ANOTIMPURILE DUNARII

Este primavara. Dunarea si-a iesit din albie. Dunarea internationala ramane singura si ingusta fata de Dunarea cealalta, care e numai a noastra si s'a intins cat vede ochiul. Satele sunt asezate pe grinduri inalte, dar dela o vreme sunt inecate si acestea. Garlele laturalnice umplu lacurile si se fac la urma una cu ele. Toate se varsa in Dunare si Dunarea se varsa in toate. Lumea primeste aceasta revarsare, afara de anii nenorociti cand puterile dezlantuite de topirea zapezilor sau de ploi matura totul in calea lor, ca o adevarata binefacere. E drept ca peste vechile pasuni se umbla cu luntrea, dar cardurile de pesti au navalit locurile si pescarii fac o pescarie cum nu se mai intalneste alta pe continent. Pe unele inaltimi, care se pastreaza uscate, se aseaza corturile cu polog. Fara aceasta panza sau retea deasa alba, nimeni n'ar putea dormi in balta de raul tantarilor. Te scoli la patru dimineata, cand aerul nu s'a desalbastrit inca de noapte si pleci incet ca sa nu sperii pestele, in luntrile lungi si negre. Aici sunt varsele, pentru pestele obisnuit, si dincolo, carligele, pentru cel mare. Se dau uneori adevarate lupte piept la piept cu somnii mustaciosi. Ca sa fie doborit dusmanul acesta, care bate salbatec apa, trebue manuita cangea de fier. Uneori, cand iese albastru din unda turbure, el e mai mare decat omul care-i sta in fata. Un fior te sageteaza prin spate si strigi fara sa vrei. Dupa ce l-ai ametit si l-ai aruncat in lumtre, unde se sbate s'o rastoarne, nu te mai uiti la el. Tot limpezisul dimprejurul tau forfota de aceleasi vietati. Vanatoarea urmeaza mai departe. Cand te intorci obosit de munca si de soarele care s'a ridicat sus, dela popas cainii iti ies cat pot inainte calcand prin apa pana le vine la zgarda, sau atunci inotand o bucata. Cei lenesi schimba picioarele deasupra pe mal si latra de bucurie. Batranul si baietii care raman la corturi, au intins plasele la uscat si au pregatit borsul de peste, vreun crap mare la protap si mamaliga pe fundul de lemn. Apa rece de baut avem in fedeles. Nici apostolii, care au fost pescari, nu s'au ospatat mai bine decat noi. Mii si mii de oameni, dela Portile de Fier pana in Delta, se dedau aceleiasi indeletniciri, de singuratate si de vitejie. Nuferii ies din adanc intre frunzele de pluta, ca niste boboci verzi si capete de suliti de arama, se deschid ca niste stele cazute pe apa si se trec, dar ei sunt tot acolo. Padurile se umplu de mierle si de privighetori, care-si fac peste capetele lor cuiburile. E primavara Dunarii romanesti, care se intinde inauntru in campie la kilometri de cealalta, a tuturor, desi intr'o singura suprafata cu ea. Locuitorii ei, pescarii, si-au parasit pe lumi de zile casele cocotate pe creste si o brazdeaza in toate partile, cu vaslele lor sau cu panza. Noaptea apele se acopar de focuri ca la o serbare a licuricilor si a zanelor. Sunt focurile dela.popasuri. Daca apa creste si ineaca pe cele mai joase, gospodaria se incarca in luntre si se muta pe intuneric in alt loc mai cucuiat, unde numai decat se aprinde acelasi foc, prietenul romanului. El falfaie singur langa oamenii care dorm. Cand se darama vreo buturuga si risipeste jeratecul, o puzderie de scantei se inalta tiuind si inmulteste stelele. Focul isi face flacara la loc si falfaie inainte. E sufletul locurilor. Dunarea curge neauzit, cu toata aceasta lume, catre Marea cea mane.

Dupa ce se retrag apele, pamantul e gras de tot ce a adus cu ea viitura. Ceea ce facea Nilul pentru o tara intreaga in Egipt, face Dunarea pentru malul stang romanesc. Luntrile au plecat si vin plugurile. Golurile se acopar de lanuri. Prin graurile noastre dunarene au intrat ostasii lui Alexandru cel Mare, cu el in frunte, cand au trecut la Geti. Ele au ramas vestite pana astazi, isi misca spicele grele la adierea din larg. Sunt insa mai mult faptura fluviului, ca niste holde crescute sub oglinda lui si ingrijite acolo de niste plugari ai adancului, decat faptura brazdei oare se vede. Dovada se face mereu de 25 de ani incoace. Ne-am gandit si noi ca Olandezii sa aparam aceste pamanturi de navala apei. Am inceput atunci niste lucrari aproape faraonice. Pe unele le-a stricat din nou Dunarea, care nu s'a lasat gonita din drepturile ei mai vechi decat omul, dar pe altele le putem cerceta oricand.

Una din cele mai frumoase zile pe care o poate petrece cineva e la o arie, deasupra Dunarii. Vara e in toiul ei. Se aud berzele in sat clampanind din ciocuri. In cuiburile lor inalte impletite din crengi, puii se pregatesc de sbor. Altele se rotesc linistite in senin. Zarea e nesfarsita. Campia romana ajunsa in marginea luncii se prabuseste deodata, dela 60 sau chiar dela 100 de metri. Vederea care se deschide de acolo e fara pereche. Fluviul abia se ghiceste in fund, la 10 km. departare sau mai mult, dupa un perete albastriu de copaci. Intre el si noi tremura, ca zugravite pe o panza, garle si lacuri, paduri si goluri, nori care parca plutesc sub noi si cai care alearga prin balta, speriindu-se de propriul lor galop, cu narile in vant si cu coama zbarlita. Vin carele cu snopi dela camp, dar urca si malul, de jos, din lunca, parca ar veni din Dunare. Se aduna de pretutindeni aici, sus, si noi ii asteptam, punem toti mana pe furca si ajutam la descarcare, desi am calatorit pana in aceste parti numai pentru vanatoare sau ca sa vedem Dunarea vara. Aceasta e vara ei, in sacul care se umple de boabele mari, in fetele care canta in varful treeratoarei, cu zaveica prinsa in brau, in flacaii care fac girezi din paie si se pierd printre firele si pulberea lor ca niste izvoade intr'o urzeala. S'au strans pentru seara si lautari. Au sa cante pe Kira Kiralina, din care Panait Istrate a facut un roman brailean, ca sa intre cu el in literatura lumii. A intrat impreuna cu aceasta viata dunareana, pe care vom asculta-o numaidecat plangand din coarde, pentru ca povestea ispraveste rau. Sunt femei cu patimi mari si barbati iuti la fapta. Limba lor insasi e mai colorata si mai epica. Trecute prin gura oamenilor dela Dunare, intamplarile se fac furtunoase si neiertatoare. Capete barboase ies din stuf. Totul e miscare si trecere de jur imprejur. Viata trebuia sa fie la fel. Apa si-a faurit si suflete dupa chipul si asemanarea ei. Calatorul sau geograful grabit nu le vede. Nu-i intrebati pe ei. Luati-va mai bine cizmele cu carambi inalti si intrati in balta. Omul e pe acolo numai o vietate intre alte vietati care traesc nenumarate si in buna intelegere impreuna, din piftia plina de belsug a locurilor. Pescuitul si vanatoarea sunt numai ca o culegere de floare dintr'o gradina. Nici nu se baga de seama. Viata se desfasoara mai departe, ca si fluviul, netulburata. Ea se intoarce in fiecare an tot asa de bogata, de secole si de milenii. Foeste pretutindeni. Ameteste. Parca pe aici si-a luat inceputul, din umezeala si din grasimea pamantului. E ca un cantec, dupa care te duci si nu mai veni indarat, prin desisuri si pe luciuri.

Dar toate aceste privelisti in valea Dunarii de Jos nu sunt decat o pregatire pentru ce ea pastreaza la capat si n'are asemanare, nu numai in tot cursul ei, dar in Europa si poate nici in alte continente.

Pojarul verii, cand apele parca fierb, a trecut. Mai frumoasa decat primavara, care navaleste intr'o izbucnire aproape dureroasa, este toamna Deltei. Calatorul patrunde intr'o lume noua. Padurile de stuf, inalte si dese, uneori cu partii taiate intre ele, care parca ar duce la castele tainice in ostroave de putini stiute, se indoaie la vant si pun miscarea lor pe loc alaturi de miscarea apei, in marea nemiscare dimprejur. Delta chiama la ea, desi adaposteste atatea puteri inaprasnice, ca o imparatie a linistei. Linistea adevarata e poate facuta tocmai din aceasta cumpana intre framantari. Stoluri nenumarate de pasari parca sboara si ele pe loc. Flamingii se privesc in ape pe picioarele lor lungi. Pelicanii grei, cu gusa plina de peste, parca nici nu s'au desprins bine din malul din care au fost plamaditi. Cormoranii negri, ca niste pasari ale mortii, pornesc dupa prada. Starcii albi cu pana se leagana intr'un picior ca o podoaba usoara la gatul vantului. Si atunci un ostrov de plaur, rupt de apa, trece pe dinaintea noastra, calator nu se stie unde, spre niste taramuri de poveste, unde toate au varsta si usurinta pasarilor. Toate vietatile depe el calatoresc impreuna, fara sa se tulbure. Cate o padure de copaci, legati intre ei cu liane si curmee, umple deodata zarea cu racoare. Un grind inalt, in care s'au gasit unelte vechi si sfaramaturi de corabii ca pe coastele Wikingilor, taie calea. Alte brate de delta, largite si tinute deschise de mana omului, pentruca lacurile innisipate si moarte sa primeasca din nou inviorarea apelor dulci ale fluviului, intampina la marile rascruci. Din cand in cand rasare in cate o cotitura a malului un sat de pescari. Oamenii sunt plecati la pescuit, inauntru la vaduri bune, sau la intalnirea apelor sarate cu apele dulci, unde se da lupta cea mare cu morunii de sute de kilograme greutate si plini de aurul negru al icrelor. Luntri incarcate de peste argintiu, care se mai bate inca, incep sa treaca repede spre cherhanale. Se simte adierea sarata a Marii Negre. Dunarea parca mai intarzie o clipa, inainte sa-si lase albia galbena si sa se piarda cu toate apele si cu toata istoria ei in Mare.

* *

In miezul iernii, cand gerul naprasnic vine adus de crivat din marile nordice si din stepele Siberiene, valea Dunarii se imbraca peste noapte intr'o suba de ceata si de turturi. Nu stiu daca trebue sa fii numaidecat un om al locului ca sa-i simti frumusetea alba salbatica si care nu e intru nimic mai prejos de cealalta, a anotimpurilor verzi. Cred ca tocmai un necunoscut, coborit de pe alte tarmuri, si nu noi obisnuitii cu tot ce marele pictor peisagist, timpul ne zugraveeste rand pe rand inaintea ochilor, ar fi mai in stare sa simta ceeace ne imbata pe bastinasi cu un dor de duca de un nou fel. Trebue vazuta neaparat Dunarea inghetata din mal in mal pe o largime de o mie si uneori de 2000 metri. Acolo unde fluviul curgea impacat, rasucindu-si si netezindu-si singur ochiurile si bulboanele si ducea cu sine umbrele matasoase ale padurilor de salcii, acum nu este decat un pod de ghiata. Nu-ti vine sa crezi. E ca si cum tot acel maret popor de ape, care parea stapanul intregului tinut, a fost abatut din albie si luat de puteri nazdravane. Poti sa treci dintr'o parte in alta fara nicio greutate. Pe unde se leganau vapoarele mari oceanice, umbli ca pe uscat. Numai copcile sapate cu topoarele din loc in loc, asa cum zic oamenii ca sa rasufle apa, mai dau de gol se gaseste dedesubt. Dunarea a incremenit cu valuri si cu suluri de apa, ridicate in vazduh. Parca a fost o lupta intre ea si inghet, iti inchipui totdeaua ca fata fluviului trebuie sa fie linistita si stravezie, poate chiar cu pestii putand fi urmariti prin pojghita de ghiata, care-i acopere. Mirarea, care nu te mai lasa, cand o strabati si te duci in lungul ei, este tocmai infatisarea de furtuna si de rasvratire, zbuciumul si incordarea desnadajduita a apei, ca sa scape de aceasta intepenire venita peste ea fara pricina si fara putinta sa fie biruita. Aceasta este Dunarea adevarata, oprita intr'o clipa a ei, si nu cealalta, mereu miscatoare si mincinoasa, cu o netezime pe care nu o are. Parca in fiecare clipa urmatoare poate sa porneasca din nou dela locul si cu chipul pe care-l avea cand mana uriase a gerului s'a infipt in coama ei vijelioasa si nedomolita si a oprlit-o pe loc. Din aceasta simtire e facuta frica si e facut fiorul pe care-l ai umbland. Sub picioarele tale drumul e tot asa de sigur ca un drum de munte. Dar stancile si gaurile care te intampina sunt vii si pot sa se puna in miscare oricand, tragandu-se cu ele la fund. Ti-au intins numai o cursa, punandu-ti sub talpi acest pod fatarnic. Esti prada elementelor batjocoritoare. Adancul are sa se deschida si niciodata n'ai sa ajungi la malul tare perdelit cu ceata. Uneori te indrepti fugind spre el, nemarturisindu-ti aceasta temere, care e mai puternica decat tine. Prin fulguiala si pacla, oamenii iernii pornesc in randuri dese, pe jos sau in sanii, pe aceiasi partie, care incepe sa fie batatorita ca un drum, dintr'o parte in alta. Sirul lor nu e drept, ci ocoleste ca o poteca piedicile din cale, vreo creasta cu colti ca un fierastrau, care taie pamantul dintr'un mal intr'altul, sau vreo vagauna, care ax putea sa crape ca sa nasboiasca si sa spele apele toata aceasta vedenie polara. Se pierd incet dincolo pe intinderea alba. Nici ei, nici tot ce se vede nu sunt parca de astazi si din lumea noastra. Sunt dintr'o vreme cand scoarta pamantului cu toate ale ei s'a invartosit si a murit de ger, asa cum s'a invartosit si a pierit Dunarea. Lumea a plecat spre alte zari, in cautarea vietii care poate s'a mai pastrat pe acolo. Sloii scartaie imprejur. Pasarile negre falfaie in stoluri pe deasupra ca un alaiu al desnadejdei. Din crangurile inghetate urla lupul. Pana ajungi la un port de iernat al vaselor, unde corabiile si-au impletit funii de argint si vapoarele au cosuri sclipitoare de sticla. Toata aceasta flota a visului cu marinari neastamparati pe punte si pe cheiuri, iti dau indarat increderea. Marea expeditie se pregateste. La un semnal ea are sa plece. Pavilioanele aventurii au sa se desfasoare in intaiul soare care are sa despice norii, sa goneasca iarna si sa deslege din catusele ei de ghiata Dunarea.