CATEGORII DOCUMENTE |
Agricultura | Asigurari | Comert | Confectii | Contabilitate | Contracte | Economie |
Transporturi | Turism | Zootehnie |
Statul cu evolutia cea mai impresionanta in regiune este, neindoielnic, China. Evolutia economica din ultimii ani a Chinei a fost asa de spectaculoasa, incat a activat si a adus in prim plan toate potentialitatile geopolitice ale Chinei, care pana nu de mult erau doar latente. Este vorba despre intindere si bogatii - China fiind a treia tara ca intindere de pe glob, dupa Rusia si Canada, si dispunand de considerabile resurse naturale; despre populatie - China fiind cea mai populata tara a lumii; despre pozitie geografica - China dominand prin asezare importante cai comerciale ale Pacificului; despre putere militara - China detinand una dintre cele mai puternice armate, in masura sa valorifice pozitia sa geostrategica, sa-i promoveze si sa-i protejeze interesele. Nu este nici un fel de exagerare sa spunem ca ridicarea Chinei este poate cea mai importanta tendinta geopolitica a momentului. In ce sens? O China dezvoltata si competitiva poate oricand cupla cu Rusia, dand un nou inteles si o noua substanta a ceea ce specialistii numesc Eurasia. China prospera economic reprezinta de departe cea mai mare piata a lumii. Iar o piata de dimensiunile celei chineze reprezinta in conditiile unei supraproductii mondiale un atu extrem de important. Unirea fortei economice cu populatia chineza poate declansa un proces care este greu de aproximat in prezent. Nicholas D. Kristof mentiona in aceasta privinta: "Daca va continua, ridicarea Chinei poate sa fie cea mai importanta tendinta din lume in secolul urmator. Peste 100 de ani, cand istoricii vor scrie despre acest timp, s-ar putea sa ajunga la concluzia ca cea mai semnificativa dezvoltare a fost ridicarea unei economii de piata competitive - si a unei armate - in cea mai populata tara a acestei lumi". Autorul american continua cu o ironie evidenta, dar care are si ea un inteles deloc de neglijat: "Aceasta va fi si mai probabil daca multi istorici de frunte ce vor trai peste un secol nu vor avea nume de Smith, ci mai ales de Wu" ("The Rise of China").
Studiile de specialitate insista indeobste asupra unor atuuri de ordin geopolitic ale Chinei. Atuuri care nu pot fi puse in nici un fel la indoiala. Se mentioneaza putin sau chiar deloc un aspect cardinal, dupa parerea noastra, anume viziunea, strategia care ghideaza in momentul de fata dezvoltarea Chinei, am spune independent de persoane, de lideri si de contexte particulare. Consideram ca aceasta strategie este principala explicatie a ascensiunii Chinei si a noii afirmari geopolitice pe care o cunoaste.
Intr-adevar, la sfarsitul acestui secol si mileniu China a administrat o lectie de intelepciune lumii contemporane. Dupa o serie de procese dramatice care au avut loc in cadrul socialismului de stat - si in primul rand invadarea Cehoslovaciei din 1968 - care a semnificat refuzul net al primului stat socialist, Uniunea Sovietica, de a se reforma din interior, adica tocmai ceea ce propunea experienta cehoslovaca, China a luat parca un ragaz de 10 ani de meditatie adanca asupra destinului sau si al sistemului politic pentru care optase cu mai multe decenii in urma. La plenara CC al PCC din decembrie 1978, China a ales sa reformeze sistemul in latura sa economica, prin eliberarea - este adevarat controlata - a initiativei particulare. Declansata mai intai in agricultura, reforma a condus la cresterea spectaculoasa a productiilor in acest sector vital. Desi detine doar 7% din suprafata arabila mondiala, China produce circa 500 milioane tone cereale pe an, situandu-se pe primul loc in lume din acest punct de vedere.
Apoi initiativa privata a fost stimulata in industrie. China a inregistrat un ritm de crestere economica anuala de 9,3%; interesant este ca de la mijlocul deceniului actual acest ritm a fost deliberat scazut, pentru a nu provoca o criza de supraproductie. Cu preponderenta in China s-a actionat asupra managementului unitatilor economice care au ramas in cea mai mare parte unitati de stat. Proprietatea privata nu detine in economia chineza decat circa un sfert din economie, chiar daca in ultimii ani orientarea spre privatizarea propriu zisa s-a accentuat.
Deoarece am amintit de cazul
Uniunii Sovietice, care a refuzat declansarea reformelor din interior
si initierea unui examen sever privind propriile directii de
evolutie, insistam putin asupra diferentelor fundamentale
dintre cele doua abordari. Dupa cum semnaleaza si
autorii cartii "Britain in
Putem face o serie de observatii si consideratii critice la adresa sistemului politic chinez, chiar la adresa unor concepte de baza, cum ar fi cel al "sistemului economiei socialiste de piata". Cert este ca economia Chinei a progresat continuu, ca dezvoltarea si modernizarea economica a acestui megastat au developat un actor politic de prima importanta al lumii de azi. Concomitent, a fost abandonata in buna masura practica de a justifica ideologic deciziile guvernamentale, chiar incercarea de legitimare ideologica a sistemului, pornindu-se de la premisa ca atata timp cat merge economia, totul este in regula. Din ce in ce mai mult, legitimitatea guvernului este pusa in relatie cu performanta economica.
Ca
sa ne dam mai bine seama de rolul dezvoltarii economice in
ascensiunea politica si geopolitica a Chinei, este suficient
sa subliniem ca, potrivit previziunilor Bancii Mondiale,
daca actualele tendinte se mentin, daca statul chinez se va
bucura de stabilitate, la sfarsitul deceniului al doilea al secolului 21, China
va depasi SUA din punct de vedere al PIB, devenind nr. 1 al economiei
mondiale: China, PIB de 9 800 de miliarde de dolari, comparativ cu SUA 9
700 de miliarde de dolari ("Britain in
Pentru
a realiza cat mai exact proportiile ascensiunii Chinei, vom recurge la
cateva exemple spectaculoase oferite in cartea Britain in
Deci, intrebarile prilejuite de ridicarea Chinei sunt de importanta cruciala. In primul rand, dezvoltarea unei economii de piata viguroase si a unei armate puternice are loc in cea mai populata tara a lumii. Dupa cum am mentionat, daca traiectoriile actuale se mentin, China ar putea inlocui SUA in prima jumatate a secolului al XXI-lea, devenind astfel nr. 1 in lume. Dupa cum semnaleaza Nicholas Kristof, aproape nimic nu este mai destabilizator decat sosirea unei noi puteri pe scena mondiala The Rise of China ). Istoria arata ca una dintre cele mai vechi probleme in relatile internationale de la ridicarea Asiei si Asiriei a fost modul in care comunitatea internationala se adapteaza ambitiilor noilor puteri care apar. Problema, continua Nicholas Kristof, nu se pune in termeni de bine sau rau, ci mai degraba e vorba de instabilitate, pentru ca reechilibrarea balantei anterioare este inevitabila. Dimensiunea nonintegrarii Chinei in balanta de puteri a lumii ar fi, in opinia lui Lee Kuan Yew, fost premier al statului Singapore, atat de grava, incat lumea ar putea sa-si regaseasca noul echilibru doar in 30 sau 40 de ani: in nici un caz nu se poate spune ca e vorba doar de inca un mare actor, e vorba de cel mai actor din istoria lumii (Lee Kuan Yew, citat in N. Kristof, The Rise of China ). De aceea, daca China este capabila sa sustina miracolul economic, reajustarea raporturilor sale cu ceilalti poli de putere ai lumii reprezinta una dintre cele mai dificile sarcini ale relatiilor internationale in deceniile care urmeaza. Important este ce intentioneaza sa faca China cu propria crestere. In ce directie doreste sa o canalizeze: catre ridicarea unei puteri moderne sau pentru a urmari directii expanioniste care sa o puna in contradictie cu regiunea si cu lumea?
In al
doilea rand, este important de urmarit si daca statul chinez
inregistreaza un esec pe calea dezvoltarii si
adaptarii la modernitate. Un haos major ar putea produce un val de
emigrari fara precedent, milioane de oameni ar emigra catre
Japonia, Asia de sud-est si chiar catre SUA. Apoi, legaturile
economice pe care China le intretine ar fi destabilizate, ceea ce ar
antrena, iarasi, probleme regionale si globale. Exista,
intr-adevar, posibilitatea reala ca, in urmatoarele decenii,
China sa detina o forta economica mai mare decat
Japonia si, in a doua parte a SUA, chiar mai mare decat a SUA ( Britain in
In
legatura cu acest lucru, ar exista mai multe variante. Una ar fi ca
represiunea politica sa continue, chiar sa se intensifice, iar
reformele economice sa fie stopate, ceea ce ar aduce tara la
situatia de izolare de dinainte, situatie agravata de faptul
ca ar persista memoria noilor achizitii. O alta varianta ar
fi ca noile idei sa fie mult prea puternice pentru a putea fi reprimate pe
termen lung. Ele pot fi incetinite, chiar franate pe termen scurt, dar ar
reaparea in momentul in care o conducere care ar planui acest lucru
ar parasi scena politica. In aceasta a doua varianta,
aparitia Chinei ca forta economica majora va fi cel
mult amanata. A treia posibilitate este intensificarea
conflictului dintre reformatori si vechea garda, care s-ar putea
transforma intr-un conflict intre regiunile unde reprezentantii celor
doua directii au pozitii mai puternice. Aceasta cu atat mai mult
cu cat exista sansele accentuarii decalajelor dintre zonele de
coasta, mult mai dezvoltate din punct de vedere economic, si partea
continentala, mai saraca, precum si tendinta de a taxa
excesiv zonele bogate pentru a tine sub control tensiunile sociale
provocate de saracie. Prima si ultima posibilitate ar arunca
China in haos, in razboi civil, cea de-a doua ar avea impact economic
foarte mare ("Britain in
Tot la sfarsitul anilor 70, China a declansat procesul de modernizare a armatei si a trecut de la doctrina militara a unei armate care sa impresioneze prin marime, la cea a unei forte militare mai mici, dar mult mai profesioniste si mai sofisticate din punct de vedere tehnologic. Intre 1989 si 1995, cheltuielile militare au crescut cu 10-15% in fiecare an, cheltuieli alocate mai ales pentru achizitionarea de aparatura high-tech. Ceea ce a prilejuit concluzia ca statul chinez foloseste boom-ul economic pentru a finanta o mare ridicare militara. Ratiuni care ar sta la baza acestei politici: dorinta de a garanta stabilitatea interna si securitatea granitelor, de a sustine eforturile de explorare a rezervelor minerale in zona de coasta, motive de politica interna. Cu toate acestea, investitiile masive in armata si modernizare ar avea scopul de a trimite un sugestiv mesaj vecinilor din Sud, acela ca Beijing-ul este cat se poate de ferm in ceea ce priveste pretentiile teritoriale asupra insulelor din Marea Chinei de Sud si a unora din Marea Chinei de Est.
Interesant de urmarit este si directia in care se indreapta aceste cheltuieli, ceea ce prefigureaza o noua strategie navala a Chinei. In ultimii ani, China a achizitionat tehnologie necesara dotarii unei flote aeriene si navale, fapt ce reflecta aspiratiile de a-si dezvolta o capabilitate navala, nu numai una de coasta. Principalul obiectiv strategic al unei forte navale este de a apara tarmurile. Dar, pe masura ce creste miza intereselor strategice si economice, rolul jucat de forta navala se extinde si la capacitatea de a proiecta puterea. In a doua jumatate a anilor '90, China a inceput sa se preocupe de pregatirea unei armate mai flexibile, mai echilibrate, capabile de a opera si in afara apelor teritoriale chineze. Noua doctrina se bazeaza pe putere si proiectarea puterii mai degraba decat pe aparare pur si simplu. Cateva dintre cauzele care stau la baza acestei schimbari: starea de nesiguranta din intreaga regiune, fluctuatiile economice, imaginea neclara a rolului jucat de Statele Unite, nesiguranta cauzata de influenta Japoniei. Alte cauze: dorinta de a fi sigura pe resursele de energie, de aici necesitatea de a controla caile de acces la aceste resurse. China are nevoie sa proiecteze o imagine de putere regionala, inclusiv pentru a exercita autoritate asupra statelor vecine.
Mai multi analisti vorbesc si de o serie de pretentii teritoriale ale Chinei (S. V. Lawrence, Still on the March ). Sunt indeobste avute in vedere grupurile de insule din marile ce scalda tarmurile Chinei. Ele au o importanta strategica, dar mai ales una economica, intrucat sunt bogate in resurse de petrol si de gaze naturale. De exemplu, importanta strategica a Insulelor Spratly consta in aceea ca ofera accces la intreaga Mare a Chinei de Sud, mare care este considerata de unii specialisti drept cea mai importanta mare din lume. Tara care controleaza accesul la aceasta mare ar putea constitui o amenintare la adresa comertului liber din si inspre Asia de nord-est (harta17) . Pentru un stat, precum Japonia, care importa aproximativ 80% din necesitatile sale energetice, acest lucru ar putea reprezenta un puternic semnal de alarma. Despre Insulele Spratly se crede ca ar detine importante rezerve de petrol, gaze naturale si minereuri.
China este ingrijorata si de faptul ca, dupa terminarea razboiului rece, SUA ar putea fi in cautarea unui nou dusman; in acest sens, remarca mai multi autori, SUA ar fi preocupate ca statul chinez isi sporeste performanta militara nu in vederea unei confruntari directe, ci pentru a folosi aceasta putere ca instrument de presiune si baza a negocierii. Deci modernizarea armatei nu este un scop in sine. Dupa cum semnaleaza Huntington, la sfarsitul anilor 80, China a inceput sa-si converteasca resursele economice si puterea militara in influenta politica, semnul cel mai vizibil fiind opozitia din ce in ce mai ferma fata de prezenta americana in zona. Mai mult, China detine arme nucleare, are dispute de granita cu o mare din vecini, iar prin imbunatatirea rapida a armatei ar putea sa fie in masura sa rezolve certuri mai vechi in propriul avantaj (N. Kristof, The Rise of China
Tendinta Chinei de a
transforma puterea economica si militara in putere politica
exemplifica procese care incep sa se
contureze la nivelul intregii Asii. Inscrierea economiei pe o curba
ascendenta, impreuna cu investitiile in modernizarea armatei
sunt semne ca
O alta metoda prin care China isi rezolva sau poate sa isi rezolve disputele de granita este demografia. S-a vorbit despre un posibil conflict la granita cu Rusia in termeni care sugerau superioritatea demografica a Chinei: "China invadeaza Rusia, dar nu cu tancuri, ci cu geamantane". Cresterea ritmului de emigrare a chinezilor catre Orientul Indepartat marcheaza un moment de intensificare a influentei chineze intr-o zona care a apartinut odinioara Chinei.
Fenomenul este, in cea mai mare parte, de natura demografica. In regiunea Orientului Indepartat care apartine Rusiei traiesc doar 7,4 milioane de rusi, in timp ce in nord-estul Chinei traiesc peste 70 de milioane de chinezi. Mai mult, in timp ce populatia ruseasca a scazut cu 8% din 1989, cea chinezeasca a crescut cu 13 la suta, in aceeasi perioada.
Miza regiunii, din punct de vedere economic, este reprezentata de prezenta resurelor naturale bogate, petrol, gaze naturale, cherestea, unele dintre resursele cele mai trebuincioase Chinei.
Fenomenul de crestere a influentei chineze in Orientul Indepartat e sustinut si de costurile reduse ale transportului si schimbului de marfuri cu China, spre deosebire de cele costisitoare cu Moscova. Forta de munca ruseasca este din ce in ce mai redusa, iar golul este pe cale de fi umplut de tanara generatie de chinezi.
Exista si motive
strategice pentru care China este interesata sa lase fenomenul
sa curga de la sine. Teritoriul in cauza ofera Rusiei acces
La aceasta provocare, numita de unii "ocuparea silentioasa de catre China a Orientului indepartat", autoritatile rusesti au raspuns cu masuri sau propuneri mai mult sau mai putin potrivite. Una dintre propuneri a fost redistribuirea populatiei din Rusia europeana, care sa duca la echilibrarea balantei demografice. Lucru greu de realizat, tinand cont de criza demografica per ansamblu a statului rus. Si chiar daca acest lucru ar deveni posibil, raportul dintre cele doua populatii ramane de 6 la 1 in favoarea chinezilor. Alt raspuns la provocarea chineza a fost accentuarea, de catre autoritatile rusesti, a discursului xenofob si inasprirea controalelor la granita. Amandoua constituie solutii pe termen scurt.
Din partea chineza, procesul este lasat sa curga in mod natural. Factorii demografici ca atare sunt lasati sa isi spuna cuvantul, China preferand, probabil, sa exploateze situatia creata la momentul potrivit.
In perceptia comuna, China reprezinta o tara continentala, o tara intinsa, dar totusi un bloc masiv continental. Realitatea politica, economica si culturala este in multe privinte deosebita. Chiar cand vorbim de zona continentala a Chinei, este necesar sa ne reprezentam mai adecvat realitatile demografice si politice din interiorul sau. China continentala este construita in jurul nucleului sau central, anume China Han, constituita de-a lungul istoriei, care se intinde pe cea mai mare parte a acestei tari si ii confera limba oficiala. In interiorul Chinei, exista si provincii, cum ar fi Tibet, Xinjaing, unde traieste si populatie non-chineza care apartine altor civilizatii. Pe de alta parte, civilizatia sinica in definitia ei contemporana are drept centru de greutate China continentala, dar cuprinde in acelasi timp si alte entitati chineze, cu populatie majoritar chineza (Hong-Kong, Taiwan, Singapore).
Hong-Kong-ul este o
insula in vecinatatea Chinei, unde traiesc aproximativ 6
milioane de locuitori. Aflata mai bine de 100 de ani sub dominatie
britanica, Hong-Kong-ul a devenit in ultimele decenii un adevarat
simbol al dinamismului si prosperitatii. Dupa cum am
aratat anterior, daca statul chinez s-ar ridica la nivelul de
productie al Hong-Kong-ului, ar produce cat SUA si Uniunea
Europeana luate la un loc. Dezvoltarea din ultima vreme a Chinei a
facut ca Tratatul de retrocedare a Hong-Kong-ului, prin care drepturile
britanice asupra acestei insule incetau in 1997, sa fie respectat. De
remarcat intelepciunea Chinei care, pentru a atenua impactul revenirii
Hong-Kong-ului, a promovat ideea "o tara, doua sisteme", care
anunta si sintetizeaza vointa Chinei de a respecta
dreptul Hong-Kong-ului la autonomie. Este momentul sa facem o precizare
si cu privire la revenirea insulei Macao la statul chinez, la 20 decembrie
1999. In Tratatul care stipula revenirea insulei
Rigorile disciplinei pe care o predam ne indeamna sa remarcam un tip special de intelepciune care evalueaza evenimentele cu alte masuri (decenii si chiar secole), care stie sa astepte si intelege ca, in domeniul politic, numai timpul poate estompa multe conflicte care ar parea ireconciliabile.
Mai complicata si se pare mult mai sinuoasa este relatia cu Taiwan-ul. Taiwan-ul este si el o insula, dar unde traiesc peste 30 de milioane de locuitori. Daca avem in vedere dinamismul si performanta economica a Taiwan-ului, ne vom da seama ca nu mai avem de-a face cu o simpla insula, ci cu un stat in toata puterea cuvantului, care figureaza printre cele mai prospere state ale lumii. Desprins de China dupa Revolutia de Eliberare Chineza, Taiwan-ul a fost intemeiat ca stat si condus de catre Chiang Kai-Shek, lider revolutionar si cumnat al lui Mao Tze Tung. Spre deosebire de Mao, care a imbratisat o linie internationlista, Chiang Kai-Shek a urmat o linie nationalista. Mult timp, intre cele doua state a existat o relatie incordata, alimentata si de rivalitatea personala dintre cei doi lideri politici. Aceasta incordare este cel mai fidel exprimata de "politica celor 3 nu-uri": nici un contact, nici o negociere, nici un compromis cu continentul" (S. Huntington, "Ciocnirea civilizatiilor", pag. 252)..
Dezvoltarea si modernizarea rapide ale Chinei continentale au un impact considerabil asupra relatiei cu Taiwan-ul. De la infiintare, Taiwan-ul a evoluat in sfera de influenta americana si cea mai importanta piata pentru aceasta insula prospera era chiar America. In anii 90, intre insula si continent se dezvolta puternice relatii economice si chiar relatii umane. De pilda, la sfarsitul lui 1993, 4,2 milioane de taiwanezi vizitasera continentul si 40 000 de chinezi de pe continent vizitasera Taiwan-ul. 40 000 de scrisori si 13 000 de apeluri telefonice erau inregistrate zilnic. Comertul intre cele doua Chine a atins 14,4 miliarde dolari in 1993, iar circa 20 000 de firme taiwaneze investeau pe continent intre 15 si 30 de miliarde de dolari (S. Huntingotn, "Ciocnirea civilizatiilor", pag. 253).
Relatiile politice insa au evoluat mult mai lent, in acest plan mentinandu-se o rivalitate de netagaduit. Ultimele alegeri din Taiwan, din martie 2000, au dat castig de cauza candidatului cu cel mai pronuntat discurs anti-China, sprijinit de partidul care avea in plaforma-program intentia de a obtine independenta fata de China. In plus, victoria a intervenit dupa 55 de ani de dominare a Partidului Nationalist. Inainte de aflarea rezultatului alegerilor, China a anuntat ca va recurge la folosirea fortei in cazul unei victorii a candidatului cu orientare pro-independenta. Lucru care nu s-a intamplat. Cu ocazia discursului inaugural, noul presedinte taiwanez a anuntat ca nu va declara independenta pe timpul mandatului sau daca, la randul sau, statul chinez nu va recurge la forta pentru a pune stapanire pe Taiwan.
Chiar daca relatiile politice dintre China si Taiwan nu traverseaza cea mai fasta perioada, este aproape verificat faptul ca atunci cand legaturile economice se intensifica, la orizont apare un proces de destindere care nu poate sa nu-si puna amprenta asupra ansambului relatiilor dintre cele doua state. Ori, in plan economic relatiile dintre China continentala si Taiwan se intensifica, ceea ce ne indreptateste sa anticipam ca, pe termen lung, se vor imbunatati si relatiile politice.
Inainte de 1980, Singapore, stat cu o dezvoltare economica rapida, privea cu nedisimulat dispret la continent, la ramanerea sa in urma si mai ales la rigiditatea politicii sale. Dupa ce procesul de relansare economica s-a declansat, asemenea celorlalte tari din zona, si politica statului Singapore fata de China continentala s-a schimbat. In anii 90, Singapore a investit miliarde de dolari in China, contribuind la accelerarea modernizarii acestei tari. Multi lideri din Singapore au devenit adepti si sustinatori entuziasti ai Chinei si ai sanselor sale de afirmare. Graitor pentru noua orientare este si faptul ca aproximativ jumatate din proiectele de colaborare externa sprijinite de guvernul din Singapore sunt destinate Chinei. Fluxul investitiilor externe venite din singapore si care, pana nu demult mergeau cu precadere spre Malayezia si Indonezia, au luat calea continentului, pentru ca, asa cum afirma un comentator, "China se afla acolo unde este actiunea" (S. Huntington, "Ciocnirea civilizatiilor", pag. 256).
Apare limpede ca astazi, cand vorbim de China, nu putem avea in vedere doar statul chinez propriu-zis, ci ceea ce specialistii numesc Marea China, un spatiu mai larg, un spatiu locuit de chinezi sau in cea mai mare parte de chinezi, un spatiu aflat sub influenta chineza. Intre tigrii asiatici, trei sunt chinezi: Hong Kong, Taiwan, Singapore. Chinezii din aceste teritorii au furnizat capitalul necesar cresterii economice a Chinei continentale in anii 90.
Este instructiv sa mentionam ca acest prim cerc de gravitatie chinezeasca se continua cu un altul in care influenta nu se mai sprijina asa de mult pe populatie, ci pe factori economici. Chinezii detin aproximativ 1% din populatia Filipinelor, insa asigura un volum de aproximativ 35% din vanzarile firmelor din aceasta tara. In Indonezia chinezii reprezinta 2-3 % din populatia tarii, dar detin 70% din capitalul privat. Chinezii reprezinta cca 10% din populatia Thailandei, insa contribuie la crearea a aproximativ 50% din PIB-ul acestei tari. Desi populatia chinezeasca reprezinta doar o treime in ansamblul populatiei din Malayezia, totusi ea domina economia acestei tari. Prin urmare, China este o prezenta dominatoare in toata Asia de sud est si, cum remaraca Samuel Huntington, "economia est-asiatica este fundamental o economie chineza" (S. Huntington, Ciocnirea Civilizatiilor
In ciuda dominatiei curente japoneze a regiunii, economia bazata pe populatia chineza a Asiei iese la suprafata rapid ca un nou epicentru al industriei, comertului si finantelor. Aceasta zona strategica contine substantiale capacitati tehnologice si manufacturiere - Taiwan, remarcabila putere de raspundere antreprenoriala, de marketing si de servicii - Hong Kong, o exceptionala retea de comunicatii - Singapore, un nemaipomenit fond comun de capital financiar (toate cele trei) si o larga inzestrare cu pamanturi, resurse si munca - China continentala" (Murray L.Weidenbaum, "Greater China: The Next Economic Superpower?", citat in S. Huntington, "Ciocnirea civilizatiilor", pag. 251). Deci al treilea centru concentric chinezesc este echivalent cu o China care domina intreaga Asie, alcatuind ceea ce s-a numit "sfera de co-prosperitate a Marii Chine". Exista date graitoare care sprijina afirmatiile cu privire la existenta acestor cercuri concentrice. In 1992, 80% din investitiile straine directe in China proveneau din teritoriile chineze de peste tari si proveneau in principal din Hong Kong (68%), din Taiwan (9%), din Singapore, Macao. Japonia reprezenta 6,6%, in timp ce SUA 4,6%. Din totalul investitiilor straine, 67% proveneau din surse chineze. Stare de fapt care incepe sa modeleze si perceptia locuitorilor din zona cu privire la noua configuratie de putere in regiune. Intrebati care natiune va avea cea mai mare influenta in Asia in secolul urmator, japonezii au raspuns: 44% - China, 30% - SUA, 16% - Japonia (S. Huntington, "Ciocnirea civilizatiilor", pag. 251).
Toate aceste evolutii configureaza un tip special de piata comuna, o sfera de co-prosperitate care, prin forta economica, prin numarul populatiei si intensitatea comertului nu este cu nimic mai prejos de celelalte doua regiuni economice de care ne-am ocupat.
Procesele trepidante din zona au developat doua tendinte: China continentala a aparut din ce in ce mai evident drept statul-nucleu al unei civilizatii chineze, orientate tot mai evident spre continent. Pe de alta parte, economia Asiei de est este din ce in ce mai mult centrata pe China continentala ca stat si dominata de chinezi ca populatie.
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1677
Importanta:
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved