurile de monitorizare a respectarii acordului semnat

costurile revendicarii pagubelor produse prin incalcarea acordului respectiv

Daca toate aceste cheltuieli tranzactionare vor depasi ca valoare avantajele obtinute in urma tranzactiei atunci, conform principiului eficientei economice, tranzactia respectiva nu va mai avea loc.

O piedica importanta in calea incheierii unui acord o reprezinta, in opinia lui Coase, problema pasagerului clandestin. Prin aceasta sintagma se desemneaza un anumit tip de comportament individual ce se manifesta in situatia in care obiectul tranzactiei il reprezinta un bun public sau un bun al carui drept de proprietate este detinut in comun de un numar semnificativ de indivizi. Problema pasagerului clandestin consta in manifestarea tentatiei, la nivelul unui individ, de a beneficia de anumite avantaje fara a plati costurile implicate de obtinerea acelor avantaje. In cazul in care mai multi indivizi trebuie sa contribuie intr-o anumita cota parte la obtinerea unui avantaj, fiecare dintre acesti indivizi este tentat de a evita plata cotei aferente in speranta ca restul persoanelor vor plati si partea sa.

Concluzia cercetarilor desfasurate de Ronald Coase este aceea ca, in realitate, nu exista un "esec al pietelor" ci, mai degraba, costuri tranzactionare semnificative, costuri ce deriva, in principal, dintr-o inexacta definire si delimitare a drepturilor de proprietate. Prin rezultatele cercetarilor sale Coase a initiat un nou domeniu de cercetare - analiza economica a dreptului - analiza ce presupune abordarea sistemului de drept prin prisma instrumentelor specifice teoriei economice.

TEORIA DREPTURILOR DE PROPRIETATE

Initiatorii teoriei drepturilor de proprietate, R.H. Coase si Fr. A. Hayek au deschis calea unei noi analize a pietei si a ordinii pietei integrand drepturile de proprietate.

In primul rand, Teorema Coase (botezata asa de Stigler) a aparut ca reactie fata de analiza a doua cazuri: cel cunoscut sub numele de 'esec al pietelor'(initiat de Pigou si dezvoltat de Keynes) si cel al costului social. Dupa cum se stie, prin introducerea argumentului de 'esec al pietelor' se lasa loc interventiei statului in economie, sub pretextul rolului corector al politicilor guvernamentale, pentru a lua in calcul, de pilda, efectele externe sau pentru a dirija oferta bunurilor publice. Coase demoleaza pur si simplu sistemul teoretic al lui Pigou printr-o manevra de logica elementara: acest sistem se sprijina pe ipoteza costurilor de tranzactionare nule, ceea ce inseamna ca el contine o ipoteza implicita si anume evitarea normelor legale⁹. Totodata, Coase arata ca daca costurile de tranzactionare sunt pozitive, atunci este posibil ca unele actiuni guvernamentale (reglementari, taxe, subventii) sa fie mai avantajoase decat piata. In acest context, el sustine ca trecerea de la costuri de tranzactionare nule la costuri de tranzactionare pozitive demonstreaza importanta covarsitoare a sistemului legislativ. Intr-adevar, pe piata nu se negociaza entitati fizice, ci drepturile de a exercita anumite actiuni, iar drepturile pe care indivizii le pot detine sunt stabilite prin sistemul de legi. Pentru Coase, daca drepturile de proprietate sunt bine definite, costurile de tranzactionare sunt neglijabile, intrucat costul negocierii vine din imprecizia drepturilor de proprietate, ceea ce inseamna ca piata se poate extinde. Pentru o intelegere mai clara a pozitiei sale doctrinare, Coase insista asupra ideii dupa care evidentierea eventualelor imperfectiuni ale pietei in cateva cazuri precise, nu implica si afirmatia ca interventia statului este susceptibila de a rezolva orice problema mai bine decat o face piata¹⁰.

Hayek, la randul sau, cauta sa raspunda la intrebarea pusa de economisti de-a lungul timpului asupra cauzelor eficacitatii pietelor¹¹. El isi formuleaza argumentele pe imperfetiunea informatiilor care determina o coordonare tehnic descentralizata si in acelasi timp superioara coordonarii etatiste. Cu alte cuvinte, ghidul politicii statului nu poate fi altul decat respectul libertatii individuale, iar functia statului este de face sa se respecte statul de drept care apara drepturile de proprietate si, mai larg, economia de piata. Prioritatea dreptului de proprietate se afla in centrul analizei, dupa opinia lui Hayek, pentru ca cea mai mare parte a masurilor sociale conduce la reducerea drepturilor de proprietate pentru unii indivizi. Hayek, denunta o asemenea situatie, condamnand totodata acele masuri care pun liberul arbitru in locul ordinii pietei.

TEORIA PIETELOR CU INFORMATIE ASIMETRICA

Bazele acestei teorii au fost puse in anii '70 de G. Akerlof, M. Spence, J. Stiglitz. Autorii mentionati au propus o explicatie comuna la o serie de intrebari interesand domenii diferite ale economiei: care este explicatia pentru ratele dobanzii excesiv de mari pe piata creditului din tarile slab dezvoltate; de ce cei care doresc sa cumpere un automobil second-hand bun se adreseaza unui dealer si nu vanzatorului particular; care explicatia faptului ca o firma plateste dividende actionarilor chiar daca este impozitata mai mult in raport cu castigurile; de ce este avantajos pentru companiile de asigurari sa ofere clientilor o lista unde deductibilitatile mai mari sunt inlocuite cu despagubiri mai mici; etc. Argumentele initiatorilor teoriei pietelor cu informatie asimetrica tin de definirea informatiei asimetrice: o parte a agentilor economici de pe piata au mai multe informatii decat cealalta parte. Astfel, imprumutatorii stiu mai mult decat imprumutatii despre esalonarea platilor viitoare, vanzatorul stie mai multe despre calitatea masinii decat cumparatorul, presedintele consiliului de administratie stie mai multe despre profitabilitatea firmei, etc. Fiecare dintre autorii mentionati a gasit cate un element definitoriu al pietei cu

informatie asimetrica: Akerlof - selectia adversa(adverse selection), Spence - semnalizarea(signaling), iar Stiglitz - selectarea- cernerea(screening).

G. Akerlof a publicat in 1970 'The Market for Lemons', introducand prima analiza formala a unei piete cu dificultati de informare sau cu selectie adversa¹². El dezvolta astfel o noua teorie unde arata ca din cauza informarii imperfecte a imprumutatilor si a cumparatorilor de masini, imprumutatorii cu sisteme de rambursare neperformante sau vanzatorii de masini de proasta calitate pot indeparta ceilalti competitori de pe piata, cu alte cuvinte, informarea asimetrica a agentilor poate determina o selectie adversa pe piata. Argumentele lui Akerlof rezulta din analiza pietei unui bun unde vanzatorul are mai multe informatii decat cumparatorul despre calitatea produselor, si anume, piata masinilor second-hand: 'lamaia'(masinile vechi si cu defecte). Concluzia lui Akerlof arata ca, ipotetic dificultatile de informare pot conduce fie la colapsul intregii piete, fie la transformarea acesteia prin selectie adversa , fiind alese produsele de calitate proasta in locul celor calitativ superioare. Cheia problemei se afla la agentii economici care pot avea motivatii puternice pentru a contracara efectele adverse ale dificultatilor intampinate in informarea asupra eficientei pietei. Este posibil ca numeroase institutii ale pietei sa fie interesate sa propuna o rezolvare a problemelor cauzate de informarea asimetrica oferind diferite tipuri de contracte, de pilda vanzatorii de masini second-hand sa ofere garantii cumparatorului.

Michael Spence a cercetat felul cum indivizii mai bine informati de pe o

piata pot sa transmita, 'sa semnalizeze', in mod credibil, celor mai putin informati, informatiile pe care le detin, astfel incat sa evite unele probleme asociate selectiei adverse. Semnalizarea de piata¹³ presupune existenta unor agenti care sa ia masuri costisitoare, dar usor de observat pentru a-i convinge pe alti agenti economici fie de abilitatile lor, fie de valoarea si calitatea produselor lor.

Michael Spence a publicat in 1973 un studiu intitulat 'Job Market Signaling' unde identifica educatia ca un 'semnal' al productivitatii pe piata fortei de munca. Un angajator nu poate distinge persoanele mai productive de cele mai putin productive. In consecinta, el il va alege pe cel mai productiv dintre solicitantii mai putin productivi, numai daca il considera mai putin costisitor decat ceilalti fiind mai educat, decat cei mai putin educati. Spence a constatat existenta in baza de asteptare a unor puncte de echilibru diferite, conditionate de educatie si venit(de exemplu, barbatii si albii primesc un salariu mai mare decat femeile si negrii cu aceeasi productivitate). Cercetarile ulterioare au extins aplicarea teoriei la explicarea altor tipuri de 'semnale', confirmand importanta 'semnalizarii' pe diferite piete(publicitatea costisitoare ca semn al productivitatii, finantarea prin emiterea de obligatiuni ca semnal al profitabilitatii, tacticile de amanare a ofertei salariale ca semnal al capacitatii de negociere, reducerile agresive de preturi ca semnale ale puterii pietei, etc.).

Teoria ofera explicatia dividendelor platite de firme actionarilor, desi se stie ca ei vor plati un impozit suplimentar pentru aceste venituri suplimentare. De ce aleg firmele sa plateasca dividende in sa urmeze o cale mai simpla, adica sa retina profitul in interiorul firmei favorizand actionarii prin cresterea capitalului si a valorii actiunilor? Un raspuns, in sensul teoriei 'semnalizarii', este acela ca dividendele pot fi un semnal favorabil pentru investitiile viitoare, firmele platesc dividende pentru ca pe piata acest fapt este interpretat ca un semn bun, ceea ce va insemna si un pret mai mare al actiunilor. Ideea este ca pretul mai mare al actiunilor va compensa pierderile actionarilor rezultate din impozitarea suplimentara a dividendelor.

Joseph Stiglitz, impreuna cu diversi colaboratori, completeaza analizele intreprinse de Akerlof si Spence cu cercetarea comportamentului pe piata al agentilor economici neinformati pe piata cu informatie asimetrica, in speta piata asigurarilor unde companiile de asigurari nu detin informatii despre riscul real la care sunt supusi clientii. Joseph Stiglitz si Michael Rothschild arata cum compania de asigurari-partea neinformata poate

determina clientii sai-partea informata sa-si dezvaluie informatiile despre riscurile proprii, prin 'screen'. Pe baza informatiilor 'cernute' ('selectate'), compania de asigurari distinge intre diferetele clase de risc oferite asiguratilor, dandu-le posibilitatea de a alege dintr-o lista de contracte alternative, unde despagubirile mici pot fi inlocuite cu deductibilitati mari.

Aplicatiile teoriei pietelor cu informatie asimetrica sunt multiple: de la pietele financiare - monetare si piata asigurarilor, la piata muncii si piata bunurilor de consum.

Teoria economica a apelat, pentru o perioada indelungata de timp, la premisa conform careia agentii economici detin in mod egal si in cantitati suficiente informatiile necesare in cadrul procesului decizional, de aceea problemelor legate de distribuirea informatiilor in cadrul pietelor li se acorda o importanta nesemnificativa. Printre primii economisti ce au devenit constienti de necesitatea acordarii unui rol mai important studiului informatiei si a modului in care detinerea acesteia influenteaza activitatea economica au fost laureatii din anul 2001 ai Premiului Bancii Nationale a Suediei pentru Stiinta Economica in memoria lui Alfred Nobel: George A. Akerlof, A. Michael Spence, Joseph E. Stiglitz. Acestia au observat si au cercetat urmatorul fenomen: in cadrul activitatii economice exista o serie vasta de piete in care informatia este distribuita asimetric iar modul in care aceasta se propaga de la un agent economic la altul influenteaza comportamentul indivizilor pe respectiva piata. Daca, in cadrul teoriei economice traditionale, se puneau in discutie, in primul rand, problemele legate de echilibrul cererii si ofertei, de modul in care se distribuie venitul in procesul schimbului, sau de alocarea eficienta a resurselor, noua microeconomie a propus o abordare inedita - mare parte din deficientele pietelor pot fi rezultatul unei distributii asimetrice a informatiei. Intr-o economie libera, ce presupune ca preturile se formeaza ca rezultat al confruntarii directe dintre cerere si oferta, pretul este cel ce ofera informatii in legatura cu raritatea bunului tranzactionat si a modului in care acesta poate fi achizitonat. Uneori insa, preturile se formeaza pe baza unor informatii ce nu sunt accesibile tuturor in aceeasi masura. Pretul ia nastere in urma jocului dintre cerere si oferta, cererea si oferta depind, la randul lor, de detinerea altui gen de informatii (calitatea bunurilor tranzactionate[8], obiectivele de profit ale celor ce actioneaza pe piata, strategiile de marketing ale actorilor participanti la tranzactii, etc.). In plus, accesul la informatii este uneori conditionat de o anumita cheltuiala cuantificata in unitati monetare sau in timp consumat.

Asimetria informatiei a oferit un imbold nesperat teoriilor economice interventioniste care gaseau in acest fenomen o justificare pentru o mai activa implicare a statului in activitatea economica. In realitate, o piata nu se formeaza, nu ia nastere pentru a esua, chiar daca piata respectiva se confrunta cu probleme specifice, ea isi va adapta mecanismul de functionare astfel incat sa ofere o rezolvare interna la problemele sale. Agentii economici ce actioneaza pe o piata cu informatie asimetrica vor incerca, pe de-o parte, sa fructifice in favoarea lor asimetria informatiilor, iar, pe de alta parte, sa asigure conditiile necesare pentru ca respectiva piata sa functioneze si sa nu dispara, pentru ca, o data cu disparitia pietei dispare si avantajul lor.

Spence si Stiglitz disting pe pietele cu informatie asimetrica doua tipuri de comportamente specifice agentilor economici: semnalarea[9] si respectiv scanarea informatiei. Aceste tipuri de comportament determina doua mari categorii de strategii comunicationale specifice pietelor cu informatie asimetrica:

• Strategii comunicationale de semnalare a informatiei elaborate de catre detinatorii de informatie menite sa distribuie informatia catre acele categorii de agenti economici care sunt privati de informatie
• Strategii comunicationale de scanare a informatiei elaborate de catre cei ce nu dispun de informatie, menite sa faciliteze accesul acestora la informatiile existente

Fenomenul de semnalare a informatiei a fost scos in evidenta pentru prima data de catre laureatul Premiului Nobel Michael Spence, fenomenul consta in transmiterea de catre cei ce detin informatii a unor "semnale" catre cei mai putin informati.

O astfel de strategie de semnalare a informatiei este cea aplicata pe piata financiara de catre anumite societati pe actiuni cotate la bursa. Strategia comunicationala consta in urmatoarea practica: anumite societati pe actiuni prefera sa acorde dividende actionarilor sai desi se cunoaste faptul ca dividendele sunt dublu impozitate (mai intai se percepe impozit asupra profitului, platit de companie, pentru ca mai apoi actionarii sa plateasca, la randul lor, impozit pe venitul obtinut din dividende). La o prima vedere aceasta practica ar parea ineficienta, mai ales ca se pot gasi si alte metode prin care actionarii sa beneficieze de profitul obtinut, insa, scopul primar al acestei practici este acela de a transmite semnale actionarilor sau potentialilor actionari in legatura cu situatia financiara a respectivei companii. Aceasta strategie se inscrie in cadrul comunicarii financiare a intreprinderii si urmareste atragerea sau mentinerea actionariatului. O companie care ofera dividende este o companie stabila si prospera, deci actiunile acelei companii reprezinta o achizitie favorabila pentru portofoliul actionarilor.

Fenomenul de scanare a informatiei a fost observat si descris intaia oara de catre economistul american, laureat al Premiului Nobel, Joseph Stiglitz. Acest fenomen consta in aplicarea unor diverse strategii de catre cei ce au nevoie de informatii pe care nu le detin. Stiglitz a remarcat ca acest fenomen al "scanarii" este o practica des uzitata pe piasa asigurarilor. Pe piata asigurarilor exista o distributie asimetrica a informatiilor legate de gradul de risc la care sunt supusi asiguratii. Companiile de asigurare recurg uneori la urmatoarea strategie comunicationala: se ofera asiguratilor un pachet de beneficii suplimentare in cazul in care acestia sunt dispusi sa divulge mai multe informatii legate de gradul de risc al activitatii asigurate. Asiguratul este tentat prin avantaje suplimentare (reducerea primei de asigurare, oferirea de diferite facilitati la plata primelor da asigurare, oferirea unor cadouri promotionale, etc) sa raspunda la un chestionar de intrebari al caror scop este acela de a incadra cit mai corect respectivul asigurat intr-o anumita categorie de risc.

Strategiile comunicationale de scanare a informatiei presupun un anumit cost ce se incadreaza in categoria costurilor cautarii. Joseph Stigler defineste costul cautarii ca fiind cheltuielile monetare si nonmonetare necesare pentru obtinerea informatiilor necesare intr-o anumita activitate[11].

TEORIA CAPITALULUI UMAN

Teoria capitalului uman, initiata de exponenti ai noii scoli de la Chicago in a doua jumatate a secolului al XX-lea, contine, atat un filon teoretic-slogan: 'Omul cea mai de pret bogatie a unei tari', cat si diferente semnificative de dezvoltare teoretica. Promotorii acestei teorii sunt: Th. W. Schultz, G. Becker si G. Stigler. Fiecare dintre ei au abordat problemele capitalului uman, dar si-au adus contributii importante si in alte domenii ale cercetarii economice.

Theodore W. Schultz s-a facut cunoscut prin studiile sale legate de agricultura si de tarile in curs de dezvoltare, dar intr-o serie de studii precum: 'Investement in Man: an Economist's View'(1959), 'Education and Economic Growth'(1961) si 'Investement in Human Capital'(1971) initiaza seria cercetarilor referitoare la capitalul uman.

Contributiile lui Schultz cuprind si o problematica adiacenta capitalului uman dintre care o retinem pe cea mai semnificativa: punerea in discutie a notiunii de capital, insistand asupra definirii capitalului ca alocare de timp in care figureaza si capitalul uman.

Cercetarile sale extrem de diverse il conduc, din perspectiva epistemologica, la afirmatia potrivit careia cunoasterea este o valoare economica foarte particulara sau, altfel spus, stiinta este o activitate rationala rezervata celor suficient de instruiti ca sa o inteleaga.

Gary Becker, pe linia promotorilor capitalului uman, pune pentru prima data in evidenta faptul ca individul nu este simplu consumator final, ci un adevarat producator, care prin educatie si formare profesionala, practica o investitie in capital uman.

Teoria capitalului uman constituie fondul gandirii lui G. Becker, care-i permite sa abordeze din perspectiva economica atat consumul obisnuit (hrana, imbracaminte, petrecerea timpului liber etc.), cat si valorile personale determinante ale comportamentul uman (iubire, ura, altruism etc.).

In opinia sa, individul este o adevarata firma, care utilizeaza resurse rare (munca salariata si casnica a membrilor familiei) si care prin munca produce satisfactii, si cu o organizare care necesita investitii si calcule bazate pe preturi relative, pe costul timpului etc.

G. Becker utilizeaza acest mod de analiza pentru a studia oferta de munca, comportamentul fata de educatie (diferentele salariale care rezulta de aici), dar si factorii dominanti ai casatoriei. Astfel, el analizeaza in 'Human Capital, a Theoretical and Empirical Analysis', publicata in 1964 (tradusa si in romaneste)¹⁴, ideea dupa care actele de consum permit infatisarea unei productii a placerii care ia timp si cere eforturi care depasesc o simpla cumparatura. Achizitionarea si utilizarea unui computer personal presupune invatare, o lectura, adica, un cost de intrare care este mai ridicat decat costul achizitionarii unui bun care produce o satisfactie imediata (de exemplu o prajitura). In 1964, el publica 'A Theory of Allocation of Time', unde generalizeaza timpul ca element fundamental pentru intelegerea comportamentelor noi ale consumatorilor¹⁵.

G. Becker fixeaza astfel cadrul analizei sale, definind totodata si conceptele de baza cu care opereaza teoria capitalului uman.

Mai intai de toate, capitalul uman este definit de Becker drept activitatile monetare si non-monetare care influenteaza veniturile monetare viitoare ale individului. Intre aceste activitati se includ: educatia scolara, formarea profesionala in timpul lucrului, cheltuielile medicale, migrarea, cautarea informatiilor despre preturi si venituri.

Investitia in capital uman este influentata de o serie de motivatii: determinantul principal il constituie profitul sau randamentul ce se asteapta de la sumele investite in capitalul uman, iar cel secundar remunerarea care depinde de sumele investite in capitalul uman, iar acestea sunt determinate, la randul lor, de comparatia intre costuri si beneficii. Altfel zis, fiecare persoana cauta investitia optimala in capitalul uman, iar acesta se afla in punctul de intersectie a curbei cererii (care este descrescatoare si care reprezinta beneficiile marginale) si curba ofertei (care este crescatoare si care reprezinta costurile marginale ale finantarii unei unitati monetare aditionale la capitalul uman). Curba ofertei unei investitii individuale exprima presiunea exercitata asupra individului in sensul investirii de sume din ce in ce mai importante pentru a dezvolta capitalul uman. Curba cererii este descrescatoare pentru ca imbunatatirea capitalului uman face timpul mai scurt in procesul investitional.

Teoria capitalului uman, elaborata de G. Becker contine si o explicatie in termeni de timp a inegalitatii salariilor. El arata ca procesul alegerii individuale intre prezent si viitor va determina continuarea studiilor sau, din contra, alegerea obtinerii veniturilor imediate. G. Becker insista asupra costului timpului in ciclul de viata, ceea ce ii permite sa explice impartirea timpului in timp de studiu si timp de munca platita.

In fond, este vorba despre costul de oportunitate al timpului, pentru ca a te educa inseamna a renunta la timpul liber si la munca remunerata. G. Becker deschide cercetarile spre noua teorie a consumatorului, careia ii ataseaza rata salariului drept cost al timpului la pretul pietei. In acest model, individul opereaza in permanenta alegeri care-i permit sa arbitreze intre timp liber si timp de munca. Individul continua sa substituie orelor de loisir orele de munca pana cand utilitatea marginala a muncii si cea a timpului liber devin egale, ceea ce inseamna realizarea echilibrului si a optimului. G. Becker ataseaza la noua teorie a consumatorului o noua functie de consum. Spre deosebire de teoria traditionala a alegerilor consumatorului care insista pe gusturi si preferinte, noua teorie a consumatorului elaborata de G. Becker cauta explicatii ale formarii gusturilor si metode ale prevenirii efectelor rezultate din schimbarile gusturilor. Analiza acestei problematici situeaza in centru un consumator de un fel deosebit: un consumator-producator. De fapt, utilitatea consumatorului nu vine direct din bunurile si serviciile cumparate de piata, ci este rezultatul comportamentului consumatorului care alege si care isi produce propriile satisfactii in constrangerile date. In acest cadru, din combinarea bunurilor si serviciilor cumparate de pe piata cu timpul familiilor rezulta o activitate de productie. Cu alte cuvinte, bunurile si serviciile de pe piata sunt input-uri pentru procesul de productie al sectorului non-piata, iar cererea consumatorului de bunuri de piata este o cerere derivata, similara cererii de consum intermediar a unei intreprinderi pentru un factor de productie. Consumul devine in acest fel o activitate ai caror factori de productie (input-uri) sunt bunurile, iar produsele (output-uri) un ansamblu de caracteristici generate de utilitati variate. Se pot trasa astfel curbele de indiferenta ale consumatorului fata de posibilitatile de substituire. Un ansamblu de proprietati poate fi obtinut din bunuri de natura diferita, iar daca consumatorul este sensibil fata de un esantion de caracteristici, el poate sa obtina aceleasi niveluri ale consumului conservand un bun sau altul. Modificarile in gusturi si preferinte ii dau prilejul consumatorului sa inoveze permanent, inovatia nefiind nimic altceva decat un adaos de noi caracteristici la un bun sau la un ansamblu de bunuri. G. Becker construieste si o functie de productie casnica, definita de structura consumului si de preturile relative¹⁶. Logic, schimbarea preferintelor si schimbarile comportamentului consumatorului tin de preturile relative si de costurile de oportunitate, iar functia de productie casnica este determinata de acesti doi factori. Cresterea inclinatiei de a consuma muzica apare din obisnuinta anterioara de a consuma muzica, spune Becker. Aceasta se explica printr-un fel de curba de experienta a consumatorului: obisnuinta de a aprecia muzica creste productivitatea consumatorului reducand costul timpului consacrat de acesta pentru imbunatatirea placerii resimtita ca meloman. G. Becker analizeaza si comportamentele fata de casatorie, natalitate, munca si interactiunile sociale ale acestora. Unul dintre subiectele cele mai noi si mai controversate ale cercetarilor sale il constituie interpretarea deviatiilor si a crimelor in termenii cost-avantaj.

Rotten Kid

Unul dintre subiectele controversate dar si apreciate in acelasi timp, deseori dezbatute si uneori chiar criticate, din munca lui Becker, este "Rotten Kid Theorem", publicata in "The Journal of Political Economy", Vol 82 (nov-dec 1974). Aceasta teorie se refera la interactiunile din cadrul familiei dintre un parinte altruist si un copil/sotie egoist(a) si incearca sa demonstreze cum altruismul unui membru al familiei determina ceilalti membri ai familiei sa simuleze altruismul.

De la inceput observam o completare a microeconomiei, deoarece oamenii nu mai sunt presupusi egoisti prin excelenta si deci utilitatea unei persoane nu mai depinde doar de propriul consum, ca in modelul clasic, ci si de utilitatile altor persoane, avand astfel de a face cu o functie de utilitate a familiei. Teorema Rotten Kid spune ca in cazul existentei unui cap al familiei, care face distributii pozitive catre ceilalti membri, si acestia sunt motivati sa maximizeze venitul social al familiei, chiar daca utilitatea lor depinde doar de consumul propriu. In felul acesta putem considera ca Teorema Rotten Kid este o metoda de convingere a copiilor rai si chiar a partenerilor egoisti de a intreprinde anumite actiuni in favoarea capului de familie.

La fel ca si restul operei lui Becker despre familie, si teorema rotten kid se bazeaza pe venitul social al membrilor familiei. Acest venit apare prin compunerea veniturilor tuturor membrilor familiei si formarea unui singur buget comun. Ipoteza bugetului comun al familiei este o ipoteza regasita in general in modelele "preferintelor comune". Modelele preferintelor comune se caracterizeaza pe langa bugetul comun si prin maximizarea aceleiasi functii de utilitate a intregii familii.

Teoria pleaca de la presupunerea ca i tine la perechea sa j, in sensul ca functia de utilitate a lui i, creste in acelasi sens cu bunastarea lui j. Mai exact in functia de utilitate a lui i este introdus pe langa consumul acestuia si consumul lui j sau chiar utilitatea lui j. Conditia de echilibru implica la fel ca si in cazul consumului a doua bunuri cu costuri egale, faptul ca i primeste utilitatea marginala egala din consumul sau personal si cel al lui j. Acest punct de echilibru este reprezentat de punctul de tangenta intre dreapta bugetului social obtinut prin compunerea veniturilor membrilor familiei si curba de isoutilitate a capului familiei intre consumul sau si consumul copilului/partenerului.

O prima implicatie importanta a acestei reprezentari, este aceea ca nici o schimbare in distributia veniturilor membrilor familiei nu afecteaza distributia beneficiilor. Motivul ar fi acela ca orice schimbare in distributia veniturilor prin reducerea venitului unuia dintre membri concomitent cu cresterea venitului celuilalt mentine aceeasi dreapta a bugetului. Punctul de echilibru este astfel mentinut constant, iar pentru maximizarea acestei functii beneficiile se distribuie in acelasi mod.

Teorema ar putea functiona conform lui Becker si in cazul familiilor formate din mai multe persoane. Mai exact atata timp cat exista un cap al familiei care face distributii pozitive catre toti ceilalti membri, redistribuirea venitului nu ar trebui sa ii afecteze pe acestia deoarece in momentul in care venitul unuia dintre ei ar scadea, crescand venitul altuia, capul familiei ar regla distributia in asa fel incat toti sa isi pastreze nivelul de consum ce asigura maximizarea functiei de utilitate a familiei (a capului familiei). Aici se observa mai multe ipoteze ale teoremei: trebuie sa existe un cap al familiei altruist, care sa faca distribuiri pozitive de resurse catre ceilalti membri ai familiei, aceste distribuiri sa fie facute fara costuri de tranzactionare si sa fie permanente.

De aceea Becker spune ca "o familie cu un cap isi maximizeaza functia de utilitate a consumului diferitilor membrii, supusa unei constrangeri bugetare definite de variabilele familiei. Functia de utilitate a familiei este identica cu cea a unui membru, capul, pentru ca preocuparea sa pentru bunastarea celorlalti membrii, integreaza toate functiile de utilitate ale membrilor intr-o singura functie consistenta a familiei"^[13].

Pentru familiile cu mai multe persoane exista o presupunere mai putin probabila facuta de Barro^[14], ca familia este 'legata in intregime' printr-o serie de transferuri intre membri, ajungandu-se ca toti membrii sa transfere tuturor membrilor "urmatori" resurse deoarece o crestere a contributiei lor pentru urmatorul va provoca o crestere a contributiei pentru toti membrii familiei.

Mecanismul din teorema Rotten Kid este asemanat de Becker cu sistemul asigurarilor. Fiecare membru al familiei este "asigurat" de faptul ca in cazul unui eveniment nefericit, distributia din partea capului de familie ar creste in asa fel incat sa compenseze scaderea venitului respectivului membru. Cu cat familia este mai mare, cu atat ponderea venitului unei persoane in totalul bugetului este mai mica si de aceea, o pierdere a unui venit nu mai este asa de importanta pentru bugetul familiei. Mai exact diminuarea sau pierderea unui venit modifica cu destul de putin dreapta bugetului (bugetul fiind considerat venitul social al capului familiei) permitand incadrarea familiei pe o curba de isoutilitate foarte apropiata in timp ce punctul de echilibru nu se modifica nici el substantial.

Astfel distributia bugetului intre membrii familiei nu este puternic afectata de dificultatile unuia dintre membri si fiecare membru al familiei se simte protejat. Fondurile pentru aceste redistribuiri sunt preluati din venitul social al familiei, din distribuirile pe care le-ar face capul familiei catre ceilalti membri.

Mecanismul venitului social poate fi folosit si pe termen lung alaturi de legaturile prin transferuri ce se creeaza intre persoane, pentru a observa interactiunea dintre generatii prin mecanismul mostenirilor. Becker demonstreaza ca pe termen lung, sacrificiul unei generatii este compensat de diferite transferuri de la cealalta generatie prin mecanismul mostenirilor. Fiecare dintre schimbarile resurselor relative ale generatiilor prezente si viitoare, va tinde sa fie compensata de schimbari egale dar opuse ale mostenirilor[16].

Capul familiei maximizeaza functia sa de utilitate in care intra insa consumurile sau utilitatile celorlalti membri, supusa constrangerii bugetului sau social. De aceea orice mareste venitul familial, va mari si utilitatea sa si astfel capul familiei va analiza efectul asupra venitului total al familiei produs de diferitele actiuni ale sale, si va diminua venitul sau personal daca veniturile celorlalti membrii ai familiei ar creste si mai mult. De obicei parintii tin cont mai degraba de consumul copiilor si nu de utilitatea acestora, modelul de consum ales de parinti pentru copii lor fiind de obicei diferit fata de cel pe care l-ar alege acestia. Acest lucru se intampla deoarece utilitatea copiilor este greu de observat sau de multe ori increderea parintilor in justetea dorintelor copiilor este mica.

Becker considera efectele actiunilor capului familiei asupra celorlalti membri ca fiind externalitati pe care acesta le internalizeaza automat, prin functia sa de utilitate ce depinde si de consumul celorlalti. Prin automatismul internalizarii externalitatilor Becker se distinge de teoria lui Coase in care interiorizarea efectelor diverselor actiuni se negociaza si care dovedeste ca atunci cand 'costurile de negociere' sunt neglijabile, fiecare membru al familiei poate fi oricand determinat sa maximizeze oportunitatile familiei, prin negocierea platilor compensatorii cu ceilalti membri.

Cea mai importanta observatie a teoremei Rotten Kid este aceea ca si ceilalti ajung sa interiorizeze automat efectele actiunilor lor asupra celorlalti membri cu care sunt legati prin transferuri de la capul familiei. Conform lui Becker, un membru al familiei va creste propriul venit sau propriul consum doar daca prin aceasta actiune nu va scadea consumul altor membri ai familiei cu o valoare mai mare. In alte cazuri, daca prin cresterea consumului propriu consumul altui membru ar scadea mai mult, utilitatea totala pe care incearca sa o maximizeze capul familiei ar scadea si la fel si venitul social al familiei. Acest lucru ar diminua utilitatea capului de familie si astfel el ar fi nevoit sa consume mai mult si sa isi diminueze transferurile catre ceilalti membri ai familiei. Astfel cel care provoaca diminuarea venitului social poate suferi din cauza diminuarii transferului catre el insusi si cunoscand acest lucru si efectele actiunilor sale, probabil ca s-ar abtine.

Chiar mai mult, ceilalti membri ai familiei ajung sa fie motivati sa maximizeze functia de utilitate a capului familiei comportandu-se ca si cand in functiile proprii de utilitate ar intra si satisfactia tuturor membrilor familiei. Ei pot face asta renuntand la o parte din consumul lor pentru a spori consumul general al familiei cu mai mult decat partea la care se renunta. In acest fel si ei ajung sa interiorizeze automat externalitatile comportarii lor.

Functia de utilitate a familiei nu este aceeasi cu a capului familiei deoarece acesta ar avea puteri dictatoriale asupra celorlalti membri, ci pentru ca acesta tine destul de mult la utilitatea celorlalti incat sa faca transferuri pozitive catre toti si sa nu schimbe nimic din consumul acestora. Daca totusi ar schimba distributia venitului social catre ceilalti membri, capul familiei, nu ar mai maximiza functia de utilitate a lui si a familiei.

Exemplele date de Becker, au fost puternic combatute de Bergstrom[18] care elaboreaza exemplul lui Becker despre altruistul ce citeste in pat adaugand posibilitatea ca nevasta sa stinga pe ascuns lumina. El foloseste un exemplu foarte elaborat pentru a arata ca in afara de transferabilitatea utilitatii, concluziile teoriei Rotten Kid sunt intr-o oarecare masura eronate. Bergstrom a mai aratat ca modelul Rotten Kid nu se sustine neaparat nici macar atunci cand parintele poate observa, nu doar veniturile, ci si eforturile copiilor si chiar in conditiile in care functia de utilitate a capului familiei depinde, nu doar de consumul copiilor, ci si de utilitatea acestora, mai ales daca altruistul poate doar sa ofere cadouri in bani si nu sa directioneze distribuirea timpului liber. Astfel realizam ca teoria Rotten Kid nu ne permite sa consideram ca problemele stimulentelor casnice sunt rezolvate automat atunci cand exista un cap de familie marinimos.

Cazul fiului risipitor este o problema evidentiata de Lindbeck si Weibull[19] cu radacini in parabola biblica a fiului risipitor si care se aseamana destul de mult cu cazul copiilor lenesi al lui Bergstrom. Se presupune initial ca un copil are intr-o prima perioada o anumita alocatie, pe care el poate alege sa o cheltuiasca, sau sa o economiseasca. In cea de a doua perioada, el stie ca va primi daruri de la parintele binevoitor. Astfel, daca parintele nu poate face un aranjament prestabilit pentru a pedepsi comportamentul risipitor, copilul este stimulat sa cheltuiasca cat mai mult in prima perioada.

Insusi Becker, in introducerea editiei adaugate a tratatului[20] citeaza aceste articole, considerand ca respectivele critici sunt intemeiate si incearca sa clarifice ipotezele pentru validitatea concluziilor: "Principalele ipoteze sunt: toate bunurile pot fi cumparate sau vandute (timpul liber vazut ca bun este un exemplu care nu satisface aceasta ipoteza); ne referim la o singura perioada de timp; parintii asigura bunurile copiilor; parintii aleg dupa ce copii au facut-o intr-un ,joc' cu 2 planuri". Apoi Becker introduce cu ajutorul "Tratatului de Economia Familiei" 3 ipoteze suplimentare: "La fel ca si la teoria Rotten Kid, raspunsul automat al parintilor la factorul nu sunt acceptate targuielile, constrangerile sau amenintarile - determina copii sa actioneze in directia dorita de parinti". Unii autori considera ca ipotezele initiale sunt atat de restrictive, incat creeaza suspiciuni asupra relevantei teoriei. Mai mult, conform lui Pollak , efortul lui Becker pentru clarificarea conditiilor conform carora concluziile teoriei Rotten Kid sunt valide, este mai degraba destinat excluderii contraexemplelor propuse de critici decat pentru imbunatatirea conditiilor ce verifica teoria.

Intr-o familie cu un cap se creeaza o serie de relatii puternice de interdependenta intre membrii familiei. Conform Teoremei Rotten Kid, familia are urmatoarele proprietati:

o           Nici o distribuire a venitului intre membri nu afecteaza consumul sau bunastarea nici unui membru deoarece determina redistribuiri facute de capul familiei.

o           Toti membrii familiei se comporta ca si cand ar fi aparent altruisti, chiar si cand sunt de fapt egoisti, deoarece in incercarea de maximizare a venitului personal, ei maximizeaza si venitul familiei.

o           Ca in toate modelele bazate pe preferinte comune, si in aceasta teorema, familia se comporta ca si cand ar maximiza o singura functie generala a utilitatii, supusa unei constrangeri bugetare care depinde de veniturile familiei.

Modelul "Altruist"

Aparuta initial in "Journal of Economic Literature" in septembrie 1976, eseul lui Becker despre altruism, in varianta originala "Altruism, Egoism and Genetic Fitness: Economics and Sociobiology"[22] a suferit diverse schimbari si completari datorate atat criticilor aduse, cat si, probabil intr-o masura la fel de mare, datorita importantei subiectului. Pe aceeasi tema, Becker a mai publicat inca un eseu numit "Altruism in the Family and Selfishness in the Market", amandoua eseurile fiind apoi publicate in tratatul despre familie.

Importanta modelului altruist in economie este una covarsitoare, acest model fiind o continuare a teoremei "Rotten Kid" (si ea foarte importanta), prin care se ofera o solutie de alegere colectiva (ce-i drept deocamdata doar la nivelul familiei), eficienta si care nu se bazeaza pe agregarea preferintelor. In felul acesta, Becker a reusit sa arate ca daca se ofera un model eficient de decizie, agregarea preferintelor (una din temele importante de studiu ale economiei, ramase inca fara raspuns) nu mai este neaparat necesara. Dupa aceasta descoperire a lui Becker, economia familiei a inceput sa evolueze intr-o directie dominata in special de "teoria jocurilor". Unii economisti chiar au facut o analogie intre functia cererii familiei si functia cererii unei tari preluand teoriile microeconomice la nivel macro[23].

Altruistul este, prin definitie, o persoana cate tine destul de mult la alte persoane incat sa renunte la o parte din consumul sau pentru a creste utilitatea acestora. Renuntand la o parte din consumul propriu, este normal sa presupunem ca altruistii au un consum mai mic decat egoistii care dispun de aceleasi venituri. In plus, un altruist este dispus sa renunte la anumite actiuni care i-ar creste venitul propriu diminuand venitul altei persoane de care este legat altruistul lucru pe care un egoist nu l-ar face niciodata.

In general Becker considera ca preferintele si comportamentele schimbatoare, modul de evolutie al acestora, si efectele asupra lor ale schimbarilor de preturi, venituri si alte variabile sunt doar o scuza pentru neputinta de a gasi legi clare si de necontestat pentru modelarea comportamentului uman. Conform abordarii economice[24] insa, trebuie sa presupunem ca toate comportamentele rezulta din maximizarea functiilor de utilitate, care depind de consumul diverselor marfuri. Dar Becker considera ca pe langa marfuri, in functia de utilitate a unei familii intra si alti factori care se gasesc in afara sectorului piata (copii, sanatate, mandrie pentru realizari etc) si care transforma practic familia intr-un producator de "bunuri care intra direct in functia de utilitate". Astfel se considera ca familia combina bunurile achizitionate din cadrul sectorului piata cu timpul disponibil pentru a crea bunuri Z prin al caror consum se obtine direct utilitatea.

Din nou, ca si la Teorema Rotten Kid, si la modelul altruist avem de a face cu un venit social al altruistului si reprezinta pentru o familie venitul total al membrilor. Acesta este venitul din care altruistul obtine consumul si astfel utilitatea si astfel, acest venit social reprezinta constrangerea bugetara a altruistului.

Conform lui Becker, altruistul va transfera suficiente resurse egoistului la care tine pentru ca sa primeasca aceeasi utilitate din consumul sau ca si din consumul acestuia. Avand in vedere ca orice actiune care ii creste venitul sau, ii permite sa isi creasca utilitatea, atat prin consumul personal cat si prin sporirea transferurilor pentru consumul egoistului si respectiv orice crestere a venitului egoistului ii permite sa diminueze transferul catre acesta, este normal ca altruistul sa intreprinda toate actiunile care ii maresc venitul social si sa se abtina de la cele care il vor micsora, pentru ca utilitatea sa va fi marita de toate cresterile venitului sau social.

Aici se poate observa prima implicatie importanta a modelului altruist: Conform acestui model, altruistul poate avea o utilitate crescatoare chiar si atunci cand venitul sau propriu este in scadere (dar venitul sau social este in crestere), lucru imposibil in microeconomia clasica sau pentru un egoist. In plus, altruistul poate sa-si mareasca consumul propriu si reducand transferurile catre egoist atunci cand venitul acestuia ar creste, chiar daca venitul propriu al altruistului ar fi in scadere.

De asemenea, egoistul i are tendinta de a se purta ca si cand si el ar fi altruist fata de h, in sensul ca ar fi in avantajul lui i sa mareasca venitul social al lui h (ca suma a celor doua venituri) abtinandu-se de la actiuni care i-ar micsora venitul personal al lui h, numai daca venitul sau nu ar fi marit si mai mult, si chiar mai mult, i isi va micsora venitul sau personal daca venitul lui h ar fi marit si mai mult. Prin aceste actiuni ale egoistului, venitul si respectiv consumul unui altruist poate fi mai mare decat ale unui egoist. Explicatia motivului pentru care egoistul i, se poarta ca si cand ar fi altruist este usor de gasit daca luam in considerare consecintele pe care le-ar avea pentru el daca s-ar comporta in mod contrar. Mai exact prin cresterea venitului sau cu mai putin decat diminueaza venitul altruistului, egoistul stie ca va diminua venitul social al altruistului, fortandu-l pe acesta sa reduca distributia catre el. Becker considera ca diminuarea transferurilor este mai mare decat cresterea venitului si de aceea egoistul se va abtine Astfel, in conditiile in care i va anticipa corect reactia lui h, se va abtine de la orice actiuni care i-ar dauna, atata timp cat transferurile lui h ar ramane pozitive iar consumul propriu al persoanei egoiste si averea sa vor fi reduse de reactia altruistului.

Avantajele puternice ale altruismului se vad in conditiile altruismului manifestat fata de mai multe persoane. Continuand astfel teoria "Rotten Kid", Becker considera ca fiecare persoana ce beneficiaza in cadrul unui grup de transferurile unui altruist, va fi motivat sa maximizeze venitul social al grupului, chiar daca majoritatea sunt de fapt egoisti. De aceea, am putea trage concluzia ca simularea comportamentului altruist produce efecte asemanatoare cu cele pe care deja le-am prezentat pentru altruisti: consumul propriu al adevaratilor altruisti va fi egal cu cel al adevaratilor egoisti iar adevaratul egoist poate mari consumul propriu in ciuda faptului ca venitul ii scade. Translatand acest rezultat asupra unei intregi societati/economii, Becker considera ca utilitatea unei societati poate fi maximizata si in absenta altruismului, prin taxele si subventiile impuse de guvern, sau prin negocierea unor actiuni pentru maximizarea bunastarii generale.

Totusi modelul altruist al lui Becker este des criticat chiar de catre simpatizantii acestuia. Pollak[27] spune ca modelul enunta solutia unui joc nespecificat corect intre membrii familiei. Atat solutiile cat si jocul ar trebui sa fie clarificate si critica dur lipsa unor lamuriri atat in acest caz cat si in cazul Teoremei Rotten Kid. In acelasi timp Barbara Bergman considera ca numarul mic de factori luati in consideratie transforma analiza economica a familiei intr-o analiza cu concluzii stupide .

In ciuda tuturor criticilor mai mult sau mai putin intemeiate, toti autorii recunosc faptul ca opera lui Becker pe aceasta tema a deschis drumul cercetarii economice a familiei si chiar ca este principalul punct de pornire pentru ceilalti economisti interesati de domeniu.

George Stigler are, printre altele, si o serie de contributii la dezvoltarea teoriei capitalului uman si la aplicarea in teoria economica a sociologiei gusturilor dezvoltand, din aceasta perspectiva, o teoriei a consumatorului¹⁷. In acest context, trebuie remarcate contributiile sale legate de intelegerea procesului de achizitionare a informatiei in fundamentarea deciziilor, precum si a rolului publicitatii. El porneste de la faptul ca informatia pura si perfecta este o fictiune, iar pentru a intelege mai bine realitatea consumatorului trebuie sa se tina cont de costul achizitionarii informatiilor si al timpului pe care aceasta il implica. Fiecare om, spune Stigler, stie ca pentru unele bunuri complexe, cum ar fi achizitionarea unor locuinte, durata cautarii imbunatateste sensibil satisfactia adusa de bunul achizitionat (pret adecvat, conditii de locuit mai pe gustul sau etc.) si invers, este posibil sa se considere cautarea drept o munca adevarata care are un anumit cost (timp pierdut, alte eforturi facute etc.). Pentru Stigler, cautarea informatiei va fi urmarita numai daca, costul marginal al cautarii este mai mic decat randamentul marginal obtinut pentru descoperirea celei mai bune situatii de cumparare. Costul marginal depinde de dotarea initiala cu informatii, adica achizitionarea anterioara a unui stoc de cunostinte. Stigler precizeaza ca mediul social si influentele familiale sunt factori favorizanti ai achizitiilor selective si eficiente a informatiei. Informatia apare ca un input, un element al functiei de utilitate a consumatorului. Aceasta conceptie alaturi de cea a lui G. Becker constituie fundamentele teoriei economice moderne a informatiei. Pe aceasta baza Stigler a procedat la analiza publicitatii. Potrivit opiniei lui, publicitatea este metoda moderna de identificare a vanzatorilor si cumparatorilor. Identificarea vanzatorilor reduce considerabil timpul cautarii consumatorului. Dar publicitatea are o limita, ea este o cheltuiala, care este independenta de valoarea bunului in cauza. Din punctul de vedere al intreprinzatorului incertitudinea faptul privind preturile sale constituie un dezavantaj. Pe de alta parte, costul cautarii este un cost de cumparare, iar consumatorul va cauta sa-l reduca atunci cand dispersarea preturilor si cantitatea optima cresc. Deci, efectul publicitatii este echivalent cu introducerea unei sume importante a cautarii de catre o mare parte a cumparatorilor potentiali. Din aceasta situatie rezulta din ca achizitionarea informatiei si costurile de tranzactionare nu sunt nule.

Teoria aceasta se aplica la fel de bine si pentru identificarea celor mai bune surse de profit, in vederea derularii unui program investitional si pentru alegerea unei industrii, si pentru alegerea unui loc de munca de catre un salariat. Stigler este preocupat sa caute cea mai buna calitate si importanta a reputatiei marcii, pentru ca acestea pot sa conduca la economisirea efortului de cautare a consumatorului, adica reducerea gradului sau de ignoranta. G. Stigler, prin cercetarile sale, este un precursor al economiei informatiei.

Teoria capitalului uman a avut si are o mare influenta in stabilirea politicilor educationale si in corelarea acestora cu exigentele de pe piata muncii.

In concluzie, noua microeconomie valorifica din cea traditionala principiile fundamentale, intre care individualismul metodologic este cel care face diferenta doctrinara.

TEORIA ECONOMIEI OFERTEI

Succesul pe care l-au avut economistii ofertei (supply siders) in deceniul al optulea se explica, in parte, prin esecul politicilor traditionale de sustinere a cererii. Intre 1975-1980, teoreticienii ofertei s-au remarcat mai intai in S.U.A., apoi in tot occidentul. La nivel mediatic, Reagonomics-ul a tradus conceptele de baza ale teoriei ofertei.

Teoreticienii ofertei se regasesc in cadrul unui program teoretic in patru puncte:

- piata este sistemul cel mai eficient pentru a orienta factorii de productie catre activitati care corespund alocarii optimale;

- firmele si indivizii au comportamente rationale, ceea ce inseamna ca se comporta in permanenta astfel incat sa-si maximizeze satisfactia; preturile relative le determina alegerile lor economice, iar printr-un astfel de comportament optimal este atins:

- controlul impozitelor si cheltuielilor publice (in fond, punerea in cauza a alegerile spontane ale indivizilor, precum si preferintele lor, intre timp liber si munca. Aceasta situatie coduce la cresterea consumului in detrimentul economiilor si investitiilor, ceea ce inseamna ca fiscalitatea nu este cum in foarte multestatului-providenta). Dupa opinia initiatorilor economiei ofertei, ratele marginale de impozitare sunt foarte ridicate; mai mult, ele modifica al cazuri ele sunt contrare adevaratelor politicile de redistribuire a veniturilor au o eficacitate destul de limitata, dupa interese ale salariatilor cei mai saraci.

A. Laffer si G. Gilder, care sunt autorii asociati teoriei economiei ofertei, revendica drept izvor teoretic legea debuseelor a lui J. B. Say. Cercetarile lor sunt marcate de ruptura cu keynesismul. Acesti teoreticieni pun accent pe rolul fundamental al intreprinzatorilor si pe activitatea lor productiva. In acest context, cererea globala este conceputa ca o consecinta a ofertei si nu un declansator. Argumentele teoretice ale economiei ofertei au contribuit la miscarea de reducere a impozitelor, prefigurand o noua conceptie despre politica economica. Supply-siders propun o politica economica simpla care combina reducerea impozitelor cu limitarea constrangerilor si reglementarilor asupra ofertei. Ei resping ideea utilizarii sistematice a deficitului bugetar neutra. Celebra curba a lui Laffer are acest lucru drept mesaj principal.

*, contestand totodata eficacitatea multiplicatorului keynesian.

G. Gilder a popularizat teoria ofertei, proclamand reintoarcerea la capitalismul pur si renuntarea la statul-providenta. In aceeasi ordine de idei, G. Gilder subliniaza nocivitatea ideilor redistributive, acuzandu-i de mercantilism pe economistii care focalizeaza discutiile economice numai asupra redistribuirii si inegalitatii. Gilder respinge ideile redistributive folosind doua argumente:

-in primul rand, nu-i un joc de suma nula, adica ceea ce castiga unii, pierd altii (asa cum il socotesc adeptii redistribuirii), ci un joc cu suma pozitiva; capitalismul creaza un surplus net din cooperarea tuturor si in consecinta din acest joc castiga toata lumea.

-in al doilea rand, politicile redistributive de dupa 1964, au creat efecte perverse care se intorc impotriva celor care trebuiau protejati. Cu alte cuvinte, saracia, daca exista, a fost creata de statul providenta care pretindea ca o reduce. G. Gilder afirma fara echivoc ca asistenta sociala dauneaza celor saraci, pentru ca ea creaza comportamentul si mentalitatea de asistat, accentuand idea dupa care intr-o economie, oferta conteaza, cererea nefiind nimic altceva decat o contrapartida la prima.

Ofensiva lui G. Gilder de a promova teoria ofertei a fost sustinuta si de. Gilder propune si solutii impotriva stagflatiei in acelasi cadru al teoriei ofertei, intre care: modificarea fiscalitatii care sa incurajeze investitiile, economiile, productia de bogatie si munca. In consecinta, spune el, politica economica astfel constituita va conduce la cresterea veniturilor si bunastarii. popularizarea modelului californian din Silicon Valley, care exprima inovare, ocupare si profituri. Intr-o analiza simpla, el respinge ideile lui J. K. Galbraith despre eficacitatea marilor firme, a firmelor gigant, opunandu-le micilor intreprinderi pe care le considera creatoare de adevarata bogatie. In aceeasi serie el considera ca J. K. Galbraith si falsele sale solutii (impozite foarte ridicate, controlul fiscalitatii si reglementarile penalizatoare pentru intreprinzatori) sunt dusmanii capitalismului.

A. Laffer, poate cel mai cunoscut teoretician al ofertei, porneste de la urmatorul rationament: impovararea adusa de presiunea fiscala nu antreneaza in mod necesar o crestere a incasarilor statului, iar o fiscalitate foarte ridicata modifica preturile relative ale factorilor munca si capital, perturband ritmul lor in activitatea economica si penalizand oferta.

Originalitatea teoriei lui Laffer consta in afirmatia potrivit careia, economistii contemporani se situeaza probabil in partea curbei fiscale contrara optimului. Pentru a-si demonstra teoria foloseste o functie de productie unde capitalul si munca sunt factori substituibili si sunt platiti la productivitatea lor marginala. Modelul rezultat cunoscut sub numele de 'curba lui Laffer'contine relatia dintre presiunea fiscala si incasarile statului din impozite.

Din analiza acestei curbe rezulta ca, daca rata de impozitare este de 0%, atunci incasarile fiscale sunt evident nule; dar sunt nule si daca rata de impozitare este de 100%, pentru ca in acest caz, agentii economici vor renunta la munca oficiala, refuzand o astfel de atitudine confiscatoare. Deci, conchide Laffer, se verifica sloganul dupa care, 'ratele inalte ucid totalul'.

Se poate imagina o rata medie de 50% care ar corespunde unui nivel psihologic mai dificil in acceptarea muncii, ea simbolizand ca individul lucreaza mai mult pentru stat decat pentru sine. Curba lui Laffer nu ia in calcul o asemenea simetrie si lasa o mare incertitudine asupra extremelor. Astfel, punctul M (maxim) intereseaza mai mult ca punct de referinta teoretica: el corespunde unei rate de impozitare pentru care randamentul este maxim, dar permite si delimitarea unei parti a 'valorilor normale', care corespunde unei zone unde cresterea ratei de impozitare aduce din ce in ce mai multe incasari fiscale, si a unei parti a 'valorilor excesive', care corespunde unei diminuari a incasarilor atunci cand ratele de impozitare sunt intensificate sau, ceea ce este acelasi lucru, cresterea ratelor de impozitare pot la fel de bine sa reduca si nu sa creasca incasarile finale ale statului. Structura finala depinde de oferta si de elasticitatea productiei in raport cu factorii de productie utilizati; de aceea, o reducere a ratelor de impozitare nu produce o reducere in aceeasi proportie a incasarilor fiscale. Cu cat ratele sunt mai ridicate, cu atat exista sansa ca ele sa apartina valorilor prohibitive. Prin urmare, cresterea ratelor de impozitare reduce productia potentiala in viitor, accelerand reducerile productiei prevazute a se realiza.

Statul are de ales intre doua rate de impozitare care furnizeaza aceleasi incasari fiscale (A si B), dar punctul A este preferabil punctului B, deci el poate obtine aceleasi incasari fiscale cu o rata mai slaba, usurand povara fiscala.

A. Laffer arata totodata care sunt consecintele cresterii impozitelor asupra ofertei de munca. Dupa opinia lui, individul arbitreaza in permanenta intre munca si loisir, iar pentru alegerea sa el foloseste costurile relative ale fiecaruia dintre cele doua bunuri. O crestere a impozitelor, spune Laffer, semnifica pentru salariat o reducere a venitului sau disponibil, deci o reducere a costului relativ al loisir-ului: o ora de munca aduce mai putin si in consecinta costul loisir-ului se reduce. In acest caz, contribuabilul creste cererea lui de loisir si reduce oferta de munca. Altfel spus, opereaza efectul de substitutie, contribuabilul substituind munca cu timpul liber. In acest context, efectul de venit joaca un rol imens: contribuabilul stors de fisc, trebuie sa munceasca mai mult pentru a obtine acelasi nivel al consumului, dar si cu scopul de a plati cresterea de impozite, fara a renunta la bunurile si serviciile pe care si le doreste. Laffer deduce ca, la nivel microeconomic actioneaza numai efectul de substitutie, in timp ce efectul de venit se anuleaza. Astfel, daca presiunea fiscala scade, agentii economici vor creste oferta de munca, iar daca presiunea fiscala creste, oferta de munca se va reduce. Prin urmare, fiscalitatea are un rol deloc neglijat asupra arbitrajului dintre munca si timp liber, pentru ca o reducere a impozitelor, induce o crestere a ofertei de munca.

Rationamentul lui Laffer este completat cu analiza relatiei dintre fiscalitate, consum si investitii. El arata ca alegerea intre consum si economii este la fel de puternic influentata de presiunea fiscala. Totodata, ratele de impozitare ridicate cresc riscul de a modifica alegerile pe care le fac familiile intre consumul imediat si economii. Cu cat impozitul este mai ridicat, cu atat mai slabe sunt fluxurile viitoare aduse de economii. Rezulta ca, familiile vor fi incitate sa consume mai mult si sa economiseasca mai putin. Fiscul va amputa astfel economiile, iar amputarea beneficiului unei renuntari la consum, creste preferinta pentru prezent. Toate acestea vor avea ca efect limitarea ofertei de capitaluri, cresterea ratelor dobanzii franarea investitiilor. In concluzie: impozitele ridicate sunt contraproductive.

Teoria economiei ofertei prin mesajul sau antifiscal a suscitat opinii si critici diverse. Punctul vulnerabil a fost considerat metodologia utilizata: sustinerea unei teorii psihologice a impozitului rationand prin extensie de la microeconomie la macroeconomie.

3. NOUA MACROECONOMIE

MONETARISMUL

Monetarismul a aparut ca o reactie teoretica la ortodoxia keynesista, dominanta in anii '50 in macroeconomie. De alfel, monetarismul se inscrie in traditia Scolii de la Chicago, care incepand cu 1930 a sustinut cu fermitate principii incomparabile cu orice forma de keynesism, dintre care le retinem pe cele mai semnificative:

*piata concurentiala este cea mai buna forma de organizare economica;

*componentele economice sunt explicate de teoria neoclasica a preturilor;

*statul trebuie sa se abtina de la a modifica resursele unei economii.

Astfel, traditia gandirii liberale si monetariste de la Chicago a constituit punctul de referinta al elaborarii monetarismului. Anii '70 sunt anii de glorie a monetarismului si totodata sunt anii de triumf ai liberalismului. Intr-adevar, 'retetele keynesiste' traditionale, care sustineau posibilitatea relansarii economiei conjugata de politica monetara si pornind de la corelatiile pozitive pe termen scurt intre abundenta monetara si cresterea economica, se dovedeau incapabile de a realiza 'reglajul fin' al economiei. Sunt puse in cauza in acest fel practicile economice conjucturale care garantau cresterea economica fara derapajul preturilor. Aplicarea concreta a monetarismului de guvernele liberale dintr-o serie de tari a contribuit indubitabil la triumful monetarismului. Astfel, de la presedintele F.E.D., P. Volcker , pana la R. Reagan si M. Thatcher si chiar pana la experti ai F.M.I., principiile monetarismului s-au regasit in politicile economice inlocuind keynesismul dominant pana atunci.

Gandirea monetarista isi are izvorul in teoria cantitativa a banilor, dar ea constituie o contributie originala si specifica, cu o arie de cuprindere mult mai larga.

Termenul de monetarism a fost inventat de Karl Brunner, care a si definit in trei puncte crezul monetarist:

*impulsurile monetare sunt determinante in variatiile productiei, ocuparii si preturilor;

*evolutia masei monetare este indicatorul cel mai sigur pentru a masura impulsurile monetare;

*autoritatile monetare pot controla evolutia masei monetare in decursul ciclurilor economice.

Sub aparenta uniformitate a monetarismului se ascund diverse opinii si curente, ale caror concluzii sunt uneori divergente. Astfel, in timp ce Friedman este adeptul ratelor de schimb flotante, Hayek se pronunta pentru ratele de schimb fixe.

Pentru a intelege mai bine aceasta diversitate este importanta precizarea elementelor asupra carora monetaristii sunt de acord: ei sustin ca inflatia este intotdeauna de origine monetara si ca nu exista o problema a alegerii pe termen lung intre inflatie si somaj; in consecinta, incercarile de a sustine ocuparea printr-o pulitica monetara activa sunt inutile si in acelasi timp periculoase.

Monetarismul actual, desi are ca punct de plecare ortodoxia monetara, el are o serie de ramuri, care fie critica ortodoxia monetara, fie ii rafineaza unele principii.

*Monetarismul standard: al Scolii de la Chicago este profund marcat de contributiile lui M. Friedman. Friedman detine un loc special in monetarism si pentru ca studiile si analizele sale dedicate monetarismului au influentat de o maniera decisiva miscarea monetarista. Daca se cauta elementele comune sau principiile monetarismului ele se regasesc in opera lui Friedman simbolizand ortodoxia monetarista. De alfel, Friedman a primit Premiul Nobel pentru Economie in 1976 'pentru contributia sa la analiza consumului, a istoriei si teoriei monetare, precum si pentru demonstrarea complexitatii politicilor de standardizare'.

In acest context, contributiile lui M. Friedman sunt indreptate in doua directii:

=>critica keynesismului, monetarismul fiind un ansamblu de enunturi in opozitie directa cu politica fiscala keynesista;

=>introducerea unor concepte cheie: anticipari adaptive, teoria venitului permanent, rata somajului natural, necesitatea stabilitatii politicii monetare, respingerea politicilor conjucturale de stabilizare prin control guvernamental, credinta in reglarea economiei prin piata.

Milton Friedman

Teoretician, polemist redutabil, si autor creativ, M. Friedman este cunoscut drept exponent al Scolii de la Chicago. In 1953 el a publicat controversatul articol 'Essays in Positive Economics', dar preocuparile sale ulterioare se concentreaza pe teoria monetara. Astfel el respinge ideea dupa care creatia monetara si manevrarea ratelor dobanzii permit stimularea cresterii economice. Dimpotriva, el reabiliteaza teoria cantitativa a banilor intr-un articol din 1956 'The Quantity Theory. A Restatement'. Apoi el ataca functia consumului, element fundamental al economiei keynesiene, opunandu-i conceptia sa despre venitul permanent (1957 in A Theory of Consumptive Function). Publica, tot in 1957, impreuna cu Anna Schwartz, o istorie monetara a Statelor Unite ale Americii, unde insista asupra responsabilitatii autoritatilor monetare in amploarea crizei din 1929. In 'Dolars and Deficits', publicata in 1968 dezvolta esenta monetarismului si apara ratele de schimb flexibile, unele din ideile sale vor fi adoptate partial in sistemul de schimb care a urmat dupa 1970 celui de la Bretton Woods.

Militant al capitalismului si al pietei el nu separa teoria economica de apararea sistemului economic si social. Asfel, in 1962 in 'Capitalism and Freedom'(tradusa in romaneste) critica statul providenta, impozitele excesive si reglementarile guvernamentale. Friedman reia aceasta ofensiva in 1979 in 'Free to choose' scrisa impreuna cu Rose Friedman (publicata si in romaneste).

Dintre principiile friedmaniene retinem:

*piata este considerata drept cel mai bun si cel mai eficient mijloc de reglare a economiei pentru ca pe piata preturile joaca rolul de semnale care permit calculul economic rational si alocare optima a resurselor, evitandu-se risipa. Friedman denunta controlul centralizat al resurselor drept sursa a calculelor eronate ale agentilor economici si a distorsiunilor din economie.

*inflatia constituie un fenomen monetar pur. Analiza monetara a inflatiei este esenta sistemului de gandire monetarista a lui Friedman: pe de-o parte, cauza imediata a inflatiei este mereu si oriunde aceeasi - cresterea anormal de rapida a cantitatii de moneda in raport cu volumul productiei si, pe de alta parte, rata de crestere a masei monetare este principalul determinant al ratei inflatiei.

*venitul permanent. Friedman face distinctie intre venitul masurat statistic si venitul numit permanent, in functie de care consumatorii isi ajusteaza cheltuielile. Aceasta deosebire permite intelegerea comportamentului consumatorului pe termen scurt, cand reportul dintre venitul monetar si venitul real evolueaza in sens invers si a celui pe termen lung, cand venitul monetar si venitul real evolueaza in acelasi sens. Teoria venitului permanent i-a permis lui Friedman:

- sa puna sub semnul intrebarii teoria keynesiana in general, functia consumului cu caracteristicile sale principale - stabilitatea inclinatiei marginale spre consum pe termen scurt si scaderea inclinatiei medii spre consum atunci cand venitul creste, in particular.

- sa puna in cauza interventia statului asupra venitului si investitiilor, considerata sortita esecului pentru ca in perioada de fluctuatii tranzitorii ale venitului, consumul depinde de vointa agentilor de a-si mentine intact patrimoniul.

*functia monedei, o functie stabila. Analiza lui M. Friedman a reformulat in termenii comportamentului economic teoria cantitativa a banilor. Rationamentul sau se face in trei timpi:

- moneda este un bun de consum;

- cerea de moneda este functie de randamentele celor cinci active sub care este detinuta bogatia (moneda, obligatiunile, actiunile, bunurile fizice si capitalul uman)

- relatia stabila pentru cererea de moneda.

In consecinta, sunt puse in cauza atat preferintele pentru lichiditate, cat si politicile monetare de actiune asupra ratelor dobanzii pentru reglarea activitatii economice. Mai mult, Friedman subliniaza relatia dintre cererea de moneda si venitul monetar, aratand ca pe termen lung, jocul variabilelor monetare este fara efect asupra variabilelor reale sau, cu alte cuvinte, moneda este neutra (deci reluarea teoriei walrasiene a neutralitatii monedei)

*politica monetara este structurata si nu conjuncturala. Drept urmare, politica monetara nu trebuie supusa situatiilor conjucturale, cu atat mai mult cu cat ea nu depinde de aprecierile decidentilor. Statul liberal trebuie sa duca numai o actiune stabila si stricta care sa permita agentilor economici sa-si ajusteze anticiparile cu ajutorul semnalelor furnizate de piata.

*esecul politicilor conjuncturale este demonstrat pornind de la punerea in cauza a curbei lui Philips, dupa care intre inflatie si somaj exista o relatie inversa sau, ceea ce este acelasi lucru, daca se vrea iesirea din subocupare, trebuie acceptata o doza suplimentara de inflatie. In opozitie cu analiza lui Philips, M. Friedman arata ca pe termen scurt agentii pot fi victime ale iluziei monetare si astfel somajul sa se reduca datorita creatiei monetare generatoare de inflatie. M. Friedman avertizeaza ca in aceste situatii se produce un fenomen de anticipari adaptive, pentru ca agentii economici nu sunt 'miopi', iar iluzia monetara va disparea. In concluzie, politica de manevrare a ratelor dobanzii este ineficienta pentru ca sistemul este perturbat de o actiune de reglare naturala a pietei. In acest context, Friedman defineste somajul natural (si rata naturala a somajului) astfel: inflatia suplimentara acceptata pentru reducerea somajului nu produce pe termen scurt decat o reducere temporara a subocuparii, pentru ca salariatii constata cresterea preturilor anticipand astfel cresterea inflatiei, cerand salarii nominale mai mari, descurajand cererea de munca a intreprinzatorilor. Reintoarcerea la rata naturala a somajului nu poate fi blocata pentru ca pe termen scurt se pot manevra anticiparile inflationiste, iar pe termen lung pot fi anihilate anticiparile adaptive prin indexarea generalizata a veniturilor in raport cu cresterea preturilor.

*rate de schimb flexibile. M. Friedman porneste de la axioma ca piata trebuie sa se comporte fata de moneda la fel ca fata de orice marfa unde pretul creste si scade dupa cerere si oferta. Ideea de baza a lui Friedman este ca ratele flotante permit ajustarea in jos a preturilor monedelor tarilor inflationiste in raport cu cele ale tarilor cele mai inteligente. El crede ca scaderea cursului devizelor permite reechilibrarea balantei de plati facand mai atractive importurile din tarile ale caror monede se devalorizeaza si compensarea nivelului de lichiditate creat. Cu alte cuvinte, in absenta institutiilor internationale financiare, este posibil ca numai piata sa ofere oricarei tari politica economica autonoma, de reechilibrare a balantei de plati si de constituire a unei piete mondiale unde preturile factorilor sunt fiabile, conducand la o alocare optima a resurselor in schimburile internationale.

*respingerea actiunilor bugetare (indeosebi cele fiscale) care in absenta actiunilor monetare au o mica influenta asupra cheltuielilor totale si asupra productiei si a preturilor.

Astazi, cand gloria monetarismului este istorie, intrebarile esentiale asupra politicilor economice gasesc in conceptia lui Friedman destule argumente pentru a invata din greselile trecutului.

*monetarismul metalist elaborat de Jaques Rueff si considerat ramura franceza a monetarismului sustine de asemenea ca inflatia este un fenomen monetar. Spre deosebire de monetarismul standard insa, J. Rueff si adeptii sai propun revenirea la etalonul-aur, drept singurul mijloc de a stapani inflatia si, in fond, singura garantie a legaturii dintre sfera financiara si economia reala. Ca si alti monetaristi, metalistii sustin reglarea prin piata a economiei, respingand totodata politicile de stabilizare bugetara.

*monetarismul bugetar reprezinta conceptia dezvoltata de K. Brunner si H. Meltzer si centrata pe deosebirea pe care ei o fac intre oferta de credit si oferta de moneda, acordand un rol efectiv deficitului bugetar. Acest monetarism recunoaste, ca si Keynes, influenta monedei asupra ocuparii si a preturilor. Drept urmare, autorii sustin ca nu este suficienta controlarea stricta a masei monetare, ci este este necesar sa se tina cont si de fiscalitate si de cheltuielile bugetare. In opinia lor, pentru a avea o crestere sanatoasa politica monetara trebuie combinata cu limitarea deficitelor bugetare si cu presiunea fiscala.

K. Brunner si H. Meltzer propun un model care include si un canal de interogare nou, si anume pretul relativ al capitalului. Acesta devine un mijloc de transmitere a efectelor politicii monetare in economia reala. Ei sustin ca exista trei forme de active: moneda, titlurile(creditul) si capitalul real. Agentii economici au un comportament de alegere simultana intre active, iar autoritatile monetare controleaza baza monetara ajustata (definita drept imprumuturi bancare in moneda legala) a carei variatie scapa total agentilor sectorului privat. Bancile cauta sa mentina un raport stabil intre rezerve si depozite, pe de-o parte, si refinantari si depozite pe de alta parte. Deosebirea impusa intre piata monedei si piata creditului (insotita de doi multiplicatori distincti) permite sa se inteleaga un lucru esential: daca se controleaza doar prima piata, nimic nu garanteaza ca este controlata si cea de-a doua.

*monetarismul austriac propune o formula care integreaza o teorie liberala, care refuza rolul bancii centrale, si o conceptie economica in termeni de circuit, care leaga investitiile, creditul si productia. Aportul esential al austriecilor se concentreaza pe evidentierea efectelor microeconomice ale expansiunii monetare. Austriecii cerceteaza astfel, deformarile care insotesc procedeele inflationiste in alocarea resurselor, in distribuirea veniturilor si in viata firmelor. F. von Hayek este reprezentantul cel mai cunoscut al monetarismului austriac actual. Hayek este de asemenea cunoscut pentru celebrul sau pamflet 'Denationalizarea monedei', unde arata ca daca monedele private se dezvolta si concureaza monedele publice, acestea nu se pot mentine decat daca raman stabile, ceea ce reprezinta acelasi lucru cu stabilitatea preturilor preconizata de el in sistemul ratelor de schimb fixe. Dupa opinia lui Hayek, politica economica keynesiana se afla la originea crizelor grave cu care se confrunta economia.

*monetarismul anticiparilor rationale exprima o conceptie radicala a lui homo economics, care evolueaza si ia in calcul inflatia si marimile economice reale de o asemenea maniera incat moneda devine un simplu val. Inca din 1961, J. F. Muth si din 1972, R. Lucas jr., care presupuneau ca pe termen scurt agentii economici sunt victime ale iluziei monetare, au fost puse in cauza anticiparile adaptive. In replica, autorii anticiparilor rationale arata ca autoritatea monetara nu dispune de nici un mijloc cu efect retroactiv care sa-i permita sa spere inselarea sistematica a publicului.

2. NOUA SCOALA CLASICA

Noua scoala clasica si-a facut simtita prezenta indeosebi dupa 1980, cand Robert Lucas jr ., (laureat al Premiului Nobel in 1995 ) si Thomas Sargent intr-o serie de studii au initiat 'teoria anticiparilor rationale'. Ideea integrarii in calculul economic a anticiparilor agentilor nu este noua. Pe linie keynesiana modelele economice au tinut cont de asteptarile intreprinzatorilor si consumatorilor. De altfel, traditia keynesiana presupune o oarecare 'miopie' a agentilor. Cu alte cuvinte, salariatii, victime ale iluziei monetare, se vor bate intai de toate pentru salarii nominale. Neokeynesistii, reluand ideea lui homo-economicus rational, capabil de a se adapta la politica economica, au elaborat modele unde agentii economici sunt integrati progresiv in mediul macroeconomic. Aceste modele caracterizate pe o adaptare cu intarziere si dominate de sloganul 'sa invatam din greselile trecutului' nu ofera nici un mijloc de a exprima anticipari asupra unui viitor care va fi substantial diferit de trecut. Anticiparile rationale sustin ca agentii economici sunt capabili sa prevada viitorul de o asemenea maniera incat sa evite neplacerile. Potrivit teoriei, agentii economici nu sunt nici orbi, nici miopi; homo-economicus prevede viitorul rational si cu un grad mare de fiabilitate, indivizii folosesc in cel mai bun mod orice fel de informatii de care dispun. Aceste informatii pot include, pe langa altele, cunostinte in legatura cu politica guvernamentala, actiuni deja inteprinse, strategii sau abordari ale politicii guvernamentale pe care cei ce stabilesc aceste politici le realizeaza in mod regulat in anumite conditii. Deci, ipoteza asteptarilor rationale atribuie indivizilor o posibilitate rezonabila de a evalua anumite actiuni. In extremis, aceasta pozitie face din fiecare cetatean un vizionar extra-lucid, un cunoscator foarte exact al tuturor consecintelor politicilor economice care au importanta in realizarea alegerilor sale. In acest context, statul apare inert, fara capacitate de reactie pentru ca el nu are anticiparea anticiparilor.

Mesajul noii scoli clasice este foarte clar: demonstrarea incapacitatii politicii economice de a lupta impotriva somajului.

Robert Lucas jr., Thomas Sargent, Edward C Prescott, Neil Wallace, au fost anti-keynesisti, iar tentativa lor de a reinnoda clasicismul punand in cauza orice varianta keynesista a fost perceputa drept o contrarevolutie.

Atitudinea lor este sustinuta de scopurile tematice declarate si anume o analiza fondata pe anticipari rationale intr-un cadru walrasian si in continuarea cercetarilor lui Milton Friedman. Noii clasici au elaborat modele macroeconomice complicate, al caror grad de pertinenta tine mai mult de capacitatea lor de previziune si de adecvarea a priori a acestor modele la fenomenele observate in realitate. Prin extensie, teoria anticiparilor rationale apare astfel fondata mai mult pe pertinenta sa, decat pe realismul ipotezelor. Ipotezele pun pe prim plan rolul informatiilor si al incertitudini, iar scopul celor care iau decizia este reducere incertitudinii prin achizitionarea de informatie suplimentara la un cost oarecare, numit cost de adaptare.

Teoria anticiparilor rationale are la baza o serie de ipoteze:

- salariile si preturile sunt determinate de concurenta, ele adaptandu-se perfect unui model de echilibru al oricarei piete. Altfel spus, oferta este intotdeauna egala cu cererea;

- pietele se comporta ca si cand agentii economici utilizeaza cel mai bine toate informatiile de care pot sa dispuna, atunci cand iau decizii care le vor determina venitul sau profitul viitor. Autorii presupun ca indivizii si intreprinderile au o cunoastere intuitiva, nu numai in felul cum suporta consecintele evenimentelor economice aparute in sectorul lor sau pe propria piata, dar si consecintele pe care le au asupra lor politicile bugetare si monetare generale si chiar in evolutia economiei mondiale;

- fluctuatia ciclurilor observate in economie rezulta din erorile pe termen scurt ale indivizilor. Acestia dispun de informatii limitate. In masura in care ei utilizeaza mai bine informatia pe termen scurt pentru a prevede viitorul, nu inseamna ca si stiu ce se va petrece in realitate.

In virtutea celor trei postulate, corelate cu presupunerea ca nu exista socuri sau perturbari majore, economia va fi eficienta.

Adaptarea acestor ipoteze ale rationalitatii agentilor se integreaza intr-o schema de ansamblu care demonstreaza inutilitatea teoriilor keynesiste.

La nivelul intreprinderii sau al individului, evolutia tehnologiei, miscarile din comertul international si in acelasi timp, concedierile si somajul sunt susceptibile de a crea un climat de incertitudine. Dupa cum, fluctuatiile productiei si ale ocuparii pot lua o mare amploare la nivelul intreprinderii sau chiar industriei. Dar, pe total, pe ansamblu, fluctuatiile vor avea tendinta de a se echilibra, in asa fel incat productia totala si volumul somajului sa ramana aproape constant.

In echilibru, rata naturala a somajului rezulta din adaptarea frictionala si structurala intervenita la nivelul intreprinderilor si a pietelor. In teoria dominanta, fluctuatiile cererii globale apareau ca principale cauze ale ciclurilor economice observate, in cursul carora productia si somajul se indepartau de nivelul de echilibru sau natural. Principala cauza a acestor fluctuatii ale cererii o constituie, potrivit opiniilor sustinatorilor anticiparilor rationale, politica intermitenta si imprevizibila a statului, in special variatiile masei monetare. Daca, de exemplu, FED reduce masa monetara, cantitatea de moneda in raport cu volumul bunurilor produse este mai mica. Moneda devine astfel rara, ratele de schimb intre moneda si bunuri se modifica, iar nivelul preturilor scade. O intreprindere constata ca pretul pe care l-a obtinut la produsul sau a scazut, fara a realiza unde se plaseaza fata de nivelul general al preturilor.

Dupa o schimbare generala a preturilor si a salariilor, intreprinderile continua sa-si maximizeze profiturile numai prin nivelul productiei. Insa, fiecare intreprindere incepe prin a se gandi ca pretul produsului sau a scazut si in consecinta va reduce productia.

O crestere a masei monetare declanseaza un proces invers: intreprinderile cred ca preturile lor relative au crescut si cresc deci productia.

Impactul schimbarilor politicilor economice asupra productiei reale ramane de altfel limitat pentru ca indivizii nu intarzie sa realizeze ca nivelul preturilor s-a schimbat. Intreprinderile isi revin atunci la nivelul obisnuit al productiei. De altfel, teoreticienii anticiparilor rationale subliniaza ca nu tr buie sa se considere masa monetara izolat, ci ca rezultat al unei politici economice specifice.

Cea mai mare parte a teoreticienilor anticiparilor rationale opereaza cu ideea potrivit careia nivelul productiei si al preturilor sunt determinate de intersectia curbei cererii agregate si a curbei ofertei agregate. Curba ofertei agregate este considerata verticala, astfel incat productia nu poate devia de la Yn, adica de la nivelul natural al ofertei pentru economie.

In acest cadru se degaja ideea fundamentala a teoriei anticiparilor rationale: politicile guvernamentale menite sa schimbe nivelul cererii agregate sunt fara efectv orice politica guvernamentala consistenta menita sa produca o stimulare a cererii globale va ramane fara efect in conditiile in care agentii economici isi formeaza asteptarile in mod rational. La nivelul Yn este oferta care corespunde echilibrului pe piata muncii la o rata naturala a somajului si, in consecinta, se poate considera Yn ca o rata naturala a ofertei sau a venitului pentru economie.

Fig 1 Fig 2

Y_N - rata naturala a ofertei

LAS - oferta agregata pe termen lung

SAS - oferta agregata pe termen scurt

AD - cererea agregata

In ipoteza ca guvernul are posibilitatea sa actioneze de-o asemenea maniera incat, intr-un prim timp, oferta sa creasca (de exemplu, prin actiuni care sa-i permita cresterea venitului nominal si a cererii de moneda agregata) atunci ratele salariului nominal vor creste, si daca salariatii considera aceste cresteri ca un echivalent al cresterii salariilor reale, ocuparea va creste si productia va creste si ea la un nivel superior lui Yn, dar numai temporar. (Figura 1)

Dar, daca productia ajunge la un nivel unde randamentele muncii devin descrescatoare, preturile vor creste in raport cu salariile nominale, iar salariul real se va reduce. Atunci cand salariatii realizeaza acest lucru, somajul va reveni la pozitia initiala si productia in punctul Yn. In acest punct, rata salariilor nominale si preturile sunt mai ridicate (curba cererii nominale intersecteaza curba ofertei la un nivel mai ridicat), dar productia si ocuparea vor reveni in punctul initial. (Figura 2)

Orice politica economica consistenta, sau orice politica guvernamentala cu obiective consistente va fi invatata de catre agentii economici. Invatand aceste politici, este foarte probabil ca indivizii sa-si modifice comportamentul, raspunzand oportunitatilor de a-si mari profiturile si de a-si imbunatati standardul de viata de pe urma acestor politici. Daca o politica economica nu va lua in considerare acest principiu atunci cand va fi formulata este putin probabil ca ea sa-si atinga obiectivele pe care le urmareste.

Concluzia este clara: orice politica economica asezata pe o regula stabila nu are nici o sansa de a aduce rezultatele vizate, relansarea si reducerea somajului. In particular, acestea au o semnificatie usor de inteles, si anume ca toate regulile politicii economice de adaptare sistematica drept raspuns la unele evenimente nu vor avea nici un efect asupra productiei sau somajului, decat ca sectorul privat va fi avertizat.

Aceasta teorema a ineficientei politicii economice a facut sa tresara lumea economistilor si a atras critici de la cele mai concesive pana la cele mai vehemente.

Astfel, teoria anticiparilor rationale a fost pusa in cauza sub aspect conceptual si al constructiei teoretice. Reprosurile s-au concentrat indeosebi pe evidentierea opozitiei dintre teoria anticiparilor rationale si concurenta libera, in mod deosebit fiind contestate costurile de adaptare (mai ales marimea acestora). Cu alte cuvinte nu este convenabila revenirea la normal, dupa perioade mediocre, pentru ca este scumpa, costisitoare. Critica este sustinuta de relevarea unor situatii din perioade obisnuite, cand pentru o intreprindere sau pentru o industrie normale, ocuparea si productia trec prin faze succesive de crestere si scadere sensibile de la o perioada la alta, dar niciodata nu se revine la aceiasi termeni. Maniera aceasta de respingere a teoriei anticiparilor rationale, numai pe motiv ca adaptarea productiei si ocuparii se face cu costuri mari nu reprezinta nimic altceva decat un mod elegant de a ocoli problema.

O alta directie critica vine sa conteste relatia dintre alegerile pe care le fac indivizii asupra cantitatilor de munca sau de productie, si salarii si preturi pe piete concurentiale. Opinia criticii contesta ca alegerea ar putea fi blocata de insuficienta locurilor de munca sau de clientela. Drept argument este adus ciclul economic real caracterizat de mari variatii ale productiei si ale ocuparii, dar numai de modeste fluctuatii ale salariilor si preturilor. Mai mult, in anumite sectoare de activitate fluctuatia critica a preturilor este foarte greu de prevazut. Adica reactiile ofertei si elasticitatii trebuie sa fie foarte puternice pentru a modifica productia. Daca se ia in calcul pretul adaptarii, cu atat mai mult problema se agraveaza, pentru ca variatiile salariilor si preturilor vor avea un efect mult mai slab asupra productie si a ocuparii.

A treia directie critica contesta rationalitatea comportamentului in conditiile ciclului economic, ciclitatea exclude comportamentul rational. Argumentele criticii speculeaza cercul vicios creat: ciclul economic este cauza erorilor de anticipare, dar practic nu exista nici o analiza a originii lor sau a modului de eliminare. Dupa opinia criticii teoria trebuie sa explice in detaliu ceea ce oamenii stiu, in ce moment stiu si cum au descoperit ceea ce stiu.

Una din principalele critici[31]. la adresa teoriei asteptarilor rationale este aceea ca ipotezele acestei teorii presupune din partea agentilor economici realizarea unor calcule matematice si statistice care sa fundamenteze anticiparile cu privire la echilibrul economic viitor. In realitate ipoteza asteptarilor rationale sustine ca atat agentii economici cat si cei mai buni economisti ajung in mare parte la aceleasi concluzii dar nu sustine ca aceste concluzii sunt obtinute prin aceleasi metode. In fapt pentru ca ipoteza asteptarilor rationale sa fie valabila este necesar numai ca in lumina observatiilor anterioare si a experientei pe care o detin agentii economici sa fie capabili sa formuleze predictii rezonabile. Trebuie de asemenea subliniat ca ipoteza asteptarilor rationale nu presupune ca fiecare agent economic in parte sa stranga, sa prelucreze informatiile si sa-si formeze asteptarile de unul singur. In multe cazuri agentii economici lasa pe altii sa-si formeze asteptari care sunt valabile si pentru ei. De exemplu, asteptarile indivizilor legate de inflatie sunt adesea fundamentate de predictiile formulate de economistii unor banci renumite. Aceste asteptari sunt bazate pe un set complet de informatii si deci sunt formulate in mod rational. Prin urmare, pe piata privita in ansamblul ei exista asteptari rationale chiar daca aceste asteptari nu au fost formulate decat de o parte din cei care actioneaza pe piata.

De modalitatea in care asteptarile se formeaza este strict legata acea critica la adresa asteptarilor rationale care sustine ca informatiile necesare pentru a formula asteptari rational nu sunt intotdeauna disponibile sau atunci cand sunt disponibile costul utilizarii lor ar fi foarte ridicat. Aceasta critica poate fi eliminata prin simpla expunere a faptului ca in teoria asteptarilor rationale un agent economic rational nu ar trebui sa utilizeze toate informatiile ci numai pe cele care ii sunt disponibile la un cost rezonabil. Prin urmare, un agent economic rational ar face o analiza a costului si al eficientei informatiilor disponibile si ar decide pe care sa le foloseasca si pe care nu. Mai exista in plus argumentul ca atunci cand o informatie care e absolut necesara devine prea scumpa mai multi agenti se pot alia pentru a obtine respectiva informatie.

Cea mai puternica atitudine critica este legata de indrazneala autorilor de a critica modelul dominant, desi unele aspecte ale acestei critici sunt insusite. Este vorba indeosebi de curba Philips care nu s-a dovedit un bun ghid pentru politicile economice. In plus, ideea potrivit careia sectorul privat isi modifica comportamentul in functie de politica monetara si bugetara, ar trebui retinuta pentru constructia noilor politici economice hotarate in lupta cu inflatia.

Aparatorii anticiparilor rationale conchid ca teoriile lor nu fac decat sa prelungeasca, in situatia de incertitudine, ipoteza obisnuita dupa care oamenii actioneaza potrivit propriului interes. Cunoasterea intuitiva pe care acesta o are despre felul cum functioneaza economia si ca ii intereseaza agregate economice si parametri ca masa monetara si deficitul bugetar, ca se servesc de aceste informatii si ca stiu cum fluctuatiile variabile le afecteaza propriile decizii.

Anticiparile rationale pun egalitate intre pertinenta rationamentelor agentilor economici, a responsabililor politicii economice si a autorului modelului. Toata politica economica va fi clar anticipata in consecintele sale. Toata politica economica sistematica se vede anulata in efectele sale. Singura solutie consta in aceea ca statul sa ia decizii inopinate care sa surprinda agentii economici. Vechea politica a reglarii conjuncturale, practicata in anii '60-'70 si fondata pe modele econometrice puternice va ceda locul unei politici a surprizei si a cadrului perfid.

Teoria anticiparilor rationale are meritul de a sublinia incertitudinea care exista de fapt in jurul intregii politici economice, iar comportamentul rational al agentilor economici creste incertitudinea, nesiguranta politicii economice.

Modele cu anticipari rationale confrunta, pe de o parte autoritatea publica, cu un comportament fix, care determina oferta exogena de moneda si, pe de alta parte, agentii economici care anticipeaza efectele unei variatii ale acestei oferte. Inegalitatea situatiei se datoreaza si faptului ca agentii economici nu pot fi surprinsi de activitatile statului, pentru ca statul nu detine in nici un fel o pozitie de superioritate fata de influenta informatiei asupra comportamentului economic. Dar daca consideram ca statul dispune, spre deosebire de agentii economici, de informatie suplimentara (de exemplu cunoaste mai repede evolutia preturilor si a cererii) politica economica devine eficace si poate sa foloseasca instrumentele monetare pentru a repune sistemul economic in echilibru, ceea ce presupune ca statul sa aiba informatii complete despre agentii economici.

Justificarea si eficacitatea politicii economice depinde in definitiv de nivelul relativ al informatiei autoritatii publice si al agentilor economici.

Noua scoala clasica si-a facut simtita prezenta indeosebi dupa 1980 cand R. Lucas jr. laureat al Premiului Nobel in 199 ) si Th. Sargent intr-o serie de studii au initiat 'teoria anticiparilor rationale'. Ideea integrarii in calculul economic a anticiparilor agentilor nu este noua. Pe linie keynesiana modelele economice au tinut cont de asteptarile intreprinzatorilor si consumatorilor. De altfel, traditia keynesiana presupune o oarecare 'miopie' a agentilor, cu alte cuvinte, salariatii, victime ale iluziei monetare, se vor bate intai de toate pentru salarii nominale. Neokeynesistii, reluand ideea lui homo-economicus rational, capabil de a se adapta la politica economica, au elaborat modele unde agentii economici sunt integrati progresiv in mediul macroeconomic. Aceste modele caracterizate pe o adaptare cu intarziere si dominate de sloganul 'sa invatam din greselile trecutului' nu ofera nici un mijloc de a exprima anticipari asupra unui viitor care va fi substantial diferit de trecut. Anticiparile rationale sustin ca agentii economici sunt capabili sa prevada viitorul de o asemenea maniera incat sa evite neplacerile. Potrivit teoriei, agentii economici nu sunt nici orbi, nici miopi; homo-economicus prevede viitorul rational si cu un grad mare de fiabilitate. In extremis, aceasta pozitie face din fiecare cetatean un vizionar extra-lucid, un cunoscator foarte exact al tuturor consecintelor politicilor economice care au importanta in realizarea alegerilor sale. In acest context, statul apare inert, fara capacitate de reactie pentru ca el nu are anticiparea anticiparilor.

Mesajul noii scoli clasice este foarte clar: demonstrarea incapacitatii politicii economice de a lupta impotriva somajului.

Robert Lucas jr., Thomas Sargent, Prescott, N. Wallace, au fost anti-keynesisti, iar tentativa lor de a reinnoda clasicismul punand in cauza orice varianta keynesista a fost perceputa drept o contrarevolutie.

Atitudinea lor este sustinuta de scopurile tematice declarate si anume o analiza fondata pe anticipari rationale intr-un cadru walrasian si in continuarea cercetarilor lui Milton Friedman. Noii clasici au elaborat modele macroeconomice complicate, al caror grad de pertinenta tine mai mult de capacitatea lor de previziune si de adecvarea a priori a acestor modele la fenomenele observate in realitate. Prin extensie, teoria anticiparilor rationale apare astfel fondata mai mult pe pertinenta sa decat pe realismul ipotezelor. Ipotezele pun pe prim plan rolul informatiilor si al incertitudini, iar scopul celor care iau decizia este reducere incertitudinii prin achizitionarea de informatie suplimentara la un cost oarecare, numit cost de adaptare.

Teoria anticiparilor rationale este asezata pe o serie de ipoteze de baza:

-salariile si preturile sunt determinate de concurenta, ele adaptandu-se perfect unui model de echilibru al oricarei piete. Altfel spus, oferta este intotdeauna egala cu cererea;

-pietele se comporta ca si cand agentii economici utilizeaza cel mai bine toate informatiile de care pot sa dispuna, atunci cand iau decizii care le vor determina venitul sau profitul viitor. Autorii presupun ca indivizii si intreprinderile au o cunoastere intuitiva, nu numai in felul cum suporta consecintele evenimentelor economice aparute in sectorul lor sau pe propria piata, dar si consecintele pe care le au asupra lor politicile bugetare si monetare generale si chiar in evolutia economiei mondiale;

-fluctuatia ciclurilor observate in economie, rezulta din erorile pe termen scurt ale indivizilor. Acestia dispun de informatii limitate. In masura in care ei utilizeaza mai bine informatia pe termen scurt pentru a prevede viitorul, nu inseamna ca si stiu ce se va petrece in realitate.

In virtutea celor trei postulate, corelate cu presupunerea ca nu exista socuri sau perturbari majore economia va fi eficienta.

Adaptarea acestor ipoteze ale rationalitatii agentilor se integreaza intr-o schema de ansamblu care demonstreaza inutilitatea teoriilor keynesiste.

La nivelul intreprinderii sau al individului, evolutia tehnologiei, miscarile din comertul international si in acelasi timp, concedierile si somajul sunt susceptibile de a crea un climat de incertitudine. Dupa cum, fluctuatiile productiei si ale ocuparii pot lua o mare amploare la nivelul intreprinderii sau chiar industriei. Dar, pe total, pe ansamblu, fluctuatiile vor avea tendinta de a se echilibra, in asa fel incat productia totala si volumul somajului sa ramana aproape constant.

In echilibru, rata naturala a somajului rezulta din adaptarea frictionala si structurala intervenita la nivelul intreprinderilor si a pietelor. In teoria dominanta, fluctuatiile cererii globale apareau ca principale cauze ale ciclurilor economice observate, in cursul carora productia si somajul se indepartau de nivelul de echilibru sau natural. Principala cauza a acestor fluctuatii ale cererii o constituie, potrivit opiniilor sustinatorilor anticiparilor rationale, politica intermitenta si imprevizibila a statului, in special variatiile masei monetare. Daca, de exemplu, FED reduce masa monetara, cantitatea de moneda in raport cu volumul bunurilor produse este mai mica. Moneda devine astfel rara, ratele de schimb intre moneda si bunuri se modifica, iar nivelul preturilor scade. O intreprindere constata ca pretul pe care l-a obtinut la produsul sau a scazut, fara a realiza unde se plaseaza fata de nivelul general al preturilor.

Dupa o schimbare generala a preturilor si a salariilor intreprinderile continua sa-si maximizeze profiturile numai prin nivelul productiei. Fiecare intreprindere insa, incepe prin a se gandi ca pretul produsului sau a scazut si in consecinta va reduce productia.

O crestere a masei monetare declanseaza un proces invers: Intreprinderile cred ca preturile lor relative au crescut si cresc deci productia.

Impactul schimbarilor politicilor economice asupra productiei reale ramane de altfel limitat pentru ca indivizii nu intarzie sa realizeze ca nivelul preturilor s-a schimbat. Intreprinderile isi revin atunci la nivelul obisnuit al productiei. De altfel, teoreticienii anticiparilor rationale subliniaza ca nu tr buie sa se considere masa monetara izolat, ci ca rezultat al unei politici economice specifice.

Cea mai mare parte a teoreticienilor anticiparilor rationale opereaza cu ideea dupa care nivelul productiei si al preturilor sunt determinate de intersectia curbei cererii agregate si a curbei ofertei agregate. Curba ofertei agregate este considerata verticala, astfel incat productia nu poate devia de la Yn, adica de la nivelul natural al ofertei pentru economie.

In acest cadru se degaja ideea fundamentala a teoriei anticiparilor rationale: politicile guvernamentale menite sa schimbe nivelul cererii agregate sunt fara efect. La nivelul Yn este oferta care corespunde echilibrului pe piata muncii la o rata naturala a somajului si, in consecinta, se poate considera Yn ca o rata naturala a ofertei sau a venitului pentru economie.

In ipoteza ca guvernul are posibilitatea sa actioneze de-o asemenea maniera incat, intr-un prim timp, oferta sa creasca (de exemplu, prin actiuni care sa-i permita cresterea venitului nominal si a cererii de moneda agregata) atunci ratele salariului nominal vor creste, si daca salariatii considera aceste cresteri ca un echivalent al cresterii salariilor reale, ocuparea va creste si productia va creste si ea la un nivel superior lui Yn, dar numai temporar.

Dar, daca productia ajunge la un nivel unde randamentele muncii devin descrescatoare, preturile vor creste in raport cu salariile nominale, iar salariul real se va reduce. Atunci cand salariatii realizeaza acest lucru, somajul va reveni la pozitia initiala si productia in punctul Yn. In acest punct, rata salariilor nominale si preturile sunt mai ridicate (curba cererii nominale intersecteaza curba ofertei la un nivel mai ridicat), dar productia si ocuparea vor reveni in punctul initial.

Concluzia este clara: orice politica economica asezata pe o regula stabila nu are nici o sansa de a aduce rezultatele vizate, relansarea si reducerea somajului. In particular, acestea au o semnificatie usor de inteles, si anume ca toate regulile politicii economice de adaptare sistematica drept raspuns la unele evenimente nu vor avea nici un efect asupra productiei sau somajului, decat ca sectorul privat va fi avertizat.

Aceasta teorema a ineficientei politicii economice a facut sa tresara lumea economistilor si a atras critici de la cele mai concesive pana la cele mai vehemente.

Astfel, teoria anticiparilor rationale a fost pusa in cauza sub aspect conceptual si al constructiei teoretice. Reprosurile s-au concentrat indeosebi pe evidentierea opozitiei dintre teoria anticiparilor rationale si concurenta libera, in mod deosebit fiind contestate costurile de adaptare (mai ales marimea acestora). Cu alte cuvinte nu este convenabila revenirea la normal, dupa perioade mediocre, pentru ca este scumpa, costisitoare. Critica este sustinuta de relevarea unor situatii din perioade obisnuite, cand pentru o intreprindere sau pentru o industrie normale, ocuparea si productia trec prin faze succesive de crestere si scadere sensibile de la o perioada la alta, dar niciodata nu se revine la aceiasi termeni. Maniera aceasta de respingere a teoriei anticiparilor rationale, numai pe motiv ca adaptarea productiei si ocuparii se face cu costuri mari nu reprezinta nimic altceva decat un mod elegant de a ocoli problema.

O alta directie critica vine sa conteste relatia dintre alegerile pe care le fac indivizii asupra cantitatilor de munca sau de productie, si salarii si preturi pe piete concurentiale. Opinia criticii contesta ca alegerea ar putea fi blocata de insuficienta locurilor de munca sau de clientela. Drept argument este adus ciclul economic real caracterizat de mari variatii ale productiei si ale ocuparii, dar numai de modeste fluctuatii ale salariilor si preturilor. Mai mult, in anumite sectoare de activitate fluctuatia critica a preturilor este foarte greu de prevazut. Adica reactiile ofertei si elasticitatii trebuie sa fie foarte puternice pentru a modifica productia. Daca se ia in calcul pretul adaptarii, cu atat mai mult problema se agraveaza, pentru ca variatiile salariilor si preturilor vor avea un efect mult mai slab asupra productie si a ocuparii.

A treia directie critica contesta rationalitatea comportamentului in conditiile ciclului economic, ciclitatea exclude comportamentul rational. Argumentele criticii speculeaza cercul vicios creat: ciclul economic este cauza erorilor de anticipare, dar practic nu exista nici o analiza a originii lor sau a modului de eliminare. Dupa opinia criticii teoria trebuie sa explice in detaliu ceea ce oamenii stiu, in ce moment stiu si cum au descoperit ceea ce stiu.

Cea mai puternica atitudine critica este legata de indrazneala autorilor de a critica modelul dominant, desi unele aspecte ale acestei critici sunt insusite. Este vorba indeosebi de curba Philips care nu s-a dovedit un bun ghid pentru politicile economice. In plus, ideea dupa care sectorul privat isi modifica comportamentul in functie de politica monetara si bugetara, ar trebui retinuta pentru constructia noilor politici economice hotarate in lupta cu inflatia.

Aparatorii anticiparilor rationale conchid ca teoriile lor nu fac decat sa prelungeasca, in situatia de incertitudine, ipoteza obisnuita dupa care oamenii actioneaza potrivit propriului interes. Cunoasterea intuitiva pe care acesta o are despre felul cum functioneaza economia si ca ii intereseaza agregate economice si parametri ca masa monetara si deficitul bugetar, ca se servesc de aceste informatii si ca stiu cum fluctuatiile variabile le afecteaza propriile decizii.

Anticiparile rationale pun egalitate intre pertinenta rationamentelor agentilor economici, a responsabililor politicii economice si a autorului modelului. Toata politica economica va fi clar anticipata in consecintele sale. Toata politica economica sistematica se vede anulata in efectele sale. Singura solutie consta in aceea ca statul sa ia decizii inopinate care sa surprinda agentii economici. Vechea politica a reglarii conjuncturale, practicata in anii '60-'70 si fondata pe modele econometrice puternice va ceda locul unei politici a surprizei si a cadrului perfid.

Teoria anticiparilor rationale are meritul de a sublinia incertitudinea care exista de fapt in jurul intregii politici economice, iar comportamentul rational al agentilor economici creste incertitudinea, nesiguranta politicii economice.

Modele cu anticipari rationale confrunta, pe de o parte autoritatea publica, cu un comportament fix, care determina oferta exogena de moneda si pe de alta parte agentii economici care anticipeaza efectele unei variatii ale acestei oferte. Inegalitatea situatiei se datoreaza si faptului ca agentii economici nu pot fi surprinsi de activitatile statului, pentru ca statul nu detine in nici un fel o pozitie de superioritate fata de influenta informatiei asupra comportamentului economic. Dar daca consideram ca statul dispune, spre deosebire de agentii economici, de informatie suplimentara (de exemplu cunoaste mai repede evolutia preturilor si a cererii) politica economica devine eficace si poate sa foloseasca instrumentele monetare pentru a repune sistemul economic in echilibru, ceea ce presupune ca statul sa aiba informatii complete despre agentii economici.

Justificarea si eficacitatea politicii economice depinde in definitiv de nivelul relativ al informatiei autoritatii publice si al agentilor economici.

PUBLIC CHOICE

Public choice este o scoala nascuta din nevoia de a intelege statul ca agent economic care fixeaza regulile jocului si este, in acelasi timp, si arbitru si jucator. In jurul public choice graviteaza atat economisti cat si politologi, in cea mai mare parte provenind de la universitatea Rochester (N. Y.) si de la Virginia Polytechnic Institute. Cei mai cunoscuti autori sunt J. Buchanan (laureat al Premiului Nobel pentru Economie in 1986) si G. Tullock.

Scoala public choice admite ca piata are slabiciuni pentru ca efectele externe sunt prost luate in calculul pietei. Public choice nu neaga ca bunurile indivizibile necesita tarifare speciala, dar aceasta nu implica automat ca statul poate fi mai eficient daca produce in locul pietei (sectorul public) sau ca reglementarile asupra schimburilor amelioreaza situatia. Altfel spus, a admite ca piata este imperfecta, nu implica in mod necesar o interventie crescanda a statului.

In aceeasi linie, Buchanan si Tullock formuleaza o teorie a pietei politice si o conceptie despre birocratie (indreptate spre criticarea omniprezentei statului). Aceasta teorie utilizeaza microeconomia traditionala pentru analiza procesului deciziilor indivizilor si colective, pentru aprecierea eficientei comparate a pietei si a statului, pentru a sesiza motivatiile birocratilor si pentru a interpreta o notiune ambigua cum este bunastarea sociala.

Teoria public choice are ca scop descoperirea legaturii dintre comportamentul indivizilor care actioneaza pe piata economica si comportamentul lor cand actioneaza pe piata politica.

Acest obiectiv este sustinut de o serie de ipoteze:

-indivizii care actioneaza pe cele doua piete sunt aceiasi;

-deciziile politice nu sunt supervizate de fiinte atotstiutoare;

-indivizii se comporta pe piata, in relatiile politice guvernamentale, in relatiile de grup non-guvernamentale, precum si in alte situatii in mod asemanator.

In acest cadru, J. Buchanan recunoaste ca individul care participa la alegeri colective este presupus ca stie ca alegerile sale au incidenta asupra altor indivizi nu aplica metoda clasica (dupa care alegerea este analizata ca o alegere sub constrangeri, reflectand rationalitatea decidentului care tine cont de interesul sau si de costurile sau prejudiciile susceptibile de a le suferi). Functionarul, omul politic sau birocratul, nu sunt agenti economici deasupra altora, ci indivizi care au propriile repere si care cauta sa-si maximizeze utilitatea in termeni de putere, de castiguri monetare, de numar de birouri din subordine etc. Aceasta rationalitate fundamentala explica de ce fiecare consumator de bunuri colective paseaza costul utilizarii lor asupra altora (problema pasagerului clandestin), precum si faptul ca comportamentul birocratic produce efecte negative sau indirecte pentru colectivitate (indivizii sunt perfecti iar institutiile sunt rele?). Tentatia de a adopta un comportament de pasager clandestin (free rider), tentatia cuiva de a se bucura de un bun gratuit ale caror costuri financiare sunt platite de altii pune in evidenta problemele pe care le ridica relevarea preferintelor in absenta unui sistem de preturi, care asigura excluziunea non-platitorului. Buchanan respinge ideile lui Wicksell dupa care alegerea unei politici economice sau a unei productii publice respecta regula unanimitatii, iar pentru punerea in practica a procesului deciziei colective este necesara o solutie mai precisa decat directiea furnizata de Wiksell.

Astfel, in 1962 intr-un studiu asupra procedurii de calcul al consensului, 'The Calculus of Consent' (tradusa si in romaneste) Buchanan si Tullock au dezvoltat teza dupa care procedura majoritara nu este perfecta. Mai tarziu, J. Buchanan in 'The Limits of Liberty' (tradusa si in romaneste) arata ca sistemul majoritar de vot nu permite in mod necesar adoptarea masurilor care sa corespunda conditiilor eficacitatii sociale. Fenomenul pietei politice (logrolling) conduce la adoptarea de reguli sau cheltuieli ale caror costuri sociale sunt mai mari decat castigurile sau pierderile realizate, 'zvonerii' accentuamd aceasta tendinta. Pe de alta parte, costul masurilor propuse este dispersat asupra unui numar mare de persoane, in timp ce castigul se concentreaza la un numar mic. Grupurile de presiune actioneaza in asa fel incat efectele pozitive sa fie foarte vizibile, iar cele negative sa fie greu perceptibile, deschizand drumul pentru cresterea fara nici o limita a cheltuielilor statului. Buchanan opteaza pentru o democratie temperata, institutii stabile si cu o oarecare autonomie fata de presiunea grupurilor de presiune. In concluzie, analiza democratiei este sinonima cu analiza sistemului de vot.

G. Tullock a dezvoltat in principal doua teme: teoria alegatorului median si analiza analiza economica a birocratiei. G. Tullock elaboreaza un model asezat pe premisa conform careia alegatorul median este cel care influenteaza rezultatul. Utilizand o serie de ipoteze simplificatoare, Tullock demonstreaza ca preferintele alegatorului median coincid cu punctul unde nemultumirea este cea mai mica. Autorul utilizeaza acest model pentru analiza partidelor politice al caror obiectiv este realegerea si care, pentru a-si atinge scopul, trebuie sa-si elaboreze programe bine definite. Teoria ii da prilejul sa arate ca intr-un sistem politic cu doua partide tendinta guvernarii este spre centru, in timp ce un sistem cu trei partide cere mai multa abilitate liderilor politici pentru ca strategia celorlalti se face pe ascuns. Pozitia partidelor in acest caz se indeparteaza mult una de alta. Continuand rationamentul este lesne de presupus ce se intampla atunci cand numarul partidelor scapa de sub control. Dar evident teoria nu ia in calcul ce se intampla in momentul in care un partid are diverse curente interne, ceea ce mareste numarul 'jucatorilor'.

Analiza economica a birocratiei reprezinta o alta tematica de interes abordata de G. Tullock si A. Downs. Birocratia este plasata in situatia unui producator care trebuie sa-si maximizeze productia in constrangerile date de mijloacele sale limitate.

Teoria este asezata pe cateva ipoteze:

-Birocratii (si toti ceilalti agenti sociali) cauta sa-si atinga obiectivele printr-un comportament rational, adica ei actioneaza in modul cel mai eficient posibil, in limita posibilitatilor si tinand cont de costul informatiei. Birocratii nu cauta nimic altceva decat sa maximizeze utilitatea. Aceasta inseamna ca ori de cate ori costul necesar pentru a atinge un scop dat creste, in termeni de timp, efort, bani, birocratii cauta sa atinga cel mai mic obiectiv si invers, daca scad costurile, ei cauta sa atinga obiectivul cel mai mare.

-Birocratii dispun de un ansamblu complex de scopuri care include putere, venit, prestigiu, securitate, comoditate, loialitate (pentru o idee, pentru o institutie, pentru o tara), mandrie pentru lucrul bine facut si dorinta de a servi interesul public.

-Functiile sociale in fiecare organizatie sunt puternic influentate de structura si comportamentul intern, dupa cum comportamentul intern influenteaza structura.

A. Downs defineste un ansamblu de concepte pentru studiul comportamentului economic, social si politic al birocratului printre care si comoditatea si interesul public.

-Comoditatea reflecta ideea dupa care rutina si obisnuinta sunt surse de confort pentru orice om. In acest sens, schimbarile sunt acceptate numai daca aduc avantaje mai mari decat efortul care ar trebui depus pentru a depasi comportamentele anterioare. Comoditatea semnifica faptul ca o societate tinde sa opuna rezistenta la schimbarile de comportament care implica o supracrestere a eforturilor personale si pe care le accepta sa-i bulverseze practicile stabilite daca aceasta-i permite sa-si diminueze eforturile pentru a-si indeplini sarcinile;

-Interesul public nu are o acceptie obiectiva, ci numai puncte de vedere individuale, iar aceste opinii nu au nici o ratiune de a converge spontan. Ca urmare, interesul personal domina in evaluarea interesului public. Interesul personal este definit drept ceea ce crede fiecare ca trebuie sa faca birocratul pentru a-si imbogatii functia sociala.

Birocratul are deci tendinta de a-si maximiza preferintele, dar asa cum subliniaza Tullock, daca birocratia evalueaza corect cererea pentru un serviciu, guvernul are unele dificultati in determinarea costului lui. Pentru guvern, birocratia este singura sursa de informatii, ea poate sa declare nu numai ca nu se pot face economii, ci sa si creasca costurile (mai ales acolo unde economiile sunt impuse). Birocratii rezista la diminuarea registrului propriu gratie informatiilor ample pe care le au asupra serviciilor lor. Tendinta birocratiei este clara: cresterea bugetelor lor fara vreo legatura reala cu functia sociala fixata birourilor.

Teoria despre birocratie are in centrul ei ideea gasirii unei solutii pentru derapajul excesiv al finantelor publice. In acest sens, Tullock propune, pentru cresterea competitivitatii serviciilor guvernamentale, eliminarea oricarui contract de exclusivitate si introducerea competitiei in interiorul oricarui serviciu.