GUVERNAREA ECONOMIEI MONDIALE - Finante frankensteineene

GUVERNAREA ECONOMIEI MONDIALE

1 Finante frankensteineene

Unul dintre subgenurile de literatura care au aparut in ultimele doua decenii au fost goticul financiar. Prezentate uneori ca pura fictiune, mai adesea ca reale - desi cu o doza serioasa de fantezie -, aceste carti descriu o lume bizara pe care pitini dintre noi o cunoastem. Este lumea marilor banci de investitii, sau, mai degraba, a sub-sectiunilor acestor banci, in care copii de scoala care sunt platiti prea mult si care au crescut prea repede se antreaneaza cu diverse instrumente financiare. Doar cateva zeci de centre comerciale din New York si Londra reprezinta axul principal al pietelor financiare. Cu conventiile lor deranjante sau de neinteles si cu cultura lor brutala, pe care o vedem in lumina firava pe care o arunca aceste carti scrise de fosti angajati, acesti comercianti de actiuni si de derivative par sa ameninte stabilitatea economiei mondiale. Si, asemeni monstrului lui Frankenstein, sunt creati de noi insine.

Uitati de principiile pietelor financiare, de eficienta in strangerea fondurilor pentru investitii, de veniturile pe care pot sa le aduca investitorilor sau de orice avantaj teoretic. Scopul comerciantilor este sa faca cati mai multi bani cu putinta intr-un timp cat mai scurt posibil, fara sa le pese de consecinte. Vor sa obtina bani pentru ei insisi, nu pentru banca ce i-a angajat. Comisionul lor, adesea cu mult mai mare decat salariul, depinde de profitul grupului lor intr-un an. Anul viitor isi pot lua oricand o alta slujba. Orele sunt lungi, distractia este in toi si oricine nu face parte din grupul lor le este dusman. Conditiile extreme alcatuiesc un mediu macho in care clientii conteaza doar pentru ca ei sunt vanatul.

O contributie recenta la literatura financiara gotica descrie dezvoltarea investitiilor efectuate de catre fonduri de pensii si de asigurari din SUA si Europa in pietele care au aparut la inceputul anilor '90, ca rezultat al unei campanii de marcheting conduse de bancheri de investitii creativi.^* Ei au facut acceptabile aceste investitii pentru administratorii fondurilor de pensii, deghizand riscul lor inerent si crescand veniturile finale prin derivative inteligente. Scopul era generarea comisioanelor, iar o afacere reusita era descrisa ca "smulgand pielea de pe om". Autorul isi asuma modest mare parte din meritele pentru criza financiara mexicana din 1994-1995, datorita conceperii de catre el a unei derivative care permitea bancii Mexicului sa imprumute in dolari americani si care permitea investitorilor americani sa puna bani in investitii americane cu venit ridicat deghizate in investitii sigure, in dolari americani. Derivativele sunt investitii financiare sintetice create prin impachetarea caracteristicilor ce stau la baza unor valori cum ar actiunile sau obligatiunile guvernamentale. Cu alte cuvinte, sunt "derivate". Daca a investi in actiuni este un joc de noroc, a investi in derivative este un pariu pe un pariu. Ele pot transforma dobanda pe un tip de proprietate dintr-o moneda in alta, schimband orizontul temporar si gradul de risc implicat in investitie. Adesea, derivativele pot reduce riscul sau pot creste veniturile asteptate duintr-o investitie. Alteori fac contrariul. Este dificil, pentru cineva care nu este expert, sa spuna ce si cum. Si este evident, dintr-un numar de scandaluri faimoase legate de derivative, cum ar fi falimentul Orange County, California, sau pierderile mari ale unor companii, cum ar fi Procter & Gamble si Metallgesellschaft, ca nici unii presupusi experti nu pot spune ce si cum.

Totusi, au existat cu mult, mai multe tranzactii derivative reusite decat dezastre. Ele sunt folosite profitabil in fiecare zi de catre toti managerii de investitii si de catre poate trezoreriile corporatiilor. Nu exista nici o estimare sigura a dimensiunii tranzactiilor cu derivative,in desfasurare, desi depaseste 70.000 miliarde de lolari sau echivalentul a de aproximativ opt ori PIB-ul SUA sau capitalizarea pietei americane de actiuni. Scara dezastrelor este mica in comparatie cu totalul. Dar goticul finaciar a fixat tonul pentru modul nostru de a intelege aceste piete. Tocmai monstrii firmelor de comert sunt cei care se ocupa de aceste piete si, prin ele, de vietile noastre. Ei par sa fie hraniti cu gustari, cu cafea amara si cu cocaina, avand ca arme mortale siruri de ecrane misterioase cu imagini si grafice. Chiar daca literatura in crestere pe acest subiect, produsa de fosti comercianti, exagereaza imaginea de ansamblu, totusi, este cu siguranta adevarat ca pe piete rezistenta, nervii de otel si usurinta in ceea ce priveste aritmetica mintala conteaza mai mult decat puterea de patrundere si analiza la rece. Sectiunile comerciale ale unor mari firme ce se ocupa cu derivative, cum sunt Chicago Board of Trade sau Mercantile Exchange, dispar in istrorie, dar vor ramane de neuitat pentru orice le-a vizitat. In secunda in care suna clopotul de deschidere, zgomotul produs de comerciantii in haine lucioase, demodate, care incep sa gesticuleze din pozitia lor ingramadita, umar la umar, il loveste pe ascultator ca o crampa fizica produsa de sunetul ce face etajul sa vibreze. Uitati de aritmetica mintala, puterea fizica singura, era principala caracteristica de acolo. Acest potential rugbi impinge inainte catre linia de vanzare a derivativelor.

Acest curent a observat reactiile la criza fondurilor de investitii din vara anului 1998. de cand Geoge Soros, unul dintre primii si cei mai importanti administratori de fonduri de investitii, a fortat Marea Britanie sa se retraga din European Exchange Rate Mechanism, in septembrie 1992, speculand impotriva lirei pe pietele de moneda, aceste fonduri au fost tapi ispasitori recunoscuti in orice tumult al pietelor financiare. Mahathir bin Mohamed, primul-ministru al Malaieziei, l-a acuzat strident de Soros si pe alti speculatori pentru criza asiatica din 1997. un studiu facut cu grija de FMI a descoperit ca fondurile de investitii au jucat un rol minor in evenimentele din acel an - multe dintre ele se retrasesera din sud-estul Asiei mult mai devreme. Chiar si asa, in ciuda dovezilor ca buna parte din jocul capitalului presupune sprijinul intern, mai degraba decat cel al investitorilor straini, putini observatori sunt dornici sa le absolve de vina. Multe figuri importante din Hong Kong cred cu tarie ca fondurile de investitii au cooperat pentru a ataca legatura dintre dolarul Hong Kong-ului si dolarul american in 1998. acest atac a esuat pentru ca autoritatile au intervenit pe neasteptate pe piata, cumparand actiuni pentru a stabiliza pietele locale - o masura drastica pentru o astfel de administrare cu piata libera. Oficialii Hong Kong-ului au impartasit intru totul aceasta parere. Niciodata populari, nici macar in crizele financiare minore din anii '60, de care au fost acuzati finantistii de la Zurich, speculatorii sunt temuti chiar mai mult acum, cand au atat de multa putere. Cum au capatat acest surplus de putere Raspunsul este triplu. Il regasim in politica, tehnologie si economie. Aspectul politic consta in retragerea guvernelor de la controlul pietelor financiare, care a inceput in anii '70, si care a prins viteza in deceniul urmator . SUA si Marea Britanie au fost in frunte cu miscari care liberalizau circulatia capitalului inauntrul si in afara fiecarei tari, care a ajutat la cimentarea New York-ului si a Londrei ca piete financiare - in locurile din care poate pleca usor, circula mai mult capital. Marea retragere a guvernului de la controlul centrului financiar londonez din 1986 a jucat un rol cheie in pozitia de forta pe care Londra a capatat-o uletrir pe pietele de moneda. Dereglementarea financiara a fost cu siguranta un aspect proeminent al filozofiei Thatcher - Reagan, desi asupra consecintelor dereglementarii cele doua guverne nu s-au gandit in mod necesar pana la capat. Dupa un fost ministru din guvernul Thacher, procesul de planificare nu a constat in mai mult decat: " Ei bine, de ce sa nu eliminam aceste vechi restrictii

Acest act politic de piata libera a fost, intr-un fel, doar o aliniere la realitatea ca controlul fluxului banilor peste granite, atat de imporant sismului de cursuri de schimb fixe, de tip Bretton Woods ^* , era deja dezintegrat. Chiar si inainte de 1973, cand au fost abandonate pentru prima data paritatile fixe, marile companii si investitorii puteau sa scape de restrictii atunci cand chiar isi doreau acest lucru - daca controlul ar fi fost cu adevarat impenetrabil, nu ar fi putut exista o criza a lirei cu sase ani inainte.

Barry Eichengreen, in istoria sa a sistemului monetar global, argumenteaza ca controlul capitalului nu a fost eficient decat in anii de imediat dupa razboi, cand guvernele au intervenit masiv in toate aspectele economiei tarii lor. " Controlul a oprit inundatia pentru ca el nu era doar o roca in calea unui suvoi schimbator de apa. Era parte a unui sistem de baraje si de indiguiri cu care suvoaiele furioase erau imblanzite".^* Chiar si in anii '60, cand planificarea economica din anii de razboi disparuse, controlul capitalului nu putea functiona. Masura in care nu putea functiona a devenit evidenta in masura in care au crescut comertul mondial si investitiile straine. A devenit din ce in ce mai dificil de spus care dintre tranzactiile in numar crescand cu moneda straina erau intra-adevar necesare comertului sau productiei multinationale si care erau speculative. Restrictiile de schimb extern au fost din ce in ce mai des incalcate in practica. Liberalizarea politica graduala a fost insotita de schimbarile tehnologice care au simplificat si au ieftinit schimbarea banilor. Desi o buna parte dintre dezvoltarile in domeniul calculatoarelor si al tehnologiei telecomunicatiilor fusesera realizate la inceputul anilir '70, si acesta a fost un proces gradual care si-a atins potentialul deplin abia in ultimii 15-20 de ani, o data cu schimbarea managementului si a proprietarilor bancilor. Abia de curand bancile care opereaza in Londra si New York s-au unit si s-au mutat in cladiri cu sali uriase pentru tranzactii, permitandu-le sa exploateze pe deplin economia tehnologica a dimensiunii. In mod constant,pe masura ce tot mai multe banci si brokeri din tot mai multe centre financiare au trecut de la comert fizic la comert elecronic, si pe masura ce preturile telecomunicatiilor au scazut, viteza si scara fluxurilor financiare potentiale au crescut.

Totusi, mai semnificativa decat acestea in expansiunea pietelor globale a fost cresterea cererii pentru ce fac pietele - si anume colectarea de fonduri pentru cei ce doresc sa imprumute. Si cei care imprumuta cel mai mult sunt guvernele. Guvernele din tarile cele mai industrializate au trecut toate pe deficit bugetar. Moda deficitului a inceput pe scara larga cu SUA, in timpul razbiului din Vietnam, dar toate guvernele au imprumutat pentru a finanta deficite tot mai ridicate in anii '70. La inceput acestea au avut loc in spatele unui val de ortodoxie keynesiana - guvernele care se imprumuta erau un lucru accepatabil daca banii erau folositi pentru administrarea cererii interne, iar apoi din obisnuinta. Diferenta totala dintre veniturile si cheltielile guvernelor G7 sau, cu alte cuvinte, suma pe care guvernele nu s-au deranjat sa ceara celor care platesc taxe sa o finanteze, a crescut de la zero, in anii '50 si '60, pana la aproximativ 5% din venitul national, la sfarsitul anilor '70 -cea mai mare suma si cea mai sustinuta din cate au fost pe timp de pace.

Crearea pietelor foarte mari de obligatiuni guvernamentale a fost o preconditie pentru cresterea altor piete financiare. Investitorii internationali trebuiau adesea sa fie atrasi sa cumpere obligatiuni. Dimensiunea si lichiditatea pietelor guvernamentale de obligatiuni au usurat dezvoltarea altor instrumente financiare in aceleasi centre. Iar, existenta unor piete unite a facut in cele din urma ca notiunea de "piete unite" sa aiba sens. Piete de la care guvernele din alte parti ale lumii puteau sa imprumute si ele bani. Ceea ce obisnuia sa fie denumit drept datoria Lumii a treia, datoria catre FMI si Banca Mondiala, a fost transformata in datoria ce se forma pe noua piata a unor tari similare catre investitori particulari.

2 Crize financiare recente

Nu este nimic nou in crizele de pe pietele financiare. Baloanele speculative sunt la fel de vechi cum a fost mania lalelelor din Olanda anilor 1630 sau balonul din Marea Sudului, care a explodat spectaculos in 1720. Totusi, exista un sentiment raspandit ca crizele sunt atat mai frecvente cat si mai severe decat in trecut. Acest lucru este oarecum inselator, desi tumultul financiar recent este diferit in caracter.

Epoca Bretton Woods (1946-1973) se specializase in crize de moneda. Guvernele, erau in cea mai mare parte, putin dornice sa accepte ca trebuiau sa devalorizeze cursurile lor de schimb pentru a ajusta la ratele mai ridicate de inflatie, deoarece un curs de schimb legat de alte monede trebui e sa scada atunci cand puterea de cumparare interna a "banului de buzunar" s-a devalorizat deja. Speculatiile impotriva monedelor vor creste pe masura ce guvernele isi cheltuiesc rezervele pentru a finanta deficitul de plati. Devalorizarea a devenit tot mai frecventa la sfarsitul anilor '60. In cele din urma colapsul cursurilor de schimb fixe a fost inlocuit de socurile in pretul petrolului din anii '70. Acestea, la randul lor au generat crize financiare si economice generalizate in tari precum Marea Britanie si Italia la sfarsitul anilor '70, o data cu cresterea deficitelor din balanta de plati, cu scaderea cursurilor de schimb si cu cresterea dobanzilor interne.

Urmatoarea decada a vazut episoade izolate de volatilitate financiara in tarile industriale - de exemplu, atunci cand noul guvern socialist din Franta a incercat sa cheltuiasca necontrolat bani publici, in 1981, francul a scazut pe masura ce capitalul a parasit tara. Episodul a fost adesea interpretat ca un atac motivat ideologic realizat de pietele financiare impotriva unui guvern socialist. Chiar daca aceasta inseamna sa se atribuie prea multa coerenta pietelor , este adevarat ca cei mai multi particianti adera ferm la ortodoxia economica conventionala a zilei.

Lasand la o parte atacul asupra francului francez, anii '80 au fost dominati de criza datoriei Lumii a treia, in special a celei din America Latina. Noua avere a tarilor producatoare de petrol a fost "reciclata" de bancile vestice in imprumuturi catre tarile in curs de dezvoltare in cea de-a doau jumatate a deceniului noua. Imprumuturile extinzandu-se pe o scara de nesustinut si pe termene riscante catre tari care, la randul lor, aveau politici macroeconomice de nesustinut, o criza era de asteptat sa apara, si inca una cu consecinte economice si sociale devastatoare in tarile afectate. Bancile vestice au fost pregatite sa treaca cu vederea politicile proaste , initial, grabindu-se sa faca afaceri, dar, previzibil, acestea s-au intors impotriva lor atunci cand conditiile s-au inrautatit. Sarcina platii dobanzilor pentru datorii si penalizarile financiare ale renegocierii imprumuturilor au umbrit cresterile din America Latina ani de zile. A existat totusi, un sens in care a fost o criza mai usor de rezolvat decat cele mai recente. Cea mai mare parte din imprumuturi au fost facute de un numar relativ mic de mari banci americane si europene, asa ca a fost, in cele din urma, mai usor pentru autoritatile din SUA sa convinga sau sa santajeze bancherii sa renegocieze noi termene cu tarile debitoare.

Anii '90 au fost martorii unor episoade de schimbari financiare violente unul dupa altul. Primul , in 1992 si 1993, a adus speculatia impotriva celor mai slabe monede in Exchange Rate Mechanism din Europa,un sistem de cursuri de schimb fixe, dar ajustabile. Speculatorii, incluzandu-l dupa cum am vazut, pe George Soros , a fortat lira sa se retraga, in ciuda cheltuirii unei sume estimate la zece miliarde , in apararea ei, de catre Banca Angliei. Lira lipsind temporar, francul francez a suportat presiuni, iar marginile intre care monedele membre puteau varia au trebuit sa fie in permanent largite.

Nici nu s-au linistit bine pietele europene , co boom-ul pietei de investitii a pus fundatiile celor mai recente episoade. Asemenea imprumuturilor mari de la banci mari, noul model a fost ca masele de fonduri de investitii si pensii sa colecteze economile investitorilor individuali direct pe piata de actiuni a tarilor in curs de dezvoltare. Iar sumele investite in acest fel au crescut vertiginos. Investitiile totale nete in tarile an curs de dezvoltare, realizate de corporatii, banci si investitori din tarile OECD^*, au crescut de la 100 de miliarde, in 1990, la un record de 214 miliarde, in 199 Dintre acestea, 114 miliarde au luat forma investitiilor straine directe realizate de companii in fabrici, iar restul " portofoliului" de investitii, in pietele finaciare si de bunuri locale sau in imprumuturi bancare.

Prima sperietoare a venit in decembrie 1994, cand Mexicul a devalorizat moneda locala, care avusese o valoare fixa in raport cu dolarul. Tara fusese infloritoate iar boom-ul economic a fost absorbit de importuri care au creat un deficit comercial. Pentru a mentine o moneda stabila,banca centrala a Mexicului a fost fortata si tsi foloseasca rezervele de monede straine pentru a cumpara pesos. In aceste circumstante trebuia renuntat la ceva, iar guvernul mexican - dupa cum procedeaza majoritatea guvernelor in circumstante similare - a optat pentru devalorizare ca cea mai simpla metoda de a iesi din criza. A fost o mare eroare. Bancile mexicane aveau datorii atat de mari in dolari americani, incat o moneda mexicana eftina insemna ca era posibil ca ele sa nu-si poata plati dobanzile pentru imprumuturile externe. Cei din afara care dadusera banii cu imprumut au cerul plata imediata a datoriilor. Alti investitori straini, care si-au vazut veniturile de investiti injumatatite in propriile lor monede, s-au grabit sa-si retraga banii din tara inainte ca lucrurile sa se inrautateasca. Si la fel au procedat si investitorii mexicabi. Era o buluceala spre iesire.

Trezoreria americana, prin persoana lui Lawrence Summers, mai tarziu secretar adjunct al Trezoreriei, a strand 50 de miliarde de dolari ca imprumut de urgenta pentru Mexic, iar FMI-ul a dictat politici dure guvernului mexican, in ciuda unei rebeliuni in regiunea Chiapas. Pietele financiare ale tarii s-au stabilizat cam la mijlocul anului 1995 -o revenire rapida. Economiei i-a mai trebuit un an ca sa-si revina din recesiune. Dar chiar si aceasta poate fi vazutaca o repliere rapida din ceea ce fusese atunci cea mai mare opeartiune de salvare financiara din istrorie. Criza a generat arunci intr-o buna masura examinarea motivelor la FMI. De ce nu vazusera ce se va intampla? De fapt, pana la un punct, vazusera dupa cum vazusera si multi economisti din sectorul privat, dar au pastrat confidentiale avertismentele pe care le formulasera despre erorile si nepotrivirea politicii din discutiile obinuite cu guvernul mexican. Fondul nu si-a exprimat absolut deloc public preocuparile. Gloata de pe pietele financiare a ignorat, ca atare, complet simptomele clasice de avertizare pentru o economie care se supraincalzeste - deficitul contului curent, rezervele din ce in ce mai mici - ,intr-un exemplu la fel de clasic de manie urmata de panica.

Raspunsul FMI a fost sa acorde o importanta imensa "supravegherii" de catre investitori privati a tarilor care treceau la economia de piata. De exemplu, a cu mult tam-tam un program de publicare pe Internet a unor statistici regulate si proaspete despre economiile tarilor membre. Era sarcina tarilor individiuale sa ofere innformatii cat mai preise cu putinta, iar investitorii urmau sa invete sa diferentieze intre tari dupa calitatea informatiei pe care doreau sa o ofere.

Supravegherea imbunatatita s-a dovedit inadecvata doi ani mai tarziu. Ca o repetare a episodului mexican, in iulie 1997 baht-ul thailandey a fost fortat sa se devalorizeze de la nivelul la care fusese mai inainte. Banca centrala si-a folosit toate rezervele, deghizand totusi situatia adevarata prin afaceri "in avans" pe pietele de moneda straina, renuntand la mai multe rezerve acum cu pretul a mai putine mai tarziu. Panica a trimis piata de actiuni din Bagkok la fund si a provocat colapsul preturilor in afacerile imobiliare, care mai inainte fusesera infloritoare. Din nou, unii investitori si analisti avertizasera despre vulnerabilitatea financiara a Thailandei cu luni inainte sa apara criza , dar precautia lor nu fusese suficienta pentru a opri mania investitiilor.

Din nefericire, aceasta criza nu a fost o simpla repetare a celei mexicane, pentru ca s-a intins la tarile nvecinate din sud-estul Asiei, unele aflate in circumstante similare, altele care erau in mod fundamental mult mai sanatoase. Unele - in special Taiwan si Singapore - au scapat complet, pe cand altele - precum China si Hong Kong - au reusit sa treaca cu bine peste criza, desi cu unele dificultati. Cu toate acestea, contagiunea s-a intins, mai intai catre Malaiezia si Indonezia, iar, pana in iarna, si catre Coreea de Sud. In ciuda politicilor sale macroeconomice extrem de precaute si ortodoxe, si in ciuda admiterii sale recente in OECD, investitorii locali si straini au inceput sa se retraga din Coreea de Sud. Si au facut-o pe o asemenea scara incat au pus in discutie abilitatea bancilor si companiilor sud-coreene de a-si plati datoriile, facand in asa fel incat panica se auto-indeplinea. Trezoreria americana si FMI au trebuit sa sara in ajutor, din nou, cu un pachet de imprumuturi de 71 de miliarde catre Tigrii Asiatici. Fondul a impus programe economice dure. Directorul administrativ al Fondului de la acea vreme, Michel Camdessus, a facut o greseala suficient de mare incat sa se lasefotografiat stand aplecat peste presedintele Indoneziei, Suharto, in timp ce acesta semna Scrisoarea de acord cu FMI-ul - personificare a imperialismului Washington-ului.

FMI-ul a avut de suportat critici severe pentru ortodoxiile sale economice conventionale din sud-estul Asiei. Chiar daca masurile ar fi fost potrivite pentru Thailanda , este greu de inteles de ce un elev cuminte, cum fusese Coreea de Sud, trebuia fortat sa ia acest medicament. Apararea FMI-ului a fost, in esenta, aceea ca, in ciuda notelor bune, Corea de Sud trebuia si-i reasigure si ea pe investitorii straini ca investitiile lor vor da roade.

Mai mult, intelepciunea conventionala care a explicat contagiunea din Asia - Japonia era lovita separat de o recesiune severa- a acuzat "proto-capitalismul". Chiar si atunci cand guvernele au condus politici macroeconomice bune - s-a argumentat -, coruptia, nepotismul si esecul general de a impune disciplina completa a economiei de piata explicau de ce investitori continuau sa fuga o data ce s-a dat semnalul de retragere.

Malaiezia s-a revoltat impotriva triumfalismului vestic. Primul-ministru Mahthir s-a napustit, in intrunirea anuala a FMI-ului din septembrie 1997,sa-i denunte pe George Soros si pe speculatorii "evrei", precum si pe toti ceilalti vinovati. Apoi a impus controlul asupra miscarilor banilor catre si in afara Malaieziei si a nascocit acuzatii catre Anwer Ibrahim, ministrul sau de Finante mult mai conventional. Guvernul presedintelui Suharto a cazut, in Indonezia, rezultand alegeri democratice. Situatia politica in aceasta tara in discordie a ramas nesigura, cu violente salbatice izbucnind in unele parti ale arhipalagului.

Economiile si pietele celor patru tari - Thailanda, Malaiezia, Indonezia si Coreea de Sud - s-au stabilizat, totusi , dupa primul an. Cu exceptia Indoneziei, toate au inceput sa-si revina impresionant spre mijlocul anului 1999, desi cu niveluri mai mari de somaj si cu mutatii sociale severe. Unele , precum Coreea de Sud au reusit acest lucru urmand pas cu pas sfatul FMI-ului. Malaiezia a reusit sa-si revina intr-o oarecare masura sfidand intelepciunea Washington - ului, impimand controale asupra capitalului, controle care - dupa cum a accepat pana si FMI-ul in cele din urma- au lasat economiei un spatiu de miscare valoros.

Dar ele nu au fost ultimele victime ale tumultului. Luna august 1998 adus, din motive foarte diferite, criza rusa. Rusia si-a devalorizat rubla si nu si-a platit o parte din datoriile internationale, folosind criza globala ca pe o scuza pentru esecul politic intern de a lua decizii dure. FMI-ul tot daduse bani Rusiei, dar o serie de guverne succesive nu au reusit sa indeplineasca conditiile atasate. Intr-adevar, monopolurile afacerilor si nu politicienii care seintalneau cu oficialii Fondului, luau deciziile - cheie. Dimensiunea crizei rusesti a fost amplificata de accidentul pierderilor de investitii ale LTCM-ului si de consecintele potentiale pentru sistemul bancar vestic. O explozie financiara globala parea iminenta. Investitorii de pretutindeni se retrageau de pe orice piata ce pareasa presupuna riscuri, preferand siguranta bonurilor de tezaur americane. Chiar si Wall Street-ul s-a dat putin peste cap. Intreaga poveste adiscutiilor din centrle de putere din SUA, din masiva cladire a Trezoreriei, din la fel de impunatoarea cladire a Rezervelor Federale din Washington sau din satelitul acesteia din New York, nu a fost inca spusa. Dar frenezia intrunirilor si salvarea Long Term Capital Management cu reusit sa calmeze pietele finaciare mondiale. Alan Greenspan, presedintele rezervelor federale (Federal Reserve Board), a scazut de trei ori succesiv rata dobanzilor, in septembrie si octombrie 1998, doar casa fie sigur.

In decembrie 1998 Brazilia a cazut victima aceleasi crize a devalorizarii, in ciuda pachetului de imprumut de siguranta care ar fi trebuit s-o previna, imprumut discutat cu doar doua luni mai inainte. Dar, de aceasta data, lucrurile s-au desfasurat fara panica. Inlocuirea guvernatorului bacii centrale cu un administrator de fonduri brazilian care lucra cu George Soros a marcat sfarsitul episodului, iar Brazilia si-a revenit aproape surprinzator de repede. Singua intrebare este cat va dura pana la urmatoarea criza de pe pietele finaciare ale lumii, Wall Street-ul parand el insusi a fi cel mai probabil candidat al momentului in care scriu aceste randuri.

3 Adevarata fata intunecata a pietelor financiare

De fapt, se acorda surprinzator de putina atentie celor mai serioase efecte negative ale fluxurilor de capital importante si libere: oportunitatea pe care o ofera incalcarii legii. Manuel Castells este o exceptie onorabila, cu o analiza detaliata a globalizarii crimei orbanizate in trilogia sa despre societatea informatizata. ^* Prin natura lor, dovezile despre scara fluxurilor de bani patati sunt greu de obtinut, dar estimari ONU arata ca ar putea fi imense. Dovezi neverificabile indica acelasi lucru si exista rapoarte rasp'ndite despre coperarea crescanda dintre Mafia traditionala, triadele din Hong Kong si yakuza cu noile bande din Rusia, cu cartelele drogurilor din America Latina, cu traficantii din Turcia, cu fraudatorii nigerieni, cu traficantii americani si asa mai departe.

In afara de spalarea banilor realizata pentru a finanta acest comert vicios dincolo de granitele nationale, pietele financiare faciliteaza coruptia, ficand usor pentru dictatori si pentru oficiali sa ascunda milioane de dolari in conturi bancare secrete. Din nou, nu exista cifre sigure despre dimensiunea acestui furt de-a lungul timpului, dar el este cu siguranta, imens. Fara el trista istorie a multor natiuni africane ar fi putut fi foarte diferita. Iar acest spectru de ilegalitate, evaziunea fiscala a persoanelor sau a corporatiilor, ca si evitarea legala a taxelor, este simplificata si ea mult de absenta restrictiilor asupra fluxurilor de capital.

Autoritatile guvernamentale sunt extrem de ingrijorate de fluxurile financiare ilegale, desi tind sa nu puna prea mare accent pe cantitatea de efort pe care sunt obligate sa o puna la bataie, din motive evidente. Summit-urile Grupului celor Opt (G7 plus Rusia) discuta intotdeauna problema si au alcatuit Financial Action Task Force la OECD, in Paris, pentru a coordona politia nationala si agentiile de informatie in eforturile lor. OECD coordoneaza si o forta impotriva asa-numitei competitii a impozitarii "necinstite" , in care corporatiile multinationale forteaza tarile sa reduca sarcina lor fiscala prin amenintare implicita sau explicita de a pleca in alta parte impreuna cu locurile de munca pe care le ofera.

Cel mai mare obstacol in batalia impotriva fluxurilor finaciare ilegale este secretul bancar, desi s-a produs un oarecare progres in a convinge unele tari sa monitorizeze dentitatea clientilor lor si sa raporteze tranzactiile dubioase. Totusi, valul secretului bancar este inca larg raspandit. Nu doar paradisurile fiscale notorii si centrele bancare secretoase din Zurich si Geneva ascund lucruri in spatele lor, ci si banci din Austria, Germania si Luxemburg. (Tarile anglo-saxone au un secret bancar minim.) Acorduri recnte, semnate de UE si de OECD, de a inlatura aceasta secretosenie traditionala, pot indica faptul ca secretul bancar este in declin. Cu siguranta, ar trebui sa fie. Dar, in conditiile in care cele mai respectabile fonduri de investitie din SUA si din Europa continua sa opereze din paradisuri fiscale offshore pentru a minimiza impozitele pe care ele si investitorii lor trebuie sa le plateasca, si isi conduc afacerile printr-o retea de companii auxiliare, va fi o batalie impotriva curentului pentru guverne sa combata aceste genuri de activitate criminala acolo unde este mult de ascuns.

Si, desigur, in aceastaeste implicata si o mare cantitate de ipocrizie. Pentru ca tot guvernele nationale se agata de legile ce protejeaza secretul pentru a-si proteja interesele lor bancare puternice.

Orice libertate poate fi subminata de abuz criminal. Autorizarea a fost inamicul libertatii in multe contexte, si acest lucru este la fel de adevarat pe pietele financiare cum a fost in multe alte domenii. Ca atare, inegalitatile nu sunt in ele insele un argument pentru restrictii. Totusi, criminalizarea pietelor globale de capital reprezinta, intra-adevar, finante frankensteineene, si poate sfarsi prin a fi una dintre cele mai mari provocari politice la adresa economiei globale.