PROVOCARI SI LIMITE IN UTILIZAREA PRODUSELOR DERIVATE. CAZURI DE ESEC

1. COMPARAREA PRODUSELOR DERIVATE

Produse derivate negociate la bursa versus produse derivate negociate pe pietele OTC:

Produsele derivate negociate la bursa au in principal trei avantaje in plus fata de cele de pe pietele over-the-counter[1]:

Ø      Existenta Casei de Compensatie ce reprezinta garantul tuturor contractelor si elimina riscul de neplata prezent pe pietele OTC, astfel, derivatele negociate la bursa fiind mai ieftine; pe cand pe pietele OTC intotdeauna va exista un risc rezidual pe care bancile, pentru a-l minimiza, achizitioneaza contracte compensatorii de la alte banci sau clienti sau ocupa pozitii in derivate la bursa.

Ø      Piata pentru produsele derivate negociate la bursa este mult mai lichida deoarece are mai multi investitori.

Ø      Tranzactiile cu optiuni si contracte futures la bursa sunt mult mai numeroase deoarece produsele sunt standardizate, pe cand optiunile pe pietele OTC, fiind nestandardizate, pot fi rascumparate numai la banca de unde optiunile au fost cumparate si au o valoare scazuta de revanzare.

Pe langa acestea trebuie sa mentionam ca optiunile pe pietele OTC raspund necesitatilor fiecarui client in ceea ce priveste marimea, pretul de exercitiu si scadenta. Si anume pe aceste piete au putut lua nastere produsele derivate de a doua generatie.

Contracte futures si la termen versus optiuni:

ð      Optiunea, spre deosebire de contractul la termen, nu presupune o obligatie. Optiunea confera celui care o detine dreptul, dar nu si obligatia, de a cumpara sau de a vinde, daca este vorba de vanzare, devize, pe piata optiunilor la vedere sau un contract la termen de devize, pe piata optiunilor .

ð      Spre deosebire de acoperirea pe piata la termen, optiunea evita angajarea intreprinderilor in operatiuni de schimb in cazul in care nu exista siguranta efectuarii tranzactiilor: daca vanzarea nu se va realiza, costul asigurarii contra riscului de schimb va fi limitat la prima varsata pentru cumpararea optiunii.

ð      Piata optiunilor functioneaza putin diferit decat piata contractelor, intrucat cumparatorii de optiuni trebuie sa achite imediat valoarea primei, si nu li se mai solicita depozite. Vanzatorii de optiuni, fiind supusi unor riscuri mult mai mari, trebuie sa constituie depozite a caror valoare se stabileste in functie de riscul la care se expun .

Daca un investitor alege un contract futures sau optiuni depinde de previziunile asupra pretului activului suport, si de atitudinea sa cu privire la risc[4].

Ø      Un investitor ce detine o pozitie lunga si care este convins ca pretul instrumentului financiar suport nu va scadea, acesta poate alege sa nu-si acopere deloc pozitia, ramanand cu o pozitie descoperita. Adica, el va accepta riscul variatiei ratei de schimb.

Ø      Un investitor care este convins ca pretul va scadea poate (a) sa vanda produsul inainte ca pretul sa scada; (b) sa ia o pozitie scurta compensatoare vanzand contracte futures; sau (c) sa vanda contracte la termen. In aceste situatii se va elimina in intregime riscul de scadere a pretului.

Ø      Un investitor care este nesigur in privinta directiei de variatie a pretului va alege optiunile. Chiar si in aceasta situatie, daca investitorul crede ca pretul mai curand va scadea decat va creste, atunci contractele futures financiare sunt preferabile optiunilor deoarece primele ofera o protectie mai ieftina. Optiunile sunt preferate atunci cand investitorul nu poate previziona sau crede ca pretul mai degraba va creste si nu va scadea (pentru a intelege mai bine gradul de protectie oferit de contractele futures si optiuni, vezi ANEXA 1).

Optiuni versus actiuni:

Optiunile de cumparare pot fi folosite pentru obtinerea unui procent mult mai mare de profit decat cel obtinut din detinerea actiunilor la care optiunea se refera. De altfel, riscul de a pierde este mult mai mare. Optiunile permit expunerea la variatiile de pret ale actiunilor cu cheltuieli egale cu valoarea primei si nu cu pretul actiunii[5].

Sa consideram urmatorul exemplu. Un investitor care asteapta cresterea pretului la actiunile BRD si care doreste sa profite de pe urma acestei cresteri, ar putea, in egala masura, sa cumpere actiuni sau optiuni de cumparare. Daca actiunile ar fi fost cumparate cu 302[6] si ulterior vandute cu 360 procentul de profit ar fi fost 19,2%. In mod alternativ, speculatorul ar fi putut cumpara optiuni call scadente in ianuarie cu pretul de exercitiu 330, pentru care plateste o prima de 9½; si ulterior sa le vanda la pretul de 36, astfel realizand un profit de 278,9%.

Desi prin randamentul oferit de optiuni se pot obtine procente ridicate de profit, acestea pot duce, de asemenea, la pierderi insemnate. Sa presupunem ca in loc ca pretul actiunilor sa creasca cu 58 acesta scade cu 58, ajungand la 24 In aceste circumstante pretul optiunii ar putea sa scada, in mod plauzibil, la 1. Astfel, vom avea o pierdere de 89,5% in comparatie cu pierderea de 19,2% obtinuta din simpla cumparare si vanzare a actiunilor.

Optiunile, spre deosebire de actiuni, au scadenta. Dupa scadenta, optiunea nu mai are valoare (inceteaza sa existe). Asadar, daca pretul actiunilor ramane 302 pana la scadenta, atunci se va obtine o pierdere de 100% pentru o optiune cu scadenta respectiva, in timp ce nu ar fi existat nici pierdere dar nici profit din detinerea actiunilor (fara a tine cont de dividende). Iar pe masura ce se apropie scadenta se erodeaza valoarea timp, astfel existand o tendinta de declin a profiturilor, si de crestere a pierderilor.

PRODUSELE DERIVATE INTRE PROVOCARI SI LIMITE

Avantajele optiunilor

Optiunile pot raspunde in mod ideal nevoilor investitorilor oferind avantaje semnificative fata de alte instrumente bursiere si extrabursiere[7]:

a) Flexibilitate: indiferent de evolutia preturilor, optiunile pot ajuta la realizarea obiectivelor de tranzactionare si management al riscului. Astfel, un investitor poate construi pe piata de optiuni pozitiile care se potrivesc cu preferintele sale de risc si rentabilitate.

b) Multifunctionalitate: investitorul poate profita de modificarea volatilitatii pietei, de timpul ramas pana la scadenta sau de schimbarea altor elemente specifice optiunilor.

c) Standardizarea si efectul de Levier: contribuie la asigurarea lichiditatii pietei futures si de optiuni.

d) Credibilitate si siguranta: regulile specifice unei burse ofera un grad mare de siguranta care nu se regaseste pe nici un alt tip de piata. Se elimina riscul de neplata al contrapartii, deoarece toate tranzactiile incheiate la bursa sunt garantate de o institutie independenta.

e) Evaluarea: este posibila pentru ca optiunile listate la bursa sunt tranzactionate pe o piata deschisa, competitiva, in care se asigura preturi corecte.

f) Pot fi obtinute castiguri nelimitate prin asumarea de riscuri limitate: expunerea pentru cumparatorii optiunilor este limitata la valoarea primei platite. In acelasi timp, profitul potential este nelimitat.

Cumparatorii de optiuni se bucura de cateva avantaje suplimentare:

Lipsa obligativitatii: optiunile dau cumparatorului dreptul, dar nu si obligatia, de a cumpara sau a vinde activul suport.

Risc limitat: o data optiunea cumparata, riscul cumparatorului este strict limitat la suma initiala platita pentru achizitionarea optiunii (prima). Pierderea maxima pe care o poate inregistra este chiar prima.

Nu necesita plata de marje: in cazul tranzactiilor cu optiuni numai vanzatorilor li se solicita sa depuna marje. Cumparatorii de optiuni trebuie sa depuna la initierea tranzactiei integral valoarea primei.

Utilizarea abuziva a derivatelor

Produsele derivate permit investitorilor sa se protejeze impotriva riscului de variatie neregulata a preturilor sau a ratelor de schimb, in timp ce piata atrage multi speculatori din cauza profiturilor mari ce pot fi obtinute. Aceste doua aspecte au condus la reconsiderarea rolului acestor piete pentru piata financiara. Sustinatorii pietelor derivate argumenteaza prin multiplele roluri indeplinite de produsele derivate[8]. Ei zic ca :

Faciliteaza acoperirea riscului datorita managementului sofisticat al riscului, iar acest lucru reduce costul protectiei impotriva riscului;

Raspund mai rapid la noile informatii decat piata de capital, permitand persoanelor ce nu participa la tranzactionarea derivatelor sa prevada mult mai corect evolutia preturilor pe piata la vedere, si astfel sa realizeze un consum mai bun si sa ia decizii mai bune de investitii si de stabilire a pretului - acesta fiind rolul derivatelor de "anticipare" a pretului;

Asista la standardizarea marfurilor si a contractelor cu instrumente financiare pe piata de capital, deoarece produsele derivate sunt insasi standardizate;

Contribuie la integrarea pietelor globale de capital, si astfel ameliorand alocarea globala a economisirilor, si realizand instrumente din ce in ce mai performante;

Ajuta la combaterea efectelor adverse ale volatilitatii preturilor la marfuri pentru economiile tarilor in dezvoltare deoarece preturile la termen tind sa fie mai putin volatile decat preturile la vedere, si acordand producatorilor de marfuri ocazia de a reduce volatilitatea pretului output-urilor prin acoperirea riscurilor oferita de piata produselor derivate;

Faciliteaza specularea, ofera lichiditate pietelor si da posibilitatea arbitrajistilor sa se protejeze impotriva riscurilor in cel mai eficient mod posibil.

Au fost exprimate indoieli in ceea ce priveste rolul de anticipare a pretului din moment ce se presupune ca pietele financiare sunt eficiente - adica, pretul pe aceste piete se schimba imediat pentru a reflecta toate informatiile noi venite pe piata si ca agentii de piata sunt capabili sa interpreteze corect implicatiile acestor informatii asupra fluctuatiilor viitoare. Oricum, principalele indoieli exprimate s-au referit la beneficiile derivatelor cu privire la rolul speculatiei si la dificultatile de crestere a complexitatii produselor derivate. Acest atac vis-a-vis de tranzactiile cu derivate a fost sustinut de problemele intampinate pe piata ca intreg, si de speculatiile soldate cu esec ale unor renumite companii sau banci.

De exemplu, tranzactiile cu produse derivate au fost considerate a fi vinovate de prabusirea pietei bursiere din 1987[9]. Aceasta experienta de prabusire a condus la o preocupare generala ca piata produselor derivate contribuie la volatilitatea pietelor de capital[10]. Piata derivatelor a negat acest fapt, dar ingrijorarile au fost exprimate la un nivel mai inalt .

Cu siguranta, exista probe conform carora preturile actiunilor de pe Wall Street au fost afectate de activitatea greoaie a contractelor asupra indicilor actiunilor, in special in preajma scadentelor, si ar mai exista un argument teoretic care sustine acest punct de vedere si anume faptul ca tranzactiile cu derivate fac pietele sa fie mult mai volatile si mai instabile. Argumentul este ca in trecut, cand persoanele credeau ca preturile de pe piata sunt prea mari, ei isi exprimau sentimentele primare parasind piata. Ei realizau astfel presiuni asupra preturilor, si contribuiau in acest mod la stabilirea noilor preturi. Astazi, chiar daca persoanele sunt nemultumite cu privire la preturi, ele raman in continuare pe piata dar se protejeaza impotriva riscurilor prin intermediul pietelor derivate. In acest mod, nu se realizeaza vanzari masive pe piata de capital, iar acele instincte primare care anticipau pierderi si-au pierdut puterea de influenta asupra preturilor. Totusi, daca derivatele reduc riscul la nivel individual, acest risc va ramane si va creste la nivelul intregului sistem. Acest lucru ofera oportunitati majore de castig pentru speculatorii fara asigurare, dar creste si riscul de faliment.

Un cuvant de avertizare

In sfarsit, vom spune si un cuvant de avertizare despre utilizarea pietei financiare a optiunilor. Pretul optiunilor este determinat de forta cererii si ofertei de pe piata. Actorii pietei ar trebui sa fie ingrijorati de lichiditatea pietei (referitor la volumul tranzactiilor). Pe o piata putin lichida tranzactiile necontrolate pot directiona pretul in defavoarea actorilor pietei. Astfel, un investitor ar trebui sa-si diversifice cumpararile si/sau vanzarile prin diversificarea pretului de exercitiu sau a scadentei, astfel incat sa evite un impact excesiv asupra pietei contractelor cu serii particulare. Investitorul poate chiar sa considere a fi necesar sa cumpere sau sa vanda mai putin decat numarul dorit de contracte si astfel sa tolereze un risc mai redus[12].

3. CAZURI DE ESEC IN UTILIZAREA DERIVATELOR. CAZUL LTCM

Produsele derivate sunt in general sofisticate si utilizarea lor presupune atat cunoasterea in detaliu a caracteristicilor lor, dezvoltarea si utilizarea unor tehnici si mecanisme adecvate de evaluare, dar si experienta in manipulare, la nivelul celor trei compartimente principale ale institutiilor financiare care utilizeaza aceste instrumente: trading, back-office si control. Sincopele care pot aparea in relatia dintre cele trei departamente, dar si in gestionarea propriu- zisa a portofoliilor pot distruge institutii si cariere. Detaliile despre managementul defectuos in aceste cazuri nu sunt in general publice, totusi unele informatii au fost publicate, indeosebi in cazurile de notorietate .

Pierderile companiilor individuale prin intermediul derivatelor a devenit in ultimii ani un element de rutina. Cea mai spectaculoasa prabusire a fost cazul bancii comerciale Barings din Marea Britanie in anul 1995. Acesta a fost un caz in care era evident ca managerii bancii nu au stiut de actiunile ce au fost intreprinse in numele lor si cu siguranta ei nu au inteles complexitatea tranzactiilor cu derivate si proportiile riscului asumat.

Alte binecunoscute probleme legate de tranzactionarea produselor derivate includ

Pierderea autoritatii locale din Londra de catre Hammersmith si Fulham din anii 1980 datorita tranzactiilor de pe piata swaps asupra dobanzii pentru lira;

Pierderile companiei Metallgesellschaft din anul 1993, cel mai mare concern industrial din Germania, datorita contractelor futures si swaps detinute pe piata OTC;

Pierderile de 102 milioane de dolari pentru firma americana Procter&Gamble in 1994, in urma tranzactiilor cu swaps;

Pierderile firmei Tokyo Securities in 1994, a 32 miliarde yeni, o treime din activele firmei;

Pierderile inregistrate de compania japoneza Kashima Oil in valoare de 1,5 miliarde dolari datorita tranzactiilor cu produse derivate;

Pierderile producatorului japonez Mazda in perioada 1993-1994, in valoare de 65 miliarde yeni;

Pierderile suferite de compania engleza, Allied Lyons, in valoare de 15 milioane lire sterline, datorita operatiunilor de subscriere pentru optiuni asupra devizelor;

Pierderile firmei Natwest Capital Markets ramura a bancii National Westminster Bank din Londra, in valoare totala de 91 milioane lire, in perioada 1995-1996, datorate tranzactiilor cu optiuni swap asupra lirei si marcii germane, care au fost acoperite prin devalorizarea optiunilor bancii;

Pierderile lui John Rusnak, in valoare de 691 milioane dolari in perioada 1997 si 2002, ca angajat la banca Allfirst Bank din Baltimore - datorita contractelor forward in yeni cumparate ce au fost acoperite printr-o combinatie de optiuni.

Multe dintre aceste cazuri au avut implicatii internationale. Oricum, majoritatea cazurilor periculoase din punctul de vedere al pietei globale, in general, au precedat cazul de semi-prabusire a fondului american de acoperire a riscurilor din septembrie 1998, Long-Term Capital Management (LTCM)[15].

Cazul LTCM

Long Term Capital Management (LTCM) este un fond speculativ (hedge fund) infiintat in 1994 de John Meriwether, iar din echipa sa faceau parte Myron Scholes si Robert Merton (laureati ai Premiului Nobel pentru Economie in 1997 ). Datorita renumelui si increderii acordate acestui fond, activitatea LTCM nu era una obisnuita, era libera sa opereze pe orice piata, fara restrictii de capital si doar cu cerinta unei neinsemnate raportari catre Comisia Instrumentelor Financiare Transferabile si a Valorilor Mobiliare (Securities & Exchange Commission).

Tranzactiile fondului s-au bazat pe bunul sau renume si a incheiat contracte cu mai multe contrapartide respectabile. Aceasta s-a tradus prin abilitatea de a tranzactiona pe piata swaps asupra ratei dobanzii fara a fi nevoit sa verse marjele initiale - parte importanta din strategia lui Meriwether. Aceasta insemna capacitatea de a imprumuta 100% din valoarea oricarei garantii, si de a cumpara cu suma obtinuta alte valori mobiliare, care sa fie plasate drept garantie pentru alte imprumuturi viitoare: teoretic aceasta practica putea continua pana la infinit.

Evolutia fondului a fost spectaculoasa. Doar in primii doi ani LTCM a reusit sa adune un capital de investitii de 7 miliarde USD. In 1994 rata profitului (inainte de impozitare) se situa la 24%, la un an mai tarziu si la in 1996, pentru a scadea la numai in 1997 (anul crizei din Asia) . Totusi, nu trebuie uitat faptul ca era o perioada in care pietele erau in expansiune, iar ocaziile pe piata specifica relativ usor de identificat. In 1997 managementul fondului decidea sa returneze investitorilor 2,7 miliarde USD, explicatia fiind reducerea oportunitatilor de piata tranzactiilor "spread" . LTCM era un fond scump, in afara de faptul ca se cerea un capital minim de intrare de 10 milioane USD, care nu putea fi retras timp de trei ani, pe langa costurile de administrare de 2% se retinea si 25% din profit .

La inceputul anului 1998, LTCM era unul dintre cele mai respectate fonduri de risc, investitorii si publicul de specialitate considerandu-l una dintre cele mai de succes povesti a pietelor financiare. Printre investitorii sau partenerii fondului se numarau institutii financiare importante si chiar banci centrale. Capacitatea de a atrage fonduri pe termen lung de pe piata bancara, pentru a-si finanta pozitiile pe termen scurt a LTCM, era foarte ridicata, situandu-se inaintea crizei la 26:1 (fondul detinand active de aproape 4,7 miliarde USD si avand datorii de 125 miliarde USD) , in unele cazuri fiind chiar scutit de constituirea unui colateral. Desi nu sunt inca publice multe dintre tranzactiile pe care fondul le-a derulat, cele care au dus la prabusirea sa au vizat in principal :

. obligatiuni de tezaur europene (short obligatiuni germane - long obligatiuni ale altor state din viitoarea zona euro)

. obligatiuni emise de tari in dezvoltare si obligatiuni de trezorerie americane (long obligatiuni braziliene si argentiniene si short obligatiuni americane)

. obligatiuni japoneze si obligatiuni rusesti (short obligatiuni japoneze, long obligatiuni rusesti)

. obligatiuni germane pe termen lung si scurt (short obligatiuni la 10 ani, long obligatiuni la 30 de ani)

. produse "straddle" pentru optiuni swap ("swaption" sau "swap options") pe termen lung si scurt ("short straddle" pe termen scurt, "long straddle" pe termen lung).

Problemele au inceput, practic, in vara anului 1998, cand, pe fondul scaderii valorii titlurilor asociate creditelor, fondurile de risc au inceput sa lichideze pozitiile pe titlurile tarilor emergente si sa se orienteze catre titlurile sigure emise de entitatile occidentale, spread-ul intre cele doua categorii de active accentuandu-se (pozitia LTCM era inversa). In aceste conditii, valoarea neta a activelor LTCM a scazut cu 16% in lunile mai si iunie . Cea mai populara tehnica de urmarire a riscului era la data respectiva VaR (Value-at-Risc) , aceasta indicand o expunere zilnica maxima de aproximativ 45 milioane USD la un nivel de incredere de 99%. In plus, fondul era pregatit sa ajusteze aceasta valoare in cazul in care suferea pierderi. Ceea ce s-a si intamplat, valoarea reducandu-se in vara anului 1998 la 34 milioane dolari . Tehnica uzuala in acest caz este reducerea fiecarei pozitii cu nivelul considerat (15% in acest caz). Totusi, managementul LTCM a ales o varianta mai riscanta si anume lichidarea unora dintre pozitii, respectiv a celor lichide si cu venituri relativ modeste. Rezultatul a fost un portofoliu mai mic, dar mult mai putin lichid, variabila pe care modelele utilizate in evaluarea portofoliului nu au luat-o in considerare .

In august 1998 Rusia a anuntat restructurarea platilor pentru obligatiunile emise, diferentialul dintre preturile obligatiunilor riscante si al celor sigure crescand rapid pe fondul inversarii pozitiilor institutiilor financiare implicate. La sfarsitul lunii august pierderile se situau la 44% fata de perioada similara a anului precedent, 80% dintre acestea fiind rezultatul tranzactiilor "spread". Rata datoriilor fata de active ajungea la 43:1, iar fondul avea nevoie urgenta de capital . Incercarea de a gasi 1,5 miliarde USD in ultima saptamana a lunii august a esuat. In plus, faptul ca problemele fondului erau cvasi-publice a dus la accentuarea acestora - din ce in ce mai multe institutii lichidand pozitiile asemanatoare celor ale LTCM. La 21 septembrie 1998 rata datorii/active se situa la 100:1 .

Presedintele Bancii Centrale a SUA (FED) s-a aratat ingrijorat de situatia LTCM, considerand operatiunea de salvare justificata deoarece o retragere brusca si dezordonata a investitorilor, ar putea avea implicatii atat asupra marilor creditori ai LTCM ce nu vor putea evita, la randul lor, o criza financiara, cat si asupra economiei Statelor Unite, existand un risc sistemic inacceptabil . Si de fapt, intr-un climat general de panica, creditorii ar fi incercat sa obtina cel mai bun pret posibil pentru un portofoliu de 200 miliarde USD. Solutia impecabila pentru situatia creata era vinderea intregului portofoliu al LTCM unui singur cumparator, solutie, de altfel, nerealista.

Dupa o analiza mai amanuntita a portofoliului fondului, s-a constatat ca LTCM a facut swap dupa swap cu 36 de contraparti diferite. In multe cazuri acesta a facut un nou swap, preluand o noua pozitie in loc sa-l inverseze pe primul, ceea ce necesita marcare la piata si plati intr-o directie sau alta. Balanta activelor LTCM totaliza in jur de 125 miliarde USD, 4 miliarde USD sub forma de capital, iar efectul de levier depasea capitalul de vreo 30 de ori.

Astfel, la 23 septembrie un consortiu format din 14 banci (printre care si trei banci franceze, Socit Gnrale - cu 125 milioane USD, Crdit Agricole si Paribas cu cate 100 milioane USD fiecare) a preluat 90% din active pentru 3,6 miliarde USD, fondul fiind, astfel, salvat de la faliment. Interventia a fost supervizata de FED, si in special de ramura statului New York.

Comisia de supraveghere a numit cativa dintre cei mai buni experti ai sai in produse derivate pentru a monitoriza managementul fondului. Insa nici cu acest lucru nu s-a putut evita o noua criza - la numai doua saptamani dupa salvare, fondul a mai suportat o pierdere de 200 milioane USD, in special datorita tranzactiilor dolar/yen. S-au purtat in continuare discutii cu privire la vinderea LTCM unui singur cumparator, insa fara rezultate. Iar pe la mijlocul lunii decembrie 1998, fondul a inregistrat un profit net in valoare de 400 milioane USD. Pana in iunie 1999, fondul a crescut cu 14,1%, fiind evaluat la 4,7 miliarde USD. Deja in iulie 1999, LTCM a rambursat 300 milioane USD catre investitorii initiali care detineau aproximativ 9% din actiunile fondului. Acesta a platit, de asemenea, 1 miliard USD catre cele 14 membre ale consortiului.

Problemele LTCM au avut deci cel putin doua surse importante. Mai intai increderea prea mare acordata unui singur model de apreciere a riscului (VaR), fara a utiliza alte tehnici, folosite acum pe scara mai larga, si anume analiza scenariilor si testarea la limita si ignorarea factorului lichiditate . Cu siguranta, pe termen mai lung, pozitiile LTCM s-au dovedit relativ profitabile, dar modul de gestionare a portofoliului nu a permis mentinerea lor pe termen scurt. In acest context trebuie amintit faptul ca modelele utilizate nu au reusit sa surprinda corect corelatiile dintre activele aflate in portofoliu si modul de evolutie a volatilitatilor. Utilizarea pozitiilor "spread" se bazeaza pe produse cu coeficienti de corelatie relativ scazuti, dar in momentul in care piata trece prin momente de criza acestia tind sa se apropie de 1, ceea ce conduce la o volatilitate foarte ridicata a activului "spread" . Introducerea unor astfel de ipoteze intr-un test la limita ar fi indicat faptul ca pot aparea unele probleme.

In conexiune cu cazul LTCM trebuie remarcat cazul Union Bank of Switzerland. Au existat si alte institutii bancare care au investit sau au incheiat diferite intelegeri cu fondul, insa nivelul pierderilor si caracteristicile tranzactiei au adus acestei operatiuni o anumita faima. In toamna anului 1997, UBS si LTCM au initiat o operatiune complexa in care obiectivul bancii era achizitionarea unui pachet de actiuni ale fondului, in timp ce partenerii LTCM urmareau sa transforme profiturile pe termen scurt generate de investitiile fondului in castiguri de capital si sa le amane pentru o perioada de sapte ani, beneficiile rezultand din impozitarea diferita a celor doua tipuri de venituri . In estenta, partenerii LTCM au achizitionat un produs similar unei optiuni call cu scadenta la sapte ani pentru care au platit intre 175 si 250 milioane USD. Pretul de exercitare a optiunii a fost stabilit la 80% din valoarea forward a activului net, respectiv 275 milioane USD. Pentru a-si acoperi pozitia, UBS a achizitionat actiuni LTCM in valoare de 525 milioane USD, la care s-a adaugat un pachet suplimentar in valoare de 275 milioane USD, totalul investitiei fiind de 800 milioane USD. Pierderile din aceasta operatiune se situau in septembrie 1998 la aproximativ 680 milioane USD .

Printre investitorii care si-au pierdut capitalul investit in LTCM[36] s-au aflat partenerii LTCM cu o pierdere de 1,1 miliarde USD (1,5 miliarde USD la inceputul anului 1998, compensat cu suma de 400 milioane USD repartizata dupa salvarea fondului); Liechtenstein Global Trust - 30 milioane USD; Banca Italiei - 100 milioane USD; Credit Suisse - 55 milioane USD; UBS - 680 milioane USD; Merrill Lynch (plati catre angajati) - 22 milioane USD; Donald Marron si PaineWebber - 10 milioane USD; Sandy Weill de la Citigroup - 10 milioane USD; McKinsey - 10 milioane USD; Bear Stearns - 20 milioane USD; Dresdner Bank - 145 milioane USD; Sumitomo Bank - 100 milioane USD; Prudential Life Corp - 5,43 milioane USD. De asemenea, nu exista cifre pentru urmatoarele institutii: Bank Julius Baer (pentru clienti); Republic National Bank; St Johns University; University of Pittsburgh.

Pierderile totale au fost evaluate la 4,6 miliarde USD. Pierderile cele mai mari pe categorii de investitii au fost (ordonate dupa magnitudine): 1,6 miliarde USD in swap, 1,3 miliarde USD in volatilitatea atiunilor, 430 milioane USD in Rusia si alte piete emergente, 371 milioane USD in directional trades in tari dezvoltate, 215 milioane USD din arbitraj, 203 milioane USD in actiuni S&P 500 stocks, 100 milioane USD din arbitrajul obligatiunilor junk, si fara pierderi substantiale din arbitrajul fuziunilor.