Politica de dividende

Dividende constante sau progresiv crescatoare

La inceputul anilor '60, Metron Miller si Modigliani au elaborat teoria irelevantei dividendului, conform careia politica de dividende nu are efecte asupra pretului de piata a actiunilor si nici asupra costului capitalului. Cei doi au argumentat ca valoarea unei firme depinde numai de venitul pe care activele acesteia il genereaza si nu de modul in care acest venit este repartizet intre dividende si fonduri proprii de finantare.

Concluzia la care au ajuns ei este ca, in urma acordarii de dividende, societatea este nevoita sa emita capital social suplimentar, pentru finantarea activitatii conform bugetului anterior stabilit. Astfel, cresterea dividendului pe actiune este neutralizata de cresterea numarului de actiuni aflate la detinatori, pretul din piata ramanand neschimbat.

Cei doi teoreticieni si-au bazat argumentele pe mai multe conditii caeteris paribus, cum ar fi inexistenta costurilor de emisiune sau de trenzactie, valoarea nula a impozitului pe venit, transparenta totala a informatiilor privind perspectivele firmei, distributia veniturilor nu are nici un efect asupra costului capitalului propriu al firmei s.a.

Teoria lui Miller si Modigliani au fost combatuta de Myron Gordon si John Lintner, care au afirmat ca investitorii sunt mult mai atrasi de plata dividendelor decat de eventualele castiguri ale firmei in urma reinvestirii profitului obtinut. Conform lor, investitorii acorda o mai mare valoare unui dolar din dividende decat unui dolar din castiguri de capitaql estimate.

Argumentul lui Gordon-Lintner a fost numit de catre Miller si Modigliani greseala "vrabiei din mana", deoarece majoritatea investitorilor oricum planifica reinvestirea sumelor primite ca dividende in actiuni ale aceleiasi firme sau in altele similare. Conform lor, gradul de risc al fluxurilor de numerar depinde doar de aactivitatea firmei, de fluxurile operationale si nu de politica de dividende.

Aceste doua teorii ofera sfaturi contradictorii managerilor de companii. Testarea empirica a lor nu a dus la nici o concluzie clara, datorita faptului ca ipotezele pe care se bazeaza acestea nu se intalnesc in practica.

In Romania, instabilitatea monedei nationale si gradul redus de maturitate a pietei de capital, precum si inclinatia investitorilor spre castiguri rapide fac ca dividendul sa fie foarte atractiv, ceea ce duce la aprecierea in piata a actiunilor emise de societptile care ofera dividend.

Dividendul se defineste ca partea din profitul unei societati pe actiuni care revine fiecarui actionar in raport cu actiunile pe care le poseda. Politica de dividend practicata de societati capata o importanta mai mare pentru investitorii cu un apetit de risc mai redus, care isi economisesc disponibilitatile banesti prin piata de capital, ca o alternativa la sistemul bancar.

Ca atare, fiecare societate isi stabileste sau nu o politica de dividend. Politica de dividende este aceea care determina impartirea profiturilor obtinute in plati catre actionari si fonduri retinute pentru a fi reinvestite in afaceri, deci cea care stabileste rata dividendului.

Rata dividendului se calculeaza prin raportul procentual dintre suma din profitul net repartizata actionarilor sub forma de dividend si valoarea profitului net.

Alocarea unei cote mari din profitul net ca si dividend restrange posibilitatile de autofinantare a societatii, avand ca posibil efect cresterea gradului de indatorare.

Pe de alta parte, o societate care practica o politica de dividend caracterizata prin rata mare a dividendului se bucura de aprecierea actiunilor sale pe piata, ceea ce are ca efect cresterea posibilitatilor de finantare prin noi emisiuni de actiuni.

Dividendele se acorda o singura data pentru un an fiscal, dupa incheierea acestuia. Anul fiscal in Romania se suprapune anului calendaristic, astfel incat dividendul aferent profitului obtinut de catre companie pentru anul in curs se acorda abia in anul urmator.

Conform legii, odata cu desfasurarea Adunarii Generale a Actionarilor in care se analizeaza rezultatele financiare ale societatii pe anul trecut (de obicei aceasta AGA are loc pana in luna aprilie inclusiv), se stabileste si modul de acordare a dividendelor. In aceeasi AGA trebuie sa fie stabilita si data pana la care se vor face platile, precum si modalitatea de plata.

Politica de dividende in practica

In stabilirea politicii de dividend, managerii unei societati trebuie sa tina cont de faptul ca anuntarea unui dividend estimat pentru viitor constituie un motor de crestere a pretului actiunilor in piata.

Aprecierea acestor actiuni in piata este motivata, in afara de dividendul propriu-zis care se estimeaza a se acorda, si de faptul ca estimarile de dividend constituie o semnalare a unor profituri viitoare, a unor actionari mai importanti.

Astfel, un actionar fond de investitii poate sa aleaga o rata mai mare a dividendului, in detrimentul sumei din profituri alocata ca sursa de investitii sau finantare a activitatii societatii. Un alt actionar ar putea sa nu acorde o importanta asa mare unui venit imediat din dividende, ci sa sustina frecvent reinvestirea unei parti cat mai mari din profitul net.

In statele cu o piata de capital dezvoltata, sunt practicate mai multe politici de dividende, astfel incat managerii pot alege variante alternative de distribuire a profitului net obtinut de societate, satisfacand o categorie sau alta de actionari.

Posibile politici de dividend sunt:

Politica dividendelor reziduale

Aceasta declara ca o firma trebuie sa urmeze urmatorii pasi pentru a decide proportia din profituri distribuita sub forma de dividende: (1) determinarea bugetului optim de investitii; (2) determinarea capitalului necesar pentru finantarea acestui buget; (3) utililizarea profiturilor acumulate in cadrul capitalului propriu, pe cat posibil si (4) plata de dividende numai daca profiturile obtinute sunt mai mari decat cele necesare realizarii investitiilor propuse.

Aceasta metoda porneste de la premisa ca investitorii prefera ca firma sa retina si sa reinvesteasca profiturile, daca rata de rentabilitate pe care o obtine in urma acestei reinvestiri este mai mare decat rata de rentabilitate pe care investitorii o pot obtine pentru alte investitii cu grad comparabil de risc.

In cazul in care firma se afla in situatia unor oportunitati de investitii foarte bune, atunci aceasta politica de dividend ii dezavantajeaza pe cei care prefera acordarea din profitul net sub forma de dividende.

Dividende constante sau progresiv crescatoare

Aceasta politica prevede acordarea de dividende in suma constanta sau cu o rata de crestere constanta (aceasta de regula se ajusteaza cu rata inflatiei).

Prin modul de functionare, acordarea de dividende prin aceasta metoda presupune stabilitate monetara si stabilitate economica in general. Este mai mult practicata in statele dezvoltate.

Ratiunile care stau la baza acestei politici sunt de natura a atrage investitorii,tinand cont de preferintele acestora pentru stabilitate. Astfel, investitorii confera o valoare mai mare dividendelor pe care sunt siguri ca le vor primi.

Dividendele fluctuante (reziduale) au un grad de risc mai ridicat, cea ce determina o apreciere mai mica in piata a actiunilor respective.

In alta ordine de idei, multi actionari utilizeaza sumele primite ca dividend pentru pentru cheltuieli curente, iar acestia prefera sa isi poata planifica cheltuielile lor in functie de venituri stabile. Ei sunt pusi in situatii neplacute daca sa-si lichideze o parte din detineri    pentru a face rost de numerar.

Rata constanta a dividendelor

Este posibil ca o firma sa urmeze o politica de dividende care sa se caracterizeze printr-o proportie constanta din profituri distribuita sub forma de dividende.

Aceasta politica este in dezavantajul investitorilor atunci cand profiturile sunt mici. Nu are grad mare de predictibilitate ca si cea a dicidendelor progresiv crescatoare, insa realizeaza un compromis intre interesele societatii si cele ale actionarilor.

Pe de o parte, societatea isi poate gestiona mai bine profiturile obtinute, nesuportand povara unui dividend fix in perioadele cu profit mai mic.

Pe de alta parte, investitorii chiar daca nu se asteapta la o suma constanta acordata ca dividend, pot estima dimensiunea acestuia pornind de la profiturile trimestriale inregistrate de companie, coroborate cu bugetul de venituri si cheltuieli.

Daca, de exemplu, prevederile din bugetul de venituri si cheltuieli privind profitul net sunt depasite la finalul trimestrului al treilea, sansele ca intreg profitul estimat sa fie realizat sunt ridicate si, ca atare, investitorii pot estima valoarea dividendului ce urmeaza sa-l primeasca.

Sunt indeplinite, astfel, atat cerintele companiei privind buna autofinantare, cat si inclinatia spre stabilitate a investitorilor.

4. Dividendul regulat de valoare scazuta plus surplusuri

O astfel de politica de dividend reprezinta in fapt un compromis intre plata unui dividend stabil sau cu rata de crestere stabila si o proportie constanta din profit distribuita sub forma de dividende.

Pentru firma, avantajul este o mai mare flexibilitate, iar pentru investitori, siguranta incasarii cel putin a unei sume minime din dividende.

Conducerea firmei poate stabili o valoare mica pentru dividendul regulat, astfel incat sa poata fi platita chiar si in anii cu profituri mici, iar apoi sa suplimenteze aceasta suma cu un extra-dividend, in anii in care exista disponibile fonduri in exces.

Acest dividend suplimentar constituie un adevarat semnal pentru investitori ca societatea obtine profituri considerabile. Daca firma plateste acest dividend suplimentar an dupa an, plata lui devine o obisnuinta pentru investitori. Eliminarea lui va avea ca efect diminuarea pretului actiunilor in piata, desi initial era perceput ca un surplus.

In practica, societatile pot utiliza alternativ anumite politici de dividend, in functie de contextul economic sau de oportunitatile de afaceri ale lor.

In tara noastra, definirea clara a unei politici de dividend este greu de realizat, avand in vedere particularitatile industriei romanesti.

Multe societati cu activitate productiva se confrunta cu active fixe uzate fizic si moral si cu supradimensionarea fortei de munca. Toate acestea necesita restructurari, care fac dificila stabilirea unui plan pe termen lung privind dividendele. In plus, unele societati de mari dimensiuni au mostenit datorii semnificative fata de bugetul de stat sau bugetul asigurarilor sociale.

Acesta realitate a facut necesara aparitia O.U.G. 40/2002, care prevede esalonarea datoriilor fiscale si anularea majorarilor si penalitatilor de intarziere aferente acestora, in scopul eliminarii arieratelor.

Societatile care beneficiaza de aceasta Ordonanta au obligatia de a repartiza rezultatul net doar ca sursa proprie de finantare, fiind astfel anulata orice politica de dividend. Pana acum, societatile financiare (S.I.F., banci) sau de asigurare au reusit stabilirea unor practici privind dividendul, foarte apropiate de politica de dividend relativ coerenta.

Factorii care influienteaza politica de dividend sunt:

- reglementarile juridice

Art.67 din Legea 31/1990 prevede faptul ca nu se vor putea distribui dividende decat din beneficiile reale, dupa constituirea reyervelor legale.

Conform Legii nr. 525/2002, societatile deschise care acorda dividende trebuie sa le achite in maxim 6 luni de la data publicarii in Monitorul Oficial a hotararii AGA de distribuire a dividendelor.

Aceeasi lege stabileste ca hotararea AGA, din momentul publicarii ei in Monitorul Oficial devine titlu executoriu.

In plus, exista Ordonanta 40/2002, care restrictioneaza acordarea de dividende pentru societatile cu datorii fiscale esalonate.

- disponibilitatea numerarului

Dividendele sunt platite din numerarul societatii. O criza de lichiditati poate crea dificultati in acordarea acestora. Astfel, societatea ar putea fi nevoita sa contracteze imprumuturi bancare.

- datoriile societatii

In cazul unor datorii istorice mari, societatea are tendinta normala de a retine o cota cat mai mare din profiturile obtinute pentru plata acestora. Astfel, suma alocata ca dividende va fi mai mica sau nula.

- posibilitatea accilerarii sau amanarii proiectelor de investitii

Aceasta va permite unei firme sa isi respecte cu multa usurinta politica de dividend anterior stabilita.

- efectele politicii de dividend asupra costului capitalului

S-a vazut mai sus cum sunt apreciate in piata actiunile unei societati cu o politica stabila de dividend si cum se constituie aceasta politica intr-un mecanism de semnalizare a rezultatelor societatii.

Managerii trebuie sa tina cont de toate acestea in adoptarea unei decizii privind acordarea de dividende.

gradul de concentrare a actiunilor si preferintele actionarilor

Capitalul social al unei societati este concentrat in mana unui singur actionar sau a unui grup de actionari persoane implicate. Astfel, preferintele acestora dicteaza in adoptarea unei practici privind acordarea dividendului.

De exemplu, daca actionarul majoritar este o Societate de Investitii Financiare, care la randul sau prefera sa plateasca dividende actionarilor sai, atunci compania va adopta o practica stabila a platii dividendelor.

De asemenea, s-a observat ca societatile la care actionar majoritar este Asociatia Salariatilor-PAS- acorda, de regula dividende in proportie mare din profitul net, stiut fiind faptul ca majoritatea acestor asociatii au cumparat actiuni cu plata in rate

Dividende acordate de SIF-uri in contextul privatizarii BCR

Societatile de Investitii Financiare s-au remarcat in ultimii ani printr-o politica de dividend atractiva prin stabilitatea ei, dar mai ales prin ponderea mare din profitul net repartizata actionarilor.

In decursul timpului, aceste societati si-au restructurat constant portofoliul de titluri, o atentie marita fiind acordata companiilor care acorda dividende substantiale. S-au observat, de la un semestru la altul, miscari importante in structura portofoliului SIF de natura a mari ponderea titlurilor lichide si cu potential de a genera cash-flow-uri in viitor.

Politica de dividende constituie un element important pentru pretul actiunilor in piata, si pe bursa autohtona multi dintre investitori considerand ca un criteriu important in alegerea unei valori mobiliare este acordarea de catre emitent de dividende consistente.

Daca in cazul emitentilor clasici, multi dintre investitori accepta mai usor o politica de dividend zero, care are scopul directionarii rezultatelor pozitive ale societatii catre investitii nete, in scopul unor intrari viitoare de capitaluri banesti, in cazul SIF, dat fiind si asemanarea lor cu un organism de plasament colectiv, devine mult mai important randamentul anual pe care il genereaza detinerea de titluri SIF.

Asadar, managementul financiar al unei societati de investitii financiare trebuie sa realizeze un echilibru intre dimensiunea masei dividendelor acordate si incasarile din plasamentele pe termen lung (dividende si dobanzi).

In acest sens, nu este afectata in timp substanta fondurilor banesti, lucru ce se poate intampla daca se distribuie sub forma de dividende si lichiditatile ce rezulta din plasamente monetare si cele provenite din tranzactii sau dividende.

De asemenea, income-ul excedentar va putea fi folosit in noi achizitii de actiuni, ce vor aduce intrari de lichiditati in viitor. Pe de alta parte, in cazul unui deficit de incasari de pe piata bursiera sau monetara, pentru a-si mentine politica de dividend societatea de investitii financiare va fi nevoita sa-si lichidizeze o parte din detinerile din portofoliu.

In tabelul de mai jos se poate observa corelatia dintre veniturile SIF-urilor in 2002 si dividendele platite actionarilor:

- mii lei -

De mentionat faptul ca suma de 242 miliarde lei, in cazul SIF4 (SIF Muntenia) reprezinta veniturile din participatii, care cuprind si veniturile din dividende, nefiind raportata valoarea exacta a veniturilor din dividende.

Din tabel rezulta o buna corelatie intre intrarile generate de activitatea societatilor de investitii financiare pe pietele monetara si de capital cu iesirile cauzate de plata dividendelor. Se mai poate observa faptul ca, in general, cea mai mare parte a veniturilor este generata de dividendele primite de la societatile din portofoliu, acestea constituind o sursa majora de intrari de lichiditati.

Dar care sunt sursele exacte a acestor dividende? Ce societati din portofoliile SIF genereaza pentru acestea intrari semnificative de numerar?

Dividendele platite de BCR din profitul aferent anului 2002 au fost in suma totala de 1.636.490.000 mii lei, in timp ce BRD a repartizat o suma de 309.545.247 mii lei ca dividende pentru societatile de investitii financiare si Banc Post a acordat un dividend de 80 lei/actiune. Cunoscand participatiile fiecarei SIF la cele 3 banci, redam mai jos sumele primite ca dividend de la acestea:

- mii lei -

NOTA: SIF Oltenia detine 6,12% din BCR, spre deosebire de celelalte SIF, care detin 6%.

Suma reprezentand dividendele BCR este una considerabila.

Daca o raportam la profitul net la 31 decembrie 2003 obtinem un procent de circa 30,91% la SIF Banat-Crisana (profit net 317.636 milioane lei), 26,7% in cazul SIF Moldova (profit net 367.863 milioane lei), de 27,7% in cazul SIF Transilvania (profit net 354.550 milioane lei) si de 34,7% in cazul SIF Oltenia (profit net 288.649 milioane lei).

In cazul SIF Muntenia, care nu a raportat profitul aferent anului 2003, dividendele de la BCR reprezinta 22,4% din valoarea anualizata a profitului net la 9 luni.

SIF Transilvania poate fi considerata mai putin dependenta de dividendul de la BCR, ca urmare a faptului ca societatea din Brasov beneficiaza de dividende considerabile de la Santierul Naval Orsova (in 2003, acestea au fost de circa 22 miliarde lei) si de la Eforie S.A. De asemenea, SIF Muntenia, conform portofoliului la 30 iunie 2002, a incasat circa 24,3 miliarde lei dividende de la Upetrom 1 Mai Ploiesti (UPEX).

Tot aici trebuie mentionat faptul ca SIF Banat-Crisana, SIF Moldova si SIF Oltenia detin in portofoliu actiuni ale Bancii Transilvania (TLV), anul trecut numarul de actiuni gratuite acordate de banca in cadrul procesului de majorare a capitalului social fiind de 36 actiuni noi la 100 de actiuni detinute.

Acest lucru le confera si lor o independenta sporita fata de dividendele BCR. Tabelul de mai jos prezinta detinerile de actiuni TLV ale celor trei societati de investitii financiare conform ultimelor raportari de portofoliu:

Perspectivele privatizarii BCR

Privatizarea BCR a fost initiata in 2002, ca o conditie in acordurile cu FMI. Strategia de privatizare a fost modificata, dupa ce APAPS a inregistrat doua esecuri in incercarea de a atrage investitori strategici.

Conform strategiei de privatizare a BCR, aprobata de Guvern, privatizarea se va realiza prin vanzarea a 25% plus doua actiuni din capitalul social catre investitorii institutionali BERD si IFC (divizia de investitii a Bancii Mondiale), din cota corespunzatoare a actiunilor statului gestionate de Autoritatea pentru Privatizare (APAPS).

Pretul de cumparare a pachetului de 25% a fost stabilit la 222 de milioane de dolari. Aceasta tranzactie a fost primul pas dintr-o strategie in trei faze pentru privatizarea BCR.

Pasul urmator va fi vanzarea pana la opt la suta din actiuni catre salariatii bancii (la un pret care nu va putea fi mai mic decat valoarea nominala a unei actiuni, respectiv 10.000 lei), urmata de vanzarea pana in 2006 a pachetului majoritar, cu selectie de oferte catre un investitor strategic, institutie financiar-bancara internationala reputata sau catre un grup de investitori strategici din care sa faca parte cel putin o institutie financiar-bancara internationala reputata.

Pretul minim nu trebuie sa fie mai mic decat cel platit pe actiune pentru rascumpararea totala sau partiala a actiunilor vandute BERD si IFC, conform Ordonantei 28/2003.

Ultimele detalii privind plata acestei sume de catre cele doua institutii internationale urmau a fi stabilite la inceputul anului 2004. De o deosebita importanta privind strategia viitoare a BCR se anunta a fi acordul actionarilor, document in baza caruia vor fi stabilite noile tinte de profit ale bancii pentru urmatorii 3 ani. Asa cum au anuntat oficialii bancii, noii actionari vor sa ridice tintele de profit si ceilalti indicatori financiari ai bancii, modificand totodata si strategia de dezvoltare pentru urmatorii ani.

Totodata, in Strategia BERD pentru Romania, document aprobat de Consiliul Director in 25 noiembrie 2003, se apreciaza faptul ca sectorul bancar din tara noastra trebuie sa-si imbunatateasca nivelul de eficienta, in conditiile in care nivelul creditarii in 2002 a fost cel mai scazut din Europa Centrala si de Est (8% din PIB). Accesul companiilor la creditare bancara este considerat a fi greoi, iar instrumentele oferite de bancile din Romania sunt considerate insuficiente.

In acest cadru, privatizarea BCR ocupa un loc principal in strategia BERD pentru tara noastra, dat fiind faptul ca aceasta este de departe cea mai mare banca de stat din Romania, cu o detinere de 30% din totalul activelor bancare din tara noastra.

Avand in vedere cele de mai sus, mentinerea ratei dividendelor acordate de BCR in numerar se contureaza ca o incertitudine, existand posibilitatea mentinerii unei sume mai mari din profiturile realizate de banca la dispozitia societatii ca surse de finantare in vederea restructurarii si dezvoltarii BCR.

Acest lucru poate fi realizat fie prin alocarea unei parti semnificative din profit pentru investitii, fie prin capitalizarea rezervelor constituite din profitul obtinut de banca. Un reper al viitoarei strategii de dezvoltare a BCR (in conditiile in care managementul va fi asigurat de BERD si IFC) il poate constitui o alta societate bancara la care BERD detine o pozitie semnificativa si anume BANCA TRANSILVANIA.

In condititile unei detineri a 15% din capitalul social, BERD a fost parte activa incepand cu anul 2001, de cand a devenit actionar al Bancii Transilvania, la o strategie de dezvoltare prin incorporarea rezervelor, in urma careia au fost efectuate doua majorari de capital social din rezervele constituite din profitul net al anului anterior si o majorare din rezervele din revaluarea imobilizarilor.

Totusi, trebuie remarcata o diferenta majora dintre Banca Comerciala Romana si Banca Transilvania, care este reteaua teritoriala, cu tot ceea ce presupune aceasta, banca clujeana nedispunand de o retea extinsa (in momentul in care BERD a devenit actionar), cum este in cazul BCR, impunandu-se astfel necesitatea unor investitii majore.

Posibilitatea preluarii acestui model si in cazul BCR este sustinuta de conditia pusa de BERD si IFC statului roman ca pana in 2006 acesta sa se oblige sa rascumpere nu numarul de actiuni vandute ci procentul reprezentat de acestea. Se pare ca cei doi noi actionari prefigureza o modificare a numarului de actiuni emise de BCR. Acest lucru va putea fi realizat fie prin splitarea valorii nominale, fie prin majorarea capitalului social.

Renuntarea la politica de acordare a unor dividende substantiale actionarilor BCR va determina venituri mai mici pentru Societatile de Investitii Financiare, insa daca acestea vor fi inlocuite de actiuni gratuite nu vom asista si la afectarea semnificativa a activelor nete ale SIF.

Mai mult daca actiunile BCR vor fi listate am putea asista la o rasturnare de situatie, fiind mult mai profitabila pentru SIF primirea unor actiuni ale caror valoare de piata ar trebui sa fie semnificativ mai mare decat cea de emisiune, in schimbul renuntarii la primirea cash a dividendelor.

Privatizarea BCR este, cu siguranta, cea mai importanta tranzactie a activelor statului din istoria Romaniei. Semnalul politic dat de autoritatile romane prin finalizarea acestei privatizari este important, dar la fel de important este semnalul pe care aceasta privatizare il da in ce priveste perceptia externa privind perspectivele economiei romanesti.

BCR are un capital social de aproximativ 200 milioane euro la sfarsitul anului 2005. Valoarea fondurilor proprii se ridica la circa 1,1 miliarde de euro.

In conditiile in care vanzarea actiunilor detinute de statul roman (37%) si a actiunilor detinute de institutiile financiare BERD (Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare, institutie bancara a Uniunii Europene) si IFC (International Financial Corporation, institutie bancara a FMI-Banca Mondiala), in valoare de 25%, deci un total de 62%, s-a facut la pretul de 3,75 miliarde euro, inseamna ca valoarea de piata a BCR se ridica la 6 miliarde de euro, adica de aproape 5,5 ori mai mult decat valoarea fondurilor proprii.

Aceasta multiplicare incredibila a valorii de tranzactie in comparatie cu valoarea activelor proprii este unica printre privatizarile din Europa Centrala si de Est. Se pot deslusi trei cauze ale acestei performante.

Cea dintai este prezenta in cadrul actionariatului a IFC si BERD. Aceste institutii financiare nu au avut o contributie semnificativa la capitalizarea bancii sau la performanta manageriala, dar, prin implicarea lor, au sporit prestigiul bancii.

Ca sa nu mai vorbim de faptul ca pentru aceste doua institutii afacerea a fost din cale-afara de profitabila: acum doi ani statul roman a vandut 25% din actiunile de la BCR, plus 2 actiuni de blocaj, pentru suma de 250 milioane de dolari (208 milioane de euro) iar acum obtine, pentru acelasi pachet de actiuni, 1,515 miliarde euro.

Al doilea argument consta in performanta manageriala a bancii. Avem in ultima vreme cateva cazuri interesante in care managementul este performant, chiar in conditiile in care statul este actionar majoritar. Ceea ce dovedeste ca mai importanta decat natura actionariatului este calitatea mediului economic, anume existenta economiei de piata si restrangerea interventiei statului impun, ca o conditie a supravietuirii, o aliniere la nivelul performantei manageriale.

BCR are in prezent 370 de centre in intreaga tara (o crestere de 70% in ultimii ani) si urmeaza sa mai deschida alte 75 in perioada urmatoare.

Profitul pe anul 2004 a fost de 160 milioane de euro iar cel estimat pentru anul 2005 este de 200 milioane euro. Banca are peste 12.000 de salariati, cu un sistem propriu de instruire a personalului.

Cu siguranta o buna parte din rezultatul tranzactiei se datoreaza acestor performante ale bancii.

Cel de-al treilea argument in obtinerea acestui pret sta in imbunatatirea calitatii mediului de afaceri si a calificativului de risc de tara evaluat de agentiile specializate.
Ce se asteapta de la cumparator? Exista voci, inclusiv din randul opozitiei politice, care socotesc ca banca nu trebuia privatizata, ea fiind performanta si, in plus, fiind un bun partener al autoritatilor in realizarea politicii industriale si a politicii monetare.

Aceste voci socotesc ca banca avea tot ce-i trebuie pentru a se dezvolta, inclusiv capacitate de finantare. Ceea ce este adevarat, daca socotim ca operatunea de finantare prin lansarea de eurobonduri s-a soldat cu succes, oferta fiind mult mai mare (750 milioane euro) fata de cerere (500 milioane de euro), suprasubscrierea fiind o dovada a importantei strategice a bancii.

Ceea ce ar putea, insa, aduce cumparatorul este interesul unor investitori pentru Romania. Din acest punct de vedere, resursele Erste Bank sunt destul de limitate, daca avem in vedere ca, deja, capitalul austriac, inclusiv in domeniul pietelor financiare (banci, asigurari) si-a valorificat potentialul. Trebuie, de asemenea, avut an vedere ca Erste nu are, de principiu, o politica agresiva, ea fiind specializata pe preluarea si dezvoltarea bancilor de tipul caselor de economii.
Ce va face statul roman cu cele 2,25 miliarde de euro. Potrivit legislatiei actuale, acesti bani pot fi utilizati pentru onorarea datoriei publice. Daca, odata cu legiferarea privatizarii BCR, aceste prevederi se vor schimba, acesti bani ar mai putea fi utilizati nu pentru plati sistematice (cum ar fi salariile sau pensiile), ci pentru infrastructura, pentru investitii de capital (in educatie de pilda) sau pentru alimentarea fondurilor publice de pensii administrate privat.