Gandirea economica in Evul Mediu

Gandirea economica in Evul Mediu

Gandirea economica in Evul Mediu este subordonata in primul rand principiului etic al moderatiei. Printre temele economice fundamentale abordate de gandirea scolastica specifica Evului Mediu se numara in principal condamnarea practicii imprumutului cu dobanda precum si rafinarea teoriei pretului just preluata de la antici. Aplicarea acestor teorii urmarea asigurarea unui schimb echitabil si evitarea imbogatirii peste masura.

Probleme specifice gandirii economice sunt abordate de catre Sf. Augustin , unul dintre cei mai importanti ganditori ai crestinismului timpuriu, In cadrul operei augustiniene problematica economica este evidentiata adiacent ca latura a doctrinei crestine. In "De doctrina christiana", o introducere in exegeza biblica dar si un veritabil tratat de doctrina crestina, autorul face referiri la notiuni economice in scopul relevarii unor aspecte ce tin in primul rand de etica si morala catolica.

In viziunea augustiniana bunurile se impart in doua mari categorii: bunuri de care te bucuri de ele si respectiv bunuri de care te folosesti. Indiferent de categoria de care apartin aceste bunuri se pot procura prin doua modalitati, fie prin bunavointa divinitatii care a lasat liber accesul oamenilor la ele, fie prin intermediul schimburilor interumane. A doua categorie de obiecte, in care poate fi inclusa moneda, ca mijloc de schimb si de exprimare unitara a preturilor, ar trebui uitlizata, in opinia Sf. Augustin, in scopul obtinerii primei categorii de bunuri. Exista insa, si situatia in bunurile ce ar trebui utilizate in scopul obtinerii obiectelor de care indivizii trebuie sa se bucure devin pentru o anumita perioada bunuri incluse in prima categorie. In acest caz individul este deviat de la scopul sau principal care ar trebui sa fie obtinerea de bunuri "pentru a te bucura de ele .

Demersul analitic augustinian, fiind prin excelenta orientat catre evidentierea modului de aplicare in viata individului a invataturilor crestine, subordoneaza orice forma de contraprestatie si, prin urmare orice forma de pret, unei mult mai importante rasplate divine. Orice individ este supus in cele din urma justitiei divine. Distributia primara a bunurilor este in primul rand atributul divinitatii, iar indivizii nu fac altceva decat sa redistribuie generozitatea Lui prin intermediul schimbului si implicit a preturilor. Distributia secundara a bunurilor se realizeaza prin intermediul tranzactiilor si presupune respectarea promisiunilor si indeplinirea cerintelor contractuale stabilite prin exercitarea vointei libere a partilor, prin urmare nu sunt admise contractele nelegale dar in acelasi timp nici cele imorale. A profita de o alta persoana, in pofida faptului ca respectiva actiune este corecta din punct de vedere legal, reprezinta tot o forma de infractiune din perspectiva justitiei divine. Prin urmare, respectarea moralei crestine presupune ca redistribuirea bunurilor in raporturi echitabile ce corespund pretului just adica a pretului prin care vointa divinitatii, exprimate in primul rand prin intermediul bisericii, este indeplinita.

Una dintre primele referiri la aplicarea concreta a teoriei pretului just in perioada Evului Mediu este cea care descrie prevederile unei legi edictata in anul 884 de Carol cel Mare, regele Frantei. Raymond de Pennafort incorporeaza in legea canonica a Bisericii Catolice norma juridica carolingiana in care se stipuleaza urmatoarele: "preotii de parohie trebuie sa-si avertizeze enoriasii ca acestia sa nu pretinda calatorilor sa plateasca preturi mai ridicate decat cele deja existente in respectiva parohie in acel moment (quam in mercato vendere possint). Calatorii se pot plange preotilor daca aceasta regula nu este respectata, iar acestia din urma va stabili pretul la un nivel uman"

Preocupari specifice gandirii economice sunt intalnite si in opera filosofului crestin Toma d'Aquino 1225 sau 1227 - 1274). Este cert ca d'Aquino a incercat sa realizeze o sinteza intre filosofia aristotelica si gandirea crestina, intre rationalism si credinta, urmarind sa dea o forma rationalista filosofiei crestine si mai cu seama celei catolice. Fost profesor de teologie la Roma si Paris, d'Aquino a exprimat in lucrarea sa fundamentala "Summa Theologica" idealurile timpurilor sale, idealuri ce in mod cert erau implicit legate si de problematica economica. Aceste probleme economice sunt tratate in "Summma Theologica" in principal prin prisma moralei si a eticii (a virtutii si a justitiei). Desi nu s-a preocupat in mod direct de analiza mecanismelor economice, nici de cerecetarea mijloacelor prin care o comunitate poate prospera, se poate constata cu usurinta ca probleme economice ies la iveala chiar si atunci cand subiectul aflat in discutie se leaga mai degraba de morala sau etica. Prin urmare gandirea economica este subordonata in cazul lui d'Aquino moralei. La o examinare atenta a lucrarii "Summa Theologica" se poate constata ca probleme economice, la fel ca si in cazul "Eticii nicomahice" a lui Aristotel, sunt relevate ca virtuti sau, dimpotriva vicii, in cadrul unei teorii morale a individului.

Gandirea economica tomista include, printre altele, analiza teoriei pretului just. Aceasta analiza este influentata de conceptia magistrului sau. Toma d'Aquino rafineaza si dezvolta viziunea lui Albert Magnus (1200-1280) care sustine ideea ca un schimb just trebuie sa prezinte un transfer echivalent de munca si de cheltuieli astfel incat societatea sa continue sa existe . In conceptia lui Albert Magnus, desi statutul social este determinat in principal de factori non-economici, in afara pietei, "in concordanta cu meritele fiecaruia", pretul just are rolul de a mentine statutul social deoarece nivelul la care acesta este fixat asigura producatorului mentinerea nivelului sau de trai si a pozitiei sale in cadrul ierarhiei sociale. Prin urmare, viziunea lui Albert Magnus asupra pretului just se concentreaza mai degraba asupra analizei claselor sociale si nu asupra comportamentului individual. Preluand teoria lui Albert Magnus, dar si etica lui Aristotel, d'Aquino distinge o justitie distributiva si respectiv una comutativa; prima este virtutea superiorului (a stapanului sau a seniorului) care distribuie bunurile supusilor sai; a doua este virtutea individului de orice fel si consta in capacitatea lui de a se adapta in comunitate.

Elementele esentiale ce domina filosofia economica a lui d'Aquino apar in momentul in care se analizeaza modalitatile de incalcare ale justitiei, in viziunea lui d'Aquino exista trei mari "pacate" ce tin de practica economica: furtul sau jaful, frauda comerciala si imprumutul cu dobanda.

Furtul sau jaful reprezinta insusirea prin mijloace violente a unei proprietati ce nu apartine de drept celui ce se face vinovat de aceasta fapta. In acest mod este adusa in centrul analizei propietatea privata care in viziunea lui d'Aquino poate fi caracterizata apeland la o serie de ipoteze, precum:

• Fiecare acorda o mai multa atentie bunurilor care-i apartin in proprietate privata.
• Pacea in cadrul comunitatii este cel mai bine garantata atunci cand fiecare este satisfacut cu ceea ce-i apartine.
• Bunurile sunt mult mai bine administrate atunci cand grija fiecarui lucru cade in sarcina unei persoane.

Problematica economica revine in centrul atentiei in momentul in care filosoful catolic analizeaza notiunea de profit, problema adusa in discutie fiind aceea daca profitul vazut ca o diferenta intre pretul de vanzare si cel de cumparare poate fi sau nu admis. D'Aquino raspunde afirmativ la aceasta problema motivandu-si raspunsul prin a scoate in evidenta aspectele pozitive ale profitului. Prin urmare profitul poate fi justificat in urmatoarele situatii:

• ca remuneratie moderata a serviciului adus de vanzator;
• ca necesitate a vanzatorului de a obtine mijloacele de trai sau pentru acte caritabile;
• ca diferenta de cursuri in timp si spatiu
• ca modalitate de acoperire a riscului vanzatorului

In ceea ce priveste remunerarea capitalului, adica pretul banilor sau al capitalului, d'Aquino a preluat aceasi atitudine de condamnare a imprumutului cu dobanda pe care o intalnim si la Aristotel. Una din explicatiile acestei atitudini o constituie conditiile imprumuturilor din timpul sau; acestea erau in principal imprumuturi de consum, acordate fara garantie de catre camatari si, prin urmare, cu o dobanda extrem de ridicata. Pentru a combate aceste abuzuri Evul Mediu si in principal reprezentantii clerului nu au vazut decat o singura solutie: interzicerea completa a dobanzii.Imprumutul cu dobanda este ilegitim pentru ca el impune debitorului plata a doua preturi: unul pentru proprietate (restituirea sumei imprumutate) si celalalt pentru folosirea banilor (dobanda). Tinand cont de acestea d'Aquino gaseste cat se poate de justificata condamnarea dobanzii[4], insa aceasta condamnare este rezultatul unei analize juridice din perspectiva justitiei comutative si nu tinea in nici un fel seama de notiunea economica de capital.

Gandirea economica va cunoaste o schimbare de optica odata cu manifestarea ideilor unui grup de teologi preocupati de problematica activitatii economice. Acest grup de ganditori au format ceea ce in istoria gandirii economice este desemnata prin sintagma de Scoala din Salamanca. Acestia, in primul rand, resping atat conceptia tomista cat si pe cea nominalista[5] sustinand ca pretul just este acel pret ce se stabileste in urma unui contract voluntar incheiat pe piata, deci acel pret asupra caruia cad de comun acord participantii la respectiva tranzactie.

In lucrarile cu tenta economica ale teologului Francisco de Vitoria (1483-1546), unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai Scolii din Salamanca, se avanseaza teza ca pretul just se fixeaza prin acordul dintre producatori si consumatori. Nivelul pretului just este o consecinta a actiunilor intreprinse de cumparatori si vanzatori, preturile variaza in functie de circumstantele pietei si de valoarea pe care indivizii o acorda bunurilor. Aceasta valoare depinde de doi factori: disponibilitatea bunurilor si, respectiv, utilitatea lor.

Pretul just nu este fix prin natura lui si nici determinat de costurile de productie, el este in principal rezultatul unor estimari.

Luis de Molina (1535-1600) evidentiaza importanta preturilor flexibile si relatia acestora cu nivelul investitiilor. Molina afirma ca atunci cand un bun este vandut intr-o anumita regiune la un anumit pret fara a exista tentative de fraude sau situatii de monopol atunci acel pret ar trebui considerat ca fiind regula si unitatea de masura in estimarea pretului just.

In cazul in care autoritatile incearca sa impuna un pret mai ridicat sau, dimpotriva, mai scazut decat cel curent atunci pretul impus ar fi injust. Aceasta ipoteza este preluata de catre Martin de Azpilcueta de Navarrus (1493-1587) care afirma fara echivoc ca impunerea preturilor de catre autoritati reprezinta o mare eroare. In situatia in care bunurile sunt disponibile din belsug nu este necesar a fixa un pret maxim, iar in situatia contrara fixarea preturilor produce mai mult rau decat bine. De asemenea, din perspectiva teologica, Navarrus subliniaza ca nu se comite un pacat atunci cand un bun este vandut la un pret mai ridicat decat cel oficial daca acest pret este acceptat de cumparator.

In al doilea rand, reprezentantii Scolii de la Salamanca prin ideile economice promovate deschid calea catre teoriile economice liberale ce se vor manifesta ulterior. In viziunea ganditorilor de la Salamanca economia poate si trebuie sa functioneze de la sine fara a fi necesara interventia unor influente de natura arbitrara.