Educatia, invatamantul si societatea cunoasterii in sec. XXI : context, tendinte, reforme

Educatia, invatamantul si societatea cunoasterii in sec. XXI : context, tendinte, reforme

Ce este educatia?

- Etimologic:

educatio (lat.), substantiv derivat din educo-educare (a creste, a hrani, a ingriji) si din educo-educere (a ridica, a inalta).

- I. Kant:

educatia= activitate de disciplinare, de cultivare, de civilizare si de moralizare a omului, scopul ei fiind dezvoltarea in individ a intregii perfectiuni de care acesta este susceptibil.

- Jean Piaget:

transformarea constiintei, a psihismului individual in raport cu valorile constiintei comune, prin facilitarea si accelerarea adaptarii, cu subprocesele ei - acomodare si asimilare.

- E. Durkheim:

1. actiunea generatiilor adulte indreptata asupra generatiilor tinere, in intentia inducerii de stari fizice, intelectuale si morale reclamate de viata sociala, in general, dar si de mediul social pentru care sunt destinati indivizii.
2. socializare metodica a tinerei generatii.

- St. Barsanescu:

activitate constienta de influentare a educabilului printr-o tripla actiune de ingrijire, indrumare, cultivare, in directia sensibilizarii sale fata de valorile culturale si, ulterior, pentru crearea acestora.

- Cerghit si Vlasceanu (coord.):

ansamblul influentelor exercitate asupra indivizilor umani, de regula copii si tineri, in evolutia si dezvoltarea lor, de catre alti indivizi umani, de regula adulti, indiferent daca aceste influente sunt intentionate sau spontane, explicite sau implicite, sistematice sau intamplatoare, dar avand un rol mai mare sau mai mic in formarea individului ca om social.

Notiunea de Societatea cunoasterii (Knowledge Society) este utilizata astazi in intreaga lume, fiind o prescurtare a termenului Societate bazata pe cunoastere (Knowledge-based society). Societatea cunoasterii reprezinta mai mult decat societatea informationala (informatica), ingloband-o de fapt pe aceasta.

James W. Michaels prezinta astfel erele prin care a trecut si trece omenirea:

• a pietrei
• a fierului
• a agriculturii
• a industriei
• a tehnologiei
• a cunoasterii

Consideratiile lui James W. Michaels reprezinta probabil prima incadrare conceptuala teoretica a societatii cunoasterii in mersul istoriei omenirii. Ar putea sa surprinda lipsa erei informatiei care nu apare explicit, dar ea se imparte probabil intre era tehnologiei si era cunoasterii care este partea superioara a erei informatiei. De fapt, omenirea se gaseste dupa parerea noastra, intr-o era a informatiei avand ca faze succesive societatea informationala, societatea cunoasterii si societatea constiintei.

Cunoasterea este informatie cu inteles si informatie care actioneaza. De aceea, societatea cunoasterii nu este posibila decat grefata pe societatea informationala si nu poate fi separta de aceasta. Societatea informationala se caracterizeaza prin democratizarea informatiei, comunicarii, intelegerii si cooperarii. In esenta, aceasta societate se bazeaza pe Internet.

Societatea informatica reprezinta o noua etapa a civilizatiei umane, un nou mod de viata calitativ superior, care implica folosirea intensiva a informatiei in toate sferele activitatii si existentei umane, cu un impact economic si social major.

Avansul catre societatea informationala, bazata pe cunoastere este considerat, pe plan mondial, ca o evolutie pentru asigurarea dezvoltarii durabile in contextul 'noii economii', bazata, in principal, pe produse si activitati ntelectual-intensive, precum si pentru realizarea unei civilizatii socio-umane avansate.

Societatea informationala bazata pe cunoastere inseamna mai mult decat progresul tehnologiei si aplicatiilor informaticii si comunicatiilor, ea integrand si dimensiunile:

• sociala (cu impact asupra ingrijirii sanatatii, solidaritatii si protectiei sociale, muncii si pietei muncii, educatiei si formarii continue etc)
• ambientala (cu impact asupra utilizarii resurselor si protectiei mediului)
• culturala (cu impact asupra conservarii si dezvoltarii patrimoniului cultural national si international, a promovarii pluralismului cultural etc)
• economica (cu dezvoltarea unor noi paradigme ale economiei digitale si ale noii economii bazate pe cunoastere, inovare, cultura antreprenoriala si manageriala, educatie a cetateanului si consumatorului)

Un vector al societatii cunoasterii este un instrument care transforma societatea informationala intr-o societate a cunoasterii. Au fost definite doua clase mari de vectori ai societatii cunoasterii:

1.vectori tehnologici
2. vectori functionali

Vectorii tehnologici ai societatii cunoasterii sunt:

• -internetul
• -tehnologia cartii electronice (digitale)
• -agentii inteligenti (sisteme de inteligenta artificiala, folositi pentru data mining si chiar knowledge discovery)
• -mediul inconjurator inteligent pentru activitatea si viata omului
• -nanotehnologia si nanoelectronica (care va deveni principalul suport fizic pentru procesarea informatiei)

Vectorii functionali ai societatii cunoasterii sunt:

• managementul cunoasterii pentru intreprinderi, organizatii, institutii, administratii locale si nationale
• managementul utilizarii morale a cunoasterii la nivel global
• cunoasterea biologica si genomica
• sistemul de ingrijire a sanatatii la nivel social si individual
• protejarea mediuli inconjurator si asigurarea societatii durabile si sustenabile printr-un management specific al cunoasterii
• aprofundare cunoasterii despre existenta
• generarea de cunoastere noua tehnologica
• dezvoltarea unei culturi a cunosterii si inovarii
• un sistem de invatamant bazat pe metodele societatii informationale si a cunoasterii (e-learning)

Numarul vectorilor functionali va creste datorita faptului ca din ce in ce mai multe domenii de activitate vor fi tot mai dependente de cunoastere.

Societatea informationala este caracterizata de cresterea exploziva a informatiei digitale disponibila prin intermediul produselor tehnologiei informatiei si comunicatiilor. Aceasta inseamna pentru guverne si administratii, servicii publica mai eficiente, mai transparente si mai rapide, mai apropiate de nevoile cetatenilor si mai putin costisitoare.

Accesul cetatenilor la informatie este o cerinta a dezvoltarii societatii romanesti in contextul globalizarii si mondializarii proceselor si fenomenelor contemporane. Intre principalele componente ale societatii informationale pot si amintite:

• -documentele electronice
• -reteaua Internet si serviciile oferite
• -bibliotecile electronice si bibliotecile virtuale
• -centrele de informare
• -invatamantul la distanta
• -comertul electronic si platile electronice
• -telefonia mobila etc

Societatea cunoasterii presupune:

• O extindere si aprofundare a cunoasterii stiintifice si a adevarului despre existenta.
• Utilizarea si managementul cunoasterii existente sub forma cunoasterii tehnologice si organizationale.
• Producerea de cunoastere tehnologica noua prin inovare.
• O diseminare fara precedent a cunoasterii catre toti cetatenii prin mijloace noi, folosind cu prioritate Internetul si cartea electronica si folosirea metodelor de invatare prin procedee electronice (e-learning).
• Societatea cunoasterii reprezinta o noua economie in care procesul de inovare (capacitatea de a asimila si converti cunoas-terea noua pentru a crea noi servicii si produse) devine determinant (Economia noua este economia societatii informationale si a cunoasterii)
• Societatea cunoasterii este fundamental necesara pentru a se asigura o societate sustenabila din punct de vedere ecologic,
• Societatea cunoasterii are caracter global si este un factor al globalizarii.
• Societatea cunoasterii va reprezenta si o etapa noua in cultura, pe primul plan va trece cultura cunoasterii care implica toate formele de cunoastere, inclusiv cunoasterea artistica, literara.

Astfel se va pregati terenul pentru ceea ce se va numi Societatea constiintei, a adevarului, moralitatii si spiritului.

Pentru a intelege in profunzime conceptul de societate bazata pe cunoastere (knowledge society), trebuie sa remarcam faptul ca acesta este utilizat in paralel cu cel de economie bazata pe cunoastere (knowledge-based economy). Evident, cele doua concepte sunt inrudite, nu insa identice. Am remarca mai intai faptul ca utilizarea intensiva a cunoasterii, inclusiv generarea de cunostinte reprezinta esenta unor procese care au rezultat economic.

S-a avansat recent ideea unei societati a constiintei care va urma societatii cunoasterii. Vom ajunge in acest secol la un moment in care va trebui sa intervina o imbinare intre elementele societatii cunoasterii si a societatii constiintei. De fapt, marea era a informatiei va cuprinde epocile societatii informationale, a societatii cunoasterii si a societatii constiintei. Atat cunoasterea, dupa cum am vazut, este o forma de informatie, dar si constiinta este informatie. Inainte de a aborda imbinarea dintre societatea cunoasterii si a constiintei, acum de actualitate este imbinarea dintre societatea informatiei si societatea cunoasterii.

Fundamente teoretico-metodologice ale potentarii rolului educatiei in devenirea societatii in societate a cunoasterii

Programarea, democratizarea si informatizarea procesului instructiv-educativ

Planificarea invatamantului face parte dintr-un proces social mai larg precedat de prospectare si prognoza si urmat de programare. Prospectarea implica o activitate de cercetare complexa, multidisciplinara care urmareste delimitarea liniilor strategice de dezvoltare a educatiei pe termen lung (2-3 decenii), in stransa legatura cu evolutia altor sectoare sociale (demografice, economice, politice, culturale, comunitare). Prognoza educatiei face apel la trei sisteme de referinta: functiile generale ale sistemului de educatie, calitatea proceselor activitatii de educatie, tipologia proceselor proiectate la nivelul scolii ca ctivitati de predareinvatare- evaluare. Prognoza poate fi angajata la nivel strategic, pe terman lung (10-15 ani), la nivel tactic, pe termen mediu (5-10 ani) si la nivel operational, pe termen scurt (3-5 ani). Toate cele trei niveluri sunt reflectate in cadrul procesului social de planificare a invatamantului care reprezinta dimensiunea aplicativa a prognozei.

Planificarea invatamantului transforma fundamentele teoretice stabilite la nivel de prospectare si de prognoza in norme obligatorii de proiectare, realizare si dezvolatre a resurselor pedagogice (informationale, umane, didactico-materiale, financiare) in cadrul organizatiei scolare. Planificarea calitativa a educatiei, proces social complex studiat la nivel de UNESCO, presupune cunoasterea profunda si reparizarea rationala a tuturor resurselor pedagogice existente in vederea valorificarii lor la nivelul interdependentelor prezente si viitoare existente intre educatie si sistemul social global (cu principalele sale subsisteme: natural, economic, politic, cultural, comunitar). Programarea reprezinta dimensiunea operationala a planificarii invatamantului, realizata pe termen scurt, de la 1-3 ani la 3-5 ani. Programarea constituie actiunea aflata la baza numeroaselor planuri elaborate in cadrul organizatiei scolare: plan general pe ciclu sau treapta de invatamant, plan annual,plan pe compartimente de activitate etc. Structura oricarui plan, in calitatea acestuia de instrument al proiectarii, realizat prin actiunea de programare, include:

• bilantul critic al activitatii desfasurate anterior;
• stabilirea obiectivelor generale; precizarea obiectivelor specifice pe domenii, sectoare; stabilirea obiectivelor concrete si a resurselor necesare pentru indeplinirea lor; precizarea mijloacelor de evaluare periodica si permanenta cu functii implicite si explicite de reglare-autoreglare a activitatii.

Democratizarea invatamantului reprezinta un proces social situat la limita de intersectie dintre sistemul de educatie si sistemul politic, care vizeaza perfectionarea activitatii de conducere a scolii, la toate nivelurile sale. In mod necesar este vorba despre crearea structurilor institutionale necesare pentru:

• egalizarea sanselor de reusita scolara a tuturor elevilor in cadrul unui invatamant general si obligatoriu, intre 6 si 16 ani;
• promovarea managerilor scolari, la toate nivelurile sistemului pe criterii de competenta pedagogica si sociala confirmate la diferite intervale de timp.

Informatizarea invatamantului reprezinta un proces social complex situat la linia de intersectie dintre sistemul de educatie si sistemul cultural, conditionat in ultimele decenii de cerintele unei societati postindustriale, informatizate. Acest proces complex angajeaza asimilarea si valorificarea noilor tehnologii informative in activitatile proiectate la nivelul sistemului de invatamant, in contextul unor actiuni specifice de: alfabetizare computeriala, insusire a cunostintelor studiate la disciplinele de profil informatic, realizare a gestiunii invatamantului, aplicare a instruirii asistate de calculator.

La nivel de politica a educatiei, informatizarea invatamantului implica introducerea si utilizarea tehnologiilor informatice si de comunicare in conditiile interactiunii continue dintre hard-soft-instruirea personalului. Efectele sociale angajate pe termen scurt, mediu si lung vizeaza calitatea procesului de invatamant (esentializarea informatiei angajate in cadrul programelor scolare; promovarea tehnicilor de autoinstruire individualizata) si a managementului scolar (optimizarea bazei de date in termeni de selectie, procesare, stocare, circulatie in retea pe orizontala si verticala sistemului de invatamant).

Informatizarea invatamantului stimuleaza activitatea de proiectare, realizare si dezvoltare a educatiei la niveluri de competenta proprii stiintei comunicarii. Se au in vedere trei categorii de competente:

• competenta profesorului, ca emitator de informatie;
• competenta canalelor de comunicare pedagogica devenite publice prin folosirea unor tehnologii informationale de larga circulatie;
• competenta elevului/studentului - receptor "dispus sa preia mai multa informatie, care cere si acorda un interes special produselor mediatice".

In ceea ce priveste descentralizarea administrativa a invatamantului, sociologia educatiei militeaza pentru asigurarea unui raport optim intre cerintele generale ale domeniului - exprimate in termeni de centralizare stiintifica - si posibilitatile si cerintele teritoriale si locale - asumate in termeni de descentralizare administrativa.

Analiza educatiei poate fi realizata la nivel de sistem si de proces. La nivel de sistem avem in vedere sistemul de educatie si de invatamant. La nivel de proces, avem in vedere o serie de aspecte dinamice dezvoltate in cadrul raporturilor existente intre educatie si principalele subsisteme ale vietii sociale (de exemplu: evolutia populatiei scolare, planificarea educatiei, democratizarea educatiei,informatizarea invatamantului).

Relatia speciala existenta intre invatamant si societate evidentiaza contributia scolii la:

• dezvoltarea economica (raporturile existente intre succesul scolar si cariera profesionala);
• schimbarea sociala (raporturile existente intre evolutia scolii si stratificarea si mobilitatea sociala);
• confirmarea unor modele culturale si comunitare (rolul scolii in afirmarea modelului cultural al societatii industrializate sau postindustriale, respectiv rolul scolii in afirmarea caracterului national al educatiei).

Sistemul de educatie include ansamblul organizatiilor sociale (economice, politice, culturale) si al comunitatilor umane (familie, comunitate locala, natiune) care, in mod direct sau indirect, intentionat sau pontan, realizeaza functii pedagogice.

Aceasta definitie acopera conceptul de societate educativa sau de cetate educativa, lansat in anii 1970 de UNESCO.

Sistemul de invatamant este principalul subsistem al sistemului de educatie,care include ansamblul organizatiilor sociale specializate in proiectarea si realizarea unor activitati de formare-dezvoltare a personalitatii.

Complexitatea fenomenelor din societatea moderna solicita un bagaj de cunostinte si capacitati din ce in ce mai bogat. De asemenea, viteza cu care informatia circula in volum imens inhiba capacitatea receptorului de interpretare in timp util a acesteia. Societatea contemporana este caracterizata prin dinamism, prin innoire continua. Ea nu poate fi cunoscuta decat prin interpretari personale, variabile si in mare masura subiective, simbolice. P Drucker: ceea ce intelegem acum prin cunoastere este "informatie efectiva in actiune, informatie orientata spre rezultate". Trecerea de la cunoasterea ca un ansamblu de cunostinte, informatii, date, la cunoastere ca un ansamblu de competente ("a sti sa faci/ sa actionezi") determina o mutare de accent in educatie, de la expunerea "ex-cathedra" la invatarea prin experienta/ prin practica, de la transmiterea si memorarea de informatii (informare), la formarea de abilitati, capacitati, competente. Apare nevoia formarii unor indivizi capabili, in primul rand, sa analizeze situatiile concrete, noi, si sa raspunda adecvat utilizand capacitati de gandire logica, de rezolvare de probleme, de gandire critica, de gandire divergenta etc. Trebuie formate deprinderi de invatare continua, capacitati de adaptare la noile situatii.

Rolul profesorului - de a crea situatii de invatare in cadrul carora elevul isi constientizeaza demersurile de invatare, rezultatele, neajunsurile si isi perfectioneaza continuu activitatile de invatare; aceste abilitati se educa, se invata, se exerseaza inca din primii ani de scoala

Exemple de invatare prin actiunea proprie a elevului:

• prin descoperire
• prin intermediul operatiilor de gandire (reflexiva: sa observe, sa compare, sa stranga date, sa analizeze, sa abstractizeze, sa sintetizeze etc.) - conduce la formarea unor structuri cognitive
• prin actiune (practica, expresiva/ creativa etc.)
• algoritmica

Invatamantul modern este centrat pe capacitati si competente; nu trebuie sa abuzam de memorie, dar trebuie sa cerem o memorizare (este necesara) de tip logic. Elevii trebuie sa opereze si cu informatii, cunostinte de baza. Operatiile gandirii, capacitatile cognitive, comportamentul, atitudinile se dezvolta si se exerseaza pe fondul unor cunostinte de baza temeinice/ bine consolidate.


Reformele invatamantului, proiectate mai ales dupa 1969, au incercat sa rezolve disfunctionalitatile aparute in contextul "crizei mondiale a educatiei", concretizata, in ultima instanta, in contradictia existenta intre cererea si oferta de instruire/de calitate, intre resursele investite si rezultatele obtinute in timp. Aceste reforme au vizat, mai ales, structura de baza a sistemului, la nivelul invatamantului obligatoriu, conceput, de regula, ca invatamant general.

Obiectivele invatamantului obligatoriu, reflectand cerintele actuale si de perspectiva ale societatii informatizate, "pot fi grupate in jurul a sase mari nuclee":

• "cautarea unei veritabile egalitati a sanselor";
• asigurarea unui invatamant de baza, cu un trunchi comun de cultura generala, ca oferta sociala destinata intregii populatii pana la varsta de 16 ani;
• transmiterea cunostintelor si a respectului pentru patrimoniul cultural si istoric national si universal";
• "pregatirea copilului pentru toate aspectele existentei de adult", pentru adaptarea la "o lume care castiga in complexitate, dar si in incertitudine";
• "motivarea elevilor pentru a continua sa invete in conditiile unei lumi in schimbare", valorificand posibilitatile de formare continua existente "dincolo de obligatiile scolare";
• sustinerea interesului pentru scoala din perspectiva viitorului, dar si a prezentului.

Analiza acestor tendinte de evolutie a educatiei evidentiaza faptul ca invatamantul obligatoriu, prelungit cel putin pana la varsta de 16 ani, este organizat ca invatamant general (de cultura generala, de baza) care asigura ridicarea standardului general de instruire a fiecarei tari, premisa si garantia dezvoltarii sociale durabile. Practic, este vorba despre afirmarea unei noi politici a educatiei corepunzatoare cerintelor de democratizare a scolii in conditiile unei economii si culturi de tip postindustrial, informatizate.

Pozitia invatamantului general si obligatoriu modifica, in ultimele decenii, si statutul liceului si al universitatii:

• liceul, prin prelungirea trunchiului comun in proportie de 70-75%, in concordanta cu cerintele bacalaureatului international (limba si literatura; o limba straina, o stiinta socio-umana; matematica, o stiinta experimentala; o disciplina optionala);
• universitatea, prin modelul Harvard bazat pe "opt cursuri obligatorii, care nu trebuie sa fie predate la fel - literatura, arta, istorie, analiza sociala, filosofie, limbi si culturi straine, tehnologie - obiectivul fiind de a dota studentii din primul ciclu cu un bagaj comun de cunostinte". Acest program comun, adaptat la cerintele unei economii si culturi informatizate, evidentiaza importanta sociala a universitatii care inceteaza sa mai fie un invatamant de elita.

Un model teoretic timpuriu privind universitatea ca institutie centrala a secolului XXI. Referindu-se la "universitatea viitorului", Mircea Malita evidentiaza urmatorii factori care sustin perenitatea universitatii, ratiuni pentru care universitatea este considerata drept institutie stabila a viitorului, ocupand un loc central:

• universitatea este multidisciplinara;
• universitatea presupune educatia permanenta;
• universitatea integreaza stiinta, invatatura si productie;
• universitatea trateaza corespunzator informatia;
• universitatea are un ritm special de lucru.

Universitatea este multidisciplinara.

Cum viitorul se pronunta in favoarea mai multor discipline si a unei specializari largi, este bine ca in fiecare sistem de invatamant sa existe doua cai de explorare a unui domeniu: ca profesie si ca disciplina. Universitatea nu acorda o diploma profesionala, ci o licenta polivalenta intr-un camp al stiintei.

Universitatea presupune educatia permanenta.

Tot ce este particular in conceptul de universitate, specific sau restrans ca sfera de aplicatie devine general,larg si cuprinzator.In termenii viitorului, se pune problema generalizarii invatamantului universitar. Universitatea devine un loc de care esti legat si la care revii periodic, care tine evidenta atat a pregatirii cat si a nevoilor de pregatire.

Universitatea integreaza stiinta, invatatura si productie.

Universitatea este considerata o institutie capabila sa faca legatura cu ceilalti factori de cercetare si de productie, esentiali societatii de maine.Nu faptul ca universitatea are sali de curs ii confera suprematie sau ascendent. Laboratorul este partea ei moderna si semnificativa, in lipsa caruia universitatile devin mai putin susceptibile de a se adapta la nou .

Universitatea trateaza corespunzator informatia.

Universitatea isi dezvaluie o noua vocatie atunci cand promite sa fie un centru documentar adecvat uriasei revarsari informationale. Existenta centrelor de calcul permite universitatilor sa faca investigatii in asa numita problema a gasirii informatiei.

Universitatea are un ritm special de lucru

ritm criticat uneori pentru lentoarea sa, invidiat alteori pentru absenta de sarcini instantanee. Lucrari publicate,expuneri, comunicari, descoperiri nu au putut fi incheiate decat dupa decenii de truda. Putem sa ne intrebam in favoarea carui ritm se pronunta viitorul. Universitatea este o institutie pe termen lung. Are in structura sa ragazul necesar pentru a urmari obiective fundamentale ale societatii, ca progresul stiintei. Tipul de activitate umana va fi mai apropiat in viitor de tipul investigatiei universitare.

Pentru Romania devine esentiala realizarea societatii informationale, dar in conditiile actuale ea trebuie sa se desfasoare odata cu primele obiective ale societatii cunoasterii. Este gresit sa se spuna: mai intai societatea informationala si apoi societatea cunoasterii. Nu trebuie sa ne condamnam sa ramanem mereu in urma. Nu: mai intai societatea informationala si numai dupa aceea societatea cunoasterii.

Romania ar trebui sa aiba ca model situatia Finlandei, o tara fara resurse (in sensul traditional al cuvantului) care a stiut sa investeasca in cercetare si in inalta tehnologie si intr-o perioada istorica foarte scurta a trecut in randul tarilor dezvoltate. De exemplu, in 1993, in Finlanda procentul de finantare din PIB pentru cercetare l-a depasit pe cel din Uniunea Europeana. In 1995 balanta de import-export in inalta tehnologie a acestei tari a devenit pozitiva, iar in 1999 excedentul a ajuns la 60%.

Invatamantul obligatoriu si societatea cunoasterii

Curriculumul invatamantului obligatoriu este astfel proiectat, incat sa contribuie la o dezvoltare individuala concordanta cu cerintele unei societati a cunoasterii, ale unei societati bazate pe respectul pentru fiinta umana. In general, relatia dintre educatie si societate trebuie construita astfel incat:

• membrii societatii care sunt absolventi ai unei trepte de scolaritate sa fie astfel formati incat sa ajunga sa aspire la, si sa practice efectiv, invatarea continua prin: cresterea receptivitatii fata de dinamica schimbarii, prospectarea aplicativitatii dezvoltarilor stiintifice si tehnologice, afirmarea gandirii critice sau divergente;
• sa permita eliminarea din invatamant a barierelor dintre educatia de tip academic si cea de tip pragmatic, respectiv dintre "a sti" si "a face", "a cunoaste" si "a aplica", prin accentul pus pe formarea de competente;
• sa stimuleze promovarea prin sistemul de invatamant obligatoriu, dar si de catre agentii politici, economici si sociali, a valorilor asociate cunoasterii continue si activitatii eficiente;
• sa asigure existenta, nu numai ca prioritati ale curriculumului pentru invatamantul obligatoriu, ci si in practica efectiva din scoala, a educatiei civice, a educatiei tehnologice si a educatiei pentru viata privata.

Realizarea acestei relatii - dintre educatie si societatea cunoasterii - depinde de o varietate de factori. Unii sunt exteriori educatiei si depind in prea mica masura de initiativele sau realizarile din lumea scolii. Alti factori sunt educationali si vizeaza scoaterea invatamantului dintr-o stare eminamente pasiva, de simplu beneficiar al alocatiilor de la bugetul de stat sau al interventiilor si/sau sponsorizarilor ce ii sunt exterioare.

• Este necesara crearea mecanismelor care sa permita realizarea unui nou si veritabil parteneriat intre stat, sectorul privat, sindicate si scoala, in care si unii si altii sa se considere ca ofertanti si beneficiari, solicitanti si realizatori.
• Este nevoie, si inca in mod urgent, de stabilirea unor prioritati clare intr-o politica a educatiei centrata pe invatamantul obligatoriu, pe relatiile acestuia cu celelalte niveluri sau cicluri de invatamant, inclusiv cu cel superior sau tertiar, centrata pe dezvoltarea parteneriatului dintre invatamant, comunitate, societate, intr-o lume a cunoasterii aplicate.

Pe termen scurt si/sau mediu, politicile aplicate in invatamantul obligatoriu ar trebui:

1. Sa conduca la afirmarea acestuia ca un nivel educational integral, distinct si specific, bazat pe continuitatea stadiului primar si a celui gimnazial. Aceasta implica operarea cu ciclurile curriculare definite pe baza psihologiei varstelor si a invatarii in cadrul integrat al invatamantului obligatoriu. In acest sens, se propune:

• considerarea duratei (cls.I - a IX-a) si a activitatilor curriculare din invatamantul obligatoriu ca un tot integral;
• operarea, in cadrul structurii formale a invatamantului, cu cele trei cicluri curriculare succesive: ciclul achizitiilor fundamentale (grupa pregatitoare a gradinitei urmata de clasele I si a II-a); ciclul de dezvoltare (de la clasa a III-a pana la clasa a VI-a); si ciclul de observare si orientare (de la clasa a VII-a pana la clasa IX-a), asa cum sunt definite acestea in documentele reglatoare ale Curriculumului National;
• incadrarea cu personal didactic specializat pe cele trei cicluri curriculare, in mod progresiv (de exemplu: educator/invatator pentru primul ciclu, profesor/ invatator/institutor pentru al doilea ciclu, profesor pentru al treilea ciclu curricular);
• imbunatatirea coerentei curriculumului din invatamantul obligatoriu in functie de ciclurile curriculare, succesiunea lor si integrarea intr-un tot unitar;
• definirea de descriptori de performanta/criterii de notare pe cele trei cicluri, in concordanta cu standardele curriculare de performanta, care sa genereze evaluarea progresului in invatare si care, in ultima instanta, sa genereze evaluarea comprehensiva prin examenul de capacitate;
• organizarea examenului de capacitate, ca examen national, pe baza standardelor curriculare de performanta existente in Curriculumul National.

Sa includa, fara discriminari, prin aplicarea principiului echitatii sociale si al egalitatii sanselor de scolarizare, toti copiii de varsta corespunzatoare, oricare ar fi mediul (social, rezidential, etnic etc.) din care provin si oricare ar fi capacitatile lor intelectuale. Scolarizarea tuturor si eliminarea abandonului scolar sunt menite sa genereze o rata maxima de participare a copiilor in invatamantul obligatoriu. Nici o justificare contrara acestei optiuni nu poate fi acceptata. Este necesara o analiza in scopul inventarierii categoriilor de situatii de abandon scolar si adoptarea unor solutii flexibile si eficiente, corelate cu situatia respectiva.

3. Sa recupereze, prin modalitati si cai specifice, pe toti cei care, dintr-o ratiune sau alta, au abandonat scoala sau nu au fost deloc scolarizati. In acest sens, este necesara elaborarea unui mecanism legislativ care sa asigure dezvoltarea de alternative eficiente de rescolarizare/recuperare scolara.

4. Sa conduca la elaborarea si aplicarea unor descriptori/criterii de performanta care sa permita testarea relativ standardizata a cunostintelor si a abilitatilor operatorii teoretice si practice ale elevilor.

5. Sa ajunga la consolidarea, in cel mult zece luni - pe baza unor analize si discutii extinse, transparente si bine focalizate - a curriculumului national al invatamantului obligatoriu cu durata de 9 ani si a ponderilor disciplinare masurate prin timpul scolar alocat si sarcinile de invatare asociate. Aceasta va asigura, in anul scolar 2003-2004, aplicarea unui curriculum corespunzator invatamantului obligatoriu cu clasele I - a IX-a, in concordanta cu principii clare si dezvoltari bine definite logistic. Anii scolari 2001-2002 si 2002-2003 ofera suficient timp si destule oportunitati pentru analize, optiuni si elaborari cu valoare anticipativa. Totodata, agentii principali ai reformei pot fi angajati atat in elaborare, cat si in aplicare, avand astfel sansa de a fi din timp informati, ceea ce permite sa se evite eventuale stari de improvizare sau aglomerare de ultim moment. Consolidarea unor achizitii valoroase si anticiparea schimbarilor ce vor fi introduse - acestea trebuie sa fie optiunile fundamentale ale unei politici scolare consecvente, unde nu este loc pentru fluctuatii de amploare pe perioade scurte de timp, in afara celor minor-corective.

6. Sa asocieze ponderea curriculumului la decizia scolii (CDS) cu specificul contextului comunitar si al intereselor elevilor si parintilor, facilitand astfel integrarea scolii in comunitate, responsabilizarea autoritatilor locale si a parintilor fata de calitatea scolaritatii locale.

7. Sa afirme in scoala si in relatiile elevilor si parintilor cu scoala o cultura a exigentei, a gandirii disciplinate, a curiozitatii nelimitate si a muncii independente, a comunicarii active si neingradite.

8. Sa promoveze in mod consecvent valorile democratiei, ale respectului pentru drepturile individuale, inclusiv dreptul la tratament nediscriminatoriu, si ale responsabilitatilor individuale fata de comunitate si societate ca intreg. Sa accentueze educatia elevilor ca personalitati, asimilarea abilitatilor si cunostintelor necesare integrarii in viata publica si in cea privata.

9. Sa faciliteze afirmarea fiecarei scoli obligatorii in parte, in mod independent de grupurile scolare integratorii (adica de licee, scoli profesionale etc.), dispunand de o gestionare clara si explicita a propriilor activitati, inclusiv pe plan bugetar-financiar, capabila sa raspunda asteptarilor si contributiilor membrilor comunitatii in care functioneaza.

10. Sa asigure reorganizarea retelei scolare astfel incat sa se evite situatii de alocare ineficienta a resurselor, gasind solutii economice pentru accesul tuturor elevilor la un invatamant de calitate. Fragmentarea ineficienta si neproductiva a sistemului, ilustrata de multiplele scoli rurale cu predare simultana din comunitati lipsite de viabilitate economica ar trebui stopata prin integrarea copiilor din aceste localitati in scoli care ofera facilitati sociale si culturale corespunzatoare. In multe situatii, insa, s-a dovedit ca este mai scump si mai neproductiv ca o scoala rurala cu doar cativa elevi sa fie desfiintata prin 'comasari' pline de riscuri. Pentru rezolvarea situatiilor, este nevoie de analize prealabile, detaliate si competente, evitandu-se deciziile arbitrare, de tip globalist sau bazate pe jocuri de interese care ar ignora scolarizarea copiilor in relatie cu comunitatile din care provin.

Realizarea acestor optiuni in invatamantul obligatoriu depinde de:

• optimizarea, la nivelul Ministerului Educatiei, a mecanismelor de elaborare, aplicare, monitorizare si evaluare a politicilor de dezvoltare a invatamantului obligatoriu;
• cresterea performantelor manageriale ale inspectoratelor scolare judetene, mai ales in conditii de descentralizare si regionalizare;
• dezvoltarea optima a sistemului de monitorizare a pregatirii si evolutiei in cariera a personalului didactic, in care accentul sa fie pus pe instruirea profesionala adecvata si pe recompensarea corespunzatoare; afirmarea clara a identitatii profesionale a corpului didactic;
• pregatirea in domeniul managementului educational, prin cursuri adecvate, a membrilor administratiei locale cu responsabilitati in invatamant (inclusiv a celor alesi);
• dezvoltarea unor institutii autonome de cercetare si ofertante de servicii educationale in domenii ale elaborarii materialelor de invatare, ale aplicarii noilor tehnologii de informare si comunicare, ale evaluarii si examinarii, managementului si administratiei scolare etc.;
• Sectorul invatamantului obligatoriu trebuie, asadar, sa fie definit ca o componenta de sine statatoare a sistemului de invatamant, evitandu-se includerea sa intr-un tot construit pe dihotomia universitar - preuniversitar (intemeiata pe o orientare traditionala, preponderent academica, a invatamantului romanesc). Crearea unei societati a invatarii este puternic dependenta de un invatamant obligatoriu performant si eficient, care trebuie sa-si creeze propriile institutii de sustinere a calitatii in stransa legatura cu interesele regionale si comunitare, economice, culturale si sociale, cu obiective si finalitati clare si relativ independente de cele ale celorlalte niveluri de invatamant.

Gratuitatea studiului in scoala obligatorie este o optiune nationala incontestabila. Dar aceasta presupune introducerea unor mecanisme si reglementari clare privind modul de gestionare economica si de implicare a comunitatilor regionale si locale, concomitent cu respectarea unor standarde nationale precis definite si monitorizate.