Rentabilitatea - indicator principal al eficientei economice - Natura economica a rentabilitatii

Rentabilitatea- indicator principal al eficientei economice

Natura economica a rentabilitatii

1.1.Conceptul de eficienta economica

Bazele conceptuale ale eficientei economice au fost puse abia in secolul nostru. Aceasta in ciuda unor incercari indirecte ale lui A. Smith, care abordeaza maximizarea rezultatelor fara sa se refere la minimizarea cheltuielilor si W.S. Levons care descrie eficienta (desi el nu foloseste acest cuvint ) ca o problema a stiintei economice.

Aparitia conceptului de eficienta economica are ca fapt generator in plan teoretic utilizarea metodelor matematice in cercetarea economica iar in plan real sporirea complexitatii economice. Confruntarea dintre aceste doua planuri determinata de instabilitatea economica din acea perioada a dus la necesitatea fundamentarii teoretice cit mai exacte a acestui concept Wilfredo Poreta se ocupa de optimul consumului si optimul productiei incercind sa faca legatura intre acestea doua prin utilizarea tehnicii matematice de formalizare.

Concluziile la care a ajuns nu corespundeau insa realitatii economice din acea perioada si cu atit mai putine cele care au urmat, deoarece ele legau conditiile eficiente maxime cu conditiile de echilibru ale unei economii de piata cu concurenta perfecta.

Cercetarile teoretice si practice cu privire la programarea matematica cercetarea privind analiza input-output si aplicarea calculului diferential au adincit analiza eficientei economice din sfera productiei.

In timpul celui de-al doilea patrar al secolului nostru studiul eficientei economice a intrat pe un fagas nou datorita contributiilor aduse prin aplicarea matematicii in economie, cit si a tehnicii de calcul.

In mod deosebit, incepind din 1930 a avut loc o dezvoltare rapida a teoriei economice si a cercetarilor operationale, care au dis la investigatii generale de valoare, inclusiv in domeniul eficientei economice . Cercetarea relatiilor functionale cantitative ale reproductiei, dezvoltarea analizei macro-economice, teoriile moderne ale cresterii economice si modelele de crestere micro macro-economice, dezvoltarea statisticii matematice si a econometriei, algebra matriciala aplicata la analiza relatiilor industriale, teoria programarii economico-matematice si prin aceea a cercetarilor in directia folosirii matematicii la analiza fenomenelor economice au determinat aparitia unei orientari utilitariste a economiei politice, ceea ce a facut posibil interesul multor economisti pentru problemele maximizarii eficientei economice.

Calcului diferential si-a extins sfera de preocupari asupra problemelor economice de minim si maxim privite in conditii simplificate, iar metoda input-output a lui W. Leontif asupra judecarii proportiilor in care eforturilor din economie sunt orientate catre productia bunurilor intermediare ( materii prime si semifabricate ) si catre productia finala (bunuri de consum personal pentru investitii, export si cresterea stocurilor ) in conditii de eficienta economica. Programarea matematica a deschis, de asemenea, noi orizonturi maximizarii eficientei economice, punind-o cu adevarat pe baze stiintifice pentru ca permite determinarea variantei optime din multitudinea de salduri posibile.

Totodata, cercetarile efectuate cu privire la optimizarea economica a folosirii resurselor au dus nu numai la extinderea treptata a aplicarii practice a programarii in urma careia s-a ajuns la descoperirea unor notiuni economice cum sunt cele legate de preturi optime, normativele optime de eficienta.

Eficienta privita in sens general se refera la ambele sfere ale activitatii umane - productiva si s-ar putea defini ca maximum de efect cu minimum de efort.

In acest inteles notiunea de eficienta este aplicabila celor mai variate preocupari ale omului. Cu deplin temei se poate vorbi in afara de eficienta in sens restrins, care se limiteaza numai la sfera productiei materiale , de o eficienta a educatiei, a invatamintului, a cercetarii, a artei, fiecare din acestea putind fi apreciate calitativ si chiar prin anumite unitati de masura specifice, care reflecta natura fiecarei activitati- probleme depistate si solutionate inactivitatea de cercetare a tuturor stiintelor, procedee elaborate, inventii. Intr-o asemenea ordine de idei, in mod cu totul justificat se poate privi eficienta economica drept o categorie care ilustreaza efectele economice si sociale ale unor actiuni procese complexe .

Desi ca natura intelesul continua sa difere de la o ramura de activitate la alta totusi in linii mari sensul aficientei ramine acelasi exprimat astfel: sporirea maxima a rezultatelor cu minimum de efort, de cheltuieli si de timp.

In aceasta ordine de idei pentru economisti teoreticieni si practicieni se pune mereu urmatoarea problema, la prima vedere simpla, dar in fond extrem de complicata cum trebuie combinati factorii de productie, in ce proportie si in ce stari pentru a se obtine rezultate economice maxime.

Circumscrisa la domeniul economic , eficienta poate fi interpretata atit ca randament al utilizarii si combinarii factorilor de productie cit si sub forma consumului acestora. In primul caz eficienta exprima efectele obtinute la unitatea de efort depus, in timp ce in al doilea caz ea reflecta cheltuielile de mijloace, de factori de productie pentru obtinerea unei unitati de rezultat util. In raport de aceste doua modalitati de exprimare, sporirea randamentului factorilor presupune fie micsorarea cheltuielilor de resurse pentru obtinerea rezultatelor utile scontate, fie marirea efectelor utile la unitatea de efort depus.

Desi la prima vedere compararea efectelor (rezultatelor) cu eforturile - cheltuielile - facute pentru obtinerea lor pare o problema relativ simpla, la analiza mai aprofundata a corelatiei efect-efort in evidenta o serie de efecte de care trebuie sa se tima seama in aprecierea de ansamblu a eficientei unei activitati economice.

In primul rind se impune ca efort util sa fie apreciat atit din punct de vedere material si valoric, cit si pe un plan mai larg, social.

Daca in legatura cu efectele in expresie materiala concretizate in bunuri materiale si servicii realizate, problema esentiala este ca aceasta sa corespunda cantitativ, structural si calitativ trebuintelor reale a societatii in ce priveste de terminarea valorica a acestuia la nivel micro si macro economic, problemele sunt mai complexe intrucit ele se pot exprima cu ajutorul mai multor indicatori ca de exemplu venit net, productia obtinuta, profit etc. La rindul lor efectele sociale concretizate in imbunatatirea conditiilor de munca si trai , ridicarea nivelului de instruire, etc., desi nu pot fi evaluate totdeauna calitativ, au o importanta majora in optimizarea dezvoltarii economico-sociale si asigurarea progresului general al societatii. Numai in masura in care se iau in considerare si se amortizeaza toate aceste aspecte (material, valoric si social /se poate asigura un inalt efect util in activitatea economica. Orice absolutizare a unui aspect are supraapreciere a unuia in defavoarea celuilalt, conduce la aparitia de disfunctionalitate cu repercusiuni negative asupra dezvoltarii economice, asupra eficientei economice in general

In al doilea rand, determinarea efortului sub forma consumului de munca, de resurse materiale si capital pentru obtinerea unui anumit efect se poate face din mai multe puncte de vedere.

Astfel, consumul celor trei factori de productie-munca, resurse naturale,capital- in procesul desfasurarii propriu-zise a activitatii economice poate fi privit, pe de o parte ca un consum efectiv de munca sub forma salariilor, de materii prime si energie, de capital fix sub forma amortizarii, care reflecta in cheltuieli de productie, iar pe de alta parte intr-o acceptiune mai larga, cu un consum de resurse sub forma laocarii (reprezentarii) lor intr-un anumir sector de activitate.

Examinarea efortului si sub acest ultim aspect se impune intrucat rezultatele ce se obtin trebuiesc comparate si cu totalul resurselor de munca, materiale si banesti antrenate in activitatea respectiva si nu numai cheltuielile efective de productie reflectate in costul de productie. Daca concordanta rezultatelor cu necesitatile reale ale economiei reprezinta criteriul general de apreciere a eficientei oricarei activitati economico-sociale, minimizarea volumului resurselor avansate si cheltuite (consumate) pentru obtinerea fiecarei unitati de efect- reprezinta singura solutie de optimizare a dezvoltaroo in conditii de rationalitate si eficienta corespunzator nivelului exigentelor pe care le impune competitivitatea practica.

In raport cu particularitatile diviziunii sociale a muncii, de caracterul si natura resurselor avansate spre a fi cheltuite, criteriile care maximizeaza si minimizeaza in acelasi timp cei doi termeni ai raporturilor rezultate-cheltuieli pot fi sintetizati in urmatoarele forme de exprimare:

maximizarea productivitatii muncii

maximizarea gradului de utilizare extensiva si intensiva a tuturor capacitatilor de productie

maximizarea gradului de valorificare a resurselor naturale

maximizarea eforturilor nou create la fiecare unitate de efort integral depus

minimizarea cheltuielilor de resurse pentru atingerea efectelor dorite

realizarea unei calitati optime in raport cu exigentele consumului intern si extern si cu restrictiile care se ridica la alocarea si reprezentarea resurselor.

Rezulta deci ca cerintele eficientei economice privesc maximizarea rezultatelor (confruntate cu nevoia sociala) concomitent cu minimizarea cheltuielilor precum optimizarea folosirii resuselor de munca, materiale si banesti.

Pornind de la impotanta economiei nationale in diferite sectoare de activitate, precum delimita in calitate de forme, eficienta sectorului primar, secundar, tertiar, cuaternar, intre care exista relatii de dependenta si conexiune.

La nivelul verigilor primare ale economiei (intreprinderi) in functie de factori de productie ce se utilizeaza si se combina, deosebim formele de baza a eficientei:

1.-eficienta (randamentul) forta de munca- productivitatea

2.-eficienta (randamentul) acumularii investitiilor si a capitalului.

3.-eficienta (randamentul) atragerii si utilizarri factorului natural

4.-eficienta (randamentul) progresului tehnic

Chiar daca au criterii diferite de apreciere, formele eficientei economicese afla intr-o independenta dinamica permanenta, ce are ca rezultat mentinerea si dezvoltarea activitatii care se adapteaza cel mai bine mecanismului pietei, concomitent cu diminuarea si chiar disparitia activitatilor ai caror parametri nu se incadreaza in limitele de varietate socialmente admisibile pe care le impun concurenta si competitia. Rezultanta acestui proces pe care il dezvolta economia de piata defineste raportul dintre echilibru si dezechilibru in economia nationala bazat pe progresul calitativ al factorilor de productie, singurul in masura sa permita depasirea limitelor de eficienta, generand pentru fiecare cadru economic noi zone de minim si de maxim posibile ale competitivitatii.

1.2 Raportul rentabilitate-eficienta economica

Ca urmare a dependentei rentabilitatii de eficienta factorilor de productie ca si de eficienta altor factori si mai ales ca urmare a faptului ca aceasta dependenta este destul de riguroasa, rentabilitatea este considerata ca o espresie globala sau sintetica a eficientei lor. Corespunzator si indicatorii rentabilitatii sunt considerati ca indicatori sintetici si respectiv globali ai eficientei economice globale.

Rentabilitatea sintetizeaza activitatea tuturor factorilor procesului de productie fiind un indicator de prim plan in sistemul de indicatori ai eficientei economice la nivelul microeconomic intrucat cea mai elementara judecata economica conduce la concluzia ca ceea ce defineste rezultatul activitatii din economie eficienta economica nu poate fi altceva decat valoarea suplimentar ramasa peste cea cheltuita, plusprodusul comparativ cu mijloacele investite pentru realizarea acestor valori. Rentabiliatea este o categorie economica legata de existenta productiei de marfuri si a relatiilor banesti. Ca o unitate economica sa fie rentabila , ea trebuie sa acopere toate cheltuielile de productie si de circulatie din venituri proprii si sa realizeze un profit. Rentabilitatea reflecta tocmei capacitatea unitatilor economice de a obtine profit de care sa dispuna ele si societatea in vederea dezvoltarii economico-sociale.

Ea arata eficienta cu care sunt folosite resursele materiale si umane in sfera productiei materiale, este o componenta organica a eficientei economice cu care insa nu poate fi identificata.

Rentabilitatea exprima eficienta activitatii la nivel microoeconomic prin compararea rezultatelor financiare, profitul cu cheltuielile facute pentru obtinerea acestuia.

Eficienta economica are un continut mai complex, reflecta eficacitatea intregii activitati si se exprima printr-un ansamblu de efecte economico-sociale.

Totodata in timp ce eficienta economica caracterizeaza un ansamblu de efecte economice, sociale, culturale, politice, ecologice immediate sau de perspectiva, materiale sau nemateriale, masurabile si nemasurabile, rentabilitatea vuizeaza numai rezultatele economice(valorice) masurabile, reprezentand o forma sintetica de exprimare e eficientei economice realizata cu ajutorul categoriilor valorice.

Rentabilitatea este in concordanta ce eficienta economica, cu criteriile generale ale acesteia cand:

ea este rezultatul muncii sociale recunoscute de societate, produsele activitatii intreprinse satisfac nevoile reale ale societatii umane.

veniturile obtinute pot acoperi costurile generate de activitatea respectiva.

se mai pot obtine si alte necesitati de ordinul general.

In literatura economica sfera de cuprindere a rentabilitatii este tratata in mod diferit: unii autori apreciaza rentabilitatea prin intregul plusprodusul creat:;altii reduc rentabilitatea numai la nivelul profitului. Este evident ca rentabilitatea in sens larg cuprinde intregul plusprodus creat, insa in practica rentabilitatea este privita in sens restrans , fiind sinonoma cu obtinerea de profit.

Obtinerea unei rentablitati cat mai mari, cu alte cuvinte maximizarea ei reprezinta obiectivul final al oricarei firme sau intreprinderi si o conditie a existentei, a consolidarii pozitiilor de piata si o dezvoltare a ei. Cu deosebire in conditiile economiei de piata ea reprezinta criteriul fundamental al deciziilor in organizarea productiei si a desfacerii, marirea dimensiunilor sau in anumite cazuri retragerea activitatii.

Sporirea rentabilitatii presupune o crestere maxima posibila la un moment dat a profitului raportat la resursele alocate de societate unitatii sau ramurii economice respective.

Cresterea maxima posibila a profitului nu poate fi conceputa ca o situatie absoluta si definitiva. Structura factorilor ce conditioneaza marimea rentabilitatii nu trebuie inteleasa intr-o maniera statica. In realitate ea se afla intr-o permanenta evolutie, asistam la o continua restructurare a imbinarii lor. Dinamica extrem de rapida si diversa a acestor factori ce intra in corelatie nu poate fixa rentabilitatii o valoare absoluta si definitiva ci defineste micsorarea acesteia imprimindu-i tendinta de a se apropia cit mai mult de acest punct. Prin urmare, cresterea maxim posibila a profitului apare ca fiind o suita de momente a caror evolutie se inscrie pe o linie de tendinta.

Sporirea rentabilitatii are implicatii favorabile nu numai pe plan intern, ci si relatiile economice externe ale tarii respective. Cu cat produsele create si serviciile prestate sunt de o calitate mai ridicata, cu atat se creaza conditii mai reduse, mai bune pentru sporirea competitivitatiilor pe piata externa.

Desfacerea unei activitati rentabile este conditionata nemijlocit de asigurarea unor folosiri eficiente a tuturor resurselor economice si de crearea conditiilor in vederea obtinerii unor produse de calitate superioara si nivelul tehnic ridicat.

Nivelul dinamicii rentabilitatii si a ratei rentabilitatii sunt influntate de o multime de factori care se pot grupa ca fiind directi si indirecti.

Astfel exprima in forma absoluta, rentabilitatea apare ca determinata de:

marimea pretului marfurilor vandute, adica a valorii nemijlocite exprimate in bani. In conditiile in care nivelul pretului este sub marimea costurilor de productie, unitatile respective vor lucra cu pierderi ceea ce determina fie necesitatea subventionarii acesteia de catre stat sau in caz contrar faliment.

marirea costurilor de productie

viteza de rotatie a activelor circulante

Cu cat nivelul costurilor de productie este mai mic si al preturilor bunurilor vandute este mai mare cu atat nivelul profitului este mai mare.

Exprimarea sub forma relativa a rentabilitatii este in plus determinata si de un al treilea factor-marimea capitalului. Iar cum marimea acestuia depinde de viteza de rotatie (numarul de rotatii ale capitalului in decursul anumitei perioade), adesea trebuie considerata la Randul ei un al patrulea factor al renatbilitatii relative. Cu cat capitalul utilizat pentru obtinerea unui volum de productie este mai mic cu cat viteza de rotatie a acestuia este mai mare cu atat rentabilitatea este mai ridicata si invers.

Factori nemijlociti ai rentabilitatii sunt determinati la randul lor de alti factori pe care ii numim indirecti. Intre acestia in primul rand trebuie luate in considerare eficienta factorilor de productie, natura, munca si capitalul respectiv eficienta factorilor naturali-productivitatea, eficienta capitalului si respectiv coeficientul capitalului.

In general cu cat abundenta, calitate si eficienta capitalului sunt mai inalte cu atat costul , consumul de factori de productie este mai scazut si cu atat rentabilitatea este mai mare.

1.3. Rentabilitatea -masura (expresie) a productivitatii factorilor de productie: raportul rentabilitate- productivitate

Eficienta economiei nationale in ansamblu sau si a fiecarui sector de productie se reflecta in productivitate si rentabilitate. Aceste atribute fundamentale ale carei activitati economice oglindesc eficienta din doua puncte de vedere deosebite, dar interdependente. Astfel in timp ce productivitatea este un criteriu national in functie de care se judeca eficienta din punct de vedere al economiei nationale in ansamblul sau, rentabilitatea este un criteriu individual ce exprima forta de atractie pe care diferitele activitati o exercita asupra intreprinzatorului, Asadar in conditiile economiei de piata, productivitatea apare in calitate de criteriu national dupa care se apreciaza rezultatele obtinute in toate sectoarele de productie, de catre toti agentii economici exprimand pentru aceasta intensitatea productiei , folosirea factorilor de productie, serviciul social pe care ea il pastreaza.

In calitate de criteriul individual, rentabilitatea reflecta capacitatea fiecarui intreprinzator de o obtine profit. De aceea intr-o economie unde dominanta este proprietatea privata, rentabilitatea reprezinta factorul motor al productiei al repartitiei capitalurilor intre diferite ramuri si sectoare de activitate, determinand insasi fizionomia structurii economice nationale.

Termenul de productivitate, in sensul sau cel mai general apare ca o inscriere a unui lucru sau proces de a fi productiv.

Forma de baza a productivitatii recunoscute in literatura economica mondiala este productivitatea muncii vii, sau cum se mai numeste a muncii nemijlocite active. Intrebarea insa care s-a pus este urmatoarea: oare productivitatea muncii vii nu poate fi mai mare doar mijloacele de productie pe care le foloseste acesta sunt mai perfectionate, mai productive, adica daca aceste mijloace au o astfel de insusire care le permite sa contribuie intr-o proportie mai mare in procesul de munca la cresterea unor noi produse.

Raspunsul la aceasta intrebare conduce la concluzia ca productivitatea nu priveste numai munca vie. Ea rezulta din ansamblul factorilor de productie, din combinarea acestora si nu este numai rezultatul muncii. 'Productivitatea muncii' asa cum apreciaza Michel Didier este un indicatorimportant dar partial. Avand in vedere acest fapt atat la vivel microeconomic cat si macroeconomic se determina productivitatea globale. Aceasta exprima performanta de ansamblu sau eficacitatea globala a factorilor de productie.

Astfel 'nu exista un raport de cauzalitate intre productie si unul din factori' deoarece la cresterea masei de bunuri materiale si servicii contribuie toti factorii procesului de productie. De aceea pentru a masura gradul de consumare sau de cheltuiala a unui factor si mai ales de economisire a sa in raport cu baza de referinta se raporteaza masa creata de bunuri materiale si servicii cu ajutorul acestor factori, la unul dintre acestea de unde rezulta productivitatea materialelor etc.

Deci putem spune ca insumarea fiecarui factor de productie rezultata din nivelul sau de perfectionarea tehnica de a contribui la cresterea unei mase de bunuri materiale si servicii in conditiile unui nivel constant de perfectionare a celuilalt factor de productie.

Productivitatea proprie fiecariu factor de productie se descompune aproape in toate situatiile in productivitate individuala productivitate sociala si productivitate materiala in functie de factorul care asigura sporul de productivitate: individual, societatea sau natura.

De exemplu, in productivitatea propriu unui lucrator se reflecta nu numai productivitatea sa individuala ci si o parte mai mica sau mai mare din productivitatea sociala ea depinde de cooperarea sa cu alti lucratori si cu alti factori de productie. Productivitatea proprie mijloacelor de munca este mai mult o productivitate sociala deoarece aceste mijloace sunt concepute, procese executate si performante prin cooperarea sociala intre mai multi lucratori.

In ceea ce priveste productivitatea proprie acelor obiecte ale muncii nedesprinse din natura, la a caror existenta omul nu a contribuit, perfectionarea acestora se datoreaza numai fortelor naturii o productie mai mare fiind determinata de productivitatea na turala a acestora.

Pe baza indicatorilor de masurare a volumului productiei, economistii din tarile cu economie de piata deosebesc:

1.-productivitatea neta, cand volumul productiei este exprimat prin productia neta

2.- productivitatea bruta, cand productia se exprima prin indicatorul productie marfa.=

3.- productivitatea mixta, cand productia este exprimata prin cunoscutul indicator al 'valorii adaugate'

Pe baza unitatii de exprimare sau omogenizare a volumului productiei se pot deosebi:

1.- productivitatea fizica, cand productia este masurata in unitati fizice

2.- productivitatea conventionala, daca productia este omogenizata prin unitati de masura conventionala sau conventional-valorice

3.- productivitatea valorica( numita uneori productivitate economica) daca omogenizarea productiei se face prin unitati valorica.

In functie de sfera cheltuielilor aferente fiecarui factor, formele variaza dupa cum acesta este mult sau mai putin direct.

Astfel productivitatea muncii poate fi:

1.- productivitatea muncii pe un muncitor de baza;

2.- productivitatea muncii pe un muncitor auxiliar;

3.- productivitatea muncii pe un salaria etc.

Din punct de vedere al mijloacelor de munca deosebim:

1.-productivitatea masinii;

2.-productivitatea capitalului fix productiv;

3.- productivitatea capitalului fix total;

4.-productivitatea pe un lei utilaj sau pe un leu amortizare.

In privinta obiectivelor muncii, pe langa productivitatea materiei prime, a combustibilului, a energiei se mai determina si productivitatea pe un leu cost al materiei prime, care exprime gradul de prelucrare a materiei prime sau pe un leu materiale in general.

Deci in esenta productivitatea rezulta din compararea productiei fie cu omul, cu timpul lucrat de acesta, de unde rezulta productivitatea muncii fie cu capitalul intreprinderii, in care caz avem de-a face cu productivitatea capitalului, fie cu bogatiile oferite de natura si de unde rezolva productivitatea parametrului.

Corelatia dintre productivitate si rentabilitate se poate urmari cu ajutorul relatiei:

W=s+q-rq

unde

productia neta

W=productivitatea=-------- ----- ------ --

nr. de salariati

s=salariul mediu

q=capitalul specific ce revine in medie pe un salariat, unde:

c+k

q=----- ----- ----

T

c= capitalul investit

k=capitalul de rulment, valoarea insumata a materiilor prime, combustibililor si a salariilor anuale

T= numarul de salariati

rg= rentabilitatea globala a capitalurilor, formata din rentabilitatea capitalurilor proprii ale intreprinzatorului, rentabilitatea imprumuturilor acordate de creditor intreprinderii precum si venitul statului din impozite.

Rentabilitatea globala este asadar, un raport procentual intre venitul net plus impozitele (integral plusproduc) si ansamblul capitalurilor angajate de o intreprindere.

Productivitatea este un indice de performanta al functiei de productie si transformare ;ea determina evolutia costurilor si influenteaza direct rentabilitatea.