Scrigroup - Documente si articole

     

HomeDocumenteUploadResurseAlte limbi doc
Gradinita

SISTEMUL EDUCATIONAL DIN ROMANIA SI LOCUL EDUCATIEI FIZICE IN ACEST SISTEM

didactica pedagogie



+ Font mai mare | - Font mai mic



SISTEMUL EDUCATIONAL DIN ROMANIA SI LOCUL EDUCATIEI FIZICE IN ACEST SISTEM



Educatia: definitie, etimologie

Definirea educatiei la nivelul unui concept pedagogic fundamental presupune stabilirea unor repere metodologice necesare pentru delimitarea functiilor necesare pentru delimitarea functiilor specifice activitatii de formare - dezvoltare a personalitatii si a structurii specifice de proiectare si de realizare a acesteia. Din aceasta perspectiva, educatia reprezinta activitatea psihosociala proiectata la nivelul finalitatilor pedagogice care vizeaza realizarea functiei centrale, de formare - dezvoltare permanenta a personalitatii umane prin intermediul unor actiuni pedagogice structurate pe baza corelatiei subiect / educator - obiect / educat, desfasurata intr-un context intern si extern deschis.

Etimologia cuvantului, de origine latina, sugereaza complexitatea fenomenului educatiei la nivelul a trei semnificatii primare, care reflecta perceptia sociala a fenomenului educatiei, operabila din diferite perspective istorice:

  1. educatio (perspectiva limitata, reductionista) = crestere, hranire, formare, (cresterea, cultivarea plantelor);
  2. educo - educare (perspectiva general - umana) = a creste, a hrani, a forma, a instrui, ("alimentarea", formarea omului pentru viata);
  3. educo - educere (perspectiva manageriala moderna) = a scoate din (), a ridica, a inalta, (conducerea, dirijarea, orientarea unei activitati).

Dictionarul de pedagogie (1979), dezvolta trei semnificatii secundare, care pot fi valorificate la nivelul unor repere metodologice necesare in analiza fenomenului:

Educatia ca produs reflecta o necesitate de natura sociala, care orienteaza activitatea de formare - dezvoltare a personalitatii umane. Operationalizarea reperului metodologic de ordin social permite definirea prioritara a educatiei ca produs. (Cerghit, Ioan, "Curs de pedagogie", 1988)

Educatia ca proces reflecta o necesitate de natura psihologica, angajata la nivelul numeroaselor raporturi interindividuale care intervin in activitatea de formare - dezvoltare a personalitatii umane. Educatia apare ca un proces specific uman, realizabil pe o traiectorie "bio - psiho - sociala" care urmareste valorificarea "constiintei individuale", respectiv a resurselor interne a personalitatii. Operationalizarea reperului metodologic de ordin psihologic, permite definirea prioritara a educatiei ca proces prin identificarea elementelor esentiale care asigura formarea - dezvoltarea personalitatii umane.

Ambele repere metodologice dezechilibreaza analiza educatiei, care este fie explicata istoric, doar ca produs social, fie interpretata doar ca proces psihologic.

Analiza educatiei dintr-o perspectiva epistemologica viabila presupune depasirea celor duoa tendinte de abordare unilaterala a conceptului. Educatia este simultan un proces si un produs proiectat si realizat la nivelul unei activitati psihosociale fundamentale.

Educatia ca activitate reflecta o necesitate de natura psihologica si sociala a personalitatii umane, angajata intr-un proces permanent de formare - dezvoltare, proiectat si realizat conform unor finalitati elaborate la nivel global, care determina un ansamblu de actiuni structurate pe corelatia "subiect - obiect", orientata in directia autoeducatiei. Operationalizarea acestui nou reper metodologic de ordin epistemologic, permite analiza educatiei simultan ca "produs" si ca "proces", proiectat si realizat integral in cadrul unei activitati psihosociale cu functie si structura specifica, deschisa (auto)perfectionarii.

Analiza educatiei ca actiune sociala presupune, din punct de vedere metodologic, interpretarea ei prin prisma teoriei generale a actiunii eficiente de care se ocupa praxiologia. Conceptu de baza al acestei stiinte rnetateoretice este cel de actiune umana practica (praxisul) a carei teoretizare se face relativ independent de domeniile realitati unde se materializeaza actiunea, fiind subliniate trasaturile generale si universale ale oricarei actiuni umane, structura si functionalitatea acesteia. "Sarcina principala a praxiologiei, subliniaza Kotarbinski - fondatorul acestei stiinte -, consta in sistematizarea directilor privitoare la maximum de eficacitate in organizarea activitatilor."

Praxiologia ofera un model general al actiunii, stabileste anumite legitati universale ale acesteia, urmand ca analiza modului in care aceste legi se manifesta intr-un tip concret de actiune sa revina stiintelor particulare care studiaza astfel de tipuri.

Acest model ar putea avea urmatoarea structura:

P = A + Op + S + R

P = praxis

A = agentul

Op = obiectul actiunii

S = situatia

R = realizarea

Educatia se preteaza la o analiza prin prisma acestui model cu conditia sa se refere nu numai particularitatilor propriilor componente, ci si relatiile dintre ele, functionalitalea lor, adoptandu-se, deci, o viziune sincronica si diacronica in acelasi timp. Dar inainte de a ne ocupa de trasaturile distincte ale actiunii educationale, putem stabili, pornind de la modelul de mai sus, cateva coordonate generale ale acesteia:

Ø      actiunea educationala este in esenta o relatie dintre un subiect si obiect, in cadrul careia subiectul urmareste o schimbare, o transformare a obiectului conform unui scop;

Ø      relatia care se stabileste intre subiect si obiect este o relatie sociala si antropologica, atat la un pol cat si la celalalt aflandu-se o fiinta umana

Ø      caracterul activ si creativ al interactiunii dintre cei doi poli ai relatiei ii confera o nota caracteristica

Ø      actiunea educationala, ca tip particular de actiune, este, la randul sau, o componenta subordonata unui ansamblu social care regleaza si directioneaza intr-un anumit fel actiunea respectiva;

Ø      desfasurarea actiunii are un caracter functional - dinamic prin relatiile directe si indirecte care se stabilesc intre componentele sale, intre factorii obiectivi si subiectivi, controlabili si necontrolabili, care isi pun amprenta asupra desfasurarii ci, toti la un loc constituind ceea ce se intelege prin "camp educativ". Din aceasta cauza actiunea educationala se desfasoara, de obicei, in conformitate cu un determinism probabilist, in mod neunivoc.

~ncercand sa dam o definitie operationala educatiei, am putea afirma ca ea este o activitate sociala complexa care se realizeaza printr-un lant nesfarsit de actiuni exercitale in mod constient, sistematic si organizat. ~n fiecare moment un subiect - individual sau colectiv - actionand asupra unui obiect individual sau colectiv, in vederea transformarii acestuia din urma intr-o personalitate activa si creatoare, corespunzatoare conditiilor istorico - sociale prezente si de perspectiva.

Functiile educatiei

Ø      Selectarea si transmiterea valorilor de la societate la individ. Un asemenea transfer de valori se realizeaza si prin alte actiuni si activitati sociale. Selectarea si transmiterea valorilor de la societate la individ, ca functie a educatiei, presupune ca cele doua operatii, selectare si transmitere, sa se realizeze pe baza unor principii pedagogice si in conformitate cu anumite particularitati psihice. Pe masura ce societatea evolueaza, ritmul de acumulare a valorilor este tot mai intens, cauza pentru care principiile dupa care se face selectarea si transmiterea se restructureaza continuu. Acest ritm a ajuns pana acolo incat in epoca contemporana se vorbeste de o crestere exponentiala a cunostintelor umane. ~n fata acestei avalanse de cunostinte acumulate la nivel social, educatia urmeaza sa raspunda in mod adecvat prin aceasta functie de selectare si transmitere. Desigur, cele doua operatii ale acestei functii se afla intr-o dependenta reciproca, deoarece o seleclare adecvata se va rasfrange pozitiv asupra transmiterii, dupa cum o rationalizare a acesteia va avea repercusiuni pozitive asupra selectiei. Ambele, la randul lor, depind de particularitatile psihologice ale obiectului educatiei, de valorificarea resurselor sale biologice si psihologice. Aceasta functie are, deci, o dinamica proprie determinata atat de factori sociali, cat si de factori biologic - psihologici.

Ø      Dezvoltarea constienta a potentialului biologico - psihologic al omului. Ca actiune sociala educatia vizeaza omul conceput ca un tot unitar, ca fiinta bio - psiho - sociala. Actiunea educationala, ca influenta externa, este intotdeauna dependenta de anumite particularitati biologic - psihologice, urmand in acelasi timp dezvoltarea lor. Este un adevar recunoscut ca valorificarea acestora se poate face numai prin exersare, prin actiune. Ori, educatia creaza in mod constient posibilitatea aparitiei unor astfel de ocazii si imprejurari. Din aceasta cauza "educatia apare ca actiune de conducere a procesului de dezvoltare.

Functia despre care vorbim este realizabila numai pe baza valorificarii descoperirilor psihologiei si a fundamentarii actiunii educationale pe aceste descoperiri. Aceasta nu inseamna ca educatia ar fi o simpla continuare a acestora, ea este o actiune ce se desfasoara in spiritul lor avand logica sa interna, determinata in primul rand de factori sociali. Prin aceasta functie, educatia raspunde unor intrebari individuale si numai prin intermediul lor unor nevoi sociale.

Ø      Pregatirea omului pentru integrarea activa in viata sociala. Din definitia pe care am dat-o educatiei rezulta ca ea urmareste formarea unui tip de personalitate solicitat de conditiile prezente si de perspectiva ale societatii. Deoarece integrarea sociala, pe cele doua planuri, ca forta de munca si subiect al relatiilorsociale, este un proces continuu, aceasta functie este specifica educatiei, indiferent de varsta individului.

Toate aceste functii trebuie privite ca un tot, deoarece, in caz contrar, exista riscul iminent al unei intelegeri unilaterale a actiunii educationale, fie in sens sociologizant, fie in sens pedocentrist. ~n fond, functiile pe care le-am analizat releva faptul ca, pe de o parte, actiunea educationala vizeaza dezvoltarea personalitatii umane, iar pe de alta parte ca aceasta dezvoltare raspunde unor cerinte ale societatii fata de individ. O caracteristica fundamentala a educatiei consta in aceea ca, prin functiile sale, ea urmareste stabilirea unui echilibru dinamic intre cei doi poli, putand fi considerata astfel o conditie indispensabila atat pentru existenta si dezvoltarea societatii, cat si a fiecarui individ in parte.

Structura actiunii educationale

Din analiza istorica si prezentarea functiilor pe care le-am facut rezulta ca, indiferent de conditiile in care se desfasoara, educatia, ca de altfel oricare alt fenomen social, poseda o structura, fiind constituita din anumite componente care se afla intr-o corelatie determinata, pe care le intalnim in oricare din ipostazele ei posibile. Din modul in care se coreleaza aceste componente rezula o alta nota definitorie a educatiei ca actiune sociala si anume caracerul sau structural. Avand "o structura de actiune", ea poate fi abordata prin intermediul metodologiei operationale. Pentru aceasta se impune elaborarea unui model care sa ne permita cunoasterea componentelor sale si a interdependentei dintre ele, facilitand astfel, in ultima instanta, o intelegere mai profunda a mecanismului actional al educatiei intr-un context social dat.

Componentele actiunii educationale

Subiectul actiunii educationale (S) sau agentul actiunii poate fi o persoana izolata sau o comunitate umana. Rolul sau este de a declansa sau provoca actiunea educationala, direct sau indirect, prin totalitatea actelor sale comportamentale.

Obiectul actiunii educationale (Op) sau receptorul actiunii este cel asupra caruia se vor exercita efectele actiunii respective. ~n cazul educatiei el este tot o fiinta umana, caIitate pe care am marcat-o cu S'. Obiectul se poate prezenta sub doua ipostaze, cea de obiect al actiunii si de obiect transformat, cu semnificatii pedagogice diferite. Daca in prima ipostaza el este asa cum se prezinta la inceputul unei secvente, in cea de-a doua ipostaza ne apare ca rezultat al modificarilor ce s-au produs, inregistrate la sfarsitul acelei secvente. Acestea vor constitui, la randul lor, premizele actiunii urmatoare, devenind elemente ale obiectului in prima ipostaza si asa mai departe. Rezultatele actiunii vor fi cu atat mai bune cu cat cunoasterea obiectului in cele doua ipostaze este mai profunda. Deci, obiectul intra concomitent atat in campul de actiune al subiectului, cat si in campul de cunoastere a acestuia. Prin aceasta el este o parte a existentei, delimitata spatial si temporal, in functie de anumite conditii concrete de viata si activitate si intr-un moment al dezvoltarii sale. Ca si in cadrul subiectului, obiectul poate fi o persoana individuala sau o comunitate umana. Cand spunem   persoana individuala  nu avem in vodere o entitate abstracta, deoarece omul, ca fiinta sociala, este intotdeauna membru al unei comunitati (familie, grup, clasa etc.). Exercitarea actiunii si receptarea ei, cand avem de-a face cu o persoana individuala, se va face intotdeauna prin ecoul calitatii sale de membru al acelei comunitati. De aceea distinctia pe care am facut-o atat in cadrul subiectului cat si al obiectului intre  persoana individuala  si  comunitate umana  are mai mult ratiuni didactice, utile pentru analiza pedagogica a actiunii educationale, unde se opereaza cu notiuni analoage acestora, cum ar fi tratare individuala, colectiv de elevi, grup social etc.

Subiectivitatea obiectului (S') exprima faptul ca obiectul este tot o fiinta umana sau mai bine zis o existenta dimensionala subiectiva. Aceasta subiectivitate se prezinta diferit in cele doua ipostaze ale subiectului: in prima dintre ele, de obiect al actiunii, ea se plaseaza in trecut si exprima  istoria  obiectului ca rezultat al actiunilor exercitate pana in acel moment, in cea de a doua, de obiect transformat, subiectivitatea se plaseaza pe traiectoria devenirii si se concretizeaza in modificarile ce s-au produs ca urmare a actiunii intreprinse, modificari care nu numai ca vor deveni componente ale  istoriei  sale, dar vor restructura aceasta  istorie .

Subiectul actiunii se orienteaza in exercitarea actiunii dupa un ideal educativ (I.e.) si urmareste atingerea unor scopuri educative (Sc.e.). Idealul exprima in mod concentrat finalitatea generala a educatiei determinata de conditiile social - istorice in care se desfasoara, altfel spus, ceea ce societatea, ca si sitem global, solicita din partea educatiei, considerata ca subsistem al sau. Scopurile reprezinta finalitati ale diverselor actiuni educationale concrete care converg in cele din urma spre infaptuirea idealului ca finalitate sintetica si generala.

Dispozitivul pedagogic (D) cuprinde mijloacele pe care subiectul le foloseste pentru exercitarea actiunii sale, pentru transmiterea mesajelor si asimilarea lor de catre receptorul actiunii. Toate mijloacele de invatamant, metodele si mijloacele folosile, materialul didactic etc. sunt componente ale dispozitivului pedagogic.

Mesajele educationale (M.e.) inglobeaza continutul comunicarii ce se realizeaza intre subiect si obiect care servesc, in cele din urma, la conducerea de catre subiect a procesului de dezvoltare a obiectului. ~n cazul actiunii educationale avem de-a face cu o comunicare totala in cadrul careia se pot distinge doua compartimente: o comunicare verbala sau semantica, codificata cu ajutorul limbajului si a altor semne (simboluri, formule, figuri etc.), si o comunicare extraverbala sau ectosemantica realizata cu ajutorul unor mesaje neverbalizate, cum ar fi mimica, gesturi, accente, stari afective etc. Mesajele pot fi clasificate, deci, in semantice si ectosemantice. Si unele si altele sunt o emanatie a subiectului, ca atare ele se intrepatrund.

Ambianta educationala (A) este o rezultanta a comunicarii analizate mai sus, fiind constituita din climatul psiho - social ce apare in cadrul relatiei dintre subiect si obiect. Este vorba de o fuziune specifica intre diverse atitudini. Tocmai de aceea forma principala de exprimare a ambiantei educationale se concentreaza in jurul relatiei profesor - elevi, fara insa a se reduce la aceasta.

Comportamentul obiectivat (C.o.) constituie un indiciu al efectelor actiunii intreprinse de subiect asupra obiectului. Sfera acestei componente include totalitatea reactiilor obiectului (semantice si ectosemantice), atat ca urmare a influentelor exercitate asupra sa, cat si a coeficientului sau personal de participare la aceasta actiune, a acelui adaos subiectiv, original care imprima o coloratura specifica raspunsului sau.

Conexiunea inversa externa (c.i.e.) ofera subiectului informatii in legatura cu efectele actiunii exercitate asupra obiectului, a modului in care au fost asimilate mesajele transmise, pentru ca pe baza lor sa-si regleze in continuare strategia ce o va intreprinde. ~n acest fel se stabileste un circuit intre cei doi poli prin intermediul caruia se realizeaza un schimb continuu de informatii, o reglare si dirijare permanenta a actiunii, asigurandu-se un echilibru relativ intre subiect si obiect.

Conexiunea inversa interna (c.i.i.)este circuitul care se stabileste intre obiect si comportamentul sau avand rolul de autocontrol si autodirijare a propriei dezvoltari si implicit a autoorganizarii raspunsurilor pe care le va emite. Aceasta conexiune inversa interna ofera posibilitatea unei interpretari adecvate a procesului de autoeducatie.

Situatia educationala (S.e.) inglobeaza intr-un tot coerent determinarea social - obiectiva a actiunii educationale. Este vorba de conditiile materiale si spirituale ale unei etape concrete din dezvoltarea societatii. Deci, are o valoare potentiala pentru actiunea educationala, intre ele putand aparea diverse contradictii determinate de ceea ce ofera situatia educationala cat si de modul in care acest lucru este preluat si constientizat de catre actiunea educationala.

Caracteristici principale ale educatiei fizice

Educatia fizica, ca activitate de tip motric, este accesibila tuturor varstelor si are obiective generale si diferentiate pe fiecare subsistem specific.

Educatia fizica, ca proces instructiv-educativ in mod deosebit - dar si ca autoeducatie fizica - este o activitate deliberat construita si desfasurata in vederea perfectionarii dezvoltarii fizice si capacitatii motrice ale practicantilor exercitiilor fizice, in functie de particularitatile de varsta si sex, cerinte de integrare sociala, specificului unor profesii.

Educatia fizica are un caracter predominant formativ (in sensul ca face pregatire pentru "viata"), nefiind exclus - ba chiar recomandat, din ce in ce mai mult - caracterul competitiv.

Educatia fizica beneficiaza de un foarte mare numar de exercitii fizice, diferentiate si adaptate la toate subsistemele si variabilele. Ea presupune practicarea sistematica si dupa reguli stiintifice a acestor exercitii.

Educatia fizica desfasurata la nivelul tinerei generatii scolare reprezinta subsistemul care este cel mai bine organizat. La nivelul acestui subsistem exista: cadre specializate in predarea educatiei fizice ca disciplina de invatamant; programe specifice; obligativitatea participarii la forma organizatorica de baza (lectia) si posibilitatea elevilor de a beneficia de o serie de alte forme bine statuate; evaluarea randamentului subiectilor pe baza unor probe si criterii precise.

Acest subsistem principal al educatiei fizice primeste, din partea specialistilor, diferite denumiri: "educatia fizica scolara", "educatia fizica si sportul scolar", "educatia fizica si sportiva scolara".

Noi optam pentru denumirea educatie fizica si sportiva scolara, datorita unor argumente prezentate de reputatul specialist Leon Teodorescu in mai multe publicatii. Iata cateva dintre aceste argumente:

Ø      Plecand de la ideea ca este bine sa tinem seama si de experinta altora, consemnam faptul ca in Franta si alte tari francofone educatia fizica este strans legata cu educatia sportiva inca din anul 1924. Formularea si teoretizarea educatiei sportive apartine profesorului francez de educatie fizica Maurice Baquet, fiind continuate si dezvoltate de Robert  Merand, Jaqueline Marsenach si colaboratorii lor.

Ø      Societatea moderna si contemporana are multe caracteristici, printre care este incontestabil faptul ca ii este propriu si un fenomen sportiv deosebit de complex, cu determinari si implicatii multiple. Integrarea elevilor in aceasta societate trebuie corelata si cu practicarea exercitiilor fizice sub forma sportului. Se face precizarea ca sportul trebuie sa fie abordat, in primul rand ca o activitate umana prin care se manifesta personalitatea elevilor si doar in secundar ca activitate fizica (corporala). Deci, se impune a avea in vedere ca finalitatea practicarii exercitiilor fizice - sub forma sportului - sa fie de natura culturala in primul rand si numai pe planul al doilea de natura biologica.

Ø      Practicarea sportului in cadrul educatiei fizice scolare, deci ca mijloc al acesteia, trebuie privita ca o activitate de sinteza, care solicita intrega fiinta a elevilor. Este vorba de a fi efectuata o initiere in practicarea sportului cu valente deosebite in petrecerea utila si placuta a timpului liber, fara a se pune problema unei specializari intr-o ramura sau proba sportiva.

Ø      Educatia sportiva nu trebuie redusa, in consecinta, numai la insusirea tehnicii si tacticii unor sporturi (polisportivitate) sau chiar a unuia singur (de cele mai multe ori un joc sportiv). Ea presupune un fond larg de cunostinte, deprinderi si priceperi necesare practicarii sportului sau sporturilor respective, la care trebuie sa se adauge, in mod obligatoriu, si o cultura sportiva (regulamente, recorduri, caracteristici competitionale diferite pe categorii performantiale, efecte), caracteristica omului in societatea noastra.

Educatia fizica si sportiva scolara are de indeplinit obiective instructiv - educative specifice, subordonate idealului si functiilor generale valabile pentru intregul fenomen de practicare a exercitiilor fizice.

Procesul de educatie fizica si sportiva scolara este bilateral; aceasta afirmatie nu trebuie limitata numai la cele doua aspecte pe care le implica, adica instruirea si educatia, ci si la participarea activa la realizarea sa a celor doi factori implicati: cadrul de specialitate (profesorul) pe post de emitator in raport cu informatia pe care o detine si elevul, in postura de receptor al celor transmise. Important este sa nu delimitam strict atributiile celor doi factori la cele doua roluri: emitator si receptor. Pentru ca sa functioneze eficient, procesul respectiv presupune o relatie corecta intre cel doi factori, o relatie adecvata la noile coordonate ale invatamantului modern.

~n ansamblul celorlalte laturi ale educatiei, educatia fizica are un rol specific in dezvoltarea multilaterala a personalitatii umane. Teoria si practica educatiei fizice, consemnate din cele mai vechi timpuri, au cunoscut o evolutie ascendenta, fiind determinate de conditiile istorico - sociale concrete si reflectand interesele claselor care detineau puterea politica. Din aceasta cauza educatia fizica a fost conceputa unilateral, fiind subordonata unor scopuri inguste si limitate, cum ar fi pregatirea militara.

Fundamentarea teoretica a acestei laturi a fost facuta in lucrarile clasicilor marxism - leninismului. Rolul educatiei fizice incepe sa se contureze in adevaratul sau sens vizand in primul rand dezvoltarea armonioasa a personalitatii, asigurarea unui echilibru functional intre componentele acesteia, indeosebi intre cea fizica si cea psihica. Educatia fizica nu urmareste doar un scop limitat, intrinsec, acele al dezvoltarii fizice ce s-ar realiza paralel si independent de alte aspecte ale personalitatii umane, din contra, eduicatia fizica ca parte componenta a unui sistem actioneaza concomitent cu celelalte laturi asupra dezvoltarii integrale a personalitatii, stimuland si fortificand calitatile psihice ale acesteia.

Sensul pedagogic al acestei notiuni presupune in acelasi timp si faptul ca educatia fizica se rasfrange asupra tuturor celorlalte laturi ale educatiei: intelectuala, morala, estetica si politehnica Prin specificul sau, educatia fizica contribuie la dezvoltarea functionala a sistemului nervos, asigurand astfel conditii prielnice de desfasurare cu succes a activitatii intelectuale. Frumusetea miscarilor si ritmul desfasurarii incumba multiple valente estetice. Organizarea si desfasurarea exercitiilor fizice si a jocurilor ofera prilejul educarii constiintei si conduitei morale, formarii trasaturilor pozitive de vointa si caracter cum ar fi: curajul, hotararea, increderea in fortele proprii, rezistenta, perseverenta, spiritul colectiv si de intrajutorare etc. Formand si perfectionand anumite calitati si deprinderi motrice cum ar fi: forta, precizia, indemanarea, rezistenta etc., prin transfer nespecific se vor rasfrange asupra executarii precise si coordonate a miscarilor impuse de manuirea aparator, contribuind astfel la realizarea sarcinilor educatiei politehnice.

Sarcinile educatiei fizice

Sarcina fundamentala a educatiei fizice consta, in optimizarea dezvoltarii biologice a fiintei umane.

Ea include urmatoarele aspecte:

Ø      dezvoltarea capacitatii fiziologico - musculare a organismului.

Ø      dezvoltarea fizica armonioasa a corpului

Ø      dezvoltarea motricitatii

Ø      corectarea unor deficiente fizice

Ø      formarea deprinderilor igienico - sanitare

Ø      preocuparea pentru asimilarea unor cunostinte si formarea convingerilor corespunzatoare privitoare la consecintele si importanta practicarii educatiei fizice.

~n cadrul scolii continutul educatiei fizice imbraca urmatoarele forme:

Exercitiile fizice. Un exercitiu fizic consta in repetarea sistematica a unei miscari in vederea formarii de priceperi si deprinderi motrice. Mai multe exercitii fizice se constituie intr-un sistem, contribuind astfel la dezvoltarea armonioasa a organismului si a personalitatii umane. ~n functie de modul in care se combina, de finalitatea si de modul in care se realizeaza si se practica, exercitiile fizice pot imbraca, la randul lor, mai multe forme, cum ar fi: gimnastica, jocurile etc.

Ø      Gimnastica. Este un sistem format dintr-un numar nelimitat de exercitii fizice, avand o structura proprie si realizandu-se prin respectarea unor reguli bine definite.

Ø      Jocurile. Sunt exercitii fizice complexe. Nota lor definitorie este intrecerea, care provoaca o gama intinsa de trairi afective stenice cauza pentru care copiii participa la ele cu mult interes.

2. SportuI. Este o activitate organizata din punct de vedere biologic, psihologic care consta in aplicarea unei diversitati de exercitii fizice, desfasurarea lui avand un caracter competitiv. Sportul presupune competitie si performanta, antrenament si maiestrie.

3. Cunostinte, priceperi si deprinderi privitoare la practicarea educatiei fizice.Sunt incluse aici toate cunostintele elevilor privitoare la rolul si influenta educatiei fizirce asupra dezvoltarii organismului, a asigurarii sanatatii lor, convingerile corespunzatoare, precum si priceperile si deprinderile de a practica educatia fizica si sportul ca activitati permanente incluse in regimul lor de munca si odihna. Interdependenta dintre aceste laturi formeaza acea conceptie despre rolul educatiei fizice care isi va pune amprenta de-a lungul intregii existente a personalitatii umane. Formarea ei inca din perioada scolarizarii se inscrie in acelasi timp si ca o latura de continut a caracterului formativ al invatamantului. Elaborarea si respectarea unui regim de viata, fundamentat din punct de vedere stiintific, este o incoronare concreta a acestei laturi de continut.

Forme si mijloace de realizare a educatiei fizice

Principalele forme si mijloace de organizare a educatiei fizice in scoala sunt: lectia de educatie fizica, gimnastica, cercurile sportive, concursurile, competitiile si intrecerile sportive, turismul, excursiile si drumetiile, calirea organismului cu ajutorul factorilor naturali, sporturi practicate in timpul liber (loisir).

Formele de organizare a practicarii exercitiilor fizice creeaza cadrul necesar pentru realizarea obiectivelor educatiei fizice la nivelul subsistemelor sale. De aceea, exista suficiente diferentieri, sub aspectele continutului si tipologiei, in functie de subsistemele respective. Aceste forme de organizare s-au diversificat in timp, ca si obiectivele educatiei fizice. Ele trebuie privite, analizate si abordate practic numai in sistem, ca si obiectivelee pe care le deservesc. Formele respective se completeaza unele pe altele, se influenteaza reciproc, au un nucleu (care nu poate fi altul decat lectia), au anumite prioritati spatio - temporale si demografice, depind - in permanenta - de factorii de decizie centrala sau locala.

Acest sistem al "formelor de organizare a practicarii exercitiilor fizice", cu particularitatile sale la nivelul fiecarui subsistem al educatiei fizice, nu trebuie confundat cu formele de exprimare concreta a exercitiilor fizice, forme statuare in timp si recunoscute ca fiind atletism, gimnastica, dansuri, jocuri sportive, jocuri de miscare, inot, schi, lupte etc.

Pe ansamblu, indiferent de subsistemele educatiei fizice, formele de organizare a practicarii exercitiilor fizice de catre subiecti sunt conduse - cu unele exceptii - de specialisti in domeniu. Acesti specialisti programeaza si continutul si plasamentul fiecarei  forme. Plasamentul poate fi in timpul "profesional" al subiectilor sau - cel mai frecvent - in timpul liber al acestora. Unele dintre forme au caracter obligatoriu pentru subiecti, iar altele au caracter facultativ. Pentru specialist, toate formele de organizare a practicarii exercitiilor fizice - programate si conduse de ei - sunt obligatorii.

Lectia de educatie fizica - forma principala, de baza, a programarii si organizarii procesului de invatamant de educatie fizica  si sport

Este, nu numai teoretic, dar si practic forma de baza prin care se organizeaza practicarea exercitiilor fizice de catre subiecti. De ce este forma de baza ? Pentru ca, indiferent de subsistemul educatiei fizice, aceasta forma de organizare indeplineste urmatoarele conditii:

a.  se desfasoara, sub aspectele continutului si metodologiei generale, pe baza unei programe oficiale de specialitate;

b.  este condusa de un specialist cu studii superioare corespunzatoare;

c.  se desfasoara intr-un timp bine precizat de orarul unitatii din care fac parte subiectii;

d.  se desfasoara cu colective de subiecti relativ omogene ca varsta si particularitati;

e.  este obligatorie atat pentru profesor, cat si pentru subiecti;

f.  toate celelalte forme, sau aproape toate, se pot desfasura numai datorita continutului si efectelor acesteia; in lectie se invata majoritatea deprinderilor si priceperilor motrice, se insusesc exercitii pentru dezvoltarea fizica, se dezvolta calitatile fizice, se formeaza tehnici de autoorganizare - autoconducere- autoevaluare; toate acestea se transfera in celelalte forme de organizare, existand si posibilitatea logica ca ele sa se si perfectioneze;

g.  in lectie, fiind condusa de specialist pe baza programei, este posibila respectarea cerintelor didactice fundamentale pentru orice activitate de acest tip:

Ø      sa aiba teme si obiective (operationale) precise;

Ø      sa se foloseasca cele mai eficiente metode, mijloace si modalitati de exersare;

Ø      sa aiba o dozare corespunzatoare a efortului si o dinamica a acestuia pe aceeasi masura;

Ø      sa imbine optimal instruirea cu educatia, adica informativul cu formativul;

Ø      sa valorifice optimal intregul timp alocat, deci sa realizeze o densitate bine corelata cu temele si obiectivele operationale;

Ø      sa formeze deprinderi individuale si de microgrup pentru autoorganizare, autoconducere si autoapreciere;

Ø      sa fie inteleasa, programata si realizata ca facand parte dintr-un ciclu tematic de mai multe lectii, in care oricare se sprijina pe cea anterioara si o pregateste pe cea viitoare.

Tipuri de lectii de educatie fizica

Exista multe criterii de stabilire a tipurilor de lectii in educatie fizica. Sistematizarea care urmeaza nu este cea mai importanta, nici cea completa, nici unica si - desigur - nici fara carente de ordin logic sau chiar de ordin profesional:

dupa componentele tematice (ale modelului de educatie fizica) abordate, putem avea:

Ø      lectii cu teme din deprinderi si / sau priceperi motrice;

Ø      lectii cu teme din calitati motrice (numite si lectii de pregatire fizica generala, putin intalnite in educatia fizica scolara si deosebit de frecvente in alte subsisteme ale educatiei fizice);

Ø      lectii mixte / combinate, cu teme atat din deprinderile si / sau priceperile motrice, cat si din calitatile motrice (cele mai frecvente in educatia fizica scolara, de exemplu);

dupa felul deprinderilor si / sau priceperilor motrice abordate tematic, putem avea:

Ø      lectii monosport (deci deprinderile si / sau priceperile motrice apartin unui singur sport; poate fi o deprindere sau o pricepere motrica, dar pot fi si mai multe deprinderi si / sau priceperi motrice in acelasi sport; este cazul - mai ales - al lectiilor de initiere in sporturile de sezon);

Ø      lectii bisport (in care sunt teme din deprinderile si / sau priceperile motrice specifice pentru doua sporturi);

Ø      lectii polisport (in care sunt teme din deprinderile si / sau priceperile motrice specifice mai multor sporturi; acest tip de lectii se intalneste, frecvent, in tarile avansate, unde exista o baza materiala specifica de exceptie;

dupa etapele invatarii motrice a deprinderilor si / sau priceperilor motrice abordate tematic, putem avea:

Ø      lectii de invatare sau de "initiere primara" (in care tema sau temele se insusesc in prima faza) ;

Ø      lectii de consolidare sau de fixare (in care tema sau temele se afla in o a doua faza de "invatare" ) ;

Ø      lectii de perfectionare (in care tema sau temele se afla in ultima faza de "invatare", faza in care se ajunge la automatizarea unor deprinderi motrice, la generalizarea deprinderilor motrice insusite, cu usurinta si eficienta) ;

Ø      lectii de verificare (rare sau chiar inixistente la specialistii care se "respecta", din punct de vedere si de actionare al specialistilor pot fi lectii integrale de verificare, dar nu si din punct de vedere si de actionare al subiectilor) ;

Ø      lectii mixte / combinate (in care - existand minim doua teme - se combina patru "posibilitati" luate cate doua : "initiere primara" cu consolidare / fixare ; "initiere primara" cu perfectionare ; "initiere primara" cu verificare ; consolidare / fixare cu perfectionare ; consolidare / fixare cu verificare ; perfectionare cu verificare).

dupa numarul de teme abordate, putem avea:

Ø      lectii cu o tema;

Ø      lectii cu doua teme;

Ø      lectii cu trei teme (cele mai frecvente in educatia fizica scolara);

Ø      lectii cu patru sau mai multe teme (de obicei lectiile demonstrative sau "deschise", cand - de fapt - se prezinta stadiul in care s-a ajuns cu subiectii, deci se face doar o "trecere in revista" a ceea ce stiu subiectii)

In functie de alte criterii, care nu tin special de continutul instruirii, se mai pot desprinde cel putin urmatoarele doua categorii de tipuri de lectii de educatie fizica:

dupa "plasamentul" in anul sau sezonul de pregatire, putem avea:

Ø      lectii de organizare sau introductive (realizate la inceputul activitatii si in care se pot trece de catre subiecti si unele probe de control, constituindu-se pe baza rezultatelor obtinute si grupele de nivel valoric);

Ø      lectii curente (desfasurate saptamanal sau bisaptamanal);

Ø      lectii de bilant (realizate in final de semestre; un tip special de lectie bilant poate fi considerata si lectia demonstrativa sau "deschisa").

dupa locul si conditiile de desfasurare, putem avea:

Ø      lectii in aer liber, conditii atmosferice si climaterice normale;

Ø      lectii in aer liber, pe timp friguros;

Ø      lectii in interior, conditii normale (sala de educatie fizica si anexele sau materialele / aparatele / instalatiile corespunzatoare);

Ø      lectii in interior pe spatii improvizate, timp friguros (culuar, coridor, hol, sala de clasa cu banci etc.).

Structura lectiei de educatie fizica

Structura lectiei de educatie fizica este data de succesiunea - in durata alocata - a unor momente, faze, secvente, verigi, etape, parti, toate diferentiate in privinta obiectiveleor, continutului si metodologiei.

In evolutia sa istorica, lectia de educatie fizica a avut, mai multe structuri.

In trecut lectia de educatie fizica a fost structurata pe clasicile "parti":

Ø      la inceput patru parti: partea de organizare, partea de pregatire, partea fundamentala si partea de incheiere;

Ø      apoi trei parti: partea pregatitoare, partea fundamentala si partea de incheiere.

In prezent, lectia de educatie fizica este structurata pe verigi.

Continutul si metodologia educatiei fizice

Sustin modelul pedagogic al obiectivelor generale si specifice. Continutul include un ansamblu de deprinderi si calitati specifice domeniului care vizeaza dezvoltarea armonioasa a personalitatii umane printr-un echilibru functional realizat practic intre calitatile fizice si calitatile psihice.

Metodologia raspunde cerintelor pedagogice legate de:

Ø      dezvoltarea armonioasa a personalitatii in cadrul unui echilibru functional fizic - psihic

Ø      orientarea integral - vocationala a personalitatii in cadrul actiunii de valorificare deplina a insusirilor fizice, fiziologice, aplicata in mod progresiv.



Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2286
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved