CURRICULUM SCOLAR

CURRICULUM SCOLAR

1. Concept si evolutie

2. Continutul invatamantului-caracteristici, surse, factori si criterii care determina continutul invatamantului

3. Strategii de organizare a continutului invatamantului

1. CONCEPT SI EVOLUTIE

Timp indelungat, conceptul de curriculum a reprezentat unul dintre cele mai controversate concepte ale pedagogiei. Definitiile, extrem de diverse si contradictorii, au variat, pe parcursul secolelor XVI si XX, in functie de conceptia pedagogica a autorilor si de metodologia de cercetare a conceptului, adoptata in functie de traditiile practicii si literaturilor pedagogice exprimate in principalele limbi de circulatie internationala in functie de prioritatile si caracteristicile reformelor invatamantului si ale educatiei.

In prezent, conceptul este folosit in mai multe acceptiuni. In sensul cel mai larg, curriculum semnifica intreaga experienta de invatare dobandita in contexte educationale formale, nonformale si informale. In sensul cel mai restrans (sensul traditional), curriculum semnifica continuturile invatarii, obiectivate in planuri de invatamant, programe si manuale :

1. cursurile oferite de o institutie educationala;

2. un set de cursuri ce constituie o arie de specializare

Termenul de continut curricular se refera la anumite fapte, idei, principii, probleme, incluse intr-un program de studii.

Termenul curriculum provine din limba latina (singular: curriculum; plural: curricula), unde inseamna alergare, cursa.

Termenul apare cu referire la contextul educational, mai intai, in documentele unor universitati medievale.

In literatura pedagogica romana, conceptul s-a impus, in acceptiunea sa largita, moderna, in special dupa anii '90, fiind asociat cu reforma invatamantului si a educatiei. Desi sunt multe voci care considera termenul de curriculum prea pretentios, in vocabularul pedagogic romanesc, noi recomandam preluarea larga a lui, atat din considerente epistemologice, legate de evolutia pedagogiei contemporane, cat si din considerente pragmatice. Efortul de a intelege acest termen, precum si ideologia pedagogica ce il insoteste, este rasplatit de conferirea accesului la abordarea, proiectarea si aplicarea unor modele instructiv-educative adaptate lumii de maine.

Pana la mijlocul secolului al XIX-lea, in intreaga lume, termenul de curriculum a fost folosit, in general, cu acelasi inteles, restrans la continuturile instructiv-educative si, in special, la componenta lor preponderent informativa, respectiv la cunostintele scolare.

Ulterior, termenul de curriculum a inceput sa devina un subiect al dezbaterilor contradictorii in comunitatea pedagogica si un izvor de confuzii si neintelegeri, datorate extinderii ariei sale semantice si a vehicularii lui cu mai multe sensuri, in acelasi timp. Pe de o parte, conservatorii, prin curriculum continuturi instructional-educationale, pe de alta parte, reformistii, reclamand limitativitatea sensului traditional al termenului, propuneau extensiunea sa asupra intregii didactici si, in extremis, asupra intregii experiente de invatare de care beneficiaza un individ, in contexte educationale scolare, extrascolare si chiar informale (in familie si in comunitate). Obiectivele si metodologiile de predare-evaluare, precum si organizarea/structurarea situatiilor de invatare in afara scolii, sunt considerate de acestia din urma inseparabile de continuturi. Unitatea lor sistemica este desemnata prin conceptul de curriculum.

Procesul de extindere a ariei semantice a termenului a fost jalonat in prima jumatate a secolului XX, de cateva aparitii publicistice semmficative pentru evolutia teoriei curriculum-ului:

. Dewey - atrage atentia asupra pericolului de a interpreta, ca fiind doua realitati independente, autonome, disciplinele studiate in scoala si, respectiv, experienta de invatare a copilului, organizata in scoala. Dewey sugereaza includerea in sfera conceptului de curriculum, alaturi de informatie, si a demersului didactic de asimilare a informatiei, in vederea formarii de cunostinte, capacitati si sisteme de raportare la realitatile externe si interne ale copilului;

. Bobbitt, The Curriculum - critica explicit intelesul traditional al termenului, ca fiind restrictiv. Bobbitt extinde aria semantica a conceptului de curriculum la intreaga experienta de invatare a copilului, dobandita atat in scoala, in contexte formale, cat si in afara scolii, prin activitati de tip nonformal sau extrascolar, planificate si aplicate de scoala;

. Tyler, Basic Principles of Curriculum and Instruction (trad. Principiile de baza ale curriculum-ului si instructiei) - sistematizeaza componentele curriculum-ului: obiectivele educationale, experientele de invatare sau continuturile invatarii, metodologia organizarii acestor experiente de catre scoala, evaluarea rezultatelor invatarii.

Linia marcata de acesti autori clasici ai teoriei curriculare a fost continuata, apoi, de alti cercetatori, in special din Europa si SUA, impunandu-se astazi intregii comunitati stiintifice ca o conceptie moderna si inovatoare asupra conceptului de curriculum, cu implicatii importante in proiectarea procesului de invatamant in ansamblul sau.

Maxima largire a ariei semantice a conceptului de curriculum este reprezentata de tendinta de incorporare a experientelor de invatare dobandite in contexte informale. Constientizarea importantei parteneriatului educational al scolii cu diferitele institutii comunitare se reflecta in literatura pedagogica prin vehicularea conceptului de curriculum informal, care vizeaza ocaziile de invatare oferite de mass-media, teatru, muzee, biserica.

Desi nu exista inca, in literatura pedagogica actuala, un consens asupra unei definitii unice a conceptului de curriculum, s-a conturat totusi, cu claritate, cadrul sau referential:

Curriculum desemneaza ansamblul coerent de continuturi, metode de invatare si metode de evaluare a performantelor scolare, organizat in vederea atingerii unor obiective determinate.

Curriculum, in acceptiunea larga in care este vehiculat astazi, presupune un sistem complex de procese decizionale, manageriale sau de monitorizare care preced, insotesc si urmeaza proiectarea, elaborarea, implementarea, evaluarea si revizuirea permanenta si dinamica a setului de experiente de invatare oferite in scoala.

In sens restrans, curriculum desemneaza ansamblul documentelor de tip reglator sau de alta natura in cadrul carora se consemneaza experientele de invatare.

Curriculum reprezinta intreaga experienta de invatare-formare propusa de scoala prin activitati scolare si extrascolare. Aceasta experienta se realizeaza prin ansamblul functional al componentelor si tipurilor curriculare  proiectate si aplicate in interdependenta.

Caracteristicile esentiale ale curriculum-ului sunt:"coerenta, cunoasterea interconexiunilor dintre elementele componente si posibilitatea obtinerii unui feed-back semnificativ in raport cu obiectivele urmarite".

Componentele curriculum-ului:

un sistem de consideratii teoretice asupra educatului si a societatii

finalitati

. continuturi sau subiecte de studiu selectionate si organizate cu scopuri didactice

metodologii de predare-invatare

metodologii de evaluare a performantelor scolare

CONTINUTUL INVATAMANTULUI-CARACTERISTICI, SURSE, FACTORI SI CRITERII CARE DETERMINA CONTINUTUL INVATAMANTULUI

Prin notiunea  continutului invatamantului intelegem sistemul informatiilor, actiunilor si opearatiilor, care pe baza unor criterii logico-stiintifice si psihopedagogice, pe de o parte sunt selectate din valorile culturale ale omenirii, iar pe de alta parte sunt structurate, ierarhizate si integrate in continutul disciplinelor scolare.

Caracteristicile esentiale ale continutului invatamantului (curriculum-ului )sunt :

coerenta

cunoasterea interconexiunilor dintre elementele componente

posibilitatea obtinerii unui feed-back semnifivativ in raport cu obiectivele urmarite.

Continuturile procesului de invatamant sunt selectionate, sistematizate si ierarhizate didactic in documente scolare de tip reglator (planuri de invatamant, programe cadru sau pe discipline sau arii tematice) sau de alta natura (manuale alternative, materiale curriculare auxiliare ca, de exemplu, indrumare metodice, ghiduri pentru elevi, culegeri de texte, culegeri de exercitii si probleme, atlase scolare). Continutul invatamantului este reprezentat numai de valorile propuse de scoala, in cadrul orarului scolar (educatia formala) si din cadrul activitatilor extrascolare organizate de scoala (educatia nonformale), de tipul cercurilor tematice, concursurilor, cluburilor, excursiilor si vizitelor organizate sub indrumarea scolii. Transpunerea didactica a continuturilor invatamantului presupune utilizarea riguroasa a unui sistem de operatii logice si de procedee, tehnici si instrumente psihopedagogice,

Continuturile educatiei au insa o sfera mai larga decat continuturile procesului de invatamant, nereducandu-se la continuturile documentelor si activitatilor scolare. Continuturile educatiei inglobeaza, in plus, si valorile pe care elevii le asimileaza, prin metode sau mijloace mai putin sistematizate decat cele didactice, din intregul lor univers experiential, din afara scolii (educatia informala). Un rol important, in acest registru de resurse educationale, il au familia, institutiile religioase, culturale si artistice, muzeele, mass-media. Calitatea acestor resurse si frecventa accesului elevului la ele, precum si motivatia lui de a le valorifica, vor influenta, in mod firesc, nivelul succesului scolar,

Intre continuturile procesului de invatatamant si continuturile educatiei se instituie legaturi complexe. In situatia unui parteneriat optim dintre scoala si celelelalte institutii sociale care au valente formative, parteneriat nu doar facilitat, ci chiar proiectat in conceptia unui curriculum global si integrativ, de catre pedagogi specializati in metodologia educatiei informale, cele doua categorii de continuturi vor putea servi mai bine finalitatile educationale, inclusiv din perspectiva educatiei permanente,

Continuturile proceselor instructiv-educative sunt selectate, prin metodologii pedagogice speciale, din intregul patrimoniu cultural al omenirii. In orice sistem national de invatamant, exista un trunchi de continuturi comune, obligatorii pentru toti cursantii, ce este asimilat de obicei in "scoala generala'. Continuturile scolii generale reprezinta in proiectie sintetica, ceea ce este considerat in sistemul respectiv de invatamant ca fiind ansamblul de valori esentiale pentru dezvoltarea personalitatii copilului in acord cu idealul educational si cu scopurile si obiectivele invatamantului obligatoriu. Continuturile nivelurilor superioare de scolarizare vizeaza prespecializarea si specializarea in vederea abordarii, intr-un orizont de timp viitor, a diferitelor domenii vocationale.

Continuturile invatamantului evolueaza de-a lungul istoriei, iar selectia lor este operata simultan pe trei categorii de considerente: teoretice, de politica educationala si considerente personale (la latitudinea profesorului).

Considerentele teoretice

. Considerentele stiintifice - accesul la informatia stiintifica fundamentala, validata in decursul cunoasterii si practicii umane; concordanta continuturilor procesului de invatamant cu cele mai noi si mai valoroase rezultate ale cercetarii stiintifice contemporane; reconsiderarea conceptului de cunostinte esentiale pentru formatia intelectuala generala, in conditiile informatizarii societatii si ale valentelor crescande ale educatiei permanente; reflectarea logicii interne a dezvoltarii stiintelor, a transformarilor metodologice si structurale ce au loc in stiinta contemporana; surprinderea tendintelor de diferentiere prin specializare sau de integrare prin demersuri interdisciplinare ale unor stiinte; initierea elevului in metodologia cunoasterii stiintifice si in limbajul stiintelor, cu prelevarea caracterului riguros si coerent al acestora.

. Considerentele de psihologia dezvoltarii - adaptarea continuturilor la stadiile de varsta ontogenetica ale elevilor si la caracteristicile lor psiho-comportamentale individuale.

. Considerentele de psihologia invatarii - continuturile procesului de invatamant sunt determinate si de conceptia despre invatare cu care se opereaza in scoala. In acest sens, s-au delimitat doua serii de tendinte: conexioniste, axate pe reflexele stimul-raspuns, si functionale, axate pe analiza relatiei mediu-personalitate

. Considerentele pedagogice - asigurarea unitatii dintre continuturile invatamantului si idealul, scopurile si obiectivele educationale ale scolii; asigurarea unitatii si continuitatii intre cultura generala si cea de specialitate, intre formele de invatamant obligatoriu si cele cu niveluri mai inalte; respectarea criteriilor de economie, de calitate si de eficienta pedagogica in planificarea si proiectarea continuturilor invatamantului in documentele scolare; accentuarea valentelor formative ale invatamantului, prin selectia acelor cunostinte care dezvolta cel mai mult capacitatile de cunoastere si de operationalizare in practica a achizitiilor cognitive.

Considerentele de politica educationala nationala

Curriculum formal sau scris, obiectualizat in documente curriculare oficiale, reprezinta o forma de expresie a finalitatilor macrostructurale conturate la nivelurile deciziei politice. Aceste finalitati sunt proiectate in toate arealele societalului. Pentru arealul educational, ele se reflecta in idealul si scopurile educationale precizate in Legea invatamantului si reflectate in Legea Statutului Cadrelor Didactice, in Cartea Alba a Educatiei, in rapoarte si in programe elaborate la diferite niveluri de analiza a sistemului de invatamant. Documentele reglatoare cu care aceasta reforma isi propune sa opereze in Romania, in aceasta etapa, sunt, in principal, planul de invatamant, programele cadru pe discipline de studiu sau pe arii curriculare si standardele nationale de performanta scolara.

Considerentele personale (la latitudinea profesorului)

Chiar si in sistemele de invatamant puternic centralizate, selectia si organizarea continuturilor procesului didactic depind, intr-un anumit grad, de preferintele profesorilor, de conceptia lor despre cultura, asumata la nivel pedagogic, de competentele, atitudinile, stilul didactic al acestora, precum si de caracteristicile psiho-comportamentale ale grupului de elevi. Curriculum real, predat in clasa ora de ora, nu este echivalent sau acelasi cu cel oficial sau scris, ori cu cel recomandat. Cu atat mai mult in sistemele semicentralizate sau descentralizate, intre curricula scrise, recomandate si reale exista decalaje si diferente particularizante.

Preferintele profesorilor se exprima diferentiat in alegerea manualelor alternative, a ghidurilor metodice, a materialelor didactice de suport, ca de exemplu culegerile de texte pentru analiza scolara, culegeri de exercitii si probleme, atlase, enciclopedii scolare . De asemenea, curriculum elaborat in scoala si curriculum la decizia scolii antreneaza profesorii si in postura de conceptori de continuturi de invatamant.

Sursele contemporane ale continuturilor

Sursa globala informativa si formativa a continuturilor invatamantului si ale educatiei este insasi cultura societatii in toate dimensiunile sale. Valorile culturale esentiale ale omenirii, valorificate in continuturile invatamantului, devin baza comuna a cunoasterii generale in toate scolile generale, baza comunicarii interumane, "fundamental cultural al personalitatii'. In ultimele decenii, o data cu rasturnarea prioritatilor din triada traditionala a finalitatilor educationale, prin plasarea accentului pe formarea atitudinilor si a aptitudinilor, prin instrumentalizarea elevilor cu un sistem de cunostinte generale, se remarca o noua abordare in planificarea curriculum-ului. Incarcatura cognitiva a disciplinelor din planul de invatamant este mult mai putin importanta, in conceptia pedagogica contemporana, decat plasarea continuturilor tuturor disciplinelor de studiu intr-o perspectiva culturala larga, printr-o noua strategie de delimitare a surselor continuturilor.

Criteriile de pertinenta ale continuturilor

Pe baza a numeroase si indelungate observatii, dezbateri si confruntari, avandu-i ca protagonisti pe diferiti specialisti in stiintele educatiei din intreaga lume, G. Vaideanu a elaborat o sinteza a criteriilor de pertinenta a continuturilor invatamantului. Acesti indicatori au caracter general. Pentru a deveni operationalizabili ei trebuie explicati si interpretati in functie de caracteristicile situatiilor socio-pedagogice concrete. Redam tabloul indicatorilor de pertinenta, in traducerea in limba romana sub care a aparut in cartea G. Vaideanu, Educatia la frontiera dintre milenii.

1.Deschidere fata de achizitiile si progresele stiintei si ale tehnologiei si selectionarea elementelor de introdus in cadrul continuturilor in lumina finalitatilor educatiei general-obligatorii.

2. Acord axiologic al continuturilor cu valorile si evolutiile din domeniul culturii si al artei. Analize periodice ale valorii culturale a programelor si manualelor scolare.

3. Mentinerea unui echilibru intre dubla deschidere a continuturilor: fata de problematica planetara si de trebuintele specifice ale comunitatii locale si nationale.

4. Adecvarea continua a continuturilor la trebuintele si posibilitatile spirituale, fiziologice si fizice ale celor angajati in procese de invatare la diferite niveluri ale sistemelor educative.

a. Asigurarea echilibrului in conceperea continuturilor la nivel central (planuri, programe, manuale) si la nivel institutional (activitati didactice si extradidactice). Echilibru intre grupele de obiective - cognitive, moral-afective, psiho-motorii, intre grupele de discipline sau intre discipline, intre elementele teoretice si cele practice, intre elementele abstracte si cele concret-explicative, intre ponderile atribuite cuvantului si imaginii, intre ponderile atribuite diferitelor moduri de organizare a invatarii (in clase conventionale, in grupe mici, in grupe mari sau clase reunite) si diferitelor metode de predare-invatare.

6. Asigurarea coerentei continuturilor in plan diacronic si sincronic, in sensul stabilirii unor raporturi stranse intre idei si al eliminarii contradictiilor sau rupturilor intre capitole, intre discipline sau intre cicluri scolare.

7. Conceperea si dozarea continuturilor si a modurilor de organizare a invatarii, astfel incat elevii sa fie angajati in eforturi cu valoare formativa care sa se asocieze cu bucuria de a invata.

8. Orientarea prospectiva si democratica a continuturilor, astfel incat sansele de succes ale celor ce invata sa sporeasca, iar pregatirea lor pentru intelegerea si construirea viitorului sa devina cat mai temeinica.

3. STRATEGII DE ORGANIZARE A CONTINUTULUI INVATAMANTULUI

Strategii de organizare a continutului invatamantului sunt :

transpunerea didactica

obiectivarea continuturilor in documentele scolare . Curriculum national  - aici fiind incluse :

planurile de invatamant

programele scolare

manualele scolare

curriculum suport

Modalititi inovatoare de organizare a continuturilor, ar fi urmatoarele : Interdisciplinaritatea

Organizarea modulara

Organizarea integrata

Sistemele expert

Organizarea diferentiata sau personalizata a continuturilor

Transpunerea didactica

Conceptul de transpunere didactica exprima transformarea informatiei si cunoasterii stiintifice sau savante in cunostinte oferite spre asimilare in scoala.

Cercetarea sociologica a consacrat numeroase studii problematicii transpunerii didactice, in special din perspectiva selectiei, filtrarii si reinterpretarii continuturilor ca o parghie a unui curriculum-instrument al puterii. In pedagogie, conceptul este valorizat din perspectiva accesibilizarii si organizarii cunoasterii specifice expertilor pentru uzul elevului:

De ce este necesara transpozitia didactica ? Pentru ca procesul didactic al cunoasterii este diferit de procesul cunoasterii savante ; pentru ca exista doua modalitati de cunoastere aflate in interdeterminare dar totusi distincte.Transpozitia didactica are loc cand elementele cunoasterii se transforma in cunostinte scolare.

In procesul transpunerii didactice, continuturile sunt structurate, simplificate, traduse in forme susceptibile de a stimula interesul si de a facilita intelegerea.

S-au delimitat doua etape distincte ale transpozitiei didactice:

trecerea de la o stiinta fundamentala sau de la un areal al cunoasterii specializate, la un ansamblu de elemente de cunoastere prelucrate de educator si adaptate elevilor in functie de posibilitatile lor aptitudinale, de interesele lor cognitive, de nevoi si preferinte;

activitatea didactica din clasa sau actiunea paideutica propriu-zisa, desfasurata pe baza unui proiect curricular.

Din perspectiva teoriei informatiei, in procesul transpunerii didactice, mesajul stiintific, artistic, filosofic, religios este prelucrat pe mai multe registre, pentru a fi inteles de elev:

statistic - prelucrarea cantitativa a mesajului, operate ce exprima frecventa termenilor si ideilor noi in raport cu totalitatea informatiei transmise anterior;

semantic - prelucrarea calitativa, exprimand decodificarea semnificatiei mesajului, astfel incat sa faciliteze intelegerea corecta;

pragmatic - indica in ce masura informatiile receptate de elevi produc modificari psiho-comportamentale in directia asteptata de educatori;

sintactic - organizarea informatiei din perspectiva unitatii dintre continut si forma de prezentare.

Prezentam cateva caracteristici referitoare la transpunerea didactica

in procesul instructiv-educativ se transmit elemente de cunoastere cu semnificatii noi pentru elevi, deseori fara o legatura directa cu experienta cognitiva sau actionala a acestora;

transferul informatiei dintr-un camp cunoscut intr-un camp necunoscut;

aparitia unor elemente cu impact asupra experientei de invatare, ce tin de personalitatea educatorului;

. subordonarea sau cel putin relationarea transpunerii didactice cu obiectivele instructiv-educative;

introducerea unor elemente de relatie, explicatie, intarire, motivare care nu sunt atasate direct subiectelor studiate.

Functiile educatorului in transpunerea didactica sunt foarte importante.

Pe tot parcursul transpunerii didactice, educatorul reconstruieste continuturile cunoasterii intrate in campul predarii prin diferite operatii:

.analiza unei teme de studiat si specificarea competentelor si a performantelor pe care trebuie sa le demonstreze elevii;

. precizarea raportului dintre informatia de baza (informatia stiintifica) si informatia de relatie (informatia care explica natura relatiilor dintre diferiti termeni-cheie); in acest proces de prelucrare didactica, efectul principal consta in modalitatea de organizare a continuturilor (mono-, inter-, transdisciplinara; modular; personalizat; pentru educatia la distanta, pentru un invatamant informatizat);

* precizarea performantelor scolare si a standardelor de evaluare;

proiectarea metodologiei didactice de predare si de evaluare;

armonizarea mediului predarii cu mediul invatarii;

* optimizarea proceselor de feed-back dinamic (ce indica tendinta de apropiere sau de indepartare de obiectivele instructiv-educative propuse) si de feed-back static (ce indica nivelul de cunoastere a progreselor elevilor, prin raportare la standardele performantiale).

Planurile de invatamant

Planul de invatamant este un document oficial in care se structureaza continutui invatamantului pe niveluri si profiluri de scoli. In planul de invatamant se stabileste numarul de ore (maxim si minim) pe diferite discipline sau arii curriculare. Acest document are caracter reglator-strategie si reflecta filosofia si politica educational a sistemului de invatamant national. Totodata, el exprima, in forma sintetica, conceptia pedagogica si in special teoria curriculara care fundamenteaza stiintific procesul instructiv-educativ la nivel national. Prin efectele sale imediate pe linia managementului sistemului de invatamant, planul-cadru influenteaza strategia de alocare a resurselor umane si materiale in domeniul invatamantului, sistemul de evaluare si de examinare, sistemul de formare initiala si continua a personalului didactic.

Importanta planului de invatamant, demonstrata prin efectele sale asupra tuturor celorlalte componenete ale sistemului si procesului de invatamant, face ca, ori de cate ori o reforms a invatamantului isi propune sa se exprime in primul rand ca o restructurare curriculara, ca sa reprezinte o reforms de esenta. Planul de invatamant trebuie interpretat ca o proiectie pedagogica si de politica educationala, continuu perfectibila, in scopul adaptarii la transformarile sociale si economice.

Proiectarea unui plan-cadru de invatamant este un proces deosebit de complex si de laborios, implicand lucru in echipa la diverse niveluri de instanta decizionala. In cadrul acestui proces se pot distinge trei etape, fiecare antrenand profesionisti cu roluri specifice:

etapa de expertiza stiintifica ce antreneaza specialisti in teoria si dezvoltarea curriculum-ului;

etapa de expertiza practica ce antreneaza educatori practicieni;

etapa de expertiza decizionala ce transfera responsabilitatea factorilor de decizie.

In cadrul actualei Reforme a invatamantului din Romania, Comisia de elaborare a Planului de invatamant, numita prin Ordinul Ministrului, a finalizat in 1998 un proiect reformator, care are la baza finalitatile invatamantului preuniversitar si doua categorii de principii:

1. Principii de politica educationala

Principiul descentralizarii si al flexibilizarii (scolile vor avea libertatea de a-si construi scheme orare proprii, cu plaje orare' pentru disciplinele obligatorii si optionale);

Principiul descongestionarii programului de studiu al elevilor, vizandu-se un mai mare randament al invatarii pe fondul unui consum psihic normal, fara fortari si presiuni;

Principiul eficientei;

Principiul compatibilizarii sistemului romanesc de invatamant cu standardele europene.

2 Principii de generare a noului plan de invatamant:

Principiul selectiei si al ierarhizarii culturale;

Principiul functionalitatii;

Principiul coerentei;

Principiul egalitatii sanselor;

Principiul flexibilitatii si al parcursului individual;

Principiul racordarii la social.

Ca o aplicare a principiului selectiei si al ierarhizarii culturale, noul plan-cadru de invatamant propune gruparea obiectelor de studiu pe sapte arii curriculare, pentru tot invatamantul preuniversitar (clasele I-XII):

Programele scolare

Programele scolare sau analitice sunt documente oficiale care redau sintetic continuturile invatamantului pe ani scolari sau pe cicluri de invatamant. In literatura recenta, sintagma ,,programe analitice' este inlocuita cu cea de "curriculum scris' sau 'oficial', conferindu-li-se, astfel, acelasi statut cu planul de invatamant, ca documente de politica educationala.

Curriculum national reprezinta sistemul experientelor de invatare oferite de scoala intr-un sistem de invatamant national. Prin curriculum national se desemneaza, in mod conventional, totalitatea programelor scolare. Astfel, tot in mod conventional, prin reforma curriculara se desemneaza in principal, reforma operata la nivelul programelor scolare si al suportului institutional al acestora, planurile-cadru de invatamant.

Noul Curriculum national are un grad ridicat de flexibilitate, oferind posibilitatea conceperii unor trasee curriculare diferentiate si personalizate. Aceasta flexibilizare se concretizeaza, in principal, in raportul dintre curriculum 'nucleu' sau si cel  'la decizia scolii'. Acesta din urma ofera o gama larga de posibilitati, din care scoala trebuie sa aleaga una sau mai multe variante, adaptate cerintelor elevilor:

curriculum extins - scoala da curs propunerilor din programele scolare elaborate la nivel national, pentru segmentul de pana la 30% ;

curriculum nucleu aprofundat - scoala nu abordeaza deloc materia din segmentul de 30%, ci aprofundeaza materia inclusa in segmentul de 70%, curriculum obligatoriu, pe baza caruia se vor stabili standardele de performanta scolara si se vor calibra toate probele de examinare;

curriculum elaborat in scoala - se opteaza pentru activitati didactice centrate pe continuturi organizate tematic, interdisciplinar, cu relevanta pentru zona geografica respective, pentru discipline sau arii curriculare optionale.

Structura unei programe scolare conceputa din perspective curriculara, si adaptata actualei reforme curriculare din tara noastra se compune, dintr-o componenta generala, valabila pentru toate ariile curriculare si una particularizata la o arie curriculara anume.

Componenta generala include:

. prezentarea succinta a scopurilor tuturor programelor ariilor curriculare din planul de invatamant;

prezentarea obiectivelor generale ale sistemului de invatamant national;

precizarea obiectivelor instructiv-educative ale nivelului si ale profilului de invatamant pentru care au fost concepute programele;

planul de invatamant, insotit de precizari si comentarii referitoare la aspectele particulare ale rolului ariei curriculare respective si relatiile ei cu celelalte arii curriculare propuse;

principiile didactice fundamentale, corelate cu obiectivele instructiv-educative urmarite prin programa propusa.

Componenta particularizata la o arie curriculara cuprinde urmatoarele elemente :

- prezentare a disciplinei sau a ariei curriculare respective;

- obiectivele generale;

- obiectivele referentiale (tinta) pe ani de studiu;

- temele sugerate spre studiere;

- sugerarea unor activitati de invatare;

- sugerarea unor metodologii de predare, insotite de recomandari din domeniul curriculum de suport;

- sugestii privind evaluarea rezultatelor elevilor;

- precizarea standardelor nationale de performanta ale elevilor (nivel minim, mediu, maxim).

O cerinta pedagogica importanta in proiectarea procesului de invatamant o reprezinta unitatea dintre plan si programa. Modificarile din planul de invatamant, ca de exemplu, cele propuse de reforma actuala, prin organizarea continuturilor si pe arii curriculare si nu numai pe discipline distincte, impun adaptarea programelor scolare; totodata, inovatiile introduse la nivelul programei, cum ar fi, de exemplu, continuturile la decizia scolii, pot fi aplicate numai prin adaptarea planului.

Manualele scolare concretizeaza programele scolare in diferite unitati didactice sau experiente de invatare, operationalizabile in relatia didactica profesor-elev. In cadrul manualului, continuturile invatarii sunt sistematizate pe capitole, subcapitole, lectii, teme. Manualul scolar are urmatoarele functii pedagogice :

funcfia de informare, realizata prin mijioace didactice si grafice specifice;

functia de formare a cunostintelor si capacitatilor vizate de obiectivele instructiv educative;

functia de antrenare a capacitatilor cognitive, afective, psiho-motrice, sau a dis-

ponibilitatilor aptitudinale;

functia de autoinstruire, ce evidentiaza mecanismele de conexiune inversa interna existente la nivelul actiunilor didactice promovate prin intermediul programei, respectiv tehnicile de autoevaluare.

Problematica actuala a manualelor alternative presupune din partea profesorilor practicieni competente psihopedagogice deosebite pentru alegerea acelor manuale care se adapteaza cel mai mult caracteristicilor psiho-comportamentale ale elevilor, precum si propriilor aptitudini si stiluri didactice.

Curriculum suport, constand in materiale didactice sau de documentare destinate elevilor si profesorilor, devine deosebit de necesar in strategia actualei reforme curriculare. Libertatea de optiune oferita profesorilor necesita abilitare curriculara prin care sa se formeze si sa se dezvolte competente didactice diferite fata de cele reclamate de rolul de profesor dirijat de autoritatea centrala. 0 parte integranta a strategiei de abilitare curriculara o constituie elaborarea si difuzarea de ghiduri metodologice, pachete de formare si de autoformare, liste de teme pentru diverse arii curriculare si inventarii de sugestii de realizare didactica a lor etc. Pentru elevi, in completarea manualelor, se cer elaborate si diversificate culegeri de texte literare, filosofice, culegeri de exercitii si probleme, soft didactic, atlase, etc.

In conditiile introducerii unei oferte educationale diversificate, prin planuri-cadru de invatamant si programe scolare flexibile, prin manuale alternative, standardele nationale de performanta scolara devin absolut necesare, in calitate de sistem de referinta comun si echivalent pentru toti elevii.

Standardele de performanta vor fi specificate in cadrul fiecarei programe scolare, sub forma unor enunturi sintetice, pe baza carora se poate constata in ce masura sunt atinse obiectivele referentiale de catre elevi. Standardele sunt formulate in termeni de cunostinte, competente si atitudini asteptate de la elevi.

Standardele de performanta, definite pentru nivelurile minimal, mediu si maximal, au caracter normativ, constituind repere de evaluare pentru elevi, profesori, parinti, conceptori de curriculum si evaluatori ai procesului si sistemului de invatamant.

Exista si modalititi inovatoare de organizare a continuturilor, pe care incercam sa le enumeram in cele ce urmeaza.

Interdisciplinaritatea

Tendinta de organizare interdisciplinara a continuturilor invatamantului reprezinta o constanta a politicii curriculare din ultimele decenii. Comunitatea stiintifica considera interdisciplinaritatea un nou cadru epistemologic si un factor normativ al demersului paideutic. Preocuparile pentru promovarea unei viziuni interdisciplinare in investigarea realitatii nu sunt noi. Ele au fost impuse permanent de necesitatea fireasca a cuprinderii integrale a fenomenelor, prin corelarea informatiilor dobandite din domenii diferite si prin metode de cercetare specifice.

Teoretizarea organizarii interdisciplinare a continuturilor si re-vitalizarea acestei teme in contextul conceptiei curriculare asupra proiectarii didactice reprezinta contributii incontestabile ale pedagogiei contemporane.

Modalitatile de organizare interdisciplinara a continuturilor se delimiteaza dupa criteriul naturii transferurilor operate intre discipline:

1. interdisciplinaritatea unor domenii invecinate (ex. psihologia si pedagogia; biologia si chimia; istoria si geografia);

2. interdisciplinaritatea problemelor abordate;

3. transferul de metode sau de strategii de cunoastere sau de investigate stiintifica;

4. transferul de concepte

In practica scolii, se regasesc demersuri interdisciplinare la nivelul corelatiilor minimale, obligatorii, sugerate chiar de planul de invatamant sau de programele disciplinelor sau ariilor curriculare. In afara acestora, exista demersuri interdisciplinare sistematice, ce presupun o analiza epistemologica a disciplinelor predate pentru identificarea conceptelor si metodelor comune, transferabile sau extrapolabile. Daca primul tip de demersuri este aplicat de toti profesorii, cele invocate la urma se realizeaza prin colaborarea mai multor profesori in echipa. Proiectarea acestor demersuri sistematice necesita un antrenament special din partea profesorilor, o pregatire initiala sau postuniversitara pentru predarea interdisciplinara.

Interdisciplinaritatea trebuie aplicata in combinatie cu monodisciplinaritatea si cu pluridisciplinaritatea, pentru a fi accentuate avantajele si pentru a limita riscurile pe care le impune fiecare dintre formele respective.

In vederea aplicarii demersurilor interdisciplinare, trebuie modificate actualele planuri si programe de invatamant, concepute pe strategii intradisciplinare.

Interdisciplinaritatea trebuie asociata cu alte strategii inovatoare de organizare a continuturilor, cum ar fi modularizarea sau informatizarea.

Formarea initiala si continua a cadrelor didactice, pentru aplicarea demersurilor interdisciplinare sistematice.

Organizarea modulara

Conceptul de modul didactic este prezentat ca ansamblu de elemente educationale specifice ce poate fi parcurs independent de tot restul sistemului din care face parte, ansamblu care procura cunostinte sau abilitati precise, si care se integreaza in itinerarii si logici variate ale invatarii,

Una dintre caracteristicile cele mai importante ale modulului didactic este perso-nalizarea acestuia: un modul didactic este central pe nevoile si posibilitatile individuale ale cursantului, este adaptat intereselor sale cognitive, ritmului sau de lucru si chiar stilului de invatare. Modulul nu se elaboreaza pe materii de studiu, ci pe activitati de invatare.

Din perspectiva educatiei permanente si din cea a educatiei adultilor, modularizarea este una dintre formele privilegiate de organizare a continuturilor, permitand demersurile instructiv-educative de tip integrat si interdisciplinar. Modularizarea continuturilor are implicatii si asupra organizarii sistemului de invatamant, in special la nivelurile superioare de scolarizare .

Proiectarea continuturilor in conceptie modulara, indiferent de natura disciplinelor abordate, sau de nivelul si profilul scolar vizat, se instituie pe cateva repere generale:

obiectivele educationale ale domeniului cunoasterii din care face parte modulul;

tabloul general al modulelor elaborate pentru acoperirea domeniului cunoasterii vizat in procesul de invatamant si marcarea pozitiei modulului respectiv in cadrul tabloului general, ca o parte a unui intreg;

durata medie de parcurgere a modulului;

conditiile de acces in modul;

indicarea segmentelor populationale carora le este recomandat cu precadere modulul;

indicarea modulelor ce vor fi accesibile dupa parcurgerea modulului respectiv;

. evaluarea si validarea achizitiilor obtinute prin parcurgerea modulului respectiv; indicarea modulelor ce pot fi parcurse simultan;

metodele si procedeele de instruire, detaliile de evaluare;

transpunerea didactica a informatiilor modulului (continuturile) sub forma unui curs, a unui ghid, mijloacele de realizare ale programului didactic propus;

materialul bibliografic si sursele de procurare ale acestuia

Organizarea integrata

Predarea integrate a disciplinelor se fundamenteaza teoretic pe unitatea funciara a cunoasterii umane. Din perspectiva educatiei permanente, integrarea continuturilor este abordata atat ca o integrare verticala, ce asigura coerenta diferitelor stadii ale educatiei unui individ, cat si ca integrare orizontala, ce determina formarea capacitatii de a transfera cunostintele dobandite in context scolar la domenii de cunoastere sau de actiune care nu au fost abordate de scoala.

Disciplinele integrate sintetizeaza si organizeaza didactic informatii din domenii diferite ale cunoasterii.

Predarea integrata trebuie abordata nu numai la nivelul organizarii continuturilor, ci si la cel al transmiterii si asimilarii lor.

Prezentam in continuare modalitatile cele mai frecvente de integrare a disciplinelor:

1. Polarizarea cunostintelor pe centre de interese sau pe teme generale:

Integrarea cunostintelor in jurul unui pol stiintific.

Integrarea cunostintelor in jurul unui pol practic.

Integrarea cunostintelor in jurul unui pol referitor la societate.

Integrarea cunostintelor in jurul unui pol personal.

2. Integrarea cunostintelor prin lectie (constituirea unui ansamblu flexibil de lectii, fiecare dintre ele fiind conceputa printr-o schema integrativa de tipul: notiunile esentiale ale domeniului de cunoastere abordat; metodele specifice de investigate; manifestari ale fenomenelor implicate; consecinte si variante de solutionare sau de optimizare).

3. Integrarea cunostintelor in jurul unor activitati fundamentale (constructie, produce, cercetare, create artistica etc.).

Literatura pedagogica cu referire la informatizarea invatamantului delimiteaza trei modalitati de adaptare a continuturilor, modalitati diferentiate prin nivelul de complexitate al obiectivelor instructionale si prin gradul de valorificare pedagogica a posibilitatilor oferite de ordinator:

introducerea cursurilor de informare/formare in informatica, cu statut de disciplina distincta in planul de invatamant;

demersurile de constientizare a educatilor si educatorilor practicieni specializati in toate ariile curriculare, in legatura cu avantajele valorificarii didactice a ordinatorului;

valorificarea ordinatorului nu numai ca mijloc didactic performant, dar si ca strategie de proiectare si de desfasurare a activitatii curriculare in toata complexitatea sa, in special prin producerea si aplicarea in scopuri didactice de software pentru toate ariile curriculare.

Analizand impactul calculatorului in invatamant, prin operatorul timp istoric, au fost identificate trei 'valuri'.

In prima etapa, computerul a intrat in scoala ca virtual facilitator educational, in continuarea retroproiectorului, magnetofonului etc. si s-a impus apoi ca obiect de studiu in sine, ca disciplina cu statut optional sau obligatoriu.

In a doua etapa, asimilata cu perioada invatarii asistate de calculator in varianta clasica, valorificarea calculatorului s-a largit prin interpretarea acestuia ca resursa educationala cu potential mare in toate ariile curriculare. Aceasta este etapa in care se afla cele mai multe scoli din lume, pe linia informatizarii invatamantului.

A treia etapa, mai mult ipotetica decat reala, prefigureaza o influenta mai substantiala a Noilor Tehnologii Informationale si Comunicafionale ca sistem de invatare' ce va determina modificari in definirea obiectivelor educationale, reorganizarea continuturilor, in maniera interdisciplinara, integrata, modulara, adaptarea metodologica pe continuum-ul predare-invatare-evaluare, interpretarea relatiei profesor-elev, redimensionarea competentelor profesorului si chiar o noua filosofie si deontologie a profesiei.

Sistemele expert, reprezinta un nou cadru pentru organizarea continuturilor invatamantului si ale educatiei.

Un sistem expert se compune dintr-o baza de cunostinte, sub o forma cat mai apropiata de campul real, natural de aplicatii.

In ansamblu, un sistem expert reprezinta un sistem de programe care stocheaza si acumuleaza  elemente de cunoastere' sau cunostintele si abilitatile expertilor umani intr-un domeniu specific de cunoastere, trage concluzii din acest domeniu, incercand sa reproduca comportamentele expertilor in solutionarea situatiilor concrete ale domeniului lor de excelenta.

Caracteristicile sistemului expert sunt:

toate cunostintele sunt afisate intr-o maniera explicita;

poate judeca cu date probabilistice, nesigure, vagi;

incearca sa simuleze gandirea umana, accentuand rationamentul calitativ;

explica propria linie de rationament intr-un mod inteligibil si pentru un nespecialist in informatica;

permite sa fie chestionat asupra modalitatii in care a ajuns la o anumita concluzie de ce nu a acceptat o alta ipoteza etc., este capabil sa se corijeze sau sa se adapteze la introducerea de noi date;

poate fi ameliorat continuu, este extensibil sau  programat sa creasca'.

Dezvoltarea NTIC are o incidenta insemnata asupra organizarii continuturilor educationale si a curriculum-ului in general. Aceasta noua realitate se reflecta in politica educationala a numeroase state, in special prin adoptarea unor programe nationale de informatizare a invatamantului, in modalitati si rate de timp specifice fiecarui profil si nivel de specializare.

Problematica celor mai multe programe nationale se centreaza pe urmatoarele registre: precizarea noilor concepte legate de introducerea NTIC in scoala, adaptarile majore din sfera continuturilor si a metodelor educationale, proiectele de finantare pe termen scurt si mediu, de implicare a altor departamente si organizatii guvemamentale si neguvernamentale in sustinerea planurilor de informatizare a invatamantului, politica de formare initiala a cadrelor didactice pentru un invatamant informatizat, cercetarea pedagogica in domeniu. Se remarca tendinta de abordare integrate a acestei problematici, intr-o viziune integrativ currculara, ca modalitate optima pentru asigurarea continuum-ului formare permanenta - achizitionare de NTIC - elaborare si dezvoltare de software didactic - cercetare pedagogica si inovare.

Organizarea diferentiata sau personalizata a continuturilor

In esenta, aceasta modalitate de organizare a continuturilor vizeaza adaptarea procesului instructiv-educativ la posibilitatile aptitudinale, la nivelul intereselor cognitive, la ritmul si la stilul de invatare ale elevului. In termeni de politica educationala, strategia diferentierii curriculare se exprima prin trecerea de la "scoala pentru toti', la "o scoala pentru fiecare'. In conceptia de ansamblu a reformei curriculare din Romania, aceasta strategie de organizare a continuturilor este recomandata atat pe considerente psihopedagogice, cat si ca o directie a integrarii si compatibilizarii proceselor educationale in spatiul euroatlantic.

Exista numeroase aspecte ale adaptarii curriculum-ului in acord cu trebuintele de dezvoltare si de afirmare ale predispozitiilor aptitudinale generale si specifice (ce se manifesta pe diferite niveluri, de la retardat, pana la supramediu si la supradotat). In general, diferentierea experientei de invatare se face de catre profesor, in continuturi, metode de predare-invatare, mediu psihologic, standarde de perfomanta. Diferentierea se exprima, la nivelul elevului, prin extensiunea cunostintelor, profunzimea intelegerii, ritmul si stilul de invatare.