Tintirea directa a inflatiei in tarile in curs de dezvoltare

Tintirea directa a inflatiei

Strategia bazata pe tintirea directa a inflatiei presupune renuntarea la stabilirea de obiective intermediare care, in fond, pot ingreuna interventiile bancii centrale; astfel ca aceasta nu-si canalizeaza atentia asupra unui singur indice de pret, ci reactioneaza la orice informatie disponibila legata de posibili factori ce pot periclita stabilitatea preturilor, conducand la cresteri masive ale ratei inflatiei, peste nivelul stabilit drept tinta in anul respectiv.

Ceea ce este specific acestei strategii este faptul ca, pentru o anumita perioada, se stabileste nivelul inflatiei pe care autoritatea monetara urmareste sa-l realizeze sau un interval al acestei variabile, motiv pentru care strategia bazata pe tintirea directa a inflatiei permite o mai mare transparenta a politicii monetare, publicul putand cunoaste anticipat care este directia de actiune a bancii centrale.

In acelasi timp, pentru realizarea acestui obiectiv, banca centrala trebuie sa dispuna de mult mai multe informatii decat in cazul strategiilor indirecte de asigurare a stabilitatii preturilor, deoarece orice factor care poate influenta nivelul preturilor din economie trebuie avut in vedere, astfel incat, masurile adoptate de banca centrala sa conduca la atingerea nivelului previzionat al ratei inflatiei. Analiza factorilor de influenta manifestati la nivelul inflatiei trebuie directionata catre analiza variabilelor ce vizeaza piata fortei de munca (nivelul salariului din economie, nivelul productivitatii - variabile cu implicatii directe asupra nivelului preturilor), nivelul preturilor de import, al preturilor de productie, ca de altfel si nivelul ratei dobanzii, atat in termeni nominali cat si reali, nivelul cursului valutar real si nominal si, nu in ultimul rand, nivelul deficitului bugetar de a carui dimensiune depinde, in fond, implicarea statului in economie pentru monetizarea acestuia.

Chiar daca adoptarea deciziilor monetare, in astfel de circumstante, este mult mai dificila, adoptarea deciziei de urmarire stricta a ratei inflatiei genereaza o mai larga autonomie conducerii politicii monetare si transmiterii acesteia, chiar daca la nivel mondial se vorbeste tot mai mult de globalizare, de liberalizarea totala a circulatiei capitalurilor sau de inovatii la nivel financiar. Toate acestea nu reprezinta decat tot atatea informatii de care autoritatea monetara dispune in formularea deciziilor de politica monetara, acuratetea deciziilor depinzand si de spectrul larg al informatiilor. Anuntand in mod public nivelul inflatiei spre care banca centrala isi orienteaza interventiile, aceasta nu face altceva decat sa confere politicii monetare o si mai mare transparenta si, implicit, o mai mare credibilitate, iar publicului ii ofera sansa de a intelege mult mai usor directiile sale de actiune (ale autoritatii monetare). Cu toate acestea, insa, autoritatea monetara nu este in masura sa influenteze de aceeasi maniera toate componentele indicelui preturilor de consum - ca indicator reprezentativ in stabilirea ratei inflatiei. Trebuie avuti in vedere si alti factori exogeni care influenteaza puternic nivelul inflatiei si anume existenta, inca, a unor preturi subventionate, care genereaza noi cheltuieli la nivel bugetar, ca de altfel si evolutia impozitelor indirecte, care pot distorsiona imaginea publicului vis--vis de previziunile inflationiste.

Tintirea directa a inflatiei ca strategie a capatat tot mai mult teren in economiile actuale, la nivelul economiilor in tranzitie reprezentand, in fapt, singura modalitate care poate asigura stabilitatea preturilor si, implicit, posibilitatea accederii la aderarea la Uniunea Economica si Monetara Europeana.

Pentru atingerea principalelor obiective (de cele mai multe ori inflatie redusa si crestere economica), multe banci centrale si-au fixat si unele obiective, variabile intermediare, precum agregatul monetar ori rata de schimb. Pentru a avea succes, aceasta metoda necesita ca: (a) banca centrala sa poata controla variabilele intermediare si (b) sa existe o relatie stabila intre variabila intermediara si obiectivele finale. De exemplu, la un moment dat se discuta ca recordul absolut remarcabil in legatura cu inflatia foarte scazuta realizat de Banca Centrala a Germaniei si cea a Elvetiei trebuie pus pe seama politicii lor de tintire a agregatului monetar (tinta monetara). Alte pareri scoteau in evidenta faptul ca Bundesbank a pus un accent mai mare pe previzionarea inflatiei decat pe agregatul monetar si ca Banca Centrala a Elvetiei a luat in considerare si multi alti indicatori. (Gerlach and Svensson, 2003). In ultimii ani, mai multe guverne din tari dezvoltate si in curs de dezvoltare au decis sa implementeze "tintirea inflatiei" (TI). Pionierii au fost Noua Zeelanda (1990), Canada (1991), Chile (1991), Israel (1992), Marea Britanie (1992), Australia (1993) si Suedia (1993). In Europa de Est, Cehia, Polonia si Ungaria pretind ca au adoptat acest sistem (dupa 1998). In conditiile TI, banca centrala manevreaza instrumentele politicii monetare in scopul direct de limitare a inflatiei pe termen mediu. In acest context, inflatia devine scopul predominant al politicii monetare. Toti ceilalti indicatori (deviatiile productiei fata de valoarea de echilibru de productie, cresterea masei monetare, rata de schimb, etc) devin variabile auxiliare; banca centrala va tine cont de ele numai in cazul in care datele referitoare la ele ajuta la imbunatatirea previziunii inflatiei.

Trebuie evidentiat ca in cazul TI previziunea inflatiei depinde de opinia bancii centrale asupra mecanismului de transmitere, starea actuala a economiei si traseului planificat al instrumentului. Pentru obtinerea unor previziuni cat mai bune sunt necesare modelarea econometrica complexa si concluzii statistice bazate pe date foarte exacte (aici se poate include si o evaluare subiectiva a traseului inflationist). Calitatea previziunii variaza mult de la o banca centrala la alta, in functie de experienta lor si existenta datelor. Fara indoiala, imaginea bancii va fi cu atat mai buna cu cat previziunea mai aproape de realitate.

In teorie, traseul planificat al instrumentului, poate fi considerat ca solutie la problema programarii dinamice in cazul in care banca trebuie sa gaseasca traiectoria instrumentului care poate aduce inflatia aproape de tinta stabilita in timp ce se minimizeaza si volatilitatea productiei in orizontul de timp considerat (Svensson, 1999; 2000). In practica, banca poate sa urmeze o regula decizionala simpla care e in rezonanta cu     obiectivele pe termen mediu. Parametrii acestei reguli depind de calitatea previziunii.

Tintirea inflatiei in tarile in curs de dezvoltare

Ce se poate spune despre performanta politicii de TI in aceste tari? Intr-un studiu pe aceasta tema Mishkin si Schmidt-Hebbel (2001) sustin ca TI s-a dovedit a fi in general o politica de succes. Pe langa faptul ca TI a dus la o crestere a transparentei obiectivului politicii monetare si a credibilitatii bancii centrale, inflatia a fost de asemenea redusa la nivele rezonabile. Cu toate acestea, autorii subliniaza faptul ca la sfarsitul procesului de dezinflatie nivelul inflatiei in tarile ce au adoptat TI nu era sensibil mai redus decat in tarile ce nu au adoptat TI.

De altfel, dupa cum o arata si experienta bancilor centrale din tarile in tranzitie, obiectivul fixat prin tintirea inflatiei a fost adeseori neindeplinit. Jonas si Mishkin (2003) evalueaza performanta tintirii inflatiei in trei din tarile ce au adoptat acest sistem in tarile in tranzitie si anume Republica Ceha, Ungaria si Polonia. Autorii conclud ca, desi exista un progres in procesul dezinflationist, nivelul relativ ridicat de incertitudine ce predomina

in aceste tari face ca previziunile inflationiste pe termen mediu sa fie dificil de realizat.

Aceasta este o mentiune importanta. In tarile dezvoltate, adoptarea TI implica, o anumita abilitate tehnica a bancii centrale de:

(1) A fi capabila sa previzioneze inflatia - sub diverse scenarii - pe cel putin 6-8 trimestre inainte;

(2) A cunoaste exact mecanismul transmiterii politicii monetare astfel incat sa-si adapteze instrumentele pentru a-si atinge obiectivul de inflatie propus.

Politica monetara a Bancii Centrale Europene

Daca pe piata valutara "disputa" se da intre cele doua monede: USD si Euro, automat, in planul autoritatilor monetare, nu trebuie uitata si Banca Centrala Europeana. Ca si in cazul FED, Banca Centrala Europeana trebuie analizata in contextul complexitatii zonei Euro, luand in considerare Sistemul European al Bancilor Centrale. Nu trebuie uitat nici faptul ca, spre deosebire de Statele Unite, structura administrativa europeana include state cu grade diferite de dezvoltare, dar si culturi diferite, ceea ce face dificila misiunea autoritatii monetare europene.

Banca Centrala Europeana (BCE) a fost infiintata in 1999 cu scopul de a implementa si coordona politica monetara in interiorul Uniunii Monetare Europene (UME). La acel moment BCE a preluat rolul fostele banci centrale ale statelor membre ale UE. BCE are autonomie larga, de vreme ce, prin actul ei constitutiv nu poate monetiza deficitele bugetare ale guvernelor statelor membre; independenta ei este data si de faptul ca guvernatorii au influenta politica relativ redusa asupra bancii centrale.

In conformitate cu Articolul 105 din versiunea consolidata a Tratatutlui Uniunii Europene, obiectivul principal al BCE este mentinerea stabilitatii preturilor in zona Euro. Stabilitatea preturilor trebuie mentinuta pe termen mediu, in acest fel nu se asteapta din partea BCE sa faca fata variatiilor de pret cauzate de termeni comerciali sau alte socuri. Dupa cum a subliniat Mishkin (2000), un angajament institutional fata de stabilitatea preturilor nu e suficient ca atare pentru a aduce mult dorita credibilitate unei banci centrale; acest obiectiv general ar trebui tradus intr-un simplu scop cantitativ. In 1998, Institutul Monetar European a definit stabilitatea preturilor ca si "cresterea anuala a Indicelui Armonizat al Preturilor de Consum" (IAPC) pentru zona Euro sub 2%"(BCE 2001). IAPC este o medie ponderata a indicilor preturilor de consum, colectati intr-o maniera uniforma din statele zonei Euro. In mai 2003, Consiliul Director al BCE a reconfirmat definitia stsbilitatii preturilor adaugand o nuanta: Consilul a stabilit ca pentru

a se atinge acest scop " e nevoie a se mentine rata inflatiei aproape de 2% pe termen mediu".

Instrumentele BCE

Instrumentele politicii monetare ale BCE sunt: rezervele minime, oeratiunile pe piata libera, si facilitatile permanente. BCE poate interveni direct si pe pita operatiunilor valutare. Spre deosebire de perioada trecuta cand exista o cerere monetara semnificativa, rezervele minime ajuta la inducerea unei lipse structurale de lichiditate in Eurosistem.

Adoptarea de catre BCE a unei tinte monetare ar fi fost dificil de implementat din moment ce mediul in care opereaza este unul relativ nou cu un grad ridicat de heterogenitate iar estimarea unei functii stabile de cerere a banilor ar fi ridicat cateva probleme. BCE a subliniat rolul pe care masa monetara ar trebui sa-l aiba la stabilirea politicii monetare dar a realizat la sfarsitul anului 2003 ca acest angajament este nerealist.

Ca si alte banci ce au adoptat TI, BCE are o tinta a inflatiei explicita si trebuie sa mentina inflatia cat mai aproape de tinta (o crestere de 2% in nivelul general armonizat al preturilor de consum) pe termen mediu. De asemenea, BCE este independenta, are o paleta de instrumente, iar influenta politica a guvernelor tarilor din zona euro este foarte slaba.

In concluzie, BCE nu tinteste inflatia in adevaratul sens al cuvantului chiar daca a imprumutat elemente importante din aceasta strategie. Ca si FED, politica monetara a BCE vizeaza un element de flexibilitate astfel incat sa poata adresa intr-un mod eficient diversele amenintari la stabilitatea preturilor, inclusiv in situatii exceptionale (deflatie, razboi, atacuti teroriste, socuri ale preturilor la produsele de import, prabusiri majore ale pietelor de capital, etc.). Trebuie mentionat ca o banca centrala nu tinteste inflatia prin simplul fapt ca alege o tinta a inflatiei. Ceea ce este esential pentru o banca centrala ce alege TI ca mod de operare este sa fie capabila sa obtina previziuni conditionate ale inflatiei iar apoi sa-si adapteze instrumentul principal utilizat in mod corespunzator.

Politica monetara a Fondului European pentru Dezvoltare

FED reprezinta banca centrala a uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii dar, in acelasi timp, reprezinta un angrenaj complex privind structura unei autoritati monetare. A fost creata, ca banca centrala, in 1913, in baza documentului intitulat "Federal Reserve Act". Pentru o buna implementare a politicii monetare la nivelul SUA, dar si pentru o cat mai buna coordonare in planul autoritatii monetare, teritoriul SUA a fost divizat, din punct de vedere monetar, in 12 districte, fiecare fiind coordonat de o Banca Federala de Rezerva. Aceste districte sunt reprezentate de: Boston, New York, Philadelphia, Cleveland, Richmond, Atlanta, Chicago, St. Louis, Minneapolis, Kansas City, Dallas si San Francisco. Analizand structura FED, se poate observa ca acesta include:

Consiliul Guvernatorilor (Board of Governors);

Cele 12 Banci federale;

Federal Open Market Committee (FOMC).

Ceea ce este important, este faptul ca cele 12 banci centrale regionale reprezinta autoritatea monetara aferenta districtului respectiv, la nivel federal activitatea monetara fiind coordonata de la sediul central din Washington.

Principala responsabilitate a Consiliului FED o reprezinta formularea politicii monetare. Cei 7 membri ai Consiliului constituie majoritatea in Federal Open Market Committee; acest Comitet ia deciziile- cheie care afecteaza costul si disponibilitatea banilor si creditelor in economie.

Consiliul stabileste cererile de rezerva si imparte responsabilitatea politicii ratelor de discount cu Reserve Banks.Aceste doua functii, impreuna cu operatiunile open-market constituie instrumentele de politica monetara ale FED.

Termenul de "politica monetara" se refera la actiunile efectuate de catre o banca centrala, precum FED, pentru a influenta disponibilitatea si costul banilor si a creditelor, cu scopul de a ajuta la indeplinirea obiectivelor nationale economice.

FED controleaza cele trei instrumente ale politicii monetare: operatiunile open-market, rata de discount si cererile de rezerva.

Consiliul Guvernatorilor FED este responsabil cu rata de discount si cu cererile de rezerva, iar FOMC este responsabil cu operatiunile open-market. Folosind aceste trei instrumente, FED echilibreaza depozitele detinute la Federal Bank Reserve si in acest mod influenteaza ratele fondurilor federale.

Federal Reserve (FED) si Banca Nationala a Japoniei nu au in mod explicit o tinta a inflatiei, si deci nu sunt de tipul TI. Mai mult, FED are ca obiectiv explicit stabilitatea activitatii economice, exista numeroase studii ce documenteaza politica restrictiva in perioade de avant economic si o politica relaxata in timpul recesiunii. Intereventiile bancii Japoniei pe piata valutara sunt de asemenea notorii.

BIBLIOGRAFIE

Conf.univ.dr.Costica,Ionela si Lect.univ.dr. Lazarescu,Sorin Adrian , "Politici si tehnici bancare"

www.bnr.ro

www.federalreserve.gov