Sectorul public si sectorul privat - concepte, comparatii

"O politica economica corecta depinde, in mod crucial, de o apreciere corecta a activitatilor care cad in sarcina statului si a celor care cad in sarcina populatiei" (Margaret Thatcher)

Societatile moderne au ceea ce se numeste o "economie mixta", o economie in care unele activitati sunt indeplinite de catre sectorul privat, iar altele, de catre guvern cu intrebuintarea fondurilor publice. Nu se poate stabili o linie de demarcatie intre sectorul public si cel privat si nici intre finantele publice si cele private. Nu se poate defini exact sectorul public. Se incearca definirea acestuia prin deosebirea dintre "piata privata" si dintre "piata publica" sau prin descrierea rolurilor sectorului public (ale guvernului).

Bailey descrie sectorul privat astfel: "Sectorul de piata este clasificat drept privat, nereglementat, activitatea economica furnizand productia in functie de vointa de a plati a consumatorului, alocarea de bunuri si servicii depinzand in ultima instanta de existenta sau absenta profiturilor" si defineste sectorul public in urmatorii termeni: "Sectorul public este clasificat drept furnizor de servicii planificate in afara pietei, furnizarea lor fiind determinata in colectiv prin intermediul proceselor democratice de luare a deciziei, iar alocarea, de nevoile celui care le primeste".

Aratand legatura dintre sectorul public si cel privat, Musgrave afirma: "In timp ce operatiunile bugetului public implica flux monetar de venituri si cheltuieli, problemele de baza nu sunt de domeniul finantelor. Ele nu au a face cu banii, cu lichiditatile sau cu pietele de capital, ci, mai de graba cu alocarea de resurse , distribuirea veniturilor, ocuparea fortei de munca, stabilitatea si cresterea preturilor. Toate acestea sunt aspecte de politica economica si apar in legatura cu bugetul public".

Sistemul de piata si cel politic, democratic, cunosc numeroase conflicte intre valorile si modurile de luare a deciziilor. Un rezumat concis al acestor diferente, asa cum apar ele in societatile democratice moderne este prezentat in tabelul urmator.

In sistemul de piata, pretul = valoare, iar banul este metoda schimbului de bunuri si servicii. Deciziile individuale sunt luate sub aspectul optiunii pivitoare la obtinerea unui bun sau a unui serviciu. Ratiunea economica reprezinta baza acestei optiuni.

Procesul politic reprezinta o decizie colectiva intemeiata pe negociere si compromis, care nu poate sa aiba la baza ratiunea economica. In procesul politic, puterea si influenta pot sa nu fie intemeiate pe avutie, cu toate ca aceasta devine din ce in mai importanta, ci pe opinia publica si pe voturi. Procesul politic are scopul de a influenta rezultatul in cadrul unui sistem.

Managementul public

Deciziile in sectorul public pot fi coercitive, intr-un mod in care nu este caracteristic sectorului privat. Cetatenii pot fi foratati sa respecte deciziile, impozitele si sunt supusi sanctiunilor care derivam, in final, din puterile coercitive ale statului. Elementul coercitiv este important datorita modalitatii dificile de abordare a sectorului public de catre multi oameni. Deoarece oamenii au dat putere societatii ei doresc un tratament corect si echitabil de la institutiile ei.

Sectorul public are forme diferite de responsabilitate in comparatie cu sectorul privat. Angajatul public raspunde in fata conducerii politice, a parlamentului, publicului si diferitelor componente ale sistemului judiciar. Desi responsabilitatea este o problema pretutindeni, totusi, ea este mai putin certa si mai neregulata in sectorul public.

Sectorul public intampina dificultati inerente in masurarea rezultatului sau a eficientei. Ii lipsesc criteriile de evaluare. Multe componente ale sectorului public au o problema in masurarea perfomantei ceea ce isi pune amprenta asupra managementului serviciului public ca intreg.

Masurarea si evaluarea sunt posibile dar sunt mai dificile, iar lipsa unei masuri adecvate de masurare a performantei poate permite unor parti din serviciul public sa nu indeplineasca anumite functii.

Noul management public a aparut in Marea Britanie in anii `80, perioada guvernarii Thatcher, avand arie de cuprindere globala. Forma rigida, ierarhica, birocratica a administratiei publice care a dominat cel mai mult in secolul XX, se schimba cu o noua forma mai flexibila de management public. Aceasta este o schimbare a rolului guvernarii in societate si a relatiei guvern - cetatean.

In loc de a reduce guvernul, strategia a constat in imbunatatirea managementului guvernului. Daca sectorul public doreste sa ramana important, atunci trebuie sa-si imbunatateasca performantele, utilizand orice fel de mijloace. Acest lucru a dus la importarea unor teorii si practici din sectorul privat si exportarea unor bunuri si servicii.

Conceptul de bunuri publice este definit de Samuelson: acestea sunt bunuri "de care se bucura toata lumea in comun, astfel incat consumarea, unui asemenea bun de catre un individ, nu intervine asupra consumarii aceluiasi bun de catre un alt individ".

Bunurile au doua caracteristici importante:

Caracterul non-rivalitate inseamna ca utilizarea unui bun public de catre un individ nu reduce cantitatea de bunuri de acest fel pe care le consuma ceilalti indivizi si reduce beneficiile derivate din consumul rezervat celorlalti indivizi. Totusi, daca fiecare individ se bucura de acelasi nivel de bunuri publice, in vreme ce este furnizata o singura cantitate, acest lucru nu inseama ca fiecare obtine din acest consum acelasi beneficiu. Astfel, furnizarea publica a unui bun non-rival va avea intotdeauna un impact distributional, aducand mai multe beneficii celor care pretuiesc mai mult bunul in cauza si mai putine celor care il pretuiesc mai putin. Exemple de bunuri non-rivale: emisiuni tv si radio.

Caracterul de non-excludere poate fi explicat prin cateva abordari ale acestui principiu in relatie cu bunurile publice. Apararea nationala este un exemplu de bun pur. Nu poti exclude un cetatean al tarii sa fie aparat.

Clasificarea cheltuielilor publice

Clasificarea cheltuielilor publice se poate face pe baza unor criterii de continut, deja mentionate, dar si pe baza unor criterii operationale rezultate din practica financiara si practica statistica.

Principalele criterii de clasificatie operationala sunt:

1. Clasificatia administrativa. Aceasta se bazeaza pe institutiile prin care se efectueza cheltuielile publice : minister, departament etc.

Constituie un avantaj faptul ca asigura o repartizare a cheltuielilor pe o structura existenta, bine ierarhizata si care permite identificarea rapida a ordonatorilor de credite si a beneficiarilor.

Dezavantajul rezida in aceea ca structura administrativa sufera modificari relativ dese, ceea ce ingreuneaza analizele comparative in dinamica. De eemplu, o institutie este arondata azi unui minister, iar maine altuia, astfel incat dinamica cheltuielilor trebuie ajustata in cazul unei analize a evolutiilor plurianuale.

2. Clasificatia economica. Aceasta presupune doua grupari :

A. dupa natura cheltuielii :

a). Cheltuieli curente sau de functionare. Aceste chesltuieli sunt acelea care asigura intretinerea activitatii institutiei publice beneficiare, reprezentand consumuri definitive si care anual trebuie reinoite ;

b). Cheltuieli de capital , numite si cheltuieli de investitii, au in vedere dezvoltarea si modernizarea institutiei beneficiare ;

B. dupa tipul de cheltuiala :

c). Cheltuieli privind serviciile publice, ce presupun existenta unor contraprestatii aferente, de exemplu o reparatie efectuata de un depanator ;

d). Cheltuieli de transfer presupun trecerea unor sume de bani de la buget la dispozitia unor :

• Persoane fizice(pensionari, elevi,studenti etc.), unde cheltuielile au caracter social deoarece au in vedere sustinerea lor ca indivizi facand parte sin categorii sociale defavorizate sau cu handicap ;
• Administratii locale(judet, municipiu, oras, comuna), in vederea completarii resurselor lor financiare, cheltuielile avand un caracter mixt : social si economic ;
• Altor persoane juridice(institutii, intreprinderi), sub forma de subventii (de costuri, de export, de redresare financiara etc.), cheltuielile avand caracter economic.

3. Clasificatia functionala are in vedere urmatoarea structura de activitate :

domenii, ramuri, sectoare, zone, regiuni. Aceasta clasificatie este favorabila deoarece permite identificarea unor activitati sau spatii geografice care sunt cele mai recomandabile pentru stimulare/descurajare prin parghiile fiscala, vamala a cheltuielilor guvernamentale(G).

4. Clasificatia financiara urmareste momentul in care este efectuata cheltuiala si modul in care sunt afectate resursele financiare publice :

a). Cheltuieli definitive, se finalizeaza prin plati la scadente fixe stingand angajarea statului pentru realizarea unui anumit obiectiv ; de exemplu : virarea unei sume in contul unei lucrari de investitie la o primarie ;

b). Cheltuieli temporare, reprezentand operatiuni de trezorerie ce vizeaza rambursarea unor imprumuturi publice sau regularizarea unor avansuri ;

c). Cheltuieli virtuale, sunt reprezentate de cheltuieli ce se pot declansa numai in cazul producerii unui eveniment, de exemplu : acordarea unui ajutor financiar zonelor calamitate sau garantii de stat ;

5. Clasificatia ONU poate fi :

a). functionala, identifica cheltuielile dupa destinatia lor:

• Servicii publice generale(administratia celor trei puteri in stat: legislative, executive, juridic)
• Aparare
• Educatie
• Sanatate (incluziv cercetarea fundamentala)
• Securitatea sociala si bunastare(asistenta, asigurari, protectie)
• Actiuni economice
• Locuinte si servicii comunale
• Recreatie, cultura, religie
• Alte cheltuieli.

b). economica, identifica cheltuielile dupa implicarea Produsului Intern Brut :

• Consum final, formarea bruta de capital (investitii in capital fix, cresterea stocurilor materiale, transferuri de capital)

Structura cheltuielilor bugetare in Romania

In Romania, structura cheltuielilor bugetare, ca parte a celor publice, a cunoscut modificari pronuntate mai ales dupa 1990.

Reformarea economiei si a statului a necesitat si o reforma a bugetului in toate componentele procesului bugetar. In planul structurii cheltuielilor bugetare, bugetul de stat include la cheltuieli o structura pe trei criterii:

• Clasificatia economica grupeaza cheltuielile in capitole, subcapitole, articole si aliniate, ceea ce permite definirea conturilor din contabilitatea publica in masura sa reflecte alocarea fondurilor si executia bugetara.

Conform clasificatiei economice, structura cheltuielilor bugetare este urmatoarea:

I.            Cheltuieli curente:

Cheltuieli de personal

Cheltuieli materiale si servicii

Subventii

Prime

Transferuri

Dobanzi aferente datoriei publice

Rezerve

II.         Cheltuieli de capital

III.       Imprumuturi acordate

IV.      Rambursari de credite, plati de dobanzi si comisioane

Clasificatia functionala. Aceasta grupeaza cheltuielile pe parti, permitand identificarea sectoarelor de activitate :

I.            Servicii publice generale, in care este inclus sectorul 'Autoritati publice': Presedentia, autoritatile legislative, judecatoresti si executive si alte organe ale autoritatilor publice.

II.          Aparare, ordine publica si siguranta nationala : armata, politia, protectia si pasa contra incendiilor, jandarmeria etc.

III.       Cheltuieli socio-culturale, in care se includ sectoarele 'Invatamant', 'Sanatate', 'Cultura, religie si actiuni pentru tineret' si 'Asistenta sociala'.

IV.       Servicii si dezvoltare publica, locuinte, mediu si ape

V.         Actiuni economice, in care sunt incluse marile sectoare din economie si anume : industrie, agricultura si silvicultura, transporturi si comunicatii.

VI.       Alte actiuni, in care se includ cercetarea stiintifica etc.

VII.            Actiuni pe baza de H.G., in care se includ fondul de rezerve bugetare, fondul de interventie pentru calamitati naturale si sinistrati si fondul la dispozitia Guvernului pentru relatii cu Republica Moldova

VIII.          Imprumuturi acordate

IX.       Transferuri pentru bugetul asigurarilor sociale

Clasificatia administrativa grupeaza cheltuielile pe institutii publice centrale autonome(ministere). Toate acestea au statut de ordonator de credite principal, ce primeste resurse si le imparte pentru propriile nevoi si pentru institutiile care le sunt subordonate(ordonatori de credite secundari).

Conform clasificatiei economice, cheltuielile apar intai pe total ; apoi conform clasificatiei functionale,sunt prezentate pe sectoare si, in cadrul lor, detaliat pe capitole, subcapitole, articole si aliniate, prevazute in clasificatia economica ; iar in final, conform clasificatiei administrative, cheltuielile apar defalcate pe fiecare minister, in cadrul fiecaruia detaliat pe sectoare, conform clasificatiei functionale, si pe capitole, subcapitole, articole si aliniate, prevazute in clasificatia economica.

Cheltuieli publice pentru invatamant

Cheltuielile publice pentru invatamant reflecta politica educationala a statului. Dimensiunea acestor cheltuieli este determinata de trei categorii de factori :

a)      Demografici cu impact preponderent direct proportional. In aceasta categorie de factori se include si structura pe varste a populatiei, care atenueaza impactul direct al numarului populatiei.

b)      Economici cu impact preponderent direct proportional. Dezvoltarea economica si progresul tehnic necesita munca bine calificata si, prin aceasta, genereaza cerere pentru activitatea educationala. In acelasi timp, creaza si posibilitati financiare sporite pentru sustinerea invatamantului.

c)      Sociali si politici, incluzand politica educationala, legislatia referitoare la invatamant (durata invatamantului obligatoriu, gradul de cuprindere a populatiei de varsta scolara, crearea resurselor de finantare, normele de dotare pentru invatamant.

Dimensiunea finantarii si sursele de provenienta au specificate in raport cu nivelul si tipul de invatamant . Clasificatia UNESCO prevede urmatoarele categorii de invatamant : prescolar, primar, secundar, superior si alte tipuri. Practic in multe state, la toate aceste categorii de invatamant se intalnesc atat sectorul public, cat si sectorul privat.

Finantarea invatamantului public se face, pentru nivelele preuniversitare, in principal din bani publici : bugetul de stat si bugete locale, precum si, in mai mica masura, din surse alternative.

Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente si cele de capital.

Pentru determinarea cuantumului cheltuielilor se folosesc indicatori specifici, cum sunt : contingentul scolar, costul unitar de scolarizare, norme de invatamant, etc, precum si indicatori comuni, cum sunt : normele de intretinere si functionare, cheltuielile anilor precedenti, etc. In tarile dezvoltate, cheltuielile unitare de scolarizare la nivelul invatamantului superior sunt de circa 1500 USD/an de student (1996), iar in Romania aproximativ 900 USD/an de student (2000/2001).

Eficienta acestor cheltuieli poate fi evidentiata prin indicatori de mare sinteza, cum sunt : gradul de cuprindere a populatiei scolare, numarul de studenti la 100 000 de locuitori, durata medie a instructiei scolare. Sunt utilizati si indicatori de natura financiara, cum sunt : costul formarii profesionale, sporul de PIB sau venit national la o unitate monetara de cost.

Cheltuieli publice pentru sanatate

Cheltuielile publice pentru sanatate reflecta politica sanitara a statului.

Dimensiunea acestor cheltuieli este determinata, in principal, de factori cu actiune directa, intre care cei mai importanti sunt :

a)      Factori demografici, respectiv numarul populatiei si structura ei pe varste, tendinta cresterii numerice este qvasigenerala si este insotita de o crestere a ponderii populatiei de varsta a III-a. Intre aceste tendinte si calitatea actului medical exista o relatie pozitiva, al carui efect, in plan financiar, este cresterea cheltuielilor publice ptr sanatate.

b)      Factori sociali, in primul rand nivelul de trai si gradul de instruire, care determina o preocupare mai intensa a individului pentru conservarea propiei sanatati, dar si exigente sporite fata de actul medical si de modul in care statul se implica in problemele de sanatate.

c)      Cresterea preocuparilor privind prevenirea

d)      Cresterea costurilor in faza preventiva cat si in cea curativa.

Finantarea sectorului public se face din urmatoarele surse : fonduri alocate din buget, cotizatii de asigurari de sanatate, ajutoare externe.

Exista trei sisteme frecvente de finantare :

Bismark. Practicat in mai multe tari din Uniunea Europeana, in care finantarea publica este secundara si cea prin cotizatii este predominanta. Cotizatiile sunt platite si de salariati si de intreprinderi si sunt gestionate de case de asigurari de boala. Acestea acopera toate cheltuielile de ingrijiri medicale, indiferent ca sunt prestate de unitati sau medici din sectorul privat sau din cel public, statul suportand salariile personalului medical angajat in cadrul celui din urma.

Sistemul Beveridge. Practicat in Anglia, in care finantarea se face din impozite, iar gestiunea banilor este in sarcina Ministrului Sanatatii. Finantarea din sursele bugetare este puternic predominanta, completarile facandu-se din plati efectuate de bolnavi, in special pentru o cota din contravaloarea medicamentelor.

Sistemul American. Acesta este bazat in principal pe asigurarile private de sanatate. Statul finanteaza asistenta medicala pentru persoane de varsta a III-a si pentru cele cu venituri sub pragul saraciei.

In Romania, sistemul de finantare a ocrotirii sanatatii a intrat, incepand cu anul 1998, intr-un proces de reforma prin instituirea asigurarilor sociale de sanatate (asemanator sistemului german).

Cotizatiile sunt suportate de catre salariati si de catre persoanele juridice. Din aceste surse se acopera plata medicamentelor, a serviciilor medicale si a cheltuielilor administrative si de functionare a prestatorilor de servicii medicale. Gestionarea acestui fond revine Casei Nationale de Asigurari de Sanatate si unitatilor similare judetene si a municipiului Bucuresti.

Cheltuieli publice pentru cultura

Aceste cheltuieli finanteaza institutii cu obiective cultural - artistice (edituri, muzee, patrimoniu cultural, biblioteci cinematografe, teatre etc.) care produc fie bunuri materiale dar de valoare spirituala, fie servicii de valoare spirituala. Pretul acestor produse poate fi suportat in totalitate de catre stat sau doar partial prin subventionare. Finantarea se face din resurse bugetare integral, din venituri extrabugetare si alocatii de la buget, din venituri extrabugetare in totalitate, (pentru institutiile care se pot autointretine prin activitatea economica desfasurata), din fonduri extrabugetare (de exemplu: Fondul Cinematografic National, Fondul Cultural National). Nu trebuie uitate nici sponsorizarile, deosebit de avantajoase pentru cel care le primeste - el neavand alta obligatie decat aceea de a declara deschis numele sponsorilor sai.

Cheltuielile publice din aceasta categorie finanteaza de asemenea activitatea religioasa a cultelor recunoscute de stat (salarii pentru slujitorii bisericii) si pe cea sportiva si de tineret (in proportie de 75% in Romania).

Cheltuieli publice pentru securitatea sociala

Cheltuieli publice pentru securitatea sociala inglobeaza urmatoarele tipuri de cheltuieli: alocatii, pensii, indemnizatii, ajutoare in anumite conditii pe care persoanele ce le primesc trebuie sa le indeplineasca. Ele sunt menite sa elimine cat mai mult posibil efectele riscurilor fizice, economice si sociale ce planeaza asupra vietii fiecarui membru al societatii. Caracteristicile principale ale actualului sistem de finantare a activitatilor legate de securitatea sociala vizeaza faptul ca fondurile sunt obtinute din cotizatii sociale, legitimate social prin principiul solidaritatii. Pentru aceasta sunt create planuri sau politici de reducere a somajului si saraciei, ajutoare a familiilor in dificultate financiare, sau a persoanelor aflate in dificultate financiara, sau a persoanelor defavorizate (care se considera a fi in general copii, tineri proaspat absolventi, persoanele in varsta, persoanele handicapate). Finantarea acestor cheltuieli se face din urmatoarele categorii de resurse: contributii ale salariilor, liber profesionistilor si patronilor; subventii bugetare; fonduri speciale (acumulate din donatii sau resurse ale ONG).

Cheltuielile publice pentru ajutorul de somaj sunt indreptate catre acele persoane care nu dispun temporar de un loc de munca prin care sa-si asigure existenta. In afara ajutorului de somaj (numit si forma pasiva de intr-ajutorare a persoanelor ramase fara lucru), sunt recomandate si alte modalitati care nu au o natura materiala imediata constituind o intr-ajutorare activa - crearea unor noi locuri de munca, ce asigura scaderea somajului pe termen lung. Este deci preferabila o crestere a prestatiilor active (facilitati pentru cei ce angajeaza someri), in favoarea solutiei de crestere a valorii ajutorului de somaj (ce poate duce pe termen lung la cresterea ratei somajului). Cheltuielile sunt suportate din fondurile firmelor si resurselor bugetare, si sunt platite beneficiarilor sub doua forme: alocatia de somaj (conteaza vechimea in munca) si ajutorul de somaj.

Cheltuielile publice pentru asistenta sociala au ca principale forme:

ajutorul social pentru persoanele in varsta :

* alocatii simple (persoanele fara pensie de peste 65 ani);

* alocatii pentru servicii menajere;

* plasament familial;

* plasament in azil;

* masa la un camin restaurant sau contravaloarea acesteia.

ajutorul social pentru persoane cu handicap:

* alocatie compensatorie pentru terte persoane;

* alocatie compensatorie pentru cheltuieli profesionale;

* plasament familial;

* plasament institutii pentru handicapati;

* cantine - restaurant;

3. ajutorul medical (pentru persoane asistate social):

* alocatii pentru ajutor medical;

* ajutor medical la domiciliu;

* ajutor medical pentru spitalizare.

Toate aceste cheltuieli mentionate mai sus reprezinta investitii in resurse umane deoarece ele au ca efect dezvoltarea capacitatilor indivizilor, mentinerea starii fizice si mentale la nivele ridicate ceea ce duce, implicit, la dezvoltare economica si sociala. Putem spune deci ca banii cheltuielilor publice pentru actiuni social-culturale nu reprezinta un consum definitiv de venit national ci, dimpotriva, sunt generatoare de dezvoltare ("profit" social). Pentru ca dezvoltarea umana sa aiba un caracter durabil, trebuie sa fie indeplinite urmatoarele conditii: membrii societatii sa aiba parte de o buna stare a sanatatii, sa aiba loc o acumulare de cunostinte la nivelul societatii, sa existe acces la resursele care asigura un standard de viata decent.

Analiza eficientei cheltuielilor publice

Se face raportand eforturile financiare la efectele masurabile (prezente sau estimate) ale finantarii de catre stat a unor obiective de interes public. Metodele de apreciere a eforturilor si efectelor pe care le presupune un proiect de acoperire a unor nevoi de interes public vor fi discutate la subpunctul ,,Metode evaluative a cheltuielilor publice".

Atunci cand primul termen al acestui raport cunoaste un decalaj de ritm - adica, in ciuda cresterii si diversificarii nevoilor cetatenilor pentru bunuri publice, resursele financiare menite sa achizitioneze aceste imbunatatiri nu cresc in acelasi ritm - apare o insuficienta permanentizata a resurselor. Evaluarea eficientei cheltuielilor publice este responsabilitatea factorilor de decizie ai aparatului politic, fiind realizata prin utilizarea indicatorilor continuti in bugetul anual si in programele pe termen mediu si lung.

Se poate obtine o eficienta a cheltuielilor care sa duca, implicit, la bunastare sociala daca se intalnesc urmatoarele conditii: exista posibilitatea alegerii, dintre mai multe alternative, a variantei celei mai ieftine in raport cu efectul final obtinut asupra serviciului (ce se dorea imbunatatit); are loc o modernizare in producerea serviciului, care maximizeaza utilitatea resimtita de consumator; pretul platit pe acest serviciu cat si costul in utilizare sa fie minime; contextul economico-social sa fie predictibil pe perioade de timp indeajuns de mari.

O consecinta a existentei acestui tip de cheltuieli suportate de stat, este aceea ca are loc limitarea pietei intreprinzatorilor privati sau, din alta perspectiva, delimitarea activitatii economice intr-o dimensiune a pietei libere si una a statului, intr-un sector de piata si unul de non-piata, care urmareste indeplinirea unor obiective prestabilite, se are in vedere repartizarea resurselor intre utilizatorii competitori, pe de o parte, si valoarea imputurilor, pe de alta parte.

Eficienta cheltuielilor publice trebuie sa ia in considerare faptul ca resursele financiare publice sunt limitate si deci ele trebuie sa fie optimizate maximal. Sunt importante in evaluarea acesteia doua variabile:

* eficienta alocativa a resurselor;

* X - eficienta resurselor.

Analiza eficientei alocative a resurselor se intemeiaza pe conceptul de optimitate al lui Pareto, care poate fi operationalizat in trei dimensiuni:

- eficienta schimbului (permite adaptarea structurilor de consum ale indivizilor la preturile conditia esentiala este ca rata marginala a substitutiei intre doua bunuri sa fie egala pentru toti consumatorii);

- eficienta tehnica (combaterea in mod optim a factorilor de productie, astfel incat rata marginala de substitutie intre oricare doi factori sa fie egala pentru toate bunurile produse);

- eficienta omniprezenta (presupune ca rata marginala a transformarii factorilor sa fie egala cu rata marginala comuna a substitutiei).

In privinta celui de-al doilea factor X-eficienta resurselor, putem afirma ca acesta se realizeaza atunci cand se obtine un cost mic in comparatie cu costurile inputurilor absolut necesare producerii unor anumite outputuri.

Studiile moderne asupra eficientei cheltuielilor publice recomanda ca: serviciile publice sa nu fie oferite neaparat gratuit iar, acolo unde exista posibilitatea, serviciile publice furnizate de stat sa fie inlocuite de cele private; de asemenea, introducerea de mecanisme cvasipiata (bonuri, cupoane).

Ca metode evaluative a eficientei cheltuielilor publice, din prisma eforturilor si efectelor acestora, enumeram:

* analiza de tip cost-beneficiu (in centru se afla avantajul rezultat din furnizarea unor servicii publice; iar criteriul de apreciere a eficientei acesteia il reprezinta valoarea minima a raportului cost / beneficiu si maxima a raportului inversat - beneficiu / cost);

* analiza de tip cost-eficacitate (nu este o evaluare monetara, ci una realizata pe baza unui indicator construit in prealabil);

* metode multicriticale (atunci cand exista o multitudine de criterii, imposibil de restrans prin elaborarea unui indicator sintetic, proiectele pot fi clasificate in grade de eficacitate conform fiecarui criteriu in parte; in final, tinandu-se cont de diferitele grade de eficacitate rezultate, se opteaza pentru o solutionare empirica a alegerii sau nu a proiectului);

Metoda cost beneficiu are ca specific, in sectorul public, obiectivul maximizarii sociale, spre deosebire de cel privat - in care se urmareste maximizarea profitului. Costurile si beneficiile sociale au in vedere, in plus fata de cele urmarite de producatorii privati externalitatile (efectul actiunilor unui agent economic asupra bunastarii celorlalti chiar daca aceasta interdependenta nu este inclusa in pret). Exista astfel, o clasificare a beneficiilor si costurilor in:

Daca se doreste o evaluare anticipata a beneficiului avem la dispozitie factorii: piata, indivizii (este indicata folosirea chestionarelor sau a experimentelor de marketing), evaluarile individuale (presupune deducerea beneficiului viitor din actualul context).

Pentru o evaluare anticipata a eficientei sunt elaborati indicatori previzionali ce directioneaza in avans activitatea economica pentru obtinerea unor avantaje maxime de pe urma resurselor financiare ce urmeaza a fi investite. Este necesar ca modelele de analiza sa ia in considerare etapele valabile pentru orice proiect sau obiectiv ce este propus spre indeplinire - adica: studiu, realizare, exploatare - astfel incat sa se aleaga acea varianta a etapelor anterior mentionate care prezinta cel mai avantajos raport intre cost si beneficii. Postevaluarea eficientei ofera in momentul prezent, dupa ce proiectul a fost realizat, imaginea avantajelor obtinute in urma investirii respectivelor resurse financiare (cheltuieli publice). Calcularea eficientei economice implica folosirea unor indicatori ai utilizarii efective a resurselor pentru a putea fi comparati cu rezultatele prevazute.

Pentru masurarea costurilor si beneficiilor se folosesc ca etalon preturile pietei numai daca este adevarat ca nivelurile preturilor de pe piata sunt intr-adevar o plata adecvata a unitatilor marginale ale bunurilor respective. Daca nu se intampla acest lucru, nu vor fi folosite preturile de piata, ci preturi - umbra (estimeaza costul real al resurselor si costurilor cu mult mai multa exactitate).

Bibliografie

Bailey S.J. Public sector economics Mac Millan 1995

Musgrave R.A. The Theory of Public Finance Mc Graw-Hill 1959

Samuelson P.A. The Pure Theory of Public expenditures

Finante generale si de intreprindere, autori: Emil Negrea, Lucian Tatu, Iulian Brasoveanu, Editura ASE 2003

Finante publice, contabilitate bugetara si de trezorerie vol.1, autori: Lefter Chirica (coord.), Banut Alexandru, Editura Economica