METODE DE CERCETARE UTILIZATE IN POMICULTURA

Metode de cercetare utilizate in pomicultura

Difuzarea soiurilor noi in productie si studierea celor existente in diferite zone de cultura se face prin anumite metode proprii, in stransa corelatie cu modul de crestere si dezvoltare a pomilor.

Pomul ca sistem biologic este format din doua subsisteme: sistemul radicular (organele hipogee) si tulpina (organele epigee). Intre cele doua componente ale sistemul exista un echilibru relativ, cu influenta reciproca a unei parti asupra celeilalte. Astfel, o parte aeriana bine dezvoltata, sustine o suprafata foliara mare, cu o capacitate buna de sinteza care asigura o nutritie corespunzatoare a tulpinii dar si a radacinii. Un sistem radicular bine dezvoltat, care exploreaza un volum mare de sol este capabil sa asigure apa si sarurile minerale (seva bruta) care sunt prelucrate la nivelul frunzelor (seva elaborata = fotoasimilate). In decursul timpului au fost puse la punct metode separate de studiu pentru cele doua componente ale pomului.

1. Metode pentru studiul sistemului aerian

Partea aeriana a pomilor se studiaza prin urmatoarele metode: descriptiva, stationara, biologica, a anchetei si metoda de apreciere a calitatii fructelor.

Metoda descriptiva consta, asa cum ii spune si numele, in descrierea partii aeriene a pomilor din punct de vedere botanic. Metoda prezinta interes pentru descrierea soiurilor si hibrizilor noi romanesti sau din import, cat si pentru identificarea soiurilor deja existente in sortiment.

Metoda stationara se bazeaza pe inregistrarea ritmului de crestere si fructificare a soiurilor intr-un anumit areal de cultura, in functie de conditiile climatice specifice, pe o anumita perioada de timp. Se analizeaza vigoarea pomilor, capacitatea de ramificare, suma cresterilor anuale, reactia pomilor la taiere, influenta portaltoiului, potentialul de productie si calitatea recoltei, rezistenta la boli, iernare si inghetul de revenire. In paralel cu inregistrarea parametrilor biometrici sunt inregistrate si datele climatice pentru a se putea interpreta cat mai bine rezultatele obtinute. Metoda se poate aplica in pepiniera, plantatii comerciale sau experimentale. Desi este o metoda de durata, asigura obtinerea unor date complete referitoare la particularitatile agrobiologice ale soiurilor si cerintele pe care le au fata de factorii de mediu. Pe baza datelor obtinute se poate stabili sortimentul pomicol al zonei respective.

Metoda biologica este o metoda mai expeditiva, de durata mai mica decat precedenta si se foloseste pentru obtinerea datelor referitoare la particularitatile agrobiologice ale soiurilor si cerintele lor fata de factorii pedoclimatici. Metoda se bazeaza pe faptul ca pomii inregistreaza, prin ritmul de crestere, conditiile de mediu. De exemplu, seceta dintr-un an determina cresteri mai mici, grindina lasa urme le ramurile anuale etc. Se inregistreaza numarul de goluri din plantatie, vigoarea pomilor, intensitatea cresterilor, capacitatea de fructificare, comportarea pomilor la atacul bolilor si daunatorilor, refacerea lor dupa accidente climatice etc. Analizand datele biometrice obtinute si raportandu-le la factorii pedoclimatici din intervalul de timp analizat se pot trage concluzii daca soiurile merg sau nu in zona.

Metoda anchetei pomicole se utilizeaza in special pentru largirea arealului de cultura a speciilor si soiurilor in zone despre care nu exista suficiente date anterioare. Metoda consta in efectuarea unor anchete la nivelul localitatii, pe baza de chestionare, prin care localnicii sunt intrebati de speciile si soiurile cultivate si de rezultatele obtinute. De la oficiile de cadastru se extrag suprafetele disponibile pentru a fi plantate cu pomi. Aceste date trebuie completate cu unele sondaje facute in plantatiile vecine sau cu studii pedoclimatice facute in zona.

Aprecierea calitatii fructelor consta in efectuarea unor determinari fizice (greutatea, forma, culoarea, greutatea specifica, raportul intre diferite componente ale fructului, fermitatea, culoarea si suculenta pulpei), biochimice (apa, substanta uscata, acizi organici, vitamine, celuloza) si organoleptice (prin fise de degustare), pentru a departaja soiurile si a alege pentru o zona pe cele care se comporta mai bine din punct de vedere calitativ.

Metode pentru studiul sistemului radicular

Pentru studiul sistemului radicular se folosesc metodele: scheletului, profilului, monolitului si stationara. Prin aceste metode se urmareste stabilirea arhitectonicii sistemului radicular, adancimea de amplasare si stabilirea zonei de distributie a radacinilor active, dinamica de crestere a sistemului radicular etc.

Metoda scheletului este o metoda mai elaborioasa, care consta in dezgroparea sistemului radicular si efectuarea masuratorilor. Dezgroparea radacinilor se poate face integral, pe jumatate sau pe sfert. Pentru inceput, se marcheaza pe teren pomii care se vor analiza, se fac masuratori biometrice la tulpina, se stabileste zona de dezgropare si orientarea ei (nord, est etc.). Se inlatura solul in straturi succesive de 15-20 cm si pe masura ce se descopera radacinile, acestea se masoara si se reprezinta grafic pe hartie milimetrica. Paralel cu masuratorile, se recolteaza probe de sol din fiecare orizont al profilului. Dupa descoperirea sectorului dorit, radacinile se varuiesc, se fotografiaza, iar apoi groapa se acopera. Pentru a diminua stresul asupra pomilor, acestia se fertilizeaza. Prin aceasta metoda se obtin date privind cantitatea (numar, lungime, grosime) si calitatea (pozitia, arhitectonica) sistemului radicular.

Metoda profilului consta in saparea unor transee lungi de 100 cm si largi de 50-60 cm, perpendiculare pe sensul de crestere al radacinilor, la distanta de 1, 2, 3 si 4 m de trunchi, in functie de vigoarea pomului. In pepiniera este suficient un sant la 0,5 m de pom. In fiecare profil se inregistreaza radacinile gasite, pe hartie milimetrica, cu simboluri, in functie de grosime. Rezultatele obtinute se trec in tabele pe orizonturi si ordine de grosime si se coreleaza cu rezultatele analizelor de sol, in functie de orizont. Metoda este destul de simpla, expeditiva si permite obtinerea datelor care pot explica unele probleme de crestere a pomilor.

Metoda monolitului (a probelor) consta in recoltarea in dinamica a monolitilor de sol, la trei adancimi 0-35, 35-55 si 55-75 cm, pentru a pune in evidenta inceputul cresterii radacinilor, sau a unor raporturi cantitative intre radacinile absorbante si cele conducatoare sau intermediare. Primele probe se recolteaza la interval de 2 zile, se spala monolitii cu jet de apa, radacinile se tin in borcane cu apa si se masoara. La microscop se analizeaza varful de crestere. Dupa pornirea in crestere a radacinilor, probele se recolteaza de doua ori pe luna. Deoarece temperatura si umiditatea solului sunt factorii hotaratorii ce influenteaza cresterea, obligatoriu la recoltarea probelor acestia trebuie inregistrati.

Metoda stationala asigura observarea sistematica a radacinilor in conditii naturale prin intermediul unui geam care se fixeaza in sol, in pozitia dorita (orizontal, vertical sau oblic) sau locuri special amenajate, unde pomii sunt plantati in containere, la care una din fete este din sticla. Pe peretele din sticla este trasat un caroiaj care imparte geamul in patratele cu latura de 3 mm. Prin simpla observare a radacinilor se inregistreaza ritmul de crestere, lungimea si grosimea radacinilor pe hartie milimetrica. Metoda nu este foarte precisa, pentru alegerea unor solutii tehnologice de aplicat in livada, datele trebuie completate prin alta metoda.