Delimitari conceptuale. Modele si forme de organizare a instruirii

Delimitari conceptuale. Modele si forme de organizare a instruirii

Desfasurarea procesului de invatamant se realizeaza prin derularea unor demersuri specifice catre finalitatile instructiv-educative propuse. In activitatea didactica aceste demersuri poarta denumirea de metode de invatamant (metha - catre, spre, odos - cale, drum). Metodologia didactica se constituie intr-un capitol al didacticii care studiaza natura, functiile si modul de folosire a metodelor specifice procesului instructiv educativ.

Strategia didactica semnifica modalitati de abordare a predarii, invatarii si evaluarii printr-o combinatie optima a metodelor, mijloacelor si tehnicilor de instruire, precum si a formelor de organizarea, prin care sa se poata infaptui obiectivele, finalitatile stabilite la parametri superiori de performanta.

Metodele sunt instrumente de lucru atat ale profesorului cat si ale elevilor. Ele au o sfera de cuprindere a tuturor componentelor procesului didactic, cu implicatii atat asupra predarii, cat si a invatarii si evaluarii. Orice metoda include in structura sa un numar de operatii ordonate intr-o anumita succesiune logica. Aceste operatii, care apar ca tehnici mai limitate de actiune, ca simple detalii sau componente ale unei metode, sunt numite frecvent procedee. In ultima instanta, o metoda apare ca un ansamblu organizat de procedee, care se pot succeda sau relua in functie de o situatie noua.

Modele si forme de organizare a instruirii

Din Antichitate si pana la Renastere (Evul Mediu), organizarea invatarii a avut un caracter predominant individualizat. Epoca moderna cunoaste trecerea spre sistemul clasa-lectie si instruirea pe grupe. Sistemul de invatamant pe clase si lectii este initiat de pedagogul ceh J.A.Comenius, in sec al XVII-lea ("Didactica Magna"-1657).

In ultimele decenii ale sec. al XIX-lea, adepti curentului Educatia noua sesizeaza unele limite ale invatamantului organizat pe clase si lectii si-i opun noi forme de organizare a procesului de invatamant, mai suple si mai apropiate de interesele spontane de cunoastere ale copiilor. Aceasta orientare corespundea spiritului societatii moderne care cerea scolii sa formeze la elevi independenta gandirii, creativitatea, capacitatea de a se integra activ in viata profesionala si sociala.

Astfel, au fost experimentate urmatoarele forme de organizare a procesului de invatamant:

Sistemul Bell-Lancaster sau Sistemul monitorial, aparut in Anglia la inceputul sec. al XIX-lea.

Sistemul centrelor de interes, initiat de medicul-psiholog O. Dcroly in Belgia

Metoda proiectelor este varianta americana a centrelor de interes; metoda este initiata de W.H. Kilpatrick in SUA, in secolul al XIX-lea.

Ultimele doua sisteme prezentate cunosc adaptari la nivelul lectiilor prin propunerea de catre elevi a unor teme de referate, microstudii si alte materiale documentare tematice care sa intre in componenta portofoliului si pe care urmeaza sa le realizeze personal sau in echipe de doi-trei elevi pe parcursul unui semestru. Sugestii tematice: "Economia si educatia", "Globalizarea- incotro?", etc.

Sistemul Dottrens, initiat de pedagogul elvetian R. Dottrens in sec. al XX-lea. Este un sistem de invatamant individualizat prin fise de dezvoltare, fise de recuperare, fise de lucru, fise de control.

Sistemul Winnetka, initiat in orasul Winnetka-SUA de Carlton Washburne, in sec. al XX-lea. Este un sistem de individualizare ce promoveaza o educatie progresiva, imbinand activitatea individuala cu cea de grup. Elevul poate fi in clase diferite la discipline diferite, in functie de aptitudini si rezultate, cu conditia ca diferenta dintre aceste clase sa nu fie mai mare de doi ani.

Aceste sisteme, desi initial s-au bucurat de succes, n-au putut fi generalizate, deoarece au dovedit neajunsuri importante care afectau aspecte esentiale ale procesului de invatamant.

Sub influenta curentului Educatia noua, lectia este criticata, apoi cunoaste un proces de optimizare. Este criticata, mai ales, modalitatea de lucru frontala, in care profesorul preda, iar elevul receptioneaza, fara a i se oferi posibilitatea  de a munci independent, de a solutiona probleme prin efort personal, de a descoperi si de a colabora. In urma criticilor de acest tip, educatia scolara este imbogatita prin forme de organizare a invatarii integrate in lectie sau complementare ei, forme care sa sustina interesele si aptitudinile individuale ale elevilor.

In urma numeroaselor critici si incercari spre a fi inlocuita, lectia este, deci, reconsiderata si se impune prin virtutile sale didactice: scop precis, volum de cunostinte bine determinat, organizarea activitatii de cunoastere intr-o succesiune logica.

Abordarea lectiei din perspectiva sistemica, ne permite sa intelegem definirea sa ca microsistem de instruire care reflecta/reproduce in miniatura procesul de invatamant (acesta inteles ca macrosistem de instruire) "de la care imprumuta componentele si caracteristicile sale, intreaga conceptie didactica pe care el se construieste"(I. Cerghit, 1983).

Tipuri de avantaje oferite de organizarea procesului de invatamant ca lectie:

se realizeaza o simbioza dinamica intre principalele componente si activitati ale procesului de invatamant: obiective-continut-metode-mijloace-strategii didactice, pe de o parte si predare-invatare-evaluare, pe de alta parte.

rolul coordonator al tuturor acestor activitati il are cadrul didactic, o persoana formata special in acest sens. Activitatea de predare-invatare este dirijata de profesor; acesta poate alterna mai multe forme de dirijare: dirijare integrala; semidirijare (imbina activitatea frontala cu grupul); activitate complet nedirijata (lucru independent, semidependent). Rolul conducator al profesorului este vazut ca un avantaj; celelalte forme de organizare au esuat tocmai pentru ca au marginalizat rolul acestuia.

Lectia este unitatea pedagogica ce respecta 3 criterii de organizare: logic: sistem de cunostinte structurat; psihologic: respectarea criteriilor cerute de particularitatile de invatare, motivatie, interese; didactic: utilizarea ansamblului de metode si procedee adecvate obiectivelor.

Tipologia lectiei

Lectia cunoaste mai multe forme de realizare, in functie de sarcina didactica de baza ce aduce modificari in structura sa interna. Activitatile didactice de baza sunt:

transmiterea cunostintelor si asimilarea acestora de catre elevi

formarea priceperilor si deprinderilor

repetarea, sistematizarea si consolidarea cunostintelor

verificarea cunostintelor asimilate si aprecierea prin notare

Cea mai importanta este evaluarea performantelor realizate, intrucat presupune: cuantificarea rezultatelor, masurarea si aprecierea lor (operatii ce depind de sistemul de notare, de exigente, de modul de organizare), diagnoza dificultatilor, formularea unor predictii privind etapa urmatoare.

In raport de aceste sarcini didactice, cele patru tipuri fundamentale ale lectiei sunt:

lectia de comunicare / de dobandire de cunostinte

lectia de formare a priceperilor si deprinderilor

lectia de recapitulare, sistematizare si consolidare a cunostintelor

lectia de evaluare

Practica scolara adauga si lectia combinata sau mixta.