PRODUSELE PIETEI DE CAPITAL

PRODUSELE PIETEI DE CAPITAL

In structura lor distingem valori mobiliare cu venit variabil (actiuni) si valori mobiliare cu venit fix (obligatiuni, inscrisuri funciare, titluri de renta). La randul lor, cele doua categorii de valori mobiliare imbraca o varietate de forme.

In principal, in functie de natura valorilor mobiliare emise si negociate, piata financiara se imparte in piata actiunilor si piata obligatiunilor.

Actiunile

Actiunile sunt valori mobiliare, certificate, care atesta detinerea unei parti din capitalul unei societati, care ii conferaposesorului calitatea de asociat si ii da dreptul sa participe la rezultatele financiare ale societatii in cauza. Actiunile sunt, deci titluri de valoare negociabile la bursa si reprezinta o parte din capitalul unei societati. Actiunile dau drept detinatorului de a participa cu vot deliberativ la adunarea generala a actionarilor, de a lua parte la administrarea si controlul societatii, de a participa la impartirea profitului[1].

In scopul formarii unei imagini privind calitatea, pretul emisiunii si castingul pe care-l poate aduce o actiune, la nivelul fiecarei societati se elaboreaza studii accesibile publicului. Aceste studii au la baza investigarea unui amplu material informativ cu privire la urmatoarele aspecte: perspectivele castingului, structura financiara a societatii, relatia curs-profit, evolutia viitoare a situatiei economica-financiare: avantajele pe care le ofera plasarea capitalurilor disponibile in aceste titluri, comparativ cu alte valori mobiliare.

Cei care doresc sa cumpere actiunile emise de o societate, care nu a fost inca listata pe o piata bursiera, dar pentru care exista o oferta publica in derulare se adreseaza intermediarului ofertei publice primare de vanzare care exista se ocupa de vanzarea lor pentru prima oara pe piata primara de capital. Ei completeaza un formular de subscriere, efectueaza varsamintele in contul societatii intermediare si intra in posesia unui extras de cont din care rezulta numarul de actiuni cumparate si valoarea de cumparare, devenind astfel actionari.

Pentru societatile listate pe o piata bursiera (BVB, RASDAQ) se pot cumpara actiuni printr-o societate de valori mobiliare.

Subscrierea la capitolul social al fiecarei societati pe actiuni poate fi garantata de catre un sindicat bancar, care preia actiunile emise si le plaseaza la randul lor celor ce detin active financiare disponibile. In cazul in care capitolul nu este subscris in totalitate de catre investitori, sindicatul bancar isi asuma raspunderea acoperirii diferentelor de subscris.

Valoarea contabila exprima partea din activul net (patrimoniul) ce revine pe o actiune, respectiv averea neta (contabila) ce revine detinatorului unei actiuni si se determina dupa formula:

V_c=A_n /N_ta

In care:

V_c - valoarea contabila

A_n - activul net

N_ta - numarul total de actiuni

Activul net este reprezentat de partea din activele intreprinderii neafectate de datoriile contractate de acesta.

Activul net = Activul total (real) - Datoriile totale

Actiunile, ca valori mobiliare, se negocieaza pe piata secundara de capital, in special de bursa de valori. Sunt cotate actiunile pe piata secundara de capital, in special de bursa de valori. Sunt cotate actiunile emise de societati care au un anumit standing, care difuzeaza pe piata un numar mare de actiuni si care sunt obligate sa publice periodic informari asupra activitatii si a rezultatelor de bilant.

Pretul la care sunt cotate aceste titluri de proprietate poarta denumirea de curs al actiunii, care poate fi inferior sau superior valorii nominale in functie de venitul adus. Cursul actiunii este influentat, in primul rand, de nivelul dividentelor platite si in al doilea rand de rata dobanzii pe piata de capital, intre acestea existand, cel putin teoretic, urmatoarea relatie:

C_ar_d=r_DV_n

C_a=r_DV_n / r_d=D /r_d

In care:

C_a = rata cursului actiunii

r_D = rata dividendului

D = dividendul anual

r_d = rata dobanzii pe piata de capital

V_n = valoarea nominala a actiunii.

Tipuri de actiuni

Dupa forma de prezentare, exista actiuni nominative si actiuni de purtator. Actiunile nominative au inscris numele detinatorului si pot fi transmise unei alte persoane prin transcrierea tranzactiei intr-un registru la societatea emitenta. Actiunile la purtator nu au inscris nici un nume si se pot transmite fara nici o formalitate, cel care le detine fiind cunoscut ca actionar.

Dupa drepturile pe care le genereaza, se impart in actiuni ordinare si se privilegiate. Actiunile ordinare dau dreptul detinatorului de obtinere anuala a dividendului, adica a unei parti proportionale din profitul realizat de societate pe anul expirat si repartizat actionarilor.

Actiunile privilegiate dau dreptul la un dividend fix, indiferent de marimea profitului realizat de societate in anul respectiv. Emisiunea acestora din urma limiteaza posibilitatea impartirii proportionale a profitului intre toti actionarii. Acest tip de actiuni garanteaza actionarului privilegiat un dividend minim sau preferential determinat ca profitul sa fie atribuit actionarilor ordinari.

Obligatiuni

Obligatiunile sunt titlurile de credit, creante care dau dreptul posesorului sa primeasca anual un venit fix in functie de dobanda, indiferent de rezultatele financiare ale debitorului.

Spre deosbire de actiuni care dau dreptul la un castig sub forma dividendului, obligatiunile sunt purtatoare de dobanzi fixe, platibile de catre emitentul debitor, indiferent de rezultatele obtinute[2].

Incluzand obligatiunile in categoria titlurilor de credit este necesar sa precizam ca acestea reprezinta inscrisuri de o anumita valoare nominala, prin care debitorul se obliga sa ramburseze la scadenta sumele imprumutate si sa plateasca anual o dobanda aferenta. Titlurile de credit sunt pe termen scurt (cambia, biletul de ordin, etc) si pe termen mediu si lung (obligatiunile, inscrisurile financiare, rentele, etc).

Pe piata financiara sunt emise si negociate mai multe tipuri de obligatiuni clasice (directe), grupate in functie de doua criterii: forma de prezentare, respectiv locul de contractare si conditiile de emisiune.

Dupa forma de prezentare, exista obligatiuni nominative si obligatiuni la purtator. Cele nominative au inscris numele detinatorului, iar transmiterea dreptului de a pretinde prestatia la care s-a angajat emitentul are loc prin intelegerea dintre vechiul si noul detinator al titlului, obligatiunile se numesc la purtator.

Dupa locul de contractare si conditiile de emisiune, se cunosc: obligatiuni interne, obligatiuni straine si obligatiuni internationale (euroobligatiuni). Din punc de vedere al formei si continutului, obligatiunile straine si euroobligatiunile sunt similare cu titlurile interne, emisiunea lor preluand cu unele particularitati, atat forma instrumentului emis, cat si tehnica de subscriere.

Pentru ca un imprumut e baza de obligatiuni sa poata avea loc, este necesara intrunirea mai multor conditii:

Ø     emisiune de obligatiuni in sume standard;

Ø     banca sau un sindicat bancar care sa preia aceasta emisiune si sa o plaseze pe piata primara in scopul capitalizarii capitalurilor disponibile atat de pe o piata interna, cat si de pe piata financiara internationala;

Ø     piata secundara specializata, la care obligatiunile sa fie revandute de primii detinatori, respectiv sa fie negociate si cotate la bursa;

Ø      un serviciu institutionalizat in tara emitenta, care sa se ocupe cu rambursarea esalonata in timp a capitalului imprumutat[3].

Un imprumut realizat prin emisiune de obligatiuni clasice se caracterizeaza, in principal, prin urmatoarele elemente:

Ø      suma;

Ø      durata;

Ø      rata nominala a titlurilor care il reprezinta;

Ø      pretul de emisiune;

Ø      conditiile rascumpararii (rambursarii) datoriei.

Unele clauze ale acestui contract de imprumuturi sunt imprimate pe titluri obligatorii, astfel:

Ø     imprumut obligatoriu de 150 milioane lei;

Ø     divizarea acestui imprumut in 30.000 de obligatiuni a 5.000 lei valoare nominala fiecare;

Ø     acest imprumut poarta o rata a dobanzii de 20% pe an;

Ø     obligatiunile se emit la pretul de 4.800 lei/unitate;

Ø     rambursarea se face la 10 ani.

In concluzie, pentru a aprecia randamentul investirii capitalurilor disponibile in obligatiuni, trebuie avute in vedere urmatoarele elemente: rata dobanzii, suma de pe cuponul ce va fi detasat la scadenta si suplimentul din care rezulta daca s-a facut si cum s-a facut indexarea; data cea mai apropiata si cea mai indepartata care va interveni la plata cuponului; cotele de rambursat si cea mai indepartata care va interveni la plata cuponului; cotele de rambursat si data rambursarii; taxele de achizitie a obligatiunilor.

Titluri de renta

Alaturi de actiuni si obligatiuni, intreprinderile private si statul mobilizeaza fondurile financiare, disponibile pe piete de capital, prin emisiune de inscrisuri financiare si titluri de renta.    

Titlurile de renta sunt insturmente financiare emise de stat, pe care cumparatorii le pot negocia, respectiv vinde, la bursa de valori. In schimb, detinatorii acestor titluri nu pot solicita rambursarea lor catre emitent, acesta oligandu-se sa plateasca po o perioada nedeterminata o anumita suma de bani la intervale de timp stabilite. Aceasta suma reprezinta practic dobanda la capitalurile atrase, inclusiv amortizarea iprumutului in conditiile specifice ale unei astfel de emisiuni.

Titlurile de credit pot garanta imprumuturile acordate de banci clientilor lor. Aceasta operatune, prin care bancile acorda imprumuturi garantate prin instrumente financiare indeosebi obligatiuni emise de intreprinderi industriale sau titluri de renta si bonuri de tezaur emise de stat, se numeste lombardare.

Pentru asemenea operatiuni, bancile percep o dobanda denumita taxa de lombardare care, in general, este superioara taxe scontului. Din punct de vedere monetar, aceasta operatiune echivaleaza cu punerea in circulatie a unei cantitati de masa monetara.

Daca tinem seama de faptul ca aceasta masa monetara nu are in toate cazurile o acoperire materiala, indeosebi cand statul mobilizeaza capitalul pentru acoperirea deficitului bugetar, putem spune ca lombardarea duce, uneori, la cresterea inflatiei[4].

1.2.4. Bonuri de renta

Bonurile de tezaur sunt titluri de credit emise de stat si utilizate pentru mobilizarea de active financiare pe termen scurt la dispozitia sa, in scopul acoperirii deficitului bugetar curent, deci pentru efectuarea normala a platilor curente, in situatiile in care incasarile bugetare sunt insuficiente.

Ele asigura un nivel de dobanda competitiva, diferentiat in functie de durata imprumutului, fapt care-l atrage pe detinatorul de disponibilitati, recomandandu-se ca un plasament preferabil si cert. De asemenea, negociabilitatea curenta a bunurilor de tezaur, posibilitatea transferari lor rapid in lichiditati, reprezinta o alta caracteristica a activitatii lor pentru cei care doresc sa-si plaseze avantajos economiile sau capitalurile disponibile.

Extinderea bonurilor de tezaur imbraca forme noi prin emisiunea de piete de capital, in afara celor traditionale a bonurilor de tezaur, in cont curent si a obligatiunilor cu cupon zero. Aceste titluri sunt emise de banci si institutii specializate de credit, care detin in portofoliu bonuri de tezaur in valoare nominala egala cu cea a obligatiunilor emise cu cupon zero si care nu implica plata dobanzii de la emitere pana la scadenta. Echivalentul dobanzii revine celor care subscriu, care achizitioneaza actiunile la o valoare actuala, mai mica, urmand sa incaseze la scadenta valoarea integrala, mai mare.

Bonurile de tezaur sunt emise prin subscrieri curente in functie de necesitati dinainte cunoscute si stabilite, sau pe calea adjudecarii la licitatie publica, care realizeaza diversificarea ofertelor la rata dobanzii. Prin cumpararea si vanzarea libera pe piata a acestor titluri se exercita o puternica influenta asupra masei monetare in circulatie, a starii de lichiditate a economiei.

Modalitatea cea mai frecventa de vanzare, prin plasarea bonurilor de tezaur pe piata primara este cea a lichiditatilor. Se practica doua tipuri de licitatie in functie de oferta,     care poate fi competitiva si necompetitiva.

Oferta competitiva specifica numarul bonurilor de tezaur pe care cumparatorul consimte sa le achizitioneze la pretul stipulat, incheierea tranzactiei realizandu-se la ofertele cele mai inalte[5].

Oferta necompetitiva consta in oferirea spre cumparare a unei cantitati specificate de bonuri de tezaur la preturi medii platite pentru toate titluirle in ziua licitatiei.

Bonurile de tezaur sunt negociate intens pe piata secundara, respectiv, la bursa de valori, pentru ca anumiti cumparatori prefera sa vanda titluri detinute inainte de expirarea termenului. Aceasta piata secundara face bonurile de tezaur usor lichide si deci foarte atractive pentru investitori.