Democratizarea educatiei si educatia parintilor

Democratizarea educatiei si educatia parintilor

Inca de la inceputul secolului trecut, Kant - urmarind un proiect de emancipare a conditiei umane - scria: 'Parintii care au primit ei insisi o educatie sunt deja niste modele dupa care se indreapta copiii. Dar pentru a-i face pe acestia mai buni, este necesar sa facem din pedagogie un studiu; altfel nu este nimic de sperat de la dansa, iar educatia este incredintata unor oameni cu pregatire rea' (Kant, Im. 1992, p.15). Spre sfarsitul aceluiasi secol, Eminescu - cu genialitate si profunda simtire - nota: 'Astazi, ca totdeauna, ei (n.n. - adica 'speculantii frumoaselor principii', care in locul unei legi pentru intemeierea instructiei generale 'au urzit o cabala') striga: 'raspandirea luminii si culturii in masa poporului'; in vremea aceasta insa poporul daca ar fi intrebat, le-ar raspunde: 'boieri dumneavoastra, lumina ca lumina, nu zicem ca nu-i buna; dar, pana una alta, dati-ne mijloace de hrana, scapati-ne de briciul administratiei' '(Eminescu, M. 1991, p.156). Din perspectiva istorica, educatia parintilor - ca si educatia (poporului) in general - apare necesara, atat pentru cresterea si educarea copiilor, cat si ca o cale de emancipare spirituala si sociala, ca un vector al democratizarii educatiei si societatii.

Evolutiile rapide din viata sociala genereaza o cerere de continuare a proceselor de reinnoire a cunostintelor, deprinderilor si valorilor pe durata vietii. Din perspectiva unei analize sistemice, educatia parintilor apare ca o dimensiune a educatiei permanente si desigur, a educatiei adultilor.

'Educatia permanenta este un proces de perfectionare a dezvoltarii personale, sociale si profesionale pe durata intregii vieti a indivizilor in scopul imbunatatirii calitatii vietii, atat a indivizilor, cat si a colectivitatii lor. Aceasta este o idee comprehensiva si unificatoare care include invatarea formala, nonformala si informala pentru dobandirea si imbogatirea unui orizont de cunoastere care sa permita atingerea celui mai inalt nivel de dezvoltare posibil in diferite stadii si domenii ale vietii' (Dave, R., H., 1991, p.47-48). Din aceasta perspectiva, actualul sistem de invatamant apare ca inflexibil, prea formal si disfunctional in contextul necesitatilor comunitatii sau al noilor evolutii, el izoleaza scoala de familie si comunitate, avand astfel o influenta alienanta asupra elevului. Asa cum se precizeaza in aceeasi lucrare, o etapa initiala a oricarei strategii, proiectata sa implineasca aspiratiile educatiei permanente este 'construirea unui pod de legatura' intre 'o varietate de elemente intereducationale' (structuri, curriculum, pregatirea profesorilor) si 'un numar considerabil de elemente extraeducationale' (configuratii personale, sociale, istorice, culturale ale indivizilor si societatilor in medii locale, nationale si globale) (Dave, R.H., 1991, p.37). Conceptul educatiei permanente este 'in mod functional, bazat pe ideea ca invatarea permanenta poate fi dobandita de catre indivizi si societati in moduri diferite si ca aceste modalitati alternative sunt in stare sa conduca spre atingerea celui mai inalt si celui mai bun nivel al calitatii vietii de catre toti' (Dave, R.,H., 1991. p.48).

Finalitatea educatiei adultilor nu se reduce, asa cum se mai crede, la formarea profesionala continua. Un Raport asupra Educatiei adultilor si mutatiilor sociale (Bograd, G., 1991, p.18-21), precizeaza urmatoarele obiective pedagogice ale educatiei adultilor: identificarea indicatorilor de restructurare personala; a face din cel format centrul actiunii (trecerea de la o educatie centrata pe continuturi la o educatie centrata pe cel ce invata); construirea motivatiei (individul trebuie sa aiba o anumita constiinta a motivatiei, sa o exprime ca o cerere de educatie, iar educatorii sa poata sa o decodifice, sa o inteleaga; notiunea de proiect pare a fi raspunsul instrumental ce permite transformarea unei cereri fluide, multiforme, intr-un obiectiv concret, operational); a pleca de la practica (adultii se formeaza pentru a face fata problemelor practice; educatia comprehensiva a adultilor impune favorizarea invatarii mijloacelor intelectuale necesare; a ancora actiunea educativa pe problemele vietii practice implica a tine seama, nu numai de preachizitiile teoretice, ci si de preachizitiile sociale); a privilegia invatarea mai mult decat invatamantul (a invata adultii sa invete, sa-si elaboreze scheme de actiune pe baza intelegerii evolutiei imprejurarilor); incurajarea unei pedagogii a descoperirii si responsabilitatii (a reda increderea in sine, capacitatea de actiune, constiinta colectiva, dezvoltarea proiectelor sociale); a da timp de invatare (ritmurile proprii sunt esentiale); a stimula valorile grupului (ele opereaza meditatiile intre continuturi abstracte si situatiile concrete; ele joaca un rol structurant asupra perceptiilor individuale, ordonandu-le sub forma unei grile de lectura; ele permit indivizilor sa se ajute reciproc). In acest sens, educatia apare ca 'Practica a libertatii' (Freire, P., 1971).

Deoarece educatia adultilor (cu exceptia unor programe de promovare profesionala) nu poate deveni obligatorie, ea trebuie sa fie adaptata nevoilor acestora si sa acorde celor ce studiaza conditii liberale (de autoeducatie si autoevaloare, de alegere a continuturilor si metodelor, a locului si timpului de invatare).

Un sistem de educatie pentru adulti este bine organizat, functional atunci cand este intemeiat pe motivatii si centrat pe obiective care rezolva problemele indivizilor sau grupurilor de adulti. Nu putem stimula motivatiile lor de invatare si de participare la programe educationale fara strategii care sa se intemeieze pe cunoasterea nevoilor lor reale, specifice, de educatie. Asemenea strategii presupun si un sistem de 'auto-purtare' a invatarii - specific educatiei adultilor - care sa se realizeze atat prin apelul la educatori (formatori) specializati (profesori. medici, juristi etc.), cat si prin apelul la formatori formati dintre adultii cuprinsi in programele educationale si care actioneaza ca 'relee' intr-o retea.

Accelerarea transformarilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocuparile materne si gospodaresti adaugandu-se preocuparile profesionale si de studiu), modificarea statutului copilului, dispersia familiei, incercarea de a restitui prestigiul educatiei familiale (pe care l-a avut pana la introducerea invatamantului obligatoriu), progresele sociologiei si psihologiei, precum si alte cauze au dus la intelegerea faptului ca orice sistem de educatie ramane neputincios daca se izbeste de indiferenta sau de opozitia parintilor. Scoala capata astfel o misiune suplimentara. 'Deoarece axa directoare a civilizatiei occidentale este inaintarea persoanei spre mai multa libertate si fericire, inaintarea societatilor spre mai multa intelegere si justitie si dat fiind demisia unui numar de parinti si faptului ca un numar crescand de copii vin fie din familii destramate, fie din medii analfabete si o comunicare intre parinti si copii nu se face intotdeauna foarte bine (parinti nascuti intr-o lume aproape imobila inca, au copii care sunt nascuti intr-o lume bulversata), pentru toate aceste motive scoala are in sarcina o misiune suplimentara' (Domenach, J.M., 1989, p.48).

Au existat intotdeauna educatori excelenti si parinti iubitori, care nu si-au pus probabil atatea probleme si totusi au reusit foarte bine; dar poate ca acest lucru era mai usor intr-o lume foarte statornica, in care traditia avea ultimul cuvant. Modificarea pe care au suferit-o, in curs de o generatie sau doua, relatiile dintre parinti si copii, dintre adulti si tineri, apare mai vadita in consideratia pentru copil ce 'are semnificatia de recunoastere intima si profunda a valorii persoanei copilului si de incredere in potentialul lui de dezvoltare' (Osterrieth, P., 1973, p.70). Sentimentul de siguranta - singurul care permite copilului sa se emancipeze si sa-si dobandeasca personalitatea - depinde de urmatoarele conditii (Osterrieth, P., 1973, p.71-72): 1. Protectia impotriva loviturilor din afara; 2. Satisfacerea trebuintelor elementare; 3. Coerenta si stabilitatea cadrului de dezvoltare; 4. Sentimetul de a fi acceptat de ai sai: a) ca membru al familiei: sa fie iubit; sa daruiasca dragoste, sa fie izvor de bucurie si de multumire pentru adulti; sa fie condus si indrumat; b) ca fiinta umana: sa i se accepte caracteristicile individuale; sa aiba posibilitatea de actiune si experienta personala; sa aiba asigurata o anumita arie de libertate.

S-ar putea spune ca aceste conditii sunt constante indispensabile, daca ele nu ar cere sa fie satisfacute intr-un mod care difera riguros de la o varsta la alta.

Pentru indeplinirea functiei fundamentale a familiei - de securizare a copilului - si a rolului sau socializator, aculturant si individualizator, finalitatea definitorie a educatiei parintilor devine formarea constiintei educative a parintilor, a necesitatii unui efort constient pe masura evolutiei nevoilor (inclusiv de educatie) ale copilului.

Ca puncte de reper in educatia parintilor se apreciaza: educarea viitorilor parinti (in scoala sau in afara scolii); educarea parintilor cu copii mici; relatia scoala-familie; rolul mass-mediei in educatia parintilor; programe de formare a formatorilor pentru educatia parintilor (Stern, H. H., 1972).

In scoala, cea mai buna pregatire generala pentru indatoririle parintesti consta intr-un sistem de invatamant armonios, care sa pregateasca pentru invatarea continua si colaborarea cu altii; la elevii mai mari pot fi introduse cursuri speciale, de educatie sexuala, de educatie familiala ('scoala vietii').

In educarea parintilor cu copii mici, un rol deosebit au institutiile de puericultura pentru ingrijirea medicala, fizica a copiilor; se impune colaborarea educatori (psihopedagogi) - parinti in adaptarea copiilor la gradinita si la scoala.

In ceea ce priveste relatia scoala-familie se impun deschideri oferite parintilor privind aspectele scolare, psihopedagogice, pe langa aspectele medicale, juridice etc. Se cunosc urmatoarele forme mai importante de organizare (institutionalizata) a educatiei parintilor si a colaborarii scoala-familie: asociatii ale parintilor (si profesorilor) care au o larga libertate de initiativa (au aparut pentru prima oara in Statele Unite ale Americii in secolul trecut); scoli ale parintilor (initiate in Franta in perioada interbelica) si scoli ale mamelor (initiate in Germania); consilii de administratie scolara formate (exclusiv sau in majoritate) din parinti, cu rol informational, consultativ si decizional (fiinteaza in Belgia, Danemarca, Olanda si in alte tari occidentale); comitete de parinti pe clase si scoli, fara rol decizional, care sprijina scoala in rezolvarea unor probleme (in tarile est-europene).

Pentru a valorifica avantajul mass-mediei de a se adresa unui public larg, care are libertatea de a alege daca isi insuseste sau nu experienta propusa, in majoritatea tarilor occidentale exista reviste si programe radio-TV destinate educatiei parintilor.

Se considera ca punctul cheie il constituie programele de pregatire a formatorilor, a celor care vor indruma auto/educatia parintilor; toate persoanele care prin profesia lor sunt in relatie cu copiii si familia (profesori, medici, juristi, preoti etc.) au nevoie de o pregatire pe probleme ale educarii familiei. Anumite categorii de parinti pot fi folosite ca 'formatori voluntari'.

Se recomanda, in general, o restrangere a programului de educatie a parintilor pe problemele ce satisfac nevoile specifice (de regula, exprimate de parinti), imbinandu-se aspectele ingrijirii fizice, medicale, cu aspectele psihosociale si psihopedagogice. Programul trebuie sa tina seama de reteaua institutiilor ce pot corela oferta cu cererea de educatie exprimata - ceea ce impune intemeierea lui pe cercetari sistematice.

Un Raport asupra relatiilor dintre scoala si familie in tarile Comunitatii Europene (Macbeth, Al., 1984), bazat pe cercetari comparative, documentare si empirice (prin ancheta de opinie cu chestionare aplicate pe un lot de 1744 conducatori de institutii scolare) enumera patru motive pentru care scoala si familia se straduiesc sa stabileasca legaturi intre ele:

1. parintii sunt juridic responsabili de educatia copiilor lor (legislatia reflecta astfel libertatea parintilor de a-si creste copiii asa cum doresc; exista diferente intre tari privind: masura in care parintii pot alege intre diferitele scoli si cursuri pe care sa le urmeze copiii lor; masura in care parintii trebuie consultati de responsabilii scolari etc.);
2. invatamantul nu este decat o parte din educatia copilului; o buna parte a educatiei se petrece in afara scolii;
3. cercetarile pun in evidenta influenta atitudinii parentale asupra rezultatelor scolare ale elevilor, in special asupra motivatiilor invatarii, precum si faptul ca unele comportamente ale parintilor pot fi favorizate datorita dialogului cu scoala;
4. grupurile sociale implicate in institutia scolara (in special parintii si profesorii) au dreptul sa influenteze gestiunea scolara.

Obstacolele relatiei scoala-familie pot fi de ordin comportamental (intalnite, atat intre parinti, cat si la profesori si administratori scolari) sau de ordin material (relatia scoala-familie cere un surplus de efort material si de timp). Dificultatile pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului si a familiei privind educatia copiilor; libertatea de alegere a scolii de catre parinti sau unicitatea invatamantului; impactul mediului familial asupra rezultatelor scolare ale copilului; randamentul pedagogic si datoria parentala; participarea parintilor la gestionarea si procesul decizional din institutia scolara. Se considera, in general, ca problema este de atitudine; este dificil de pretins, atat la parinti, cat si la profesori, ca relatia de colaborare scoala-familie (nu)este doar un 'drept de optiune'.

Reprosurile care li se fac parintilor privind colaborarea cu scoala sunt: apatia (nu vin la reuniuni anuntate); lipsa de responsabilitate (asteapta initiativa profesorilor); timiditate (lipsa de incredere in sine); participare cu ingerinte (critica cu impertinenta scoala); preocupari excesive (exclusive) pentru randamentul scolar (notele copilului); rolul parental rau definit (nu inteleg corect functiile si rolurile in educatia copilului); contacte limitate cu scoala (numai in situatii exceptionale, de criza in comportarea copilului); conservatorism (reactii negative la idei noi). Reprosurile care li se fac profesorilor privind colaborarea cu familiile elevilor sunt similare (nu identice!), inclusiv privind: dificultati de a stabili relatia cu adultii (trateaza parintii ca pe copii si nu ca parteneri in educatia copilului, decizand autoritar la reuniunile cu parintii); definirea imprecisa a rolului de profesor (oscileaza intre autonomia traditionala si perspectivele noi ale parteneriatului); lipsa pregatirii privind relatia scoala-familie.

In conditiile unei societati democratice cu o economie de piata se pune si problema: parintii si elevii sunt utilizatori (clienti) sau consumatori? Se exprima urmatoarele puncte de vedere:

1. deoarece guvernantii finanteaza scoala in profitul public, guvernantii si electorii lor sunt clientii institutiei scolare;
2. deoarece parintii poarta responsabilitatea fundamentala a educatiei copilului (pana la varsta de 16 ani), iar scolile nu sunt decat ca sa-i ajute, parintii trebuie considerati clientii scolii, iar elevii drept consumatori;
3. o atitudine intermediara considera parintii drept clienti ai scolii din punct de vedere al copilului; colectivitatea drept client al scolii sub unghiul gestiunii institutiei scolare si guvernul drept client al scolii in planul politicii generale a educatiei.

O buna parte din problema se rezolva in masura in care parintii si profesorii dispun de mecanisme de evaluare a activitatii scolare. Discutiile (critice) ale specialistilor si politicienilor despre institutia scolara, protestele elevilor, studentilor si cadrelor didactice, alte tensiuni de acest gen au tendinta de a slabi sustinerea parentala a scolii. Relatia familie-scoala apare justificata in masura in care restabileste increderea colectivitatii in institutia educativa.

Informarea si formarea parintilor in ceea ce priveste scolaritatea copilului presupune, cel putin, ca fiecare parinte sa cunoasca: obligatiile legale privind educatia copilului; drepturile de care dispune pentru educatia copilului; importanta atitudinii lui pentru reusita scolara a copilului; metodele de colaborare cu scoala. In acest scop este necesar un dialog intre profesori si parinti; profesorii trebuie sa primeasca o pregatire in materie de relatie cu parintii iar competenta lor in aceasta materie trebuie considerata ca o aptitudine profesionala; parintii trebuie sa fie pregatiti pentru a juca rolul lor educativ in cooperare cu profesorii; scolile trebuie sa asigure (asociatiilor) parintilor asistenta necesara.

Cooperarea profesor-parinte in beneficiul elevului individual nu se poate substitui participarii parintilor la gestiunea scolii, din mai multe motive: parintii sunt responsabili legali ai educatiei copiilor lor, deci trebuie sa aiba posibilitatea de a influenta natura acestei educatii; modelele participative pot ajuta la coordonarea eforturilor educative si la orientarea adaptarii scolii la schimbarile din societate; este necesara o influentare pe plan local asupra rezolvarii problemelor locale si luarea deciziilor la nivelul cel mai de jos cu putinta; este necesara contrabalansarea 'indepartarii' (indiferentei) guvernamentale; cei care sunt afectati de o decizie trebuie sa poata avea o influenta asupra ei; dezechilibrele balantei grupurilor de interes trebuie sa fie corijate autorizand persoanele interesate sa fie reprezentate dupa importanta implicarii lor in institutia scolara; participarea trebuie sa faca apel la competentele locale; participarea poate stimula initiativele si inovatiile.

In numeroase tari reprezentantii parintilor in consiliile de administratie (gestiune) scolara sunt delegati de asociatiile de parinti, ceea ce le da un statut legal suplimentar de autoritate. Un minimum esential al participarii democratice la gestiunea scolii consta in instituirea prin lege a consiliului de administratie scolara, in care parintii sunt reprezentati corespunzator, si au nu numai rol informational si consultativ, dar si rol decizional si de control.

Pentru o cooperare eficace se considera necesara adoptarea unor comportamente corespunzatoare de catre membrii consiliului: comunicarea libera de informatii; toleranta cand limbajul profesional nu este inteles de nespecialisti (dintre parinti); incurajarea dezbaterilor pe probleme educationale majore (si nu doar discutii pe probleme administrativ-gospodaresti); considerarea reciproca a parintilor si profesorilor ca parteneri.

Un rol deosebit, atat pentru colaborarea familie-scoala si participarea la gestiunea scolii, cat si pentru educatia parintilor il au asociatiile de parinti, a caror finalitate este, in principiu, protectia copilului prin educatie. Se pot deosebi asociatiile de parinti si dupa scopurile lor, astfel: ca grup de sustinere a scolii, in probleme needucationale; ca grup de cooperare care considera educatia ca un proces comun in care parintii si profesorii sunt parteneri, care decid impreuna viitoarele programe; ca grup de aparare a intereselor care considera ca parintii au interese ce trebuie promovate in raport cu interesele altor grupe. Cele mai frecvente obiective ale asociatiilor nationale de parinti sunt: a) sensibilizarea parintilor privind drepturile si indatoririle lor, influenta comportamentului lor asupra copilului; b) informarea parintilor prin publicatii, radio si televiziune privind problemele specifice; c) formarea parintilor prin cursuri destinate acestora, consultatii (la sediu, telefonic, prin publicatii) pe probleme de interes (medicale, juridice, psihologice etc.); d) reprezentarea parintilor (reprezentantii sunt obligati sa apere interesele celor pe care ii reprezinta, sa raporteze periodic acestora problemele dezbatute in consiliul de participare scolara).

Exista doua teorii importante privind relatia scoala-familie:

• teoria profesionalismului care considera ca un element esential serviciul facut altora, fara a gandi la avantaje personale; criteriile acestei teorii sunt: competenta, servirea clientilor, un cod de etica profesionala;
• teoria schimbului care considera actiunea umana in functie de un castig personal; se considera privilegii traditionale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o competitie restransa.

Din aceasta perspectiva se pune intrebarea: ce castiga profesorul intr-o cooperare cu familia? Se apreciaza ca acest castig poate fi un statut revalorizator in ochii societatii; cooperarea cu familia poate fi un test profesional si poate fi considerata ca facand parte din datoria profesionala a profesorului deoarece: parintii sunt clienti ai scolii; eficacitatea invatamantului (evaluata la scoli si profesori) poate fi ameliorata prin cooperarea intre scoala si familie; parintii sunt responsabili legali de educatia copiilor lor si pot avea exigente de a evalua rezultatele activitatii scolare.

In acest context se pune si problema: de relatia cu familiile trebuie sa se ocupe profesori specializati sau toti profesorii? In mai multe tari (intre care Anglia, Danemarca, Franta) exista profesori specializati (consilieri) care raspund de aceasta problema. Solutia ideala pare a fi: toti profesorii sa aiba relatii obisnuite de colaborare cu familiile; profesorii specializati sa rezolve cazuri particulare, dificile, sa efectueze vizite in familii, cand este necesar si sa organizeze reuniunile cu parintii.

Se pot deosebi trei etape in evolutia relatiei familie-scoala:

1. etapa scolii autosuficiente: scoala este considerata o institutie inchisa, care nu influenteaza mediul familial si nu se lasa influentata de el. Caracteristicile etapei sunt: contactele cu parintii sunt rare, formale; parintii accepta ideea ca nu au nimic de vazut despre ceea ce se intampla in scoala; administratia alege scoala pentru copii; parintii nu participa la consiliile de administratie scolara; asociatiile de parinti nu sunt incurajate; formarea profesorilor neglijeaza relatia intre familie si scoala.
2. etapa de incertitudine profesionala: profesorii incep sa recunoasca influenta factorilor familiali asupra rezultatelor scolare dar parintii continua sa creada ca scoala este autosuficienta. Caracteristicile etapei sunt: tendinta de a creste acuzarea familiei pentru proastele rezultate scolare; administratia scolara are tendinta de a conserva atitudinea din etapa anterioara; contactele formale, de rutina cu parintii continua; apar experiente localizate privind comunicarea cu parintii; apar organizatiile voluntare de parinti; se constituie consilii de gestiune scolara, in care participarea parintilor are un rol minor, nedicizional; formarea profesorilor abordeaza relatia familie-scoala ca o problema de importanta secundara.
3. etapa de dezvoltare a increderii mutuale: parintii si profesorii descopera impreuna ca neincrederea este putin cate putin inlocuita cu increderea unora fata de altii. Caracteristicile etapei sunt: relatia cu familiile este din ce in ce mai incurajata de scoala; consiliul scolar include reprezentanti ai (asociatiilor) parintilor, cu rol decizional in toate problemele educationale; organizatiile de parinti sunt acceptate si incurajate in activitatea scolara; profesori specializati (consilieri) trateaza problemele exceptionale ale colaborarii cu familiile; organizatiile de profesori recunosc statutul si rolul asociatiilor de parinti; administratorii si politicienii educatiei insista asupra importantei relatiei familie-scoala; formarea profesorilor abordeaza problema relatiei cu familia, ca una din problemele importante; se organizeaza cursuri pentru profesori si parinti.

Se prevede ca in tarile Comunitatii Europene sa se treaca la o noua etapa a colaborarii scolii cu familia in care accentul este pus pe un angajament mutual clar stabilit intre parinti si profesori, pe un 'contract parental' privind copilul individual; contractul intre familie si scoala nu se mai considera doar ca un 'drept optional', ci ca un sistem de obligatii reciproce in cooperarea parintilor cu profesorii.

Cercetarea noastra - tinand seama de principiile teoretice si orientarile metodologice recunoscute in domeniu - si-a propus ca obiective: fundamentarea conceptuala a educatiei parintilor; determinarea nevoilor de educatie ale parintilor si a ofertei educationale in relatia scoala-familie; elaborarea unor principii si metodologii pentru intemeierea unor strategii alternative de educatie a parintilor; oferirea unor idei, propuneri pentru reforma invatamantului (privind legislatia, structurile, continuturile). Am imbinat documentarea privind fundamentele teoretice (sociologice, axiologice, juridice, psihopedagogice) si principiile educatiei parintilor (inclusiv principiile educatiei permanente si ale educatiei adultilor) cu cercetarea empirica prin ancheta de opinie.

[Cercetarea a fost initiata in laboratorul Educatie Permanenta din Institutul de Stiinte ale Educatiei, de o echipa de cercetare formata din Gabriela Alecu, Dan Badea, Ion Constantinescu, Alexandru Modrescu, coordonata de autorul prezentului studiu, la care colaboreaza si cercetatoarea Didina Rogojina de la Institutul de Cercetari Pedagogice si Psihologice din Chisinau. A fost investigat un esantion de 3500 subiecti, elevi de gimnaziu si liceu, parintii si profesorii lor, carora le multumim si pe aceasta cale. Casa Corpului Didactic Botosani a devenit unitate-pilot.]

Ne aflam in etapa in care prelucram datele culese pentru a determina nevoile de educatie specifice, pe categorii de parinti, si oferta educationala posibila prin relatia scoala-familie (inclusiv prin programe de formare a formatorilor pentru educatia parintilor, prin programe pentru parinti si pentru elevi ca viitori parinti). Am initiat actiuni de informare si sensibilizare a parintilor si profesorilor pentru a incepe organizarea primelor asociatii de parinti in Romania. Propunem si pe aceasta cale factorilor de decizie parlamentara si guvernamentala intarirea sistemului legislativ si institutional privind invatamantul prin instituirea obligativitatii legale de infiintare a consiliilor de administratie (participare) scolara, in care reprezentantii (asociatiilor) parintilor sa capete o pondere sporita si rol decizional, precum si prin prevederea prin lege a sprijinirii de catre stat a organizarii si functionarii asociatiilor de parinti, ca structuri educationale democratice.

Cei care lucreaza in scoala si raspund de destinele educatiei neamului pot intelege - dincolo de marile dificultati si privatiuni generate de cei care 'urzesc o cabala', cum zicea exponentul spiritualitatii romanesti - conditionarea calitatii vietii fiecaruia de educatia oferita tinerilor si adultilor, copiilor si parintilor lor; aceasta in masura in care au doar ceva mai multa competenta, buna-vointa si responsabilitate morala decat oricare 'administratie' (de la care nici Dumnezeu nu ar putea cere mai mult).

B I B L I O G R A F I E
B O G A R D, G., ducation des adultes et mutations sociales. Rapport intrimaire (1989-1990). Strasbourg, Conseil de l'Europe, Conseil de la Cooperation culturelle, 1991.
D A V E, R.H. (sub redactia) si colaboratorii, Fundamentele educatiei permanete. Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1991.
D O M E N A C H, J.M., Ce qu'il faudrait enseigner. In: L'cole des parents. nr. 10, Paris, 1989.
E M I N E S C U, M., De bine de rau. In vol. 'Ne e sila' (Scrieri politice). Bucuresti, Editura Societatii Soroc, 1991.
F R E I R E, P., L'ducation: pratique de la libert. Paris, ditions du Cerf, 1971.
K A N T, Im., Tratat de pedagogie. Iasi, Editura Agora, 1992.
M A C B E T H, AL., (coordonator) si colaboratorii, L'enfant entre l'cole et sa famille. Rapport sur les relations entre l'cole et la famille dans les pays des Communauts Europennes. Bruxelles, Comisia comunitatilor europene, Colectia Studii, Seria Educatie, nr. 13, 1984.
O S T E R R I E T H, P., Copilul si familia. Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1973.
S T E R N, H.H., Educatia parintilor in lume. Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1972.