Necesitatea interventiei statului in realizarea protectiei concurentei

Necesitatea interventiei statului in realizarea protectiei concurentei

In economia de piata, interventia statului este, dupa cum s-a mai spus, ilustrata si de politica sa in domeniul protectiei concurentei, in vederea atenuarii carentelor pietei intr-un mediu economic caracterizat a fi imperfect.

Numai din punct de vedere teoretic - in conditii de concurenta perfecta - echilibrul concurential garanteaza ca fiecare producator de bunuri isi dezvolta productia pana in punctul unde pretul este egal cu costul marginal, rezultand un avantaj marginal social ce va fi egal cu costul marginal social, iar orice alta alocare a resurselor nu poate imbunatati situatia consumatorilor.

Daca o ramura se caracterizeaza prin concurenta imperfecta, fiecare firma poate dispune in acest caz de o anumita putere de monopol.

Cele mai importante forme ale concurentei imperfecte sunt: concurenta monopolista, oligopolul si monopolul pur.

Politica statului in domeniul concurentei este strans legata de nivelul de dezvoltare al economiei si actioneaza in concordanta cu politica industriala promovata de tara respectiva.

In vederea mentinerii unui mediu concurential adecvat, implicarea statului constituie un domeniu marcat de controverse economice si politice. Opiniile specialistilor sunt diverse:

- unii sustin ca nu este oportun ca statul sa se implice in lupta impotriva monopolurilor pentru ca aceste eforturi sunt zadarnice;

- altii merg pe ideea ca implicarea statului ar fi necesara din cel putin doua puncte de vedere si anume:

costul social al puterii de monopol;

necesitatea arbitrarii conflictului intre morala manageriala (care are ca scop final profitul) si morala publica (care urmareste minimizarea costului social si maximizarea avantajelor pentru societate in ansamblul sau).

In vederea justificarii necesitatii interventiei statului de contracarare a activitatii structurilor economice de tip monopolist, economistii motiveaza ineficienta monopolurilor in repartizarea resurselor in economie. Pentru obtinerea si mentinerea pozitiei, monopolul consuma foarte multe resurse. Oligopolurile, de exemplu, sunt tentate sa efectueze cheltuieli excesive de publicitate nu pentru a oferi consumatorilor o cat mai buna informare ci, mai ales, pentru a atinge un dublu obiectiv:

a face dificila intrarea noilor firme in ramura respectiva;

sporirea costului mentinerii in ramura pentru un alt concurent.

Astfel de structuri economice genereaza risipa de resurse pentru societate si datorita faptului ca se orienteaza catre anumite practici cum sunt:

- folosirea unor resurse in scopul influentarii guvernelor pentru obtinerea deciziilor favorabile care sa le intareasca pozitia lor economica. Firmele mari sunt capabile sa exercite o puternica presiune politica pentru obtinerea unor profituri considerabile;

- intretinerea in mod deliberat a unor capacitati de productie excedentare pentru a putea fi folosite in scopul contracararii intentiei unor noi firme de a intra in ramura.

O abordare pragmatica exclude conferirea unei valori de postulat enuntului ca insasi existenta monopolului este daunatoare interesului general si tine cont de faptul ca un monopol are posibilitatea de a reduce costurile de productie datorita economiilor de scara, ajungandu-se la o compensare a costului social al existentei monopolului cu economiile de costuri inregistrate de acesta.

In aceste conditii trebuie retinut ca problema morala continua sa existe si cere interventia statului pentru a asigura si societatii o parte din avantajele obtinute de monopol. In acest sens, interventia statului poate fi folosita prin intermediul politicii fiscale. Deciziile monopolului legate de productie vor fi influentate insa de introducerea de catre stat a unui impozit asupra profitului acestuia. Oricat ar fi cota de impozitare (sub 100%), cea mai buna metoda pentru monopol de maximizare a profiturilor dupa impozitare consta in maximizarea profiturilor inainte de impunere. Astfel, monopolul confruntat cu aceeasi curba a cererii, va produce aceeasi cantitate ca in absenta impozitului suplimentar.

Totodata, trebuie retinute argumentele care tin de dimensiunea presiunii politice pe care marile firme sunt capabile sa o exercite si importanta supraprofiturilor pe care le obtin.

Din cele prezentate mai sus se poate usor desprinde ideea ca politicile concurentiale joaca un rol foarte important, ori datorita faptului ca previn aparitia puterii economice prin controlarea fuzionarilor si interzicerea cartelurilor, ori datorita faptului ca supravegheaza si controleaza formele inevitabile ale puterii de piata, ca oligopolurile specifice si monopolurile naturale.

In cele din urma, scopul tuturor activitatilor economice il reprezinta cresterea bunastarii, iar masurile cu caracter politic care se iau trebuie evaluate, avandu-se in vedere acest obiectiv major.

Daca abordam concurenta, putem spune ca scopul ei este de a realiza o alocare eficienta a factorilor de productie. Impotriva acestei idei se poate obiecta perspectiva limitata care rezulta din faptul ca se realizeaza implicit o economie inchisa in cadrul static si cateva supozitii de tip neoclasic. Ca urmare a unor dezvoltari recente in teoria economica, argumentele legate de o politica industriala activa, construiesc teoria noii dezvoltari, teoria comertului strategic si noua geografie economica. Modelele acestea au in comun faptul ca un anumit tip de indivizibilitati dau nastere la unele castiguri din concentrari. In vederea tinerii pasului cu concurenta internationala este astfel necesara o politica industriala activa.

Totusi, aceste modele neglijeaza efectele dinamice ale concurentei, in special procesul de inovatie. Daca politica economica sprijina anumite ramuri ale industriei, fie direct prin intermediul subventiilor, fie indirect prin obtinerea de profituri mai mari cu ajutorul puterii de piata, ea impinge intotdeauna resursele in afara altor ramuri ale industriei. Luand in considerare procesul de lobby, e foarte posibil ca ramurile industriei noi si avansate din punct de vedere tehnologic sa fie prejudiciate.

In plus, statul trebuie sa fie capabil sa anticipeze evolutia dezvoltarii tehnologice internationale, in vederea protejarii ramurilor industriei profitabile. Cu toate acestea, este foarte putin probabil ca informatiile detinute de stat sa fie mai corecte decat cele detinute de firmele economice private.

1. Politici industriale guvernamentale care combina limitarea concurentei interne cu bararea accesului pe piata a producatorilor straini.

Pentru ca relatiile de concurenta intre firme sa nu fie distorsionate nu este suficient ca acestea sa se inteleaga intre ele, sa nu abuzeze de pozitia lor dominanta sau sa fie implicate intr-un proces de concentrare care poate deveni primejdios. Este necesar si ca relatiile de concurenta sa nu fie alterate, deformate de existenta ajutoarelor de stat sau de persistenta anumitor monopoluri in favoarea intreprinderilor publice sau private beneficiind de avantaje privilegiate.

Tratatul CE a consacrat trei articole primului aspect si unul, celui de-al doilea. Comisia, sustinuta de Curtea de Justitie, va explora toate celelalte posibilitati.

A. Ajutoarele de stat

Tratatul CE consacra acestei probleme trei articole, de la 87 la 89 (fostele Art.92-94).

Articolul 87 (fost 92), in cadrul primului paragraf, precizeaza: "cu exceptia derogarilor prevazute prin prezentul tratat, sunt incompatibile cu Piata Comuna, toate ajutoarele acordate de stat, sau prin intermediul resurselor statului, indiferent de forma imbracata, in masura in care afecteaza schimburile intre tarile membre, denatureaza sau ameninta sa denatureze concurenta, favorizand anumite intreprinderi sau activitati." Dispozitia vizeaza in egala masura intreprinderile publice si private.

Deoarece interzicerea absoluta a ajutoarelor ar fi imposibila, paragraful al doilea al Art.87 mentioneaza trei situatii in care ajutoarele acordate sunt compatibile cu reglementarile pietei comune, respectiv:

1) ajutoare cu caracter social acordate consumatorilor individuali, sub garantia

nediscriminarii legate de originea produselor in cauza;

2) ajutoare destinate remedierii pagubelor provocate de calamitati naturale sau

evenimente exceptionale;

3) ajutoare acordate anumitor regiuni din Germania afectate de divizarea tarii

(dupa reunificarea acesteia).

De asemenea, al treilea paragraf mentioneaza situatiile in care ajutoarele pot fi considerate compatibile cu Piata Comuna:

- ajutoare destinate sa favorizeze dezvoltarea economica a regiunilor sau unde nivelul de viata este anormal de scazut sau care se confrunta cu un somaj ridicat.

- ajutoare destinate sa promoveze realizarea unui proiect important, de interes european comun sau sa remedieze grave perturbari ale economiei intr-un stat membru;

- ajutoare destinate sa faciliteze dezvoltarea anumitor activitati sau anumitor regiuni economice, atunci cand nu altereaza conditiile comerciale si de concurenta in

Comunitate;

- ajutoare destinate sa promoveze cultura si conservarea patrimoniului, atunci cand un altereaza conditiile comerciale si de concurenta in Comunitate;

- alte categorii de ajutoare determinate de deciziile Consiliului" (decise cu o

majoritate calificata, pe baza propunerii Comisiei).

In timp, actiunile Comisiei au fost stanjenite de faptul ca statele membre erau inclinate sa ascunda ajutoarele acordate firmelor proprii. In fata tendintei de multiplicare a aceptor ajutoare, Comisia a publicat, in 1980 (JOCE, n.C252, 30 sept.1980) un apel catre statele membre conform caruia: toate proiectele statelor membre, care tind sa instituie sau sa modifice ajutoarele trebuie notificate inainte de realizarea lor; de altfel, in cazul deschiderii procedurii, ea are un efect suspensif si ajutorul nu mai poate fi acordat, cel putin, pana la aprobarea sa de catre Comisie. Ajutoarele acordate ilegal au continuat sa prolifereze , de aceea, Comisia, intr-o comunicare publicata in 1983 (JOCE, n.C 318, 24 nov.1983) s-a adresat firmelor, informandu-le ca "toti beneficiarii de ajutoare acordate ilegal, respectiv fara o decizie definitiva a Comisiei privind compatibilitatea acestora, pot fi obligati sa restituie ajutorul" (au existat numeroase cazuri concrete de cereri de restituire a ajutorului).

Conceptul de ajutor de stat a fost interpretat de Comisie si de Curtea de Justitie intr-un sens foarte larg, astfel incat el include orice ajutor public, acordat de catre autoritatile centrale, precum si ajutoarele acordate de autoritatile locale sau regionale. Mai mult, ajutorul poate proveni chiar de la organisme private sau alte organisme asupra carora statul, o institutie publica, o autoritate locala sau regionala exercita o influenta puternica, direct sau indirect.

Forma sub care este acordat ajutorul (reduceri fiscale, garantii la imprumuturi, livrari de bunuri sau servicii in conditii preferentiale, injectii de capital in conditii discriminatorii in raport cu investitiile private) sau motivul acordarii nu sunt relevante. Ceea ce conteaza in cazul ajutoarelor de stat sunt efectele generate de acestea asupra concurentei de pe piata.

In interpretarea Comisiei si a instantelor comunitare, exista patru conditii cumulative in care o masura sau tranzactie economica in care este implicat statul poate fi considerata ca implicand ajutor de stat. Aceste conditii sunt:

masura sa implice utilizarea resurselor statului;

masura sa confere un avantaj firmei/firmelor beneficiare;

- masura sa fie selectiva;

- masura sa distorsioneze sau sa ameninte cu distorsionarea concurentei la nivel transfrontalier.

Ca atare, putem concluziona ca o masura va fi considerata drept ajutor de stat in urmatoarele circumstante:

Implica utilizarea resurselor statului

Conform Art. 87(1) CE, ajutorul de stat poate fi acordat "de catre stat sau din resursele statului". Rezulta ca forma in care ajutorul de stat este acordat este irelevanta din punctul de vedere al controlului ajutorului de stat: ceea ce conteaza este efectul masurii. De fapt, distinctia intre "ajutorul acordat de stat" si "ajutorul acordat din resursele statului" are rolul de a face explicit faptul ca nu numai ajutorul acordat de guvernul central, ci si ajutorul acordat de autoritatile de stat regionale si locale, precum si de organismele publice si private ce actioneaza in numele statului intra in sfera exclusiva de control a Comisiei.

In ceea ce priveste forma efectiva in care ajutorul de stat este acordat, faptul ca ajutorul de stat nu se refera numai la cheltuielile directe facute din buzunarul statului (adica subventiile de la buget) ci si la transferurile indirecte de resurse ale statului (ceea ce atrage pierderi de venit pentru stat) tine de jurisprudenta general acceptata. Intr-adevar, o pierdere de venituri din impozitare este considerata echivalenta cu consum de resurse ale statului, indiferent de nivelul, regional sau local, la care este suportata pierderea.

Confera un avantaj firmei/firmelor beneficiare

Interpretarea data conceptului de "avantaj conferit" s-a dovedit cruciala in asigurarea unei sfere largi de cuprindere pentru reglementarile comunitare privind ajutorul de stat. Inca din primii ani ai aplicarii reglementarilor din tratat referitoare la ajutorul de stat, Curtea Europeana de Justitie (CEJ) a definit notiunea de ajutor de stat ca "incluzand orice masura, indiferent de forma ei, ce reduce povara suportata in mod normal de o firma, chiar daca ea nu reprezinta o subventie directa in sensul strict al termenului ci este echivalenta acesteia in virtutea naturii si efectelor ei".

In consecinta, in Fiscal Aid Notice Comisia doar reitereaza un concept bine-cunoscut: o masura fiscala care scuteste firmele de poveri suportate in mod normal din resursele lor proprii satisface al doilea criteriu din definitia ajutorului de stat. Comisia da si cateva exemple de masuri fiscale care confera un asemenea avantaj:

- Masuri ce reduc baza fiscala (precum deduceri speciale, aranjamente de depreciere (amortizare) speciala sau accelerata, includerea rezervelor in bilantul firmei);

- Masuri ce implica o reducere partiala sau totala a sumei datorate ca impozit (exemplu: scutirile de taxe sau creditele fiscale);

Amanarea, anularea sau chiar reesalonarea in mod exceptional a datoriilor fata de buget.

Mai mult, chiar si masurile fiscale care nu echivaleaza in ultima instanta cu o pierdere de venit pentru stat, precum amanarile de plati fiscale si la bugetul asigurarilor sociale, intra de asemenea in categoria ajutorului de stat in masura in care facilitatile de acest tip confera firmelor beneficiare un avantaj prin aceea ca le permite sa utilizeze sume de bani care nu s-ar afla altfel la dispozitia lor.

Este selectiva

Art. 87(1) CE se aplica doar masurilor care au o natura selectiva, adica acelora care "favorizeaza anumite activitati sau producerea anumitor bunuri". Aplicarea criteriului selectivitatii atrage dupa sine trasarea unei distinctii intre masurile cu aplicabilitate generala, cu alte cuvinte acele masuri care se aplica tuturor firmelor si sectoarelor fara deosebire, si masurile care genereaza avantaje doar pentru anumite firme sau sectoare. Nu de putine ori, totusi, este extrem de dificil sa trasezi o granita clara intre masurile de sprijin generale si cele selective. Masurile fiscale sunt in plus dificil de evaluat pe baza acestui criteriu si din cauza faptului ca dreptul comunitar considera ca selectivitatea anumitor masuri fiscale poate fi totusi justificata prin "natura sau schema generala a sistemului" (asemenea masuri nefiind acoperite de reglementarile UE privitoare la ajutorul de stat).

Putem spune fara teama de a gresi ca, pana la momentul actual, distinctia intre masurile de sprijin generale si selective ramane mai degraba neclara in jurisprudenta si in dreptul comunitar al ajutorului de stat. Fiscal Aid Notice nu aduce prea multa lumina in ceea ce priveste selectivitatea masurilor fiscale. Comentatorii au propus diverse metode pentru a deosebi masurile fiscale generale de cele selective, totusi o analiza detaliata a acestui concept iese, credem, din sfera studiului nostru. Cu toate acestea, este adevarat ca atat Comisia cat si instantele comunitare au tendinta de a atribui selectivitate unei masuri ori de cate ori nu poate fi dovedit ca ea este, dimpotriva, generala sau justificata de natura sistemului.

Afecteaza relatiile comerciale dintre statele membre

Interventiile care implica ajutor de stat duc la afectarea relatiilor comerciale dintre tatele membre si la distorsionarea concurentei. Cele doua conditii sunt organic dependente, deoarece, daca acordarea unui ajutor duce la intarirea pozitiei unui intreprinzator in raport cu alti intreprinzatori care actioneaza in spatiul comunitar, cei care nu au beneficiat de ajutor sunt

discriminati si afectati in mod negativ.

Procedura

Comisia are obligatia sa vegheze asupra modului in care sunt respectate reglementarile in domeniul concurentei. Ea poate actiona din proprie initiativa, in urma unei plangeri facute de un stat membru, in urma unei notificari a acordurilor realizate de catre diferite firme sau urmare a notificarii ajutorului de stat. Comisia dispune de insemnate puteri de investigare; ea poate efectua controale la nivelul firmelor fara a le preveni in prealabil si poate solicita consultarea materialelor necesare.

Deoarece Comisia trebuie sa se asigure de faptul ca nu sunt acordate decat acele ajutoare ce pot fi considerate compatibile cu piata unica, Articolul 88 (fost 93) fixeaza procedura si prevede ca statele membre au obligatia sa informeze, in timp util, Comisia asupra proiectelor care tind/intentioneaza sa instituie un ajutor nou sau sa modifice un ajutor existent. Acest lucru se traduce in mod concret prin notificarea prealabila a proiectului.

Comisia poate autoriza ajutorul, poate cere modificarea sau respingerea acestuia. In cazul in care Comisia considera ca un anumit tip de ajutor nu este compatibil cu piata comuna si nici cu exceptiile acceptate, acesta cere statului membru sa transmita observatiile sale privind aceasta masura in cel mult o luna. Daca justificarile respective nu sunt convingatoare, Comisia poate decide modificarea sau eliminarea ajutorului de stat respectiv, intr-o perioada determinata (de regula, doua luni). In cazul in care statul membru nu se conformeaza deciziei pana la termenul stabilit, Comisia sau oricare alt stat membru afectat pot aduce cazul in fata CEJ. In acelasi timp, si statul membru vizat poate recurge la CEJ sau la Consiliul UE (daca acesta nu se pronunta in termen de trei luni, formularea deciziei ramane in sarcina Comisiei).

Consiliul, cu unanimitate, poate decide ca un ajutor instituit sau care urmeaza a fi instituit este compatibil cu piata comuna, in cazul in care circumstante exceptionale justifica o asemenea decizie. Intr-o asemenea situatie, toate procedurile desfasurate pana in momentul respectiv vor fi suspendate.

Consiliul, cu majoritate calificata, pe baza propunerilor Comisiei si dupa consultarea Parlamentului European, poate adopta regulamentele necesare pentru aplicarea articolelor de mai sus (Art.89 - fostul Art.94). Astfel, prin Regulamentul nr.994/98/CE, Comisia poate excepta anumite tipuri de ajutoare de stat, de tip orizontal, de la obligatia notificarii, respectiv:ajutoarele pentru IMM-uri, pentru cercetare-dezvoltare, protectia mediului, ocuparea fortei de munca si formare profesionala, ajutoare regionale in conformitate cu hartaajutoarelor regionale aprobata de Comisie, iar prin Regulamentul nr.659/1999/CE a clarificat si consolidat regulile de procedura privind ajutorul de stat.

Regulamentul 994/98/CE privind aplicarea Art.87 si 88 ale Tratatului UE privind unele categorii de ajutoare de stat orizontale, instituie dreptul Comisiei de a emite regulamente de exceptare pe categorii, privind anumite tipuri de ajutoare. Aceste regulamente vor trebui sa specifice pentru fiecare categorie scopul lor, beneficiarii, pragurile valorice, conditiile privind cumulul si modalitatile de control.     De asemenea, Comisia poate decide ca in cazul anumitor ajutoare care nu depasesc un anumit plafon, notificarea catre Comisie nu mai este necesara (regula "de minimis"). In plus, regulamentul contine prevederi privind transparenta si controlul ajutoarelor, durata de validitate si modul de modificare a regulamentelor emise de Comisie.

Angajarea unei firme producatoare in practici de dumping dintr-o tara, poate decurge si din combinarea a doua tipuri de politici industriale. Pe de o parte, guvernul din tara respectiva poate sa promoveze masuri care sa fie destinate limitarii (sau nu) concurentei interne pentru aceste firme producatoare. Pe de alta parte insa, prin masurile adoptate, poate sa protejeze in mod substantial aceste firme producatoare de concurentii externi, prin bariere tarifare sau prin oricare dintre posibilele bariere netarifare.

O concurenta interna limitata se poate datora mai multor tipuri de politici adapostite sub umbrela actiunilor guvernului care intentioneaza sa influenteze structura pietei externe cu scopul de a afecta numarul sau tipul firmelor producatoare. Astfel de politici cuprind:

- Politici ale guvernului care limiteaza numarul firmelor producatoare int-o anumita ramura, prin acordarea restrictiva de licente;

- Monopolul de stat;

- Politici ale guvernului care favorizeaza o firma producatoare "leader national" in cadrul unei ramuri a economiei nationale";

- Politici ale guvenului care impart si stabilesc partile de piata;

- Orice alta varianta de politica guvernamentala care reglementeaza comertul cu crearea, promovarea sau tolerarea monopolurilor sau oligopolurilor, sau prin favorizarea unor firme producatoare interne in compararea cu alte firme interne sau straine.

- Realizarea unei protectii (a firmelor interne) impotriva concurentilor straini prin instituirea unor taxe ridicate sau printr-un numar mare de bariere netarifare.

Intre aceste bariere amintim:

- Restrictii cantitative;

Licente de import;

- Bariere impuse de necesitatea respectarii unor traditii de consum, manifestate prin atitudinile specifice ale clientilor;

- Impunerea unor norme restrictive sanitare si fitosanitare mai putin necesare si refuzul guvernului de a accepta certificatele de producatori ale strainilor care nefiind in concordanta cu standardele pietei interne;

- Bariere investitionale ca: limitarea participarii capitalului strain si limitarea accesului la programe de cercetare fundamentate si dezvoltate de guvern, cerinte ale unor performante de export si restrictii privind transferarea castigurilor si capitalului;

Drepturi comerciale ale statului;

Bariere ale serviciilor ca: limitarea razei de actiune a serviciilor financiare oferite de institutiile pietei financiare nationale,

Reglementari privind fluxurile internationale de date si restrictii in folosirea unor date procesate in strainatate;

Lipsa protectiei asupra proprietatii intelectuale incluzand regimul inadecvat al marcilor de comert, brevetelor, drepturilor de autor;

Practici ale guvernelor pentru licitatiile inchise;

Mita si coruptia.

Uneori, firmele producatoare sunt dispuse sa se angajeze in practici de dumping si datorita lipsei sau al aplicarii inadecvate a legilor privind concurenta pe plan national. In acest ccontext, inactiunea guvernului sau toleranta lui duc la comportamente anticoncurentiale care limiteaza atat concurenta existena interna, cat si pe potentialii noi intrati. De asemenea, simultan, pot impiedica accesul competitorilor pe piata statului respectiv, autorii de dumping. Astfel de comportamete includ: falsificarea licitatiilor; impartirea pietelor si alte aranjamente orizontale intre comercianti; restrictii verticale, ca distributii conditionate, practici monopolist sau alte practici ruinatoare, carteluri si fuziuni anticoncurentiale.

Daca politicile guvernelor prezentate mai sus, conduc la limitarea concurentei pe piata interna si impunerea unor bariere care sa excluda concurentii straini, firmele producatoare care beneficiaza de astfel de politici in momentul exportului, se bucura de un avantaj asupra firmelor producatoare de pe piata importatoare, avantaj care nu este rezultatul unei eficiente sporite sau de ordin natural.

Mai mult, asemenea firme se bucura de cresterea profitului in operatiile lor pe piata interna, datorita faptului ca guvernul a redus substantial concurenta din partea producatorilor interni si internationali. In aceste situatii, este deci posibil dumpingul.

Abc-ul dumpingului si taxa antidumping

Concurenta la nivel exclusiv european a incetat sa mai reprezinte unicul motor al dezvoltarii si a dobandit un caracter mondializat; concurenta pe piata internationala capata o noua dimensiune pentru o Europa cu o masa monetara unica si cu o piata comuna imensa ce permite in consecinta realizarea unor consecinte la scara. Concluzia acestei realitati nu trebuie sa degenereze intr-o confruntare protectionista a Europei cu celelalte zone economice; dimpotriva, "blocurile comerciale" vor constitui mai degraba fundamentul decat obstacolul drumului spre liberalizarea globala.

Problema are o perspectiva mai larga ce vizeaza identitatea economica pe care Uniunea Europeana este dispusa sa si-o asume: de la finalul anilor 50, constructia europeana a oscilat intre doua directii de evolutie: afirmarea ca un ansamblu specific potrivit conceptiei franceze, sau o zona de liber schimb cat mai deschisa potrivit conceptiei britanice. Controversa se transeaza evident in favoarea primei directii, celei comunitare; problema deschiderii si a politicilor concurentiale cu exteriorul ramane insa una deschisa; la 1 ianuarie 1993, Spatiul Economic European (SEE) aprofundeaza zona de liber schimb intre AELS si Comunitate.

Mondializarea schimburilor si deschiderea spre exterior sunt de natura sa formeze o economie europeana puternica, capabila sa contrabalanseze implicarea SUA si Japoniei in comertul international.

Dumpingul in comertul mondial

Dumpingul, o forma de concurenta neloiala pe care OMC-ul nu o blameaza ideologic, dar o sanctioneaza in anumite limite (variabile in functie de progresul negocierilor multilaterale in ultima instanta), determina ca reactie aplicarea taxelor AD, considerate in cea mai mare parte a literaturii un mijloc legitim de protectie a productiei interne impotriva distorsionarii competitiei.

Legitima sau nu, taxa AD ramane insa o forma de protectie, deci un obstacol in calea comertului liber.

Drept GATT da aviz pozitiv exercitarii dreptirilor vamale care sa permita ridicarea nivelului preturilor produse din import percepute ca fiind in mod artificial scazute. Nivelul scazut al pretului deriva, ca regula generala, fie din optiunea de politica comerciala a firmei care isi promoveaza productia prin dumping, fie din politica comerciala nationala a unui stat care promoveaza subsidiile, protectia interna in anumite domenii de productie- efectul pe piata externa este acelasi, cu mentiunea ca un comert stimulat prim masuri statale capata o amploare mai mare si deci efectul va fi cantitativ net superior.

Tehnic, comertul international trateaza uneori ca dumping doar comportamentul firmelor si nu politica statelor, cu toate ca rezultatul, accesul pe un segment major de piata externa, reprezinta si intr-un caz si altul expresia comercializarii unui produs al carui pret este sustinut artificial: intr-un caz pierderea se suporta constient de o firma privata, in cel de-al doilea de un buget de stat: ratiunea si mecanismul politicii este insa identic. Pentru aceasta identitate de ratiune vom putea considera dumping stricto sensu ca cel practicat pe filiera privata si lato sensu cel practicat pe filiera publica.

Din perspectiva sanctionarii, in vreme ce prima situatie este guvernata de legislatii nationale si OMC fiind instituita o procedura stricta de investigare, cea de-a doua, mult mai importanta ca pondere in comertul international, devine obiectul controversat al rundelor de negociere GATT care, de la runda Uruguay pana la Hong-Kong s-au finalizat cu reduceri substantiale ale unor subventii practicate de statele dezvoltate in general in agricultura. In urma negocierilor, UE a pus pe masa tratativelor oferta de a reduce substantial protectionismul manifestat fata de agricultura comunitara in schimbul deschiderii pietei statelor in curs de dezvoltare.

Putem cocluziona ca atunci cand exista o discriminare de pret practicata la nivel international suntem in prezenta unui dumping. Optiunea de a vinde afara la un pret inferior celui practicat in tara exportatoare este insa adesea expresia unei mai bune dominatii, a unei mai mari puteri pe piata nationala proprie.

Totusi, in ciuda faptului ca competitorii din tara importatoare ar putea fi lezati, atata timp cat nu exista o diferenta reala intre costul de productie si pretul de comercializare, in literatura se considera ca distorsiunea care trebuie indreptata este pretul mai mare de pe piata exportatorului si nu pretul mai mic de pe piata importatorului, rezultand astfel o bunastare marita a consumatorului.

Dumping si antidumping (AD) in Organizatia Mondiala a Comertului

Dumpingul si AD au facut obiectul a numeroase negocieri si acorduri in cadrul OMC (cele mai importante fiind cele desfasurate in cadrul rundei Uruguay si acordul antidumping propriu zis), fiind insa in continuare o arie preferata de critici si nemultumiri din partea statelor membre.

Regulile GATT considera drept concurenta neloiala doua circumstante diferite: marfuri exportate care beneficiaza de subventii si marfurile vandute in exterior la pret de dumping.

In limbajul general se utilizeaza termenul dumping pentru a denumi toate importurile la preturi scazute. Acordul asupre practicilor AD prevede insa criterii stricte de definire (respectiv raportul de noncorcondanta intre pretul practicat pe piata externa si cel pe piata nationala). Complementar in materie este Acordul asupra Masurilor Compensatorii si subventiilor.

Statele nu pot invoca aplicarea nici unuia din aceste acorduri decat daca in urma anchetei preliminari fac dovada unui prejudiciu substantial adus unei ramuri de activitate nationala, constatat in urma unei plangeri inaintate de un numar minim de firme nationale.

Procedurile de aplicare a unui drept de AD sau a unei masuri compensatorii sunt similare gratie identitatii ratiunii lor de a fi.

Acorduri internationale antidumping

Specificul si avantajul rundelor de negociere OMC este unanimitatea de pozitie, ceea ce asigura ulterior uniformitatea de aplicare a unei prevederi convenite.

In materie de antidumping, OMC dispune de reglementari specifice: articolul VI GATT , codul antidumping din 1969, si cel mai detaliat instrument juridic, multilateral in materie, acordul Antidumping, negociat in cadrul rundei Uruguay.

Prima abordare a conceptului de Antidumping s-a realizat prin GATT in articolul VI. Proliferarea dunpingului a impus reglementarea mai detaliata. In cadrul rundei Kennedy (1969) s-a realizat codul antidumping reluat pentru perfectionare in runda Tokyo, cand a fost semnat si un acord in domeniu care nu implica insa participarea obligatorie a tuturor membrilor OMC (spre deosebire de acordul Antidumping care are incidenta generala si obligatorie).

Acordul Antidumping al OMC bazat pe art.VI GATT (care defineste dumpingul ca practica de a comercializa un produs pe piata de export la un pret mai mic decat cel practicat pe piata nationala), nu apreciaza caracterul de moralitate al unui astfel de comportament, asigurand doar o monitorizare tehnica a modului in care statele pot reactiona in mod legitim si fara a distorsiona comertul intermational prin masuri abuzive.

Dreptul OMC prevede existenta unor capitole speciale de subsidii in raport cu compatibilitatea lor cu exigentele competitiei corecte si liberalizarii treptate a pietelor, cunoscuta sub denumirea de "boxes".

Taxa AD

Prima taxa anti-dumping aplicata vreodata a fost in Canada la inceputul secolului.

Efectul de dumping resimtit de firmele interne este acuzat de acestea in cadrul unor proceduri reglementare relativ diferit de la tara la tara, avand ca finalitate cuantificarea prejudiciului astfel creat si implicit repararea lui prin impunerea unei taxe AD. In UE exista posibilitatea depunerii unei garantii din partea exportatorului prin care se evita astfel taxa AD, precum si institutia taxelor provizorii.

Taxa AD propriu-zisa reprezinta diferenta de pret in plus pe care statul importator o impune produsului importat in conditii de dumping pentru a restabili astfel competitia corecta intre firme (pretul este adus la nivelul pietei)

Oportunitatea de viitor a taxei AD este controversata datorita caracterului sau de masura protectionista, insa nu si caracterul 100% legitim al aplicarii sale in prezent. Acest lucru face ca un calcul concret al acesteia si identificarea situatiilor in care este legal aplicabila sa fie de maxima relevanta pemtru fluxurile comerciale mondiale.

Taxele AD sunt adesea folosite in mod abuziv si uneori in alte scopuri decat cele clasice; o parte din aceste scopuri sunt legitime precum folosirea lor ca urmare a imposibilitatii folosirii unei legislatii anti-trust adecvate din lipsa de organe internationale de monitorizare in acest sens. Cu toate ca taxa AD exceleaza in dezavantaje, exista totusi un raport real intre impunerea taxei AD si procesul de liberalizare a comertului.

Masuri compensatorii

Pentru a contracara efectele subventiilor, statele membre OMC au dreptul sub incidenta GATT sa impuna masuri compensatorii care refac echilibrul concurential. Justificarea acestei masuri protectioniste este deci refacerea optimalitatii concurentiale.

Una dintre dificultatiile majore ale OMC este raspandirea folosirii subventiilor si efectele indirecte a acestora asupra exporturilor, generand numeroase controverse si conflicte comerciale. Uniunea Europeana, promovand subventii, mai ales in domeniul agricol, a fost unul dintre principalii actori ai acestor diferende.

Salvagardarea. Clauzele de salvagardare

Salvagardarea in comertul international este incidenta in circumstantele de exceptie in care statele sunt indreptatite sa reactioneze la cresterea brusca si masiva a unor importuri prim diverse masuri pe care le considera oportune si nu sunt contrare prevederilor GATT. In cadrul OMC negocierile de la Uruguay s-au finalizat si cu adoptarea unui acord privind Salvagardarea, intemeiat ca ratiune pe articolul XIX GATT. Prejudiciul cauzat tarii importatoare trebuie sa fie grav si se calculeaza cu ajutorul unor coeficienti specifici.

Elementele de noutate ale acordului privesc interzicerea asa-ziselor "zona-gri", "clauzelor de stingere", pentru toate masurile de salvagardare, masurilor de auto limitare a exporturilor sau de comercializare "ordonata" ca politica de export-import. Durata de aplicare a acestora nu trebuie sa depasesca 4 ani, dar se poate prelungi pe inca maxim 8, cu conditia sine qua non a demonstrarii necesitatii ei. O masura de Salvagardare nu poate fi in principiu aplicata de doua ori petnru acelasi produs.

In literatura de specialitate se apreciaza ca masurile de Salvagardare ar trebui imbunatatite pentru a deveni mai atractive decat taxele AD, pe care eventual le-ar putea substituii. Acest lucru ar putea fi obtinut numai prin stabilirea unui prag mai scazut al masurilor de Salvagardare, decat cel admis in prezent. In acest sens o solutie este reducerea perioadei la un singur an si indicarea prejudiciului efectiv realizat in loc de cuantificarea acestuia in viitor.

In mod invers, pragul de antidumping ar trebui ridicat, asigurandu-se un cadru de actiune mai larg prin ridicarea minimului.

In acest fel se vor cuantifica mai corect eforturile facute de economia importatoare, nu in baza unor costuri medii ci a unor costuri marginale.

Amplificarea practicilor de dumping in comertul mondial. Motivatii posibile

Activitatea de AD s-a amplificat semnificativ in ultimele decade. Statisticile GATT indica in perioada 1985-1992 1.148 de cazuri, cu o medie de peste 150 pe an, in timp ce in perioada 1947-1968 nu se inregistrau anual mai mult de 1 Intre 1985 si 1992 SUA a furnizat 300, Australia 282, UE 242, Canada 129, Mexic 84 si Brazilia 13 cazuri.

Cresterea se asociaza in general cu liberalizarea regimurilor nationale aplicabile comertuilui. In tarile care au adoptat strategii nominale stabile in materie monetara, aprecierile monetere in variatia cursului de schimb au transformat AD intr-un instrument atractiv de a reduce competitia externa in sectoarele sensibile ale economiei, si de a gestiona deficitele marite rezultate din socurile economice mondiale.

Instrument de politica comerciala

Masurile de AD au devenit un instrument de politica comerciala in protectia firmelor nationale de dezechilibrele fluxului mondial. Ca o consecinta a influentei devalorizarii monedei asupra dumpingului in anumite circumstante si a efectului de domino care determina globalizarea crizelor se constata o amplificare a procesului de petitionare a AD a principalelor tari importatoare din aceste regiuni dintre care o pondere foarte mare o are Uniunea Europeana.

Apelul la masurile AD prin raportare la fluxurile comerciale mondiale apare ca un fenomen periodic, corelat in mod necesar cu ciclurile economice ale diferitelor piete, fiind si un instrument indirect de reglare a crizelor globale.

Reguli ale antidumpingului

Acest tip de dumping se manifesta prin preturi de export scazute, adesea sub costurile de productie, datorate diferentelor de mediu economic din tarile exporatoare si importatoare. In majoritatea, cazurilor, diferentele intre doua sisteme economice nationale rezulta nu doar din climatul de afaceri existent sau din cultura, ci se datoreaza in cea mai mare parte rolulului pe care guvernul considera sa-l joace in conducerea economiei.

Spre exemplu, o practica de dumping poate sa apara din intelegeri sociale si legale privind utilizarea sau subutilizarea fortei de mnca, care difera intre tari, costul fortei de munca fiind unul fix intr-o tara si altul, mai mult variabil, intr-o alta tara. In cazul in care bunul comercializat este substituibil si exista un singur pret pe piata internationala pentru el, diferenta in natura costului fortei de munca poate avea ca rezultat in industria unei tari (cu costul fortei de munca fix) o mai mare disponibiliate de a vinde sub costul de productie decat in cealalta tara. In tara in care industria este mai putin abilitata sa se dispenseze de lucratori in perioadele de cerere scazuta din cauza contrangerilor sociale si legale, va vinde sub costuri si va exporta forta de munca nefolosita catre alte tari.

Un alt exemplu se refera la faptul ca relatiile de afaceri existente intre tara exportatoare si cea importatoare sunt tolerate la nivel guvernamental. Acest fenomen se intampla cand exista grupuri de afaceri intr-o tara cu relatii ramificate in mod substantial orizontal si vertical, care conduc la o competitie largita, care inhiba comportamentele individuale.

Actiunile acestor grupuri pot fi foarte daunatoare si efectele negative se vor rasfrange atat asupra potentialilor noi intrati pe piata interna care nu apartin unuia din aceste grupuri, cat si asupra concurentilor sraini carora li se refuza accesul pe piata. Rezultatul - aceste grupuri de afaceri pot beneficia de profituri ridicate legate si de operatiile pe piata lor interna. De asemenea, ei beneficiaza de un acces facil non comercial la finantare, deoarece institutiile de profil se numara printre membrii acestor grupuri. Asemenea beneficii avantajeaza grupurile de afaceri in tarile unde economia este mai deschisa, iar guvernele nu permit astfel de relatii intre afaceristi, toate acestea avand drept rezultat faptul ca firmele producatoare din tarile care tolereaza asemenea grupuri se pot afla in situatia de a nu se putea efectua exporturi la preturi scazute.

Un alt caz poate fi intalnit in tarile in care guvernele au o practica standard de adoptare a masurilor de stabilizare a pietelor si tolereaza (permit) comportamentul potential anticoncurential din partea firmelor interne producatoare, din moment ce bunurile au ajuns la maturitate, avand ca rezultat faptul ca nivelul cotelor de piata ale bunurilor ramane constanta si este eliminata concurenta preturilor. Prin urmare, rivalitatea intre firmele intrerne producatoare in sensul de concurenta a preturilor este intensa cand un nou produs este dezvoltat si lansat, avand ca rezultat tipic o activitate de cercetare si dezvoltare sponsorizata de guvern. Astfel de firme care participa la efortul de cercetare - dezvoltare (in mod obisnuit membre ale unor conglomerate prestabilite), se intrec in a construi capacitati masive de productie care pot sau nu sa duca la anumite corelari cu cererea pietei. Apoi are loc o perioada de concurenta apriga a preturilor in care aceste firme se lupta pentru o cota cat mai mare pe piata interna, inainte ca guvernul sa ia masuri de stabilizare a pietei. O semnificatie pentru produsul acestui tip de activitate este un mare numar de exporturi, adesea la preturi scazute, de dumping, prin care firmele producatoare ale noilor linii de produse cauta desfacere pentru capacitatile lor de productie in afara granitelor tarii.

Dupa cum s-a mai aratat, legile concurentei nu se pot substitui regulilor antidumpingului. Punctul central in cadrul regulilor antidumpingului nu il reprezinta concurenta in cadrul pietei nationale si nici bunastarea consumatorului sau eficienta alocarii resurselor, ci mai degraba, acordul antidumping (in concordanta cu intelegerile O.M.C.) recunoaste implicit ca exista niste norme de comportament pentru guvernul in cadrul comertului multilateral.

Spre exemplu, un guvern nu trebuie sa urmareasca politici industriale care sa distorsioneze structura pietei sau mecanismele sale, dand nastere astfel unor avantaje artificiale pentru firmele interne producatoare in detrimentul firmelor producatoare din alte tari. De asemenea, Acordul antidumping - GATT se recunoaste ca trebuie sa existe un remediu pentru situatiile conflictuale create de interactiunea a doua sisteme economice diferite. Aceste probleme nu sunt luate in seama de legile concurentei. Prin substituirea legilor concurentei de catre reglementarile antidumping sau cu reglementari antidumping, pentru a reflecta principiile politicii concurentiale, efectele negative ale numeroaselor situatii nedrepte prezentate mai sus, ar putea ramane fara rezolvare.

Ca urmare, Conferinta de revizuire a "Grupului interguvernamental de experti in dreptul si politica concurentei" (13 - 21 noiembrie 1995) a adoptat o rezolutie, in cadrul careia a fost stabilit un program de lucru global pentru UNCTAD in domeniul dreptului si politicii concurentei, afirmand fundamentul dreptului si politicii concurentei pentru buna dezvoltare economica si recomandand urmarirea importantei si utilitatii programului in cadrul mecanismului interguvernamental al UNCTAD, asupra problemelor privind concurenta, cu o participare sustinuta a autoritatilor competente din tarile membre.

3. Controlul inten al preturilor

Controlul inten al preturilor reprezinta o alta categorie de politici industriale guvernamentale, care conduc la practici de dumping si pe care guvernele o pot folosi pentru a sustine industria interna.

- Un exemplu in acest sens se refera la faptul ca un guvern stabileste pretul intern al unui produs la un nivel ridicat in mod artificial, in timp ce utilizeaza taxe vamale prohibitive pentru a impiedica producatorii straini sa patrunda pe piata cu preturi scazute. Ca urmare, firmele interne producatoare, chiar daca au un nivel al costurilor de productie foarte ridicat, pretul intern este adesea stabilit la un nivel suficient de mare pentru ca ele sa obtina profituri supercompetititve. Astfel de firme isi pot permite sa faca export la preturi joase pentru ca beneficiaza de avantajul artificial creat.

- In mai multe situatii, guvernele impun taxe vamale preferntiale astfel incat preturile produselor importate sunt aproximativ egale cu preturile produselor interne, iar efectul este adesea acelasi. Cand calitatea nu constituie un criteriu de departajare, este foarte dificil pentru firmele producatoare din alte tari sa patrunda pe piata intena, date fiind modelele istorice, absenta unui nume recunoscut si incapacitatea de a concura pentru o parte de piata, in termeni de pret. Consecvent, firmele straine adesea nu sunt la fel de capabile sa obtina profituri la fel de supercompetitive cum sunt cele obtinute prin politica de control a preturilor. In concluzie putem afirma ca firmele interne producatoare, de asemenea, se pot folosi de avantajul creat pentru a face export la preturi scazute.

- Un alt caz il poate constitui faptul ca pretul intern poate fi stabilit in mod artificial la un nivel scazut, pentru produsul care este materie prima utilizata la fabricarea unuia sau mai multor produse finite. Ca urmare, firmele interne producatoare ale produselor finite respective beneficiaza de un avantaj artificial creat prin plata unui pret situat sub nivelul pretului de piata la materia prima. Acest avantaj nu favorizeaza si firmele producatoare de aceleasi produse finite localizate in alte tari, deoarece exportatorii de astfel de materii prime nu au control asupra preturilor si de aceea pot vinde la preturi competitive. La randul lor, firmele interne producatoare ale produselor finite se pot utiliza de avantajul asupra firmelor localizate in alte tari, pentru a exporta la preturi scazute.

4. Subventiile guvernamentale

Subventiile guvernamentale reprezinta uneori o alta sursa pentru firme de a le da posibilitatea sa practice dumpingul, subventii, care acordate in cazuri cu totul special ar trebui sa se transforme in beneficii pentru consumatori, si totodata, fara sa influenteze negativ concurenta pe piata interna. Astfel de subventii creaza un avantaj artificial pentru firmele producatoare de aceleasi produse finite din alte tari, deoarece nu primesc subventii similare de la guvernele lor. In acest context, subventiile guvernamentale dau posibilitatea firmelor producatoare care beneficiaza de ele sa exporte la preturi scazute, ceea ce constituie dumping.

In unele cazuri insa, cu toata subventia primita de la buget, firmele producatoare tot nu devin mai eficiente in comparatie cu firmele nesubventionate din alte tari, dar este creata totusi o capacitate de productie in exces in industria interna, ceea ce are ca rezultat, deseori, dumpingul.

Acordurile comerciale intre state, privesc bunurile de consum, precum cele agricole, care, de asemenea, pot conduce in mod indirect la practicarea dumpingului. Astfel de acorduri se intalnesc mai des in economiiile planificate, dar pot fi gasite si in economiile de piata.

Un astfel de caz il constiuie implicarea firmelor interne producatoare care nu sunt competitive pe plan international, deoarece costurile lor de productie sunt mai ridicte decat preturile mondiale ale bunurilor produse de ele. Astfel, firmele interne producatoare vand produsele sale unor companii comerciale ale statului, la preturi egale cu costurile lor si apoi companiile respective vand bunurile in afara granitelor la preturile pe care le obtin.

Normal, aceste preturi vor fi cele mai mici de pe piata internationala, si totodata pot sa scada daca acordurile comerciale dintre state conduc la vanzarea de cantitati excesive pe piata internationala.

Un alt caz se poate referi la firmele interne producatoare competitive pe plan international care produc bunuri ale caror preturi mondiale pot fluctua semnificativ de la un an la altul. Prin urmare, in vederea protejarii scaderii periculoase a preturilor, firmelor interne producatoare li se permite sa-si vanda bunurile unei companii de stat la preturi prestabilite, care intr-un anumit an pot fi mai mari sau mai mici decat preturile pietei. Astfel, dumpingul are loc in momentul (anul) in care pretul prestabilit este mai mare decat pretul pietei, daca compania de stat vinde, la randul ei, bunurile la preturile de pe piata intenationala.