Integrarea scolara –origini și istorie

Integrarea scolara –origini și istorie

În lumea antica si în Evul Mediu biserica a avut un rol important în integrarea si acceptarea persoanelor cu cerinte educationale speciale, prin chemarile spre compasiune, mila si îndurare fata de copii deficienti. Desi atitudinile sociale erau diferite, persoanele deficiente au avut un rol în societate, acela de a distra sau de a întretine din cersit anumite persoane sau institutii, cum ar fi biserica.

În Epoca Renasterii atitudinile fața de deficienti se schimba, sub influenta evolutiei imaginii omului în sine, o prima reactie pedagogica aparând în „Didactica Magna” unde Ian Amos Comenius precizeaza importanta educatiei pentru toti inclusiv pentru cei „fara minte”: „Cel care de la nastere e lipsit de minte are nevoie cu atât mai mult de ajutor, de instruire si educatie. Nu exista o minte slaba, care nu ar putea fi cât de cât salvata pe calea învataturii”. (apud. Aurelia Racu, 1997)

Tot în Epoca Renasterii apare problema statului juridic al deficientului mintal. Prima rezolvare apare în Anglia, în secolul XIII. legile engleze începândt sa diferentieze alienatii mintal de debilii mintal, caci aceasta diferențiere avea importanta în problemele privind mostenirea averii. Daca persoana era considerata alienat mintal, averea sa apartinea puterii regale, iar persoanele cu deficienta mintala adapostite la curtea regala, averea li se pastra si li se întorcea în caz de însanatosire. (Aurelia Racu, 1997)

O influenta importanta privind drepturile persoanelor „nenorocite” a venit prin intermediul Revolutiei Franceze unde s-au vehiculat primele atitudini umaniste fata de aceasta problema. „Conventul”(1793), organul suprem de conducere al revolutiei a subliniat, prin declaratia dreptului omului, importanta includerii în câmpul muncii a tuturor persoanelor ce pot presta servicii si asigurarea unui trai decent celor „neputinciosi”. Tot în aceasta epoca se îmbunatațește starea bolnavilor în spitalele de psihiatrie, intiatorul acestei actiuni fiind medicul-psihiatru Phillippe Pinel. Pinel a continuat studierea deficientei mintale oferind o prima clasificare a acesteia. (Aurelia Racu, 1997)

O evolutie privind ideile despre educarea persoanelor deficiente a aparut la începutul secolului XIX odata cu experimentul lui Jean Marie Itard. Desi s-a mai încercat schimbarea ideilor privind educarea persoanele cu cerinte speciale de catre cunoscutul pedagog elvetian Heinrichi Pestalozzi, nimic nu a avut efect pâna la experimentul „Victor”. H.Pestalozzi a sustinut posibilitatea educarii persoanelor cu deficente si pleda pentru deschiderea unor institutii speciale de educare, elaborând o metodica în care se mentiona importanta materialului didactic precum si alte forme de educatie prin terapia ocupationala.

Experimentul „Victor” avea sa confirme cele spuse de Pestalozzi. Victor era un copil salbatic ale carui simturi erau nedezvoltate iar gradul de socializare era nul. Itard a reusit sa-l aduca la un nivel acceptabil de socializare precum si de educatie demonstrând ca se poate si în cazul copiilor idioti o evolutie prin instruire si perfectionare. (Aurelia Racu, 1997)

În a doua jumatate a secolului XIX sporeste cercetarea clinica si psihologico-pedagogica a deficientei mintale pentru rezolvarea problemelor privind clasificarea si „integrarea” în institutii special create pentru diferite categorii de deficiente. În aceasta perioada a crescut simtitor nivelul de dezvoltare a biologiei, psihiatriei si psihologiei care a condus la aprofundarea cercetarilor.

Psihologia si pedagogia cunosc si ele un avânt în acest sens mergând pe doua directii în interpretarea caracterului si esentei deficientei mintale conturându-se doua curente:

• Curentul Eugenic-Eugenia;
• Curentul Psihometric- Psihometria;

Teoria eugenica pleda pentru asanarea factorilor genetici cauzatori de deficiente, prin eliminarea „marului stricat”, ce ar fi putut pune în pericol chiar existenta umana ca specie.

Astfel, scolile au devenit primul pas de pornire pentru asanarea „izvoarelor” ce distrugeau „puritatea genetica” a speciei umane. Efectul marului putred a fost înca un motiv în plus pentru înfiintarea scolilor speciale, un fel de carantine „eugenice” prelungite, spre folosul mai degraba a societatii decât a individului deficient. În acest sens psihologia s-a straduit s-a alimenteze rationalitatea si ortodoxia educatiei speciale prin o serie de teorii ale inteligentei care sustineau ereditatea deficientei.(D.Ungureanu)

În 1857 a aparut „Tratatul despre degenerare” al carui autor a fost psihiatrul francez B. Morel si mai apoi cercetarile eugenice, toate pledând pentru puritatea genetica printr-o serie de masuri ce ameliorau specia umana: alegerea parintilor, sterilizare, interdictia de a procrea.

Aceste reactii au aparut odata cu lucrarea lui C. Darwin „Originea speciilor” (1859) prelucrata si interpretata într-un mod eronat de contemporani, printre care Fransis Galton si B. Morel care au creat un val de teama în rândul populatiei privind viitorul speciei umane. Studiile efectuate asupra arborelui genealogic, de H. Goddar din SUA, au subliniat importanta legaturilor biologice dintre generatii într-un sens negativ, creând o noua imagine controversata asupra deficentei, aceea a unei potentialitati criminale.)

Miscarea sociologica s-a evidentiat printr-o serie de teorii privind saracia si saracii, în care principalii actori, deficientii, au fost condamnati de perpetuarea biologica a acestui mecanism de supravietuire.

În 1915 Goddard din Marea Britanie scria „Timp de decenii ne-a fost mila de subiectul idiot. În sfârsit ne-am dat seama ca el este o povara, constituind o primejdie pentru societate si civilizatie, ca el, idiotul, este responsabil de responsabil în mare masura de multe probleme”. (Aurelia Racu, 1997,p 27)

Medicul american, Walter Fernald în 1913, atribuia deasemenea multe din problemele societatii de sanatate si de asistenta sociala persoanele deficiente considerându-le „un fardou, o povara”.

Pentru SUA lucrurile nu s-au rezumat doar la nivel declarativ urmând si o serie de masuri inumane materializare în sterilizarea „benevola” a persoanelor cu deficiente si internarea lor într-o serie de aziluri cu specific.

Desi aceste întâmplari au fost considerate ca fiind crude, inumane, partea pozitiva, a tot ceea ce s-a întâmplat, se regaseste în constientizarea societatii de existenta persoanelor cu deficiente.

Urmarile acestor manifestari discriminative se regasesc si azi sub forma învatamântului special, deoarece începuturile se regasesc în acea perioada prin înfiintarea unor aziluri stigmatizate si evidentiate printr-o serie de semne distinctive.

Psihometria era rezultatul psihotehnici si a stat la baza psihodiagnozei de mai târziu.

Psihometria se baza pe o serie de tehnici simpliste, intuitive de masurare, reductioniste ale proceselor psihice, prestatiei, performantei si chiar a competentei sociale. Din dorinta de a spori caracterul rational/ stintific al unui demers s-a ajuns la identificarea, evaluarea si categorizarea cu o tot mai sporita „acuratete” a indivizilor cu „probleme”, destinati mai întâi segregarii educative si apoi, inerent sociale.

Metoda testelor a fost folosita pentru prima oara de psihologul american Cattel în 1890 pentru investigarea proceselor de memorare si percepere. Câtiva ani mai târziu metoda testelor avea sa fie „reanimata”, perfectionata si aplicata de catre psihologul francez Alfred Binet si publica în primul test în 1896 ce viza masurarea memoria, imaginatia, atentia, perceptia, sugestia, maleabilitatea, vointa, sentimentele etice si estetice. Totusi rezultatele propuse nu au fost cele scontate si însusi Binet a fost dezamagit însa nu a renuntat la teste, utilizându-le în scopuri practice.

Marea ocazie a aparut atunci când statul francez a solicitat testarea elevilor din scolile speciale precum si selectarea unor specialisti pentru anumite domenii. Totodata guvernul francez a dispus înfiintarea unei comisii de psihologi, în care au fost inclusi si Alfred Binet si Thomas Simon, pentru clarificarea problemei deficientilor mintal precum si întocmirea criteriilor de diagnostic.

Definirea imbecililor si clasificarea oficiala a deficientilor mintali au fost primele realizari de ordin teoretic ale comisiei de psihologi.

Mai târziu, în lucrarea „Metode noi de diagnosticare a nivelului de dezvoltare a copilului cu anomalii”(1905) Binet si Simon au propus modul de testare ca metoda de evaluare a nivelului intelectual, numind sistemul de teste „Scara metrica a capacitatilor intelectuale” . În conceptia lor, acest sistem de teste permite determinarea capacitatilor intelectuale pure, adica independent de volumul de cunostinte, caci „principalul în capacitatile mintale este ratiunea sanatoasa, simtul practic, capacitatea de a se adapta împrejurarilor”. (Aurelia Racu, 1997)

În 1905 la Roma s-a desfasurat Congresul International al Psihologilor unde psihologul italian Sancte de Sanctis a propus, deasemenea, teste pentru determinarea deficientei mintale pentru copii în vârsta de 7 pâna la 14 ani.

În aceasta perioada sute de psihiatri, psihologi si pedagogi erau antrenati pentru folosirea testelor în mod eficient, în scopul inaugurarii unei noi stiinte-testologia.

Specialistii faceau cercetari în mod intensiv, cu predilectie în domeniul intelectului considerând ca principalele calitati ale mintii sunt agerimea si vivacitatea reactiei fapt contrazis de psihologul german V.Stern care era de parere ca cea mai importanta calitate a mintii este modul de a se adapta la conditii noi de trai.

Adversarii testelor au scos în evidenta faptul ca testele reliefeaza doar rezultatul actiunii si nu însusi procesul de îndeplinire al îsarcinilor, nu scot la iveala cauzele care determina un rezultat concret.

În 1922 V. Stern propune o noua forma de indicare a nivelului de dezvoltare intelectuala materializata într-un coeficent de inteligenta.

În a doua jumatate a secolului XIX unii savanti psihologi, defectologi au început sa recurga la metoda testelor nu numai pentru evaluarea nivelului de inteligenta ci si pentru determinarea altor calitati sociale ale personalitati luând nastere metoda sociometrica.

Dupa aceasta perioada de dezvoltare a metodei testelor a urmat perioada de perfectionare prin aplicarea lor la nivel national. Aceasta actiune s-a regasit în SUA unde testarea s-a produs în masa, rezultatele reliefând faptul ca majoritatea celor testati erau cu deficienta mintala. Aceasta metoda a fost folosita si pentru controlul populatiei de elevi din scoala de masa. Totul a culminat cu testarea recrutilor din cel de-al doilea razboi mondial unde 47.3% ,din numarul total, erau considerati deficienti mintal. Cercetarile ulterioare au condus la ideea ca aproape jumatate din populatia americana este deficienta mintal. (A.Racu,1997)

Teoria despre degenerare a fost proliferata si în Europa dar pe acest continent s-a manifestat o ampla actiune pentru acordarea ajutorului persoanelor cu handicap. Un rol foarte important l-a avut biserica, prin invocarea datoriei sacre de a manifesta mila si îndurare pentru cei napastuiti. Desigur nu au lipsit argumentele de ordin umanist, economic si juridic pentru întrajutorarea persoanelor cu handicap precum iar sociologii sustineau ca acest ajutor preîntâmpina sporirea ratei criminalitatii.

Pretutindeni în statele europene au fost deschise institutii de tip azilant unde de cele mai multe ori nimereau mai des copii saraci, ai alcolizatilor si persoanele declasate.

În 1894 la Congresul de la Lion medicul psihiatru Bournevil, prin referatul sau „Ocrotirea idiotilor”, preciza „daca statul nu acorda ajutorul cuvenit handicapatilor, aceasta cauzeaza populatiei multe necazuri, ei sunt foarte galagiosi , intra mereu în conflicte în familii si pe strada” (A.Racu,1997,p28) 

În urma acestor manifestari societatea a consolidat ideea unui ajutor manifestat prin înfiintarea unor institutii speciale si segrarea celor cu nevoi speciale scopul cu recuperarii si ocrotirii fata de vicisitudinile vietii sociale. Acesta este primul pas al curentului segregationist.