Formele de organizare a actului de instruire a elevilor

Formele de organizare a actului de instruire a elevilor

Necesitatea organizarii procesului instructiv-educativ s-a impus treptat, pe masura ce complexitatea sa a fost intiuta si explicata sistematic, pe fondul sublinierii din ce in ce mai repetate a posturii orientative a finalitatilor in cadrul activitatii didactice.

1. Sistemul pe clase si lectii

Forma de organizare cea mai larg raspandita si acceptata este, in ciuda criticilor acerbe primite, sistemul pe clase si lectii, fundamentat de Comenius in sec. XVII, cel care "a ajutat la ideea asocierii conceptului de lectie scolara celui de clas de elevi si a intrevazut necesitatea legarii lectiei de activitatea colectiva, comuna unei intregi clase de elevi in locul celei tipic individuale practicate secole de-a randul pana acum". (E. Surdu, 1995, p. 10) In elementele sale esentiale, acest sistem se caracterizeaza prin:

gruparea elevilor pe clase dupa varsta si nivel de pregatire;

activitatea didactica ia forma lectiei;

organizarea continutului invatamantului pe discipline de studiu distincte, fiecare cu programe proprii, esalonate pe ani de studii, divizate la randul lor in teme ce se trateaza intr-un sir de lectii;

trecerea dintr-o clasa in alta se efectueaza anual, pe baza promovarii;

perioada de activitate este denumita an scolar si are o durata si o structura proprie fiecarui sistem de invatamant;

structura anului scolar cuprinde alternanta a doua tipuri de activitate (didactica si de recreere) si a doua tipuri de unitati (de lucru si de odihna), de la macro la microsistem (semestru, luna, saptamana, zi, ora de scoala, respectiv vacanta, weekend, pauza);

ziua de scoala se deruleaza dupa un program bine gandit la nivelul fiecarei scoli, numit orar.

Acest sistem, introdus si in tara noastra incepand cu "Legea instructiunii' din 1864 si reprezentand sistemul traditional de invatamant, a inceput sa genereze atat aprecieri cat si critici.

Intre principalele avantaje se numara:

constituirea clasei ca grup omogen, pe criteriul particularitatilor de varsta, ceea ce favorizeaza o mai buna alegere a continuturilor si strategiilor didactice);

instituirea caracterului unitar al desfasurarii procesului de invatamant, ca urmare a unitatii date de elaborarea si aplicarea documentelor scolare (plan de invatamant, programa scolara);

intarirea caracterului continuu si sistematic al desfasurarii procesului de invatamant, ca urmare a modului in care sunt concepute documentele scolare si realizate efectiv lectiile (care se incheaga in sisteme de lectii, edificate pe temeiul lectiilor anterioare);

accentuarea caracterului performantial al desfasurarii procesului de invatamant. Acesta nu permite continuarea sa decat in urma asimilarii unui volum considerat minim de achizitii dar, in acelasi timp, stimuleaza performantele maxime ale elevilor la toate disciplinele de invatamant;

sporirea responsabilitatii individuale si sociale a tuturor partenerilor implicati. Astfel, in ceea ce il priveste pe elev, el stie care sunt atat parametrii minimi cat si maximi pe care trebuie sa-i realizeze si isi canalizeza efortul in acel sens. El poarta o responsabilitate mai mare fata de educator si fata de familie decat, de exemplu, in invatamantul de casa. Educatorul concepe, proiecteaza, organizeaza, desfasoara, indruma, valorifica activitatea de invatare, avand raspundere maxima atat in fata elevilor si familiei cat, mai ales, fata de societate. Aceasta, in masura in care accepta, extinde, dezvolta si sprijina financiar acest mod de desfasurare a procesului de invatamant, poarta raspunderea pentru propriul sau viitor;

dezvoltarea competentelor de comunicare, ceea ce favorizeaza o mai buna integrare sociala ulterioara.

Pe masura ce sistemul a inceput sa functioneze, sa se "sedimenteze' in granitele fixate de Comenius, Pestalozzi, Usinschi, Diesterweg, Herbart, neajunsurile sale s-au conturat ca evidente, ceea ce a declansat o larga miscare "criticista' la inceputul secolului XX, care viza:

supralicitarea omogenitatii de varsta a elevilor, in defavoarea particularitatilor lor individuale, neglijate intr-o pondere considerabila;

fragmentarea excesiva a continutului curricular pe discipline de invatamant si pe teme, ceea ce impiedica relizarea conexiunilor inter- si intra-disciplinare precum si formarea unei conceptii de ansamblu asupra existentei;

rigiditatea sistemului de promovare: indiferent de aptitudini si performante, elevii trebuie sa parcuga in acelasi ritm toate etapele procesului de formare (C. Cocos, p. 197), trebuie sa invete la toate disciplinele;

abstractizarea masiva a continuturilor prin adancirea decalajului dintre teorie si practica;

autoritarismul relatiei profesor - elev (C. Cucos, p. 197);

inactivismul, pasivitatea metodelor didactice utilizate predominant, ceea ce il transforma pe elev intr-un "obiect' al educatiei (idem);

rigiditatea insasi a organizarii

Se poate observa cu usurinta ca toate inovarile produse in ultimul secol in interiorul sau in afara sistemului pe clase si lectii vizeaza tocmai aceste neajunsuri. Iata, de exemplu:

in raport cu supralicitarea omogenitatii de varsta s-au constituit clasele de nivel, grupe de nivel - materii, planul Dalton, sistemul Winnetka,
centrele de interes;

in raport cu fragmentarea excesiva a continutului curricular au aparut tendinte de asigurare a caracterului inter si trans-disciplinar, realizabile prin predarea in echipe de profesori (team-teaching), sistemul proiectelor, realizarea unor optionale la nivelul mai multor arii curriculare;

fata de rigiditatea sistemului de promovare au existat incercari in cadrul planului Dalton si al sistemului Winnetka de a realiza o promovare mai elastica, in raport cu domeniile de interes ale elevilor, pastrand totusi exigenta unei pregatiri minime la un termen-limita pentru toate celelalte obiecte de invatamant; inaintarea pe credite in sistem universitar vine in intampinarea aceleiasi intentii;

in raport cu abstractizarea masiva a continuturilor s-au incercat reducerea caracterului livresc al scolii, intoarcerea acesteia catre natura si societate (sistemul Gary, sistemul comunitatilor de munca), completarea lectiei cu observari, activitate de laborator si tehnico-practica, cu excursii si vizite didactice;

fata de autoritarismul relatiei profesor - elev, s-a incercat democratizarea acesteia, introducerea unui stil didactic axat pe elev si nu pe continutul in sine al disciplinei de invatamant, care sa cultive comunicarea si implicarea elevului in lectie, un stil democratic;

in raport cu pasivitatea metodelor didactice s-a incercat completarea celor utilizate deja cu altele, care sa declanseze o participare mai ampla a elevului la propria sa devenire: conversatia euristica, problematizarea, invatarea prin descoperire, instruirea programata;

fata de rigiditatea organizarii s-au incercat modalitati mai flexibile, cum ar fi: imbinarea muncii in echipa cu studiul individual, programul modular, I.A.C. sau invatamantul deschis la distanta.

Loredana Cadariu (2005) realizeaza o sinteza a modurilor de organizare a procesului de invatamant, sinteza prezentata in cele ce urmeaza:

2. Invatamantul frontal este un mod de organizare al procesului didactic, fiind una din formele de organizare a muncii elevilor la lectie (V. Tircovnicu)

Caracteristicile invatamantului frontal:

- profesorul indruma si conduce activitatea tuturor elevilor din clasa;

- fiecare elev face ceea ce ii cere profesorul;

- aceasta forma a procesului didactic se imbina cel mai mult cu organizarea individuala si mai putin cu cea pe grupe;

- ofera elevilor cunostintele de baza din obiectele de invatamant;

- familiarizeaza elevii cu metodele de cercetare;

3. Invatamantul individual este o forma de invatare cu urmatoarele caracteristici:

profesorul se ocupa de fiecare elev;

numarul elevilor astfel instruiti este destul de mic;

costul instruirii este destul de mare;

elevul inainteaza la fiecare obiect de invatamant in ritmul, dupa aptitudinile sale avand la baza programe amanuntite care arata exercitiile de urmat.

Dintre formele de invatamant individual amintim: instruirea unui singur elev (licee de muzica, efectuarea practicii pedagogice la liceele pedagogice), activitatea individuala pe grupe de nivel (profesorul da teme astfel incat unele sa fie adresate elevilor buni, celor de nivel mediu, precum si teme pentru elevii slabi), activitatea individuala cu ajutorul fiselor (fisa - este o bucata de hartie, carton, cu anumite dimensiuni, pe care poate fi scrisa o intrebare, problema, exercitiu; fisele se alcatuiesc pe obiecte de invatamant; folosindu-se pentru consolidarea cunostintelor, formarea princeperilor si deprinderilor).

4. Invatamantul pe grupe. Grupa reprezinta un colectiv ce are de rezolvat o sarcina comuna; membrii grupei colaboreaza pe baza unui plan pentru a atinge obiectivul propus, se organizeaza in acest scop, ia decizii colective, rezultatul obtinut este expresia efortului colectiv. Nivelul intelectual diferit (intr-o grupa vor intra elevi buni, mijlocii, slabi) reprezinta cel mai utilizat mod de constituire a grupelor  deoarece:

se incurajeaza colaborarea;

interactiunile pot fi benefice pentru toti membrii grupului; responsabilii de grup invata sa distribuie sarcinile;

domina activizarea tuturor elevilor.

Se manifesta in prezent un adevarat progres al formelor de organizare a instruirii, o succesiune si o selectie a acestora, pastrandu-se acelea care si-au dovedit eficienta.